vineri, 27 martie 2009

Proza scurtă este o femeie frumoasă plecată în vacanţă

Aceste texte au apărut în prestigioasa revistă "Vatra" ( Nr. 1-2, 2009 ), ca răspunsuri la o anchetă literară iniţiată de membrii redacţiei printre prozatorii români de azi :


ŞERBAN TOMŞA


Proza scurtă este o femeie frumoasă plecată în vacanţă

1. Poate că ar fi trebuit să ne clarificăm mai bine termenii şi să nuanţăm mai mult. „Proză scurtă” au scris şi Nicolae Manolescu, şi Tudor Octavian. Au cei doi ceva în comun ? Vorbind la modul general, nu ştiu dacă este vorba de o criză sau numai de o absenţă temporară a genului scurt din peisajul literar. Ca să existe proză scurtă, e necesară prezenţa unor autori dotaţi special pentru proza scurtă. Cum aceştia lipsesc sau şi-au epuizat resursele, e normal ca şi proza scurtă să fie într-un regres provizoriu. E adevărat, în altă ordine de idei, că acum se scriu mai ales romane, foarte multe valoroase, cam ca în anii ’30, ’68, ’69 şi ’70 ai secolului trecut. Se mizează, pur şi simplu, mai mult pe roman, iar proza scurtă “se vede” mai puţin. Totuşi, nu scriu Dan Lungu şi Bogdan Suceavă excelente proze scurte ? Şi nu a apărut, cu doar câţiva ani în urmă, o excelentă carte de povestiri fantastice, “Plimbări cu Freud”, semnată chiar de un redactor al revistei “Vatra” ?
2. Poate fi un recul, după generaţia ’80, ai cărei membri au excelat în acest gen, dar nu au dat romane semnificative. Proza se tehnicizase excesiv, revelând nu o lume vie, ci chiar mecanismul scrierii ei. Azi e mai mult interes pentru viaţa socială, erotism şi se pot spune direct mai multe lucruri. În timp ce proza scurtă îşi permite să sugereze, romanul spune de-a dreptul. Pe urmă, o schiţă îţi cere tot atât de mult efort cât ai consuma pentru scrierea unui sfert de roman. „Am scris lung, spunea Creangă, fiindcă n-am avut timp să scriu scurt”. (Să nu uităm că ne aflăm pe vremea lui Caragiale! ) Nu trebuie să ascundem faptul că prestigiul literar dobândit prin scrierea unui roman reuşit nu se compară cu cel obţinut prin publicarea unei cărţi de proză scurtă. Greutatea unei literaturi e dată, în primul rând, de romanele pe care le etalează. Există credinţa justificată că nu poţi fi mare scriitor dacă scrii numai proză scurtă. Excepţie a făcut Cehov. Credeţi că I. L. Caragiale ar fi fost atât de important dacă nu ar fi scris şi piese de teatru ? Proza scurtă se supune unor exigenţe şi rigori foarte înalte, iar satisfacţiile nu cred că sunt pe măsura efortului depus de scriitor pentru a construi textele. Într-o carte de proză scurtă trebuie să-ţi probezi talentul cu fiecare pagină, cu fiecare titlu. Dacă nu-ţi ies şapte capodopere din zece bucăţi, n-ai făcut nimic. Altă condiţie a reuşitei este să scoţi la lumină o lume inconfundabilă, precum Cehov sau Caragiale. Cu alte cuvinte, să ai geniu literar. Altminteri, poţi scrie mii de schiţe, aflându-te doar în treabă...
3. Comparaţia cu hamburgerul şi prânzul copios nu prea ţine. Proza scurtă e, ca să spunem aşa, un hamburger la fel de săţios ca şi un prânz copios...
4. Cu cititorii e mai complicat. Înainte de ’89 se citea relativ mult, apoi din ce în ce mai puţin. Înainte de Revoluţie oamenii citeau cu consecvenţă, în special romane, cititorul căutând anumite adevăruri sociale şi politice, ascunse cu dibăcie în ţesătura textului. Am impresia ( poate greşită) că după ’89, atunci când încă se mai citea câte ceva, era preferată proza scurtă, dintr-o lipsă acută de timp. Acum autorii se citesc între ei. Şi nici măcar atât. La noi e o disjuncţie între literatura de valoare care se adresează criticilor, pe de o parte, şi cărţile comerciale care, doar ele, sunt scrise pentru cititorul de rând, pe de altă parte. Chiar Mircea Cărtărescu, scriitorul român de azi cel mai mediatizat, scrie distinct în registru „înalt” („Orbitor” şi „Rem”) şi în registru „jos” („De ce iubim femeile”). El este cunoscut mai ales pentru puţina literatură de proastă calitate pe care o scrie. Paradoxal, cu cât o carte de literatură română e mai valoroasă, cu atât prinde mai puţin la publicul larg. Editura „Cartea Românească” tipăreşte cele mai bune cărţi, obţine cele mai multe premii literare, dar vinde printre cele mai puţine volume. Întrebarea e dacă vom reuşi să scriem cărţi de valoare care să poată fi gustate de toată lumea, aşa cum făceau, în perioada interbelică, Sadoveanu, Rebreanu, Călinescu, etc... De altminteri, primii doi trăiau din scris... Cert e că proza scurtă nu numai că nu a murit (de ce să o facă, la urma urmelor ?), ci că nu va dispărea niciodată.
5. Nu e nicio competiţie, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Există acum mai mulţi romancieri talentaţi şi mai puţini autori de povestiri, bine înzestraţi.
6. Nu sunt de acord că romancierii citaţi îşi au vârful de creaţie în domeniul genului scurt. Faulkner, Dostoievski, Mann şi Conrad au dat măsura întregului lor talent în romane. Hemingway, înr-adevăr, e mai mare ca autor de povestiri, iar Tolstoi a strălucit în ambele genuri. L-aţi uitat pe Dino Buzzati care a scris cu o desăvârşire egală, dacă se poate spune aşa, atât romane cât şi povestiri. La noi, Gala Galaction a scris romane proaste, dar nuvelele sale sunt antologice. Foarte aproape de el se află Fănuş Neagu care este admirabil ca autor de povestiri, dar a dat şi două bune romane : „Îngerul a strigat” şi „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Al treilea, „Scaunul singurătăţii”, este de necitit. Foarte buni ca autori de proză scurtă au fost Nicolae Velea, Theodor Mazilu, Radu Cosaşu, Tudor Octavian, Alexandru George, Nicolae Manolescu, Romulus Vulpescu, Ana Blandiana, Ioan Groşan, Mihai Sin, Şt. M. Găbrian, Mircea Opriţă, Maria-Luiza Cristescu, Eugen Uricaru, Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Constantin Stan şi Alexandru Papilian. Anton Holban, G. Călinescu, Mircea Horia Simionescu, Marin Preda, D. R. Popescu, Radu Petrescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Schwartz, Vasile Andru, I. D. Sârbu, Costache Olăreanu, Gabriela Adameşteanu, Petru Cimpoeşu, Sânziana Pop, Sorin Preda, M. Sadoveanu, Paul Georgescu, Ştefan Agopian, Eugen Barbu au fost la înălţime pe ambele fronturi, ultimii patru rămânând structural povestitori. În sfârşit, Camil Petrescu, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Florina Ilis, Dan Stanca şi Radu Aldulescu sunt incompatibili cu genul scurt. Un prim moment de împlinire a prozei scurte l-a reprezentat opera lui Negruzzi, când structurile sociale şi economice de tip burghez abia începuseră să se întrezărească. Atunci apăruseră primii cititori de literatură în limba română. Genul scurt a triumfat în literatura noastră, prin Caragiale şi prin Slavici, când societatea burgheză era în plină ascensiune, dar literatura însăşi nu era suficient de matură şi nu avea mijloacele necesare pentru a da romane de valoare. E şi o chestiune de sociologie. Ulterior, unii scriitori (Liviu Rebreanu, Constantin Ţoiu, Marin Preda, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, George Bălăiţă, Ştefan Bănulescu) îşi făceau mâna pentru viitoarele romane, scriind povestiri şi nuvele.( Acelaşi lucru îl face şi Ioan Groşan, de la care aştept, cu mare interes, romane care să rămână în istoria literaturii române.) E drept că unii au rămas definitiv nuvelişti, chiar dacă au scris şi aşa-zise romane. Lui Preda i-au reuşit câteva texte scurte memorabile, mai bune decât majoritatea romanelor care l-au făcut celebru.
7. Declinul prozei scurte nu este o problemă care să poată fi „rezolvată” de revistele literare. Va reveni în peisaj când va fi nevoie de ea. Revistele pot da o mână de ajutor, dar ar fi bine ca ele să publice orice fel de proză, cu condiţia ca aceasta să aibă valoare.
8. Am menţionat deja numele lui Bogdan Suceavă şi Dan Lungu. Dar sunt scriitori şi din alte generaţii care scriu proze de dimensiuni reduse, cum ar fi Kocsis Francisko, Daniel Vighi, Sorin Stoica, Răzvan Petrescu, Mircea Cărtărescu, Dumitru Ungureanu. Recent, am citit câteva proze scurte excepţionale, semnate de Călin-Andrei Mihăilescu, optzecist, profesor la Universitatea Ontario, Canada.
9. Generaţia 80 a excelat în proza scurtă pentru că acesta a fost programul ei estetic. Erau scriitori la fel de inteligenţi pe cât de talentaţi, instruiţi, formaţi de mentori de un desăvârşit bun-gust care nu tolera excesele artistice specifice romanului. Asta puteau , asta ştiau să facă, asta făceau. Şi o făceau excelent. E puţin lucru ?
10. Proza românească clasică n-a făcut, din păcate, şcoală. Ar fi interesant de identificat cauzele. Proză scurtă de bună calitate am avut însă în toate momentele importante din evoluţia literaturii române.
11. Din punctul meu de vedere, antologiile sunt interesante pentru toată lumea. Probabil însă că ele nu au strălucirea marilor romane, nu se vând corespunzător şi sunt percepute ca fiind realizate mai ales pentru critici.
12. Mai mult ca sigur că vor avea succes antologiile în titlul cărora va intra şi un element senzaţional, cu tentă comercială. Eu n-am putut intitula un roman „Maimuţele nopţii”, fiindcă editorul a fost atât de impresionat de cuvântul „harem”pe care-l folosisem iniţial, încât mi-a spus că nici nu încape discuţie să renunţăm la prostescul titlu „Maimuţe în haremul nopţii”, deoarece acesta este o garanţie sigură că volumul se va vinde...
În rest, lucrurile se aşează de la sine.

Recenzie la o carte nescrisă


Dacă aş scrie o carte, aceasta nu ar relata în niciun caz o poveste de dragoste. Ar fi o varianta a unei cărţi la care mă gândesc de multă vreme, dar pe care n-am scris-o şi n-o voi scrie niciodată .Ar fi aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje.Aş schimba cumva ordinea episoadelor. Pe unele le-aş modifica. În fond, toate cărţile pe care le voi scrie vor fi tot atâtea variante ale cărţii mele încă nescrise. Povestea ei s-ar preta la atâtea inversări de situaţii, încât, practic, aş putea scrie o infinitate de cărţi. Numai viaţa să-mi ajungă... În altă ordine de idei, fiecare episod suportând nenumărate modificări, aş ajunge la o altă mulţime de cărţi, cu acelaşi personaj . Poate că povestea ar fi alta. Cu siguranţă că întâmplările vor fi de nerecunoscut. Vor fi caligrafiate alte cuvinte. Şi aici îmi dau seama de un lucru : nici cuvintele, nici întâmplările, nici personajele nu formează o carte. Cartea mea ar da naştere unei biblioteci rebele şi perpetuu generatoare de alte cărţi. Orice bibliotecă iese dintr-o carte scrisă nicicând.
Acestea fiind zise, voi face aici câteva observaţii critice la acest roman nescris. Ea conţine multe pagini ce ţin de psihologia cea mai subtilă. I-aş reproşa, totuşi, autorului o mizantropie abia ascunsă. Desigur, ştiu şi eu că toate cimitirile sunt pline de optimişti. În literatură, mai ales, optimismul nu este deloc binevenit. Dar parcă mai multă generozitate, mai multă lumină n-ar strica viziunii de ansamblu a cărţii care rămâne memorabilă sub aspect stilistic. Aceste lucruri sunt însă prea generale şi nu ating nici substanţa reală a operei respective , nici valoarea ei indiscutabilă. Cartea se numeşte”Lectură neterminată” şi este, ea însăşi, neterminată. Este o carte despre o altă carte pe care eroul principal o citeşte ani şi ani, la rând. Nu este nimic autobiografic aici. Pe scurt, este povestea unui om care îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Personajul principal este un sportiv notoriu, obligat să se retragă din activitatea competiţională, în urma unui accident stupid. Până atunci nu se pregătise decât exclusiv în vederea performanţelor pe care dorea să le obţină. Nu ştia să facă nimic altceva : nici să iubească, nici să se bucure, nici să iasă în lume.După accident nici nu putea, de altminteri, să facă aceste lucruri.Va fi, pentru un timp, complet imobilizat.
Nu are nici prieteni. Cu alte cuvinte, e un individ complet izolat. Personal, mi se pare că situaţia sa este puţin forţată, neverosimilă şi neconvingătoare, sub raport artistic. În plus, nefiind un tip reflexiv şi având o memorie scurtă, nu poate trăi nici din amintiri. Iarăşi autorul forţează situaţia. Dacă lucurile par oarecum fireşti din punctul de vedere al vieţii, ele rămân mai puţin motivate din punct de vedere literar. Retras în vechea casă părintească, personajul ocupă fosta cameră a fratelui său ( profesor într-o localitate îndepărtată ), unde îi cade în mână, întâmplător, o carte pe care începe să o citească. Citeşte foarte încet. Treptat capătă obiceiul de a se juca îndelung cu unele cuvinte. În jurul fiecărui cuvânt începe să construiască prpozitii, fraze şi apoi romane întregi, fără să-i treacă prin cap să le scrie. I-ar veni, de altfel, şi foarte greu. În fiecare cuvânt, el vede unul sau mai multe obiecte. Cuvântul câmpie” l-a reţinut, de exemplu, câteva luni. A văzut, ca în vis, lanuri de cereale, cuiburi de prepeliţe, iepuri înspăimântaţi, căprioare blânde, mistreţi lacomi, potârnichi, porumbei sălbatici, copaci solitari şi iele dansând noaptea, în jurul unei fântâni… “Apă” i-a readus în minte tote râurile cunoscute, cu meandrele, ţărmurile şi limpezimea lor. Şi mări, şi oceane, şi adâncuri neexplorate.“Mărul” i-a adus în cameră miresmele tuturor livezilor din lume, peisaje colinare, compoturi şi salate de fructe. Întârzie mai mult timp asupra cuvintelor “labirint”, “deşert” şi “munte” şi se împotmoli definitiv la cuvântul “om”. Încercă efortul neobişnuit de a se gândi la toţi oamenii care trăiesc pe planeta noastră. Cu toate gândurile preocupările, problemele şi obsesiile lor. Cu toate chipurile, expresiile, bucuriile, tristeţile, urâţenia, fericirea, frumuseţea şi nefericirea celor câteva miliarde de fiinţe omeneşti care se mişcă, se hrănesc, fac amor, intră în conflicte absurde şi inutile, mor, dorm sau se joacă. Fostul sportiv începe să se oprească din ce în ce mai mult asupra fiecărei litere. Găseşte şi câteva numere. 2 era gâtul unei lebede sau al unui gâscan, nu se hotărâse în această privinţă, 3 era o dublă seceră comunistă, 1 părea suliţa lui Genghis-Han, iar 9 semăna în chip bizar cu “Domnişoara Pogany” a lui Brâncuşi. Ciudat, dar nu îi este teamă că nu va termina niciodată cartea. În liceu, un prieten îi spusese că niciun om nu moare fără să citească măcar o singură carte. Personajul nostru a încărunţit, dar nu a ajuns nici la jumătatea cărţii. E fericit că mai are atâtea de citit. Mai mult, începe să amâne lectura… Profitând de faptul că poate acum să meargă, începe să cutreiere coclaurile din împrejurimile micului cătun. Într-o zi întâlneşte o fată pe care nu avea s-o mai revadă şi pe care o caută febril prin paginile cărţii, sărind capitole întregi şi revenind asupra altora deja parcurse. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Şi, totuşi, se întâmplă ca într-o bună zi să îi cadă în cap lustra şi să moară după două ore de agonie. Nu reuşise să-şi păcălească destinul… Mai obscur rămâne epilogul cărţii, în care acelaşi personaj, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar semăna, în opinia sa, cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această femeie care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. De aici romanul nu mai dă de înţeles nimic. Mai departe rămâne mut.

joi, 26 martie 2009

Poezia lui Ion Stratan- răspunsuri la întrebările lui Miki Vieru

1. În primul rând, Ion Stratan este o legendă literară, în frumoasa tradiţie a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Foarte important ca poet, Stratan a fost şi un personaj incomparabil. Omul era la înălţimea operei... Sunt cazuri, mai rare în rândul poeţilor, când autorul este eclipsat total de operă. Mă gândesc la Blaga, Bacovia, Pillat, dar şi la prozatori ca Rebreanu şi Ştefan Bănulescu... Geo Bogza şi Zaharia Stancu, din contră, şi-au dominat cu autoritate opera. Aceasta din urmă este situaţia cea mai puţin prielnică pentru posteritatea creaţiei. Cum spuneam, Stratan a fost, dacă putem spune aşa, egal cu propria poezie. În al doilea rând, autorul nostru a fost de departe cel mai dificil poet optzecist... Textele sale mai mult ascund, decât arată, deosebindu-se, prin aceasta, de Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Muşina.

2. Odată cu apariţia generaţiei ’80, în peisajul literar autohton s-au schimbat timbrul poetic, registrul stilistic, sensibilitatea şi viziunea poetică. Caragiale a devenit complicele şi partenerul noilor corifei... A fost şi meritul, niciodată suficient subliniat, al mentorului Nicolae Manolescu, un critic de direcţie, strălucitor, cu gusturi moderne, reformatoare. Au fost lăsate deoparte inspiraţia, talentul şi celelalte. Am asistat chiar la o polemică în cadrul Cenaclului de Luni, între Radu Călin Cristea, care susţinea că poetul aduce ceva esenţial din fiinţa sa, care joacă un rol de liant în lumea cuvintelor, şi celilalţi membri ai cenaclului ( Stratan, Iaru şi Coşovei : Cărtărescu încă nu se impusese) care făceau deseori front comun împotriva tuturor şi susţineau că poetul nu aduce nimic în organizarea textului, poezia fiind rezultatul orientării cuvintelor după inefabilele lor linii de forţă. Mie mi se părea că adevărul este la mijloc, dar Nicolae Manolescu a ţinut partea celor trei, respingând punctul de vadere al lui Radu Călin Cristea... Când l-am cunoscut pe Muşina, prin 1977, în căminul studenţesc „Grozăveşti”, primele sale cuvinte despre programul poetic al generaţiei “80 au fost :”Noi surprindem viaţa adevărată, suntem realişti.” În sinea mea m-am gândit că am de-a face cu un idiot care nu ştie ce vorbeşte, din moment ce nu existaseră niciodată poeţi „realişti”, cu excepţia proletcultiştilor care, în fond, nici nu erau poeţi... Evident că el nu ştia să-şi expună doctrina poetică, iar eu eram limitat de lecturi insuficiente şi mă înşelam în privinţa celui care avea să devină unul dintre baronii generaţiei. Livrescul şi citadinismul au fost cultivate în mod programatic. Nu, „mimesis-ul” nu caracterizează lirica lui Stratan.. El „cultivă absenţa, virtualitatea, adică negativitatea lucrurilor”, după cum spunea primul său comentator, acelaşi N. Manolescu. Poezia lui Stratan este o Africă de gheaţă, sub o tâmplă brăzdată de fulgerele unor revelaţii dramatice şi îmbrobonată de o emoţie insesizabilă...

3. Da, o mare parte a poeziei lui Stratan, mai ales volumul „Cinci cântece pentru eroii civilizatori”, ţine de intertextualism şi postmodernism. Stratan este cel care a fixat pentru totdeauna imaginea „noului rapsod" : „Mărturisesc. Am scris totul / În beţii, lupanare. Sînt Maţe-Fripte. / Privesc la comedie, plîng. / Curat murdar. Căldură mare.”

4. „Aer cu diamante” a fost o explozie incomparabilă de frumuseţe şi originaliate. A fost o bombă literară care a bulversat atmosfera culturală amorţită din epocă. A fost un atac al lupilor tineri care i-a intimidat pe „elefanţi”. Toţi cei patru poeţi – Coşovei, Iaru, Stratan şi Cărtărescu – au ieşit în faţă cu texte de mare valoare artistică. Sigur, a contat şi faptul că autorii au fost prezentaţi de N. Manolescu care i-a susţinut şi moral... Şi ajungem din nou la rolul foarte important al mentorului...

5. Stratan e un poet lapidar, foarte concentrat, care face economie de cuvinte. Nu găsim la el revărsările diluviene de cuvinte, specifice altor poeţi. „Euforia ludică şi compoziţională, verva interogativă” ( Al. Cistelecan ) sunt atent suprevegheate de o ordine barbiană, filtrată prin lectura lui Doinaş.

6. Stratan a fost un mare poet şi, cum spuneam, un personaj care trăia în propria ficţiune. Era un personaj care a sărit din Cehov şi Caragiale direct în paginile scrise de el însuşi. Îl văd pe Stratan ca pe „Maestrul” lui Bulgakov şi prinţul Mâşkin al lui Dostoievski ... Un fel de Ladima cu o aureolă slavă... „Rege pe hârtie”, el nu a putut supravieţui într-o junglă literară şi socială...

7. Moartea devenise o temă obsedantă în poeziile scrise în ultimii ani : „Mai mult ca moartea”, „De partea morţilor” etc. Zâmbetul caragialian îmblânzit de fantezie şi de o toleranţă rusească se transformase într-o grimasă, o adevărată mască a neliniştii şi a suferinţei... Eleganţa şi răceala versurilor din tinereţe fac loc unor formulări cu irizări semantice întunecate. „Realul” este apropiat doar spre a fi abandonat definitiv. Amestecul de planuri probează mai multă maturitate poetică, dar lasă un gust amar, de tragedie iminentă... Despre „perimetrele de exprimare a lui Ion Stratan” s-ar putea scrie o întreagă carte... „Limbajul exterior” de care vorbiţi este cel care făcea din Stratan un actor fascinant, inconfundabil...

8. Se poate stabili o filiaţie Eminescu – Arghezi – Barbu – Nichita Stănescu – Ion Stratan. Fiecare dintre ei stăpâneşte perfect un echilibru unic între plastic, concret şi uneori comic, pe de o parte, şi abstract, intelectual şi nobil, pe de altă parte. Toţi cultivă asocierile şocante, fiind novatori la nivel sintactic, morfologic şi lexical. Stratan a recuperat sonurile unor înaintaşi în mod parodic. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi ( Ion Barbu, Nichita Stănescu ), el i-a continuat într-o manieră originală, surprinzătoare.

9. Da, generaţia ’80 a fost un brand. Stratan s-a înstrăinat însă de timpuriu de colegii săi şi a urmat propriul drum.

10. Cred că Nicolae Manolescu şi Al. Cistelecan au înţeles foarte bine poezia lui Stratan. Poate şi alţii. În orice caz, nu e drept că despre el se vorbeşte azi foarte puţin. Sunt sigur că nu se va scufunda în uitare. E regretabilă suficienţa unor critici care cred că există numai autorii pe care i-au citit ei. Citeam o cronică a unui autor de prestigiu la un volum de critică semnat de Tudor Cristea. Recenzentul, pe care-l admir mult, îi reproşa autorului că se ocupă şi de autori „ mai puţin cunoscuţi”, cum ar fi Dumitru Ungureanu şi Nicolae Neagu. Vedeţi ce va să zică ? Dacă nu te vede lumea în fiecare zi pe Calea Victoriei şi nu toceşti pragul redacţiilor, eşti, nu-i aşa, mai puţin cunoscut sau chiar deloc... La ce mă gândesc când vreau să-l evoc pe Stratan ? La faptul că lumea e goală, tristă şi greu suportabilă, fără oameni şi poeţi ca Ion Stratan. Mă gândesc la caracterul său nobil, înclinat către prietenie şi solidaritate, la verva, umorul său, la surâsul său de nordic, strălucitor, dătător de speranţă, din perioada tinereţii, la destinul său de aisberg rătăcit pe mările Sudului.

miercuri, 25 martie 2009

Răspândirea păcatului

Nu-mi amintesc în opera cărui scriitor am citit o secvenţă care m-a amuzat teribil la timpul respectiv şi care mi-a rămas, peste ani, vie în minte. O voi povesti nu aşa cum era în cartea respectivă ( sumar, expediată ), ci aşa cum ar fi trebuit să fie relatată.
Stareţul unei mănăstiri plecase într-o lungă călătorie, să vadă cum merg treburile în lume. Într-o seară, el soseşte pe neaşteptate, obosit, trist şi prăfuit. Nu mai are răbdare să amâne pe a doua zi comunicarea impresiilor pe care le-a acumulat în cursul voiajului său şi, aşa murdar şi transpirat cum era, îi adună pe călugări în sala mare a stăreţiei şi le spune pe nerăsuflate :
- Fraţilor, am colindat peste tot şi am văzut că lumea e sortită pierzaniei. Oamenii au devenit sclavii necinstei, minciunii şi desfrâului. Semenii noştri se scaldă în apele păcatelor celor mai grele. Nu avem decât să zăvorâm mănăstirea şi să întoarcem spatele acestei lumi strâmbe.
- Am putea să ştim ce fac păcătoşii mai concret, Sfinţia Ta ? a întrebat un călugăr voinic şi îmbujorat la faţă, care tocmai fusese trezit din somn pentru a participa la adunare.
- E urgie, fiul meu, a răspuns stareţul. În oraş, prin toate vitrinele prăvăliilor sunt şunci grase, muşchiuleţ de porc, păsări fripte şi berbeci rumeniţi la proţap ! Cu ororile astea, oamenii sunt ispitiţi chiar şi în zilele de post ! Hainele sunt făcute mai mult să arate trupurile, decât să le învelească. Dar grozăvenia grozăveniilor sunt femeile goale expuse în vitrine, care pot fi cumpărate, pe bani puţini, de oricine vrea să păcătuiască, fiilor !
- Goale ai spus, Preasfinte ? a întrebat călugărul roşcovan, înghiţind în sec.
- Goale, fiule, goale, cum le-au făcut mamele lor. Se fâţâie la geamuri, arătându-şi ruşinea şi ălelalte podoabe, de n-am putut trece pe acolo decât acoperindu-mi vederea cu mâinile.
Călugării se uitau uluiţi la stareţ, cu ochii bulbucaţi, iar balele le curgeau pe piepturi, umezindu-le cămăşile de noapte.
- Acum duceţi-vă la culcare, fiilor, căci vă văd peste măsură de tulburaţi. Vom hotărî mâine cum ne vom izola de lume.
Şi, mulţumit de predica ţinută, stareţul se îndreptă către chilia sa.
A doua zi bătrânul se trezi târziu şi văzu că mănăstirea era pustie. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Îşi căută credincioşii peste tot, dar nu-i găsi. Într-un târziu deschise uşa infirmeriei, unde un călugăr centenar se pregătea să treacă la cele veşnice.
- Unde sunt fraţii noştri, Ilarie ? îi strigă stareţul la ureche.
- Au fugit azi-noapte la oraş, Sfinţia Ta, hârâi muribundul. I-am auzit ce frumos povesteau despre viaţa din afara mănăstirii, că aş fi plecat şi eu cu dânşii, dacă n-aş fi fost pe moarte !

Vremea creaţiei

Cu ani în urmă, mă uitam întâmplător la o emisiune în limba maghiară. La un moment dat, un tânăr şi frumos poet a început să citească o poezie. Creatorul era obosit şi nebărbierit. După câteva minute, cu un oftat de uşurare, el a încheiat lectura poemului.
- Unde, când şi în ce condiţii aţi scris această minunată poezie ? a întrebat, plin de curiozitate, realizatorul emisiunii.
Talentatul om de litere a oftat din nou şi a spus :
- Am scris acest poem într-o cârciumă, în condiţii foarte grele, dar nu-mi mai amintesc nici numele localului, nici când am săvârşit acest act de creaţie...

marți, 24 martie 2009

Absurdul ca o cale către sublim

Într-o seară, cineva bătu la uşa cabanei. Succesorul prinsese teamă de antropofagii care bântuiau prin pădurea care înconjura adăpostul şi nu se repezi să deschidă uşa.
- Sunt eu, se auzi o voce cunoscută.
Era Samuraiul.
- Ia te uită, se miră Succesorul. Cum ai răzbătut până aici ?
- Mai uşor decât ai crede, spuse Samuraiul.
Luară împreună cina, la lumină câtorva lumânări. Brânza era veche, tare, dar gustoasă.
- Ţi-am adus o puşcă, spuse Samuraiul scoţând dintr-o desagă, puţin mai târziu, componentele unei arme Winchester. Doar femeile sunt mai periculoase decât antropofagii şi călugării fanatici.
- Ai luat-o şi tu razna ? când am venit aici, am înlocuit un nebun care mi-a vorbit toată noaptea despre nenorocirile pe care ţi le aduc femeile.
- Era un tâmpit, spune Samuraiul.
- Nu-i aşa ?
- Da, dar nu pentru ceea ce crezi tu. Era un prost fiindcă se ostenea să vorbească despre ele.
Flecăriră o vreme, apoi Samuraiul spuse pe neaşteptate :
- Sunt la curent cu misiunea ta. Am venit să te ajut.
- N-am nevoie de ajutor.
- Ba da. Voi pleca pe muntele acoperit de zăpezi, pentru a găsi intrarea.
- Eşti nebun ?
- Păi, n-am zis de atâtea ori că, fără puţină nebunie, viaţa nu are niciun haz ? Mergem, ne salutăm, ne umflăm burdihanurile, dormim, ne odihnim... Ha, ha, unii nu pierd aşa timpul, căci au insomnii... Cum spuneam, mergem la nişte şarlatani care se numesc medici sau predicatori, ne ascultăm părinţii şi profesorii, punem pomi, creştem copii, facem fapte bune, ne pierdem jumătate din viaţă pentru a face impresie bună unor curve... Şi cu ce ne alegem ?
- Păi, cu oboseală, scârbă, infidelitate conjugală şi cu duşmănia unor târâie-brâu.
- Mai rău, dragul meu, mai rău ! În schimbul bunelor noastre iniţiative, primim bătrâneţe şi moarte.
- Aici nu putem schimba nimic, bătrâne bavarez.
- Ba da, dar suntem laşi. Ca să ieşim din orizontul banalului mortificator, cu alte cuvinte, să nu trăim ca nişte morţi, putem face nişte lucruri simple, care celorlalţi le par absurde. Când ne întâlnim dimineaţa cu un cunoscut, să scoatem limba la el, în loc să-l salutăm, şi să-i tragem o înjurătură. Dacă nu-şi ia repede tălpăşiţa, îi aruncăm câteva pietre în cap. La jumătatea drumului către serviciu să ne oprim şi să trimitem deopotrivă prietenilor şi duşmanilor câteva mesaje şi telefoane pline de injurii şi de ameninţări. Să traversăm prin locurile cele mai aglomerate cu ochii închişi. Să ne plimbăm şi să ne bucurăm când ceilalţi dorm. Să-i ciomăgim, până la ologire, pe nemernici şi pe farisei. Să dăm petreceri în cimitire. Să râdem în hohote. Să fim noi înşine în orice împrejurare. Să-i demascăm pe ipocriţii care joacă proasta comedie a seriozităţii şi a onorabilităţii. Să-i jignim, să-i huiduim... Să ne urcăm în copaci, pe clădiri şi pe stâlpi şi să ne strigăm convingerile. Să aruncăm pe fereastră lucrurile cele mai preţioase pe care le avem. Să ne punem aripi ca Icar sau ca meşterul Manole şi să învăţăm să zburăm.
- Şi ce vom dovedi ? Că vrem să fim liberi, că ne e teamă de moarte şi că nu reuşim decât să ne arătăm disperarea.
- Corect. Dar uiţi ceva. Netezim drumul altora care vor avea curajul să aleagă o viaţă neîngrădită de niciun fel de convenţii şi prejudecăţi. Le arătăm calea.

luni, 23 martie 2009

Soarele unui nou început

Lumină lichidă inundând recipientul zilei şi înecând murmurul sevei din ramuri. Muguri leneşi, adormiţi. Ochi mijiţi. Pe vremuri, naiv, îi întrebam pe asiatici de ce au ochii migdalaţi. Din cauza soarelui, răspundeau ei. Acolo, la noi, în Asia, rareori sunt nori pe cer. Numai lumină. În liceu, stăteam cu chirie, în Militari, într-o cameră fără nicio fereastră. Aveam cursuri până la opt seara. Ajungeam acasă pe la nouă, beam nişte lapte şi mă apucam de teme. Terminam în zori, când începeam să-l citesc pe Faulkner. Eram palid, aveam faţa albiciosă, ca o perdea scrobită. Mă culcam pe la cinci dimineaţa. Când mă trezeam şi o luam către liceu, mă orbea soarele, ca şi acum. Ca pe omul din subterană al lui Dostoievski. Dintre nopţile vieţii mele, mai multe am vegheat, decât am dormit. Le-am pierdut, ar spune un burtă-verde. Dar să dormi nu înseamnă o pierdere şi mai îngrozitoare ? Poate că, într-un fel, ratăm tot ce avem mai valoros în noi. În toate felurile. Tot farmecul este să ne risipim cât mai frumos. Să vezi numai începutul tuturor lucrurilor. Nu şi sfârşitul. Leonardo da Vinci a ştiut-o. A terminat puţine din câte a început. Să termini ceva înseamnă de multe ori dezamăgire. O prefigurare a morţii. Sau poate că nu.

duminică, 22 martie 2009

Important este pentru cine facem un lucru ( 2 )

Ce aş putea eu să fac mai frumos pentru cineva ? Să-i dedic un poem, un eseu sau un roman. Fiindcă bănuiesc că verbele active pronominale, interjecţiile predicative, raporturile autor-narator-personaj sau structura polifonică a romanului "Craii de Curtea-Veche" nu interesează pe nimeni. Nefiind însă îndrăgostit, nici măcar de maşina mea Peugeot, pot face doar gesturi care să semnifice admiraţia. ( Ar fi de discutat dacă admiraţia nu este şi ea o formă subtilă de iubire.) Am scris despre câţiva autori. Intenţionez să mai scriu despre marele critic literar, dispărut prematur, Valeriu Cristea, despre poeta Simona Popescu, romanciera Florina Ilis, prozatorul Ştefan Agopian şi mulţi alţii. Am însuşirea, cu care mă mândresc, de a admira destui oameni şi foarte mulţi scriitori cu stiluri variate, însă total diferiţi de mine ! Din punctul de vedere al aprecierii unor gesturi sau persoane, o temă interesantă ar fi femeile publice din România de azi. Dacă Elena Băsescu mi se pare o fată drăguţă, Elena Udrea nu-mi spune nimic, în ciuda vioiciunii sale de gândire. Nu m-aş putea îndrăgosti nicicând de niciuna dintre ele, chiar dacă aş avea 20 de ani. În schimb, de Simona Popescu sau de Adriana Săftoiu, da. Am simţit o adevărată lovitură, ca şi cum aş fi fost iubitul ei, când am văzut că Săftoiu a avut o aventură cu un ghiolban viguros, prosper om de afaceri.
Ideea la care voiam să ajung este că uneori cei pentru care jucăm pe scena vieţii ne deturnează tot cursul existenţei. Dacă nu, ne pervertesc sau ne transformă în nişte cârpe. Imaginaţi-vă că sunteţi violonist şi v-aţi angajat la opera condusă de Copos sau de Gigi Becali. Trebuie să admiteţi că, nu după mult timp, veţi ajunge mai jos chiar decât cel mai umil manelist. De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu fotbaliştii şi antrenorii care lucrează pentru aceşti... indivizi. Astăzi patronul spune că Peseiro este cel mai bun antrenor din Liga I, mâine va zice că este cea mai mare greşeală angajarea portughezului la echipă ! Câştigă echipa într-o etapă, jucătorii sunt geniali şi vor lua campionatul. Pierde etapa viitoare, sunt toţi nişte gloabe şi trebuie să fie aruncaţi la gunoi. Trebuie să fii idiot ca, în calitate de jucător sau antrenor, să te pui în slujba acestor instabili mintal, care habar n-au nici de fotbal, nici de omenie, nici de strategie, nici de corectitudine. Caută doar să te folosească, fără să te plătească. Pe urmă, îţi dau cu piciorul. E imposibil să faci şi lucruri de mare valoare şi să laşi şi impresie bună cretinilor din toată lumea. În fond, pe neamul prost nu-l vei mulţumi niciodată. În aceeaşi ordine de idei, nu le înţeleg pe femeile care cedează, în văzul tuturor, unor terchea-berchea, din interese mărunte, cu toate că ştiu că vor intra în cea mai urât mirositoare hazna, din care nu vor mai ieşi, poate, niciodată. În cazul femeilor este extrem de important nu numai ce fac, ci şi cu cine fac anumite lucruri... Există o fabulă în care un câine se plânge unui măgar de mizeriile pe care i le face stăpânul său. Generos, măgarul îi oferă el o slujbă câinelui. Acesta din urmă îi dă un răspuns memorabil :" E trist să fii în slujbă la orişice stăpân, / Dar slugă la măgar / E încă mai amar / Şi mai umilitor..." Sigur că sunt destule femei care preferă măgarul unui... nobil armăsar. E alegerea lor, pe care însă publicul n-o respectă. Şi nici destinul. Sunt femei care nu au clasă : "doamne" care îşi înşeală bărbatul cu grăjdarul sau cu lăptarul, pentru a obţine gratis produse sau servicii. Uneori nici pentru atât. Ulterior, ele devin un fel de proprietate a grăjdarului respectiv, pe care îl susţin în toate conflictele în care acesta este implicat. Pasiune arzătoare, ce să mai vorbim.
Într-o povestire de Nicolae Velea, doi bărbaţi joacă table, asistaţi de o babă care are impresia că omul care pierde câştigă, deoarece rămâne cu cu obiectele pe tablă, în timp ce adversarul său pierde, fiindcă e nevoit să elibereze terenul. Ca să-i facă impresie bună bătrânei, adevăratul câştigător se sileşte din răsputeri să... piardă, dar nu reuşeşte deloc, spre marea bucurie a celuilalt care pierdea, dar îi lăsa impresia babei că este învingător. Cum spuneam, într-o confruntare, al treilea element, cel pentru care joci piesa ( fie ea comedie sau dramă ), publicul, este esenţial. El decide cine câştigă şi cine pierde.

Important este pentru cine facem un lucru ( 1 )

Cele mai frumoase gesturi pe care le facem se adresează cuiva. De obicei fiinţei iubite. Faptele măreţe pe care le facem au o funcţie de comunicare : sunt declaraţii de dragoste. Totdeauna facem ceva pentru cineva. Când eşti îndrăgostit, realizezi lucruri memorabile. Dai întreaga măsură a forţelor tale : inteligenţă, talent, bunătate, toleranţă, nobleţe. Devii parcă şi mai frumos. Acţiunile pe care le întreprindem nu au, practic, nicio valoare dacă nu au semnificaţie pentru cel/cea care ne ocupă, imperial, toate gândurile şi ne determină să nu mai dormim noaptea. Când eşti îndrăgostit, chiar dacă iubirea nu îţi este împărtăşită în totalitate, păşeşti pe alte planete decât ceilalţi muritori, soarele răsare numai pentru tine, bucuriile te aşteaptă dincolo de pragul camerei şi fiecare zi îţi scrie pe faţă semnul celor aleşi şi fericiţi. Un mare, inegalabil poet spunea : "Trebuie să fii tot timpul beat : de vin, de iubire sau de poezie. " Adevărul este că, fără un dram de nebunie, putem spune că trăim zadarnic. Nu trebuie să ne programăm vieţile, nu trebuie să respectăm nicio regulă, nu trebuie să ştim niciodată încotro mergem şi de unde am plecat... O fată scrie o poezie cu gândul la un băiat. Un bărbat compune o simfonie, căutând să prindă ritmul paşilor femeii iubite şi ţipătul luminii pe faţa ei melancolică sau fericită. Mergem, pictăm, surâdem, scriem, gesticulăm pentru cei/cele pe care îi/le iubim. Cum ne simţim însă când nu mai avem sentimente ? Ca nişte vulcani stinşi. Atunci este zadarnic să mai facem ceva impresionant. Nimeni nu vede realizarea. Niciun gest. Nimic. Doar tăcerea odăii întreruptă uneori de vântul care zgâlţâie prieteneşte ferestrele, încercând să se asigure că mai suntem în viaţă şi să ne atragă atenţia că mai sunt şi altele pe lume, pe care le putem admira. Eventual, alţi bărbaţi. Sau alte femei.

Omul care nu ştie să zâmbească

Nu-mi place Rafael Nadal, oricât de mult aş încerca să-l înţeleg. Sunt obişnuit să apreciez oamenii după ceea ce reprezintă ei, ceea ce fac sau ce sunt, niciodată după cum arată. Când aud pe cineva spunând că nu-i place Sampras, fiindcă are gură de crocodil, sau că nu-l apreciază pe Băsescu, deoarece e chel, îmi dau seama că omul care îmi vorbeşte este un exemplar uman sărac cu duhul. ( Era gata să scriu "un prost", dar am observat că folosesc cam des acest cuvânt : în studenţie, când îl întâlneam într-un text, eram oripilat şi îl consideram drept o dovadă a sărăciei în gândire a autorului. ) După logica asta, Toulouse-Lautrec nu avea niciun merit, din moment ce era infirm. Nici de capul lui Van Gogh nu era nimic, pentru că avea părul de un roşu urât. Dostoievski arăta înfiorător, Buzzati avea o faţă prelungă, de cal, Marin Preda era de o urâţenie fizică bătătoare la ochi, iar Paul Georgescu devenise obez. Ca să apreciezi pe cineva, nu e nevoie ca acela să arate în aşa fel încât să-l poţi săruta şi, eventual, să poţi face amor cu el. Ţin minte şi acum şocul pe care l-am resimţit prin 1977, când l-am cunoscut pe Alexandru Muşina, cu care am discutat deseori pe teme literare. Omul mi se părea inteligent şi cu haz, avea priză la idee, dar parcă iubea prea mult bârfa ieftină, de precupeaţă neglijată de bărbat. La un moment dat, i-am spus că Mircea Dinescu, tânărul autor de atunci, mi se pare un poet talentat. Muşina a strâmbat din nas şi mi-a spus că, după părerea lui, Dinescu nu are pic de talent, deoarece... este impotent. Aflase preţioasa informaţie de la o practicantă a amorului liber pe care scriitorul în cauză n-o satisfăcuse ! De atunci , obişnuiam să privesc cu multă neîncredere cam tot ce zicea Muşina despre alţi creatori.
Ca să revin la tenis, voi spune că îi apreciez pe jucători exclusiv după felul în care joacă. Am jucat şi eu tenis, ca amator, mai joc şi acum şi am pretenţia că ştiu cu ce se mănâncă acest sport. De altminteri, văd sportul ca pe un prilej de bucurie, o celebrare a vieţii, o sărbătoare a trupului şi a minţii. Într-un cuvânt, ca pe un joc. Îmi plac Federer, Safin, Tsonga, Simon, Djokovic, Ljubicic, Murray, mă încântau Năstase, Ashe, Sampras, Edberg, Wilander, Agassi, McEnroe. Îmi plăcea chiar şi Borg. Mulţi ani am ţinut cu el. Dintre marii australieni, nu i-am văut jucând pe Laver şi Roswell. Nevcombe însă nu mi-a plăcut. Şi, cum spuneam, nici Nadal. De ce ? Pentru că a transformat tenisul, de dragul de a câştiga, într-un coşmar. Nadal se chinuie, îi chinuie şi pe adversari, suferă, provoacă suferinţă şi se comportă ca un disperat atins de sadism. Mă doare capul, mă îmbolnăvesc când îl văd pe Nadal jucând. E un băiat drăguţ, cu un corp superp, dar nu ştie să zâmbească. Se strâmbă doar şi ne arată o grimasă de om torturat. Mai rău este că îi torturează şi pe cei din jurul său. Dacă aş fi intolerant ( şi iar eram pe punctul de a scrie "prost" ! ), aş spune că trebuie să fii dereglat mintal ca să-ţi placă modul în care joacă Nadal. Dar e numai o chestiune de gust, nu-i aşa ?

P.S. Nadal îmi pare un om întunecat, purtător de energie negativă şi ieşit parcă din subteranele Infernului. Nu vreau să fiu nedrept cu el şi să fac un păcat, dar la felul cum aleargă şi cum se mişcă, de parcă ar fi de cauciuc, nu m-ar mira ca, peste ani, să aflăm că s-a dopat sau că a luat nu ştiu ce leac băbesc. Borg şi McEnroe au luat cocaină !
P.P.S. Aflu un lucru cutremurător : dacă Nadal îşi uită sticla cu apă, unchiul său, care-l antrenează, nu-i permite să şi-o mai ia şi jucătorul se antrenează toată ziua fără apă. Dacă mai punem la socoteală faptul că Rafael este dreptaci, iar unchiul l-a obligat să joace cu stânga pentru a-i încurca pe ceilalţi competitori, lucrurile sunt clare. Membrii familiei acestui băiat sunt nişte monştri care îl exploatează fără milă şi fără ruşine. Au reuşit să-l schilodească, mai ales afectiv, de dragul banilor şi al celebrităţii. Da, acum îl înţeleg pe Rafael Nadal şi mi-e o teribilă milă de el. Una peste alta, Nadal m-a făcut să-mi pierd interesul pentru competiţiile de tenis.

joi, 19 martie 2009

După fiecare poem

- Ce simţi după ce termini de scris un poem ? l-a întrebat Samuraiul pe Succesor.
- De fiecare dată când termin un poem, îmi vine să-mi trag un glonţ în cap, a spus Succesorul.

miercuri, 18 martie 2009

Ploaie peste păduri îndepărtate

Succesorul privi plictisit pe fereastra cabanei apoi se întoarse la masa de scris.
"Ploaia, scrise el, este expresia unei absenţe. Nicicând nu este mai vizibil golul din jurul nostru decât atunci când plouă. Cineva lipseşte. Uneori o persoană pe care am iubit-o. Alteori, amicii care te sâcâiau cu nimicuri şi te făceau să pierzi timpul. Nimeni nu este de faţă şi ai libertatea şi răgazul de a te gândi în voie la toţi. Străzile sunt pustii. Parcă şi Dumnezeu şi-a luat o vacanţă şi a plecat în vizită undeva, departe, într-un alt colţ al Universului. În mod straniu, ploaia sugerează aceeaşi pustietate ca şi deşertul. În deşert însă poţi intra în panică. Pe ploaie, niciodată. Îmi plăcea să mă plimb prin Cişmigiu când ploua. Mă întâlneam cu cele mai neaşteptate persoane. Într-un rând, Nichita Stănescu păşea grăbit, cu o mască arsă, de suferinţă, pe faţă. Altădată, Dan Spătaru trecea agale, prin cenuşiul zilei, făcând o impresie stranie, căci uitase să-şi scoată ochelarii de soare. De cele mai multe ori nu întâlneam pe nimeni. Speram însă mereu să apară cineva drag. Mă adăposteam sub un copac rămuros şi mă gândeam că aşa fac şi căprioarele din pădurile îndepărtate, când frânghiile de argint lichid ale ploii oficiază un nou botez al frunzelor."

sâmbătă, 14 martie 2009

Un oraş borgesian

Trec rar prin Bucureşti, o dată la două-trei luni, şi de fiecare dată îmi pare că mulţimile de oameni care mişună pretutindeni, înfometaţi, depresivi, clorotici, umflaţi, disperaţi, au ieşit din infinite labirinturi subterane. La fel de indiferenţi ca acum treizeci de ani. Unii, supraponderalii care circulă în limuzine, par coborâţi din desenele animate ale unui realizator cu gusturi groteşti. Cohorte de "şmecheri" stau în spatele acestei reprezentaţii de bâlci, se "dreg" şi tratează afaceri prin restaurante de lux sau prin cluburi private. Pe intelectuali îi recunoşti după aerul absent, distincţia ştearsă şi melancolia cu care acceptă absurda piesă de teatru care se joacă sub ochii lor.
Prin 77 unei bătrâne îi venise rău în tramvai. Se prăbuşise pe podea. E beată, a spus cineva. Afară ploua cu picături mici şi dese. La prima staţie, câţiva voluntari au apucat-o pe femeie de braţe şi de picioare, au coborât cu ea, au întins-o pe peronul pustiu, au urcat iarăşi în tramvai, oftând mulţumiţi, şi am plecat toţi, uşuraţi, mai departe. Sub ploaia deasă femeia zăcea nemişcată pe betonul rece. Poate murise, dar asta nu interesa pe nimeni.
Probabil că, azi, baba n-ar scăpa nebuzunărită. Trec prin piaţă. Grămezi mari de mere roşii îmi fac cu ochiul. Un moldovean tânăr, simpatic, cu faţa rozie acoperită de pistrui mă îmbie :
- Luaţi de la mine mere sănătoase !
De când mă ştiu, am o slăbiciune pentru moldoveni. Sunt artişti, sunt frumoşi, sunt toleranţi şi prietenoşi. Sunt plini de afectivitate, ca şi ruşii. Am cunoscut un moldovean, Costache, student la Geologie, care avea mult umor, aproape cât Ion Stratan. Nu uit niciodată că Emil Brumaru e moldovean. Nichita Danilov, la fel. Cu mulţi ani în urmă am discutat, o noapte întreagă, cu dulcele poet Daniel Corbu. Dacă aş avea posibilitatea, m-aş stabili la Iaşi, în Copou, sau mi-aş face o bojdeucă în Ţicău, cum avea Mihai Ursachi. Mă uit la merele băiatului şi trec mai departe. Puţin mai în interiorul pieţei, văd mere şi mai frumoase.
- O să vă întoarceţi la mine, îmi strigă roşcovanul cu ochi luminoşi.
Îl întreb pe bărbatul care mă însoţeşte :
- Care mere ţi se par mai bune ?
- Ale moldoveanului, îmi spune el. Sunt româneşti şi sunt mai gustoase.
Mă întorc.
- Nu v-am spus eu că o să vă întoarceţi ? zice bucuros tânărul, în timp ce îmi încarcă sacoşele.
Ieşim din piaţă. Am impresia că trec printr-un oraş asediat. Sau ocupat. Vechii stăpâni au fugit şi acum ocupanţii devastează totul. Mi-a teamă să intru cu maşina în oraş şi apelez totdeauna la un şofer experimentat. Timpul şi paşii trecătorilor au raşchetat, pur şi simplu, trotuarul de pe Bulevardul Elisabeta. Un vagabond bărbos şi optimist se aşează pe balustrada metalică din faţa fostei Case Centrale a Armatei şi îşi scoate clondirul din buzunar. Îl admir. Cel puţin ăsta a fost consecvent toată viaţa. Acum câţiva ani, trecând pe aici noaptea, am văzut lumină la demisolul din zona cinematografelor. M-am oprit o clipă. Prin geamul spart se vedea cum câţiva boschetari puseseră de un chef. Beau şi fluturau pe sub bărbi nişte cărţi de joc.
La librăria Eminescu, unde intru, un vânzător morocănos mă priveşte îndelung, în timp ce dau ocol rafturilor încărcate cu cărţi. În fund, două exemplare ale "Maimuţelor..." mele. O întreb pe o tânără despre ultimele exemplare ale "Bibliotecii lui Noe". Mă îndrumă către subsol. Nu găsesc nimic. Urc şi caut în continuare volume ale unor tineri scriitori. Am umplut coşul. Vânzătorul posomorât îmi zâmbeşte, se apropie conspirativ şi îmi recomandă "De veghe-n lanul de secară" a lui Salinger. Nu-i spun că am citit tot Salinger şi că am scris şi un eseu despre el. Îi mulţumesc, iar omul pare încântat de binele pe care tocmai l-a făcut unui semen de-al său. Mă gândesc să-l caut pe Liviu Papadima, la Litere. Renunţ. E târziu şi şoferul mă aşteaptă cam de multişor.
La întoarcere, trec din nou pe lângă piaţă. Un scriitor celebru se luptă eroic cu o sacoşă mormănită cu legume şi zarzavaturi. Fulgerător, în minte îmi vine momentul când Marquez l-a văzut pe o stradă, pentru prima şi ultima oară, pe Hemingway. Columbianul nu avea intimităţi cu americanul. Dar eu îl cunosc pe marele scriitor român, cocoşat acum sub greutatea cumpărăturilor. Nu ne-am mai văzut însă de peste două decenii şi jumătate. Cobor geamul maşinii şi îl strig :
- Ce faci, bă ?
Luat prin surprindere şi năucit de ploaia rece, marele creator se întoarce, îmi zâmbeşte confuz, face un gest nedecis şi brusc, cuprins de o spaimă inexplicabilă, o zbugheşte pe după colţul unei dughene. Nu mă recunoscuse.

Apatie

În ultima săptămână, Succesorul primi două scrisori. Fuseseră expediate la vechea adresă, dar Agenţia i le trimisese imediat, din dorinţa de a menţine aparenţele normalităţii. În prima, vechiul său prieten, Samuraiul, se interesa dacă Jack London obişnuia să bea lapte şi ce fel de poezii poţi scrie când plouă. În a doua, o tânără poetă îl întreba dacă îi plac bomboanele de ciocolată şi galoşii încălziţi cu baterii. Îi răspunse lui Indio că îi plac la nebunie bomboanele de ciocolată, aproape la fel de mult ca şi povestirile lui Henry Lawson, dar că nu a folosit în viaţa lui galoşi, fie ei şi încălziţi cu baterii. Tinerei talentate îi scrise că Jack London făcea alergie la orice fel de lapte, iar pe ploaie se pot organiza beţii fabuloase. Cât despre poezii, frumoasa corespondentă ar face bine să apeleze la serviciile unui medium şi să-i întrebe pe Dylan Thomas şi Ion Stratan.
Apoi luă puşca şi trase de câteva ori spre crestele muntelui acoperit cu zăpezi, doar-doar se va întâmpla ceva. Ecourile împuşcăturilor se multiplicară de câteva ori, apoi se reinstaură liniştea.

joi, 12 martie 2009

Reforma moşului şi a babei

- Veţi fi poate surprins, dar eu consider că profesorii nu merită nici cea mai neînsemnată majorare de salariu, mi-a spus o doamnă din Bucureşti.
- Serios ? Cum vă argumentaţi această poziţie ?
- Am mai multe argumente... Ascultaţi-mă cu atenţie. Prin natura meseriei mele ( doamna lucrează în administraţia publică - n. n.), am luat contact cu toate categoriile sociale existente. Ghiciţi care profesiune stă cel mai prost cu morala !
- Că doar n-or fi bieţii dascăli...
- Ba da. N-am văzut în viaţa mea oameni care să se bârfească mai mult, să se duşmănească, să se "sape" reciproc, să-şi poarte sâmbetele, să se toarne la şefi, să-şi bage beţe-n roate, să ţeasă intrigi... Mai ales învăţătoarele... Ştiu cazuri de cadre didactice care îşi monitorizează colegii, îi dau în urmărire, mint pe seama lor, cu intenţia de a-i compromite. Sigur, aceşti indivizi se compromit, în primul rând, pe ei înşişi, dar compromit mai ales profesia. Dacă printre ei se află vreunul mai răsărit, care e competent şi publică prin revistele de specialitate, ura idioţilor, căci asta sunt, atinge paroxismul. Fac front comun, organizează comploturi, umblă cu delaţiuni la director, la primar, la ministere şi oriunde ar putea crea prejudicii. Şi ce vină ar avea chiorul în ţara orbilor ? Că a avut neşansa să fie coleg cu nişte turpitudini, lichele şi nulităţi. Îi vor citi scrierile, le vor răstălmăci, vor iniţia conflicte, vor pune paie pe foc, doar-doar l-or doborî pe bunul lor coleg. Nu reuşesc însă decât să se facă de râs... Ei nu cunosc nici măcar limba română, aşa cum o stăpâneşte, să spunem un absolvent de liceu care s-a străduit serios să înveţe carte. Ce e mai rău e că oamenii ăştia, total lipsiţi de caracter şi de educaţie, sunt formatori de "caractere" şi fac "educaţia" copiilor noştri.
- Exageraţi, am spus eu, îngrozit de ceea ce-i ieşea doamnei din gură.
- Nu exagerez deloc. Ştiaţi că sunt cadre care n-au citit măcar o carte de zeci de ani ? Foarte mulţi dintre ei sunt profesori de limba şi literatura română. Sunt total pe dinafară... Habar n-au de obiectul muncii lor. Şi cum să mai citească şi să mai înveţe elevii, în aceste condiţii ? Foarte multe cadre nu-şi fac orele. Asta e o crimă pedagogică, fiindcă mulţi profesori chiulesc sistematic. Alţii intră la cursuri, dar nu fac nimic. Cum să mai fie ei nişte modele pentru copii ? În fine, unii iau şpagă, sub diferite forme. Meditaţiile cu propriii elevi sunt cea mai întâlnită formă de corupţie. Când însă un profesor dă meditaţii unor elevi de la alte şcoli, să te ţii ! Îi asmute pe părinţi împotriva dacălilor de la clasă, care, nu-i aşa, nu fac nimic şi îi nenorocesc pe cei mici. Meditatorul instigă la scandal, îşi ponegreşte colegii şi umblă cu delaţiuni la conducerea şcolii în care învaţă elevii meditaţi ! Păi, ăştia sunt oameni ? Te apucă sila. De asemenea, numeroşi dascăli nu se trezesc din beţie cu anii. Dacă mai sunt şi excepţii, să fiţi sigur că aceia n-au luat în viaţa lor salariu sau gradaţie de merit. Recompensele respective merg la cei care întocmesc munţi de hârtii care nu folosesc la nimic. Sistemul îi ajută pe incompetenţi. Câţi dinte ei citesc reviste culturale ?
- N-mi dau seama....
- Ba să fiţi. N-aţi observat că aceşti cetăţeni nu sunt maturizaţi din punct de vedere psihologic ?
- Cum aşa ?
- Foarte simplu. Individul termină, să zicem, un liceu pedagogic şi i se dă pe mână o clasă de puşti. Considerându-se superior lor, ei vor începe să se considere superiori tuturor membrilor societăţii. După treizeci de ani, în lipsa cărţilor şi a culturii, vom constata că elevii i-au influenţat pe profesori care se vor comporta ca nişte minori : vor intra în dispute cu colegii, se vor pârî pe la uşile autorităţilor, etc.
- De aceea spuneţi că nu merită cadrele măriri salariale ?
- Păi, chiar dacă s-ar mări salariile cadrelor în funcţiune, acestea se vor comporta şi pe viitor tot aşa. Dacă n-au luat o carte în mână atâţia ani şi n-au publicat nici măcar o scrisoare către Moş Crăciun până la 50-60 de ani, se vor apuca de acum încolo de studiu ? Mai mult ca sigur că nu. O vor ţine înainte cu urmăririle, turnătoriile şi scandalurile. Trebuie să ţineşi cont că profesorii vechi sunt nişte frustraţi ( nu povestesc ei ce-ar fi putut să ajungă ?), iar cei tineri, în majoritatea lor, nu stăpânesc destule abilităţi şi competenţe.
- Şi care ar fi soluţia, după părerea dumneavoastră ? am întrebat enervat pe distinsa doamnă.
- Să ştiţi că m-am şi gândit la nişte măsuri. Iată-le :
1. Înfiinţarea unei Universităţi speciale pentru cadre, iar absolvenţii să fie foarte bine retribuiţi ( de la 8000 de lei noi în sus).
2.Toate cadrele, de la 35 de ani în sus, să fie concediate, cu un număr de salarii compensatorii, iar cei tineri să fie reşcolarizaţi, parţial sau total. De ce ? Unu, fiindcă toţi sunt corupţi, iar corupţia se transmite mai departe. Cum foamea o dată instalată nu mai dispare, mărirea salariilor nu va duce la nimic bun. Doi, deoarece sunt răi şi ignoranţi, iar ignoranţa este o boală care nu se mai vindecă după o anumită vârstă. Ce mai poţi scoate dintr-o învăţătoare care nu înţelege nici măcar un articol dintr-o publicaţie de informaţie culturală ?
3. Profesorii să fie plătiţi exclusiv în funcţie de performanţele şcolare. Cine nu are performanţe va fi nevoit să plece din sistem.
4. Cadrele didactice să fie obligate să citească 4-5 cărţi pe săptămână ( să fie verificate lunar !) şi să fie abonate la cel puţin 3 reviste culturale. Atunci se va curăţa şcoala de proştii cu gărgăuni şi locul acestora va fi luat de profesori adevăraţi, cu autoritate ştiinţifică. ( Cei mai mulţi au acum autoritate de pândari !) Cine nu publică, afară !
5. Cadrele didactice să fie obligate prin contract să nu pună alcool pe limbă.
- Nici în timpul liber ?
- Nici. Pe beţivi nu poţi niciodată să te bizui că vor face o treabă serioasă.
6. Profesorii să nu aibă vicii şi să fie modele de comportament. Să nu intre în conflicte, să nu umble cu şoalda, iar cei care vor fi dovediţi că sunt delatori să fie pedepsiţi cu ani grei de puşcărie...
- Ştiţi, eu mă grăbesc. Mă aşteaptă stomatologul şi...
- Staţi că n-am terminat...
- Nu-i nimic, terminaţi când ne întâlnim data viitoare.

P.S. Peste două zile a sunat telefonul şi mi-am muşcat limba când am auzit, la celălalt capăt al firului, vocea exigentei doamne care dorea să revoluţioneze învăţământul. M-a ţinut patruzeci de minute de vorbă, dar nu are rost să mai reproduc discuţia. Esenţa monologului pe care doamna mi l-a susurat în ureche era că ar trebui reinventaţi şi elevii. În condiţiile în care sunt copii pe care nu-i interesează nimic din ce se predă la şcoală, ar trebui găsite modalităţi noi de motivare. Şi, până la urmă, să înveţe numai cine vrea. Pentru reformă, este nevoie de profesori noi, elevi noi, programe noi, manuale noi. Dar de unde bani în vremurile acestea de criză ?
Vorbele doamnei mi-au dat de gândit. Ce reformă să facem noi cu oameni bătrâni sau numiţi pe criterii politice ? Cu excepţia lui Andrei Marga, care ştia ce face, aproape toţi miniştrii educaţiei nu puteau să se exprime corect în limba română, habar nu aveau ce este învăţământul, iar câţiva erau bolnavi mintal sau nu ştiau nici pe ce lume se află... O stimez pe doamna Andronescu în calitate de femeie, mamă, familistă şi cadru universitar, dar nu e o nebunie să credem că o persoană de şaizeci de ani poate reforma învăţământul românesc ? Şi tot e bine, că mâine-poimâine va veni la ministerul cu pricina un Hârdău ( ce nume sugestiv ! ) sau un dascăl de ţară care are ambiţia de a militariza şcolile şi de a legifera bătaia... Până la urmă, se aşteaptă de la reforma în învăţământ să fie cum era fata moşului din poveştile clasice : bună, harnică şi frumoasă. Ca un făcut, înnoirea iese totdeauna pe dos, arătând cam ca fata babei : este urâtă, rea, leneşă şi proastă...

luni, 9 martie 2009

Mesagerul altei lumi ne redă dreptul la speranţă

"Asfinţitul colorează în roz zăpezile de pe crestele mai înalte. Nu ştiu de ce, dar fiecare amurg mă face să mă gândesc la Iisus. Ce a făcut El pentru noi ? Aproape totul. A suferit în numele nostru, purificându-ne moral. A răscumpărat păcatul originar şi ne-a redat dreptul la nemurire. Scepticii se îndoiesc de ideea că se poate transfera vina asupra cuiva, iar cel care greşeşte să rămână fără pată. Logic, e o speculaţie, un sofism. Moral este de neacceptat. Din punctul de vedere al conştiinţei umane, o imposibilitate. Sigur că, psihologic, un paranoic este oricând gata să-şi transfere greşelile asupra altcuiva. Intrăm însă în alte probleme. Ce au făcut oamenii, dragii de ei, când au văzut că li se promite nemurirea în schimbul bunătăţii şi toleranţei ? Au considerat că preţul este prea mare ! Şi l-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, omorându-l în chinuri şi nădăjduind că nu va mai învia niciodată. Dar să fim atenţi la câteva aspecte. Omul poate deosebi în continuare binele de rău şi atunci de ce Dumnezeu îi permite să acceadă la nemurire ? Mai mult, acceptă ca Fiul Său să fie jertfit pentru mântuirea unui om păcătos, damnat. În Vechiul Testament apărea un Dumnezeu neîndurător, răzbunător şi sângeros. Ba chiar ranchiunos. Iisus ne prezintă, în Noul Testament, un cu totul alt Dumnezeu : bun, iertător, plin de iubire. E şi acesta un mister, dacă punem faptele în legătură cu vorbele Dumnezeului din Geneză : acolo Divinitatea foloseşte cuvântul "Noi", sugend că există mai mulţi zei în momentul Creaţiei. Dar să trecem... Iisus ne spune că dobândim nemurirea cu o singură condiţie : să credem în El. Nu în principiile Sale, ci în El. Dacă intrăm în biserica lui, ne-am mântuit. E aici o strategie politică de mare pragmatism. Şi unde ne promite Iisus nemurirea ? Aici e aici. Ne-o promite nu în lumea aceasta ( "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" ), ci în lumea de după moarte. Poate în astral. În Eden, omul avusese posibilitatea să devină etern chiar în existenţa pământească. Doar fusese făcut din ţărână. S-ar părea că pierderea suferită nu mai poate fi îndreptată. Şi totuşi. Iisus se va întoarce şi-i va alege pe cei mântuiţi, care vor deveni nemuritori, dar numai după Apocalipsă, pe un pământ nou şi sub un cer nou. Să însemne asta o nouă tentativă de creare a omului ? Să fie vorba de o nouă Creaţie ? Căci e clar că Apocalipsa marchează sfârşitul civilizaţiei umane pe pământ. Soarta omului actual e pecetluită. Nu ştim dacă şi a planetei pe care o locuim. Din păcate, aproape toate doctrinele religioase suferă de eroarea de a-l confunda pe Iisus cu Dumnezeu...
Acum e noapte şi se aud răgetele animalelor din pădure. Voi aprinde opaiţul şi voi citi o vreme. Muntele acoperit cu zăpezi veşnice e în continuare pustiu. Înţelepţii nu fac nicio mişcare. Să fi murit toţi ? Să fi plecat spre alte zări ? Informaţiile noastre ne spun însă că aici e Marea Intrare. Trebuie să fiu cu ochii în patru."

Amprente negre, de insomnie, pe retina mea

"Semnele răului nu mă lasă să dorm, gândi exilatul. Vechile, dragile, nemiloasele mele insomnii... Colţii tigrului frângând gâtul gazelei, iepurele doborât de puşca vânătorului, boturi însângerate, un cuţit argintiu şi bont afundat în măruntaiele unui vagabond, lama sclipitoare cu care un copil segmentează libelule graţioase şi disecă broaşte neştiutoare, violuri, cimitire verzi, năpădite de crini, intrigi, fluturi cu aripile smulse, sfinţi scuipaţi, porumbei sălbatici în picaj, săli de operaţii, păsări marine mânjite cu petrol, case funerare, bătăi între femei, scrâşnetul cu care parlagiul doboară un cal bătrân, morminte profanate, un criminal fumegând pe scaunul electric. Dumnezeule, planeta asta e un uriaş abator. Mirosul sângelui cald mă îmbată, otrăvuri subtile îmi umblă prin artere. Îmi creşte pe trup păr de leopard, am colţi de rechin, gheare de tatu şi foame de hienă... Nu am de ales. Călău sau victimă.
Mă voi elibera de imaginile astea, suprimând cuvintele care le creează. De femei, spunea un filosof, scapi foarte greu, fără să ţi le faci duşmani. Dacă ai însă şansa de a fi foarte prost, foarte urât şi foarte sărac, problemele se rezolvă de la sine. Să rămân mut, să uit toate cuvintele negre. Asta e. Mă voi elibera. Voi alege tăcerea."

duminică, 8 martie 2009

Fascinaţia răului ( continuare )

" În viziunea lui Dumnezeu, omul de dinainte de păcat era ( sau ar fi trebuit să fie ) un animal superior, care se hrănea cu vegetale, stăpânea peste celelalte vieţuitoare de pe pământ, dar care trebuia să asculte de un stăpân. El nu era nici asemenea dobitoacelor, dar nici nemuritor precum Creatorul său. În realitate, omul avea rudimente de judecată, nu ştia ce este binele şi răul, nu cunoştea ruşinea, era coruptibil şi înclinat a nu-şi ţine cuvântul dat. Nu este o imagine prea măgulitoare ! Imperfecţiunile "operei" lui Dumnezeu sar în ochi. Totuşi, omul ar fi putut gusta din "pomul vieţii" şi ar fi putut deveni nemuritor. Avea această opţiune. Şi dacă Dumnezeu, din motive numai de El ştiute, dorea ca omul să nu facă diferenţa între bine şi rău şi nici să devină nemuritor, de ce îi lasă la îndemână cei doi pomi care ar fi putut crea probleme ? A avut încredere oarbă în opera Sa ? Sau totul a fost premeditat, ca şi în cazul lui Hristos ? Este de bănuit că omul făcea unele diferenţe, fiindcă era sortit să se înmulţească... Pe urmă, este clar că el putea să facă rău - cum se şi întâmplă ! -, chiar înainte de a şti ce sunt binele şi răul. Să fi trăit el într-o voioasă inconştienţă ? Abia după ce i se deschid ochii, încep problemele pentru om. Trebuie să ducă o viaţă chinuită, să se hrănească numai dacă trudeşte din greu şi i se refuză accesul la nemurire. Nu ar fi fost logic ca după ce devine conştient de valorile morale ale existenţei, să aibă şi dreptul de a fi nemuritor ? Teoretic, Dumnezeu ar fi acceptat ca un semianimal fără nicio morală să devină nemuritor, dar nu este de acord ca acelaşi lucru să se întâmple cu un om care are conştiinţă morală. După ce este alungat din Eden, omul o ia pe cont propriu. Şi nu numai conştiinţa îl determină să progreseze în plan material ! Poate dimpotrivă, conştient fiind de ce este bine şi rău, ar fi trebuit să se preocupe mai mult de elevaţia sa spirituală. Motoarele evoluţiei materiale şi tehnico-ştiinţifice au fost instinctul posesiei, dorinţa de putere şi permanenta obsesie de a-şi face viaţa mai uşoară. Ca să acumuleze valori materiale, oamenii au făcut mai mult rău. Uneori au fost nevoiţi, alteori le-a plăcut s-o facă. În timp ce credinţa s-a instituţionalizat, căpătând conotaţii convenţionale, sociale şi politice, spiritul s-a refugiat în arte, unde omul a încercat să pună ceva din frumuseţea pe care o văzuse în Eden şi pe care o păstrase în suflet. Conştientizând răul, cei mai mulţi au încercat să-l ţină la distanţă, dar nu au reuşit decât să săvârşească grozăvii şi mai mari. Nu în numele binelui şi al lui Dumnezeu făcea Inchiziţia cumplitele sale crime ? Câte abominabile fapte nu au fost inspirate de diferite religii ? Şi fiecare acredinţă l-a identificat diferit pe Dumnezeu. Paradoxal, răul i-a fascinat atât de mult pe cei care deţineau / deţin puterea, încât au făcut rău de dragul de a-l face, ascunzându-l adesea sub faldurile ideii de bine. Paradoxal, cele mai mari rele au fost făcute în numele binelui ! Şi abia acum înţelegem de ce Dumnezeu nu i-a permis omului să afle ce sunt răul şi binele. Conştientizându-le, oamenii au făcut o preocupare permanentă din aceste noţiuni. Au minţit, au torturat, au înşelat şi au ucis în numele lor. Practic, omul a vrut să-şi afirme natura lui bună, însă a reuşit doar să arate că are lipici la tot ce este rău. Ca şi Inchiziţia, comuniştii au făcut crime în numele uniformizării oamenilor. Capitaliştii le fac în numele diferenţierii lor, transformând totul în junglă. Ambele sisteme au pornit de la idei "nobile" : fie că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu sau a naturii, fie că oamenii sunt diferiţi şi proprietatea e sfântă. Nu i-a trebuit mult omului să descopere, în limitele mentalităţii sale, că este mai rentabil să faci rău, decât să faci bine. Să distrugi, decât să construieşti. Să furi, decât să munceşti. Să înşeli, decât să fii fidel. Să minţi, decât să spui adevărul. Să ucizi, decât să-i întinzi o mână semenului. Să faci bine este anevoios, presupune efort considerabil, iar răsplata este o bâtă în cap sau un scuipat în ochi. Dar să faci rău... Ce simplu, ce eficient, ce spectaculos, ce artistic e ! Mass-media şi-a luat în serios rolul de a populariza actele de răutate şi iată că răul a devenit cea mai sigură modalitate de a face bani, de a dobândi celebritate şi putere. Pe măsură ce societatea de consum devine mai prosperă, ispitele sunt mai strălucitoare şi rivalităţile sunt mai puternice. Se cunosc cazuri de oameni de afaceri, politicieni şi chiar intelectuali care au încercat să-şi elimine concurenţa prin acte de magie neagră ! Oare de ce urmăresc oamenii cu mai mare interes emisiunile pline de cruzime şi presărate cu fapte bestiale ? Fructul oprit a trezit în om armate de monştrii pe care Hristos s-a străduit să le trimită înapoi, în Infern. Dar ele erau cuibărite adânc în subconştientul oamenilor. Leul ucide doar pentru a se hrăni. Omul şi şobolanul ucid şi din plăcere. Vânătoarea a devenit, dintr-o preocupare necesară, o modalitate de a defula sadismul. Omul este cel mai mare duşman nu numai al său, dar al vieţii, în general, şi prin urmare şi al Divinităţii. De aceea este oprit de la nemurire. Ce rău poate fi mai mare decât acela de a te hrăni cu carnea unor făpturi nevinovate, pe care le tranşăm ca pe nişte materiale obişnuite ? Până la urmă, de cele mai multe ori când realizează un proiect prin care încearcă să modifice ordinea lumii, omul intră în conflict cu Divinitatea, cu alte cuvinte, face rău. De câte ori s-au apucat de lucruri măreţe, oamenii şi-au presărat "realizările" cu munţi de morţi şi mormane de moloz... Poate că arta, prin frumuseţea ei şi prin evocarea Paradisului definitiv pierdut, să-l mai poată îmblânzi pe om. Nu spunea Dostoievski că "Frumuseţea va mântui lumea ? " Ca să poată fi salvat, omul are nevoie de un nou cod genetic. Nu merge cu vaccinuri şi leacuri morale. Un zeu civilizator şi neîndurător ar trebui să-l treacă pe om printr-o altă teribilă încercare. Sau să-l reconstruiască...
Dar se lasă seara, zăpezile sclipesc straniu pe muntele apropiat, le simt bine răcoarea, iar antropofagii ies din ascunzişurile lor, în căutarea prăzii. Au devorat mai mult de jumătate din marinarii eşuaţi pe ţărm..."

sâmbătă, 7 martie 2009

Fascinaţia răului. Din jurnalul unui exilat ( 3 )

"Îmi place să mă gândesc la Adam şi Eva plimbându-se goi prin grădina paradisului. Apoi Dumnezeu a zis : "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră ; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ." Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu ; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis : " Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l ; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ. "... În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă : fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse ploaie pe pământ şi nu era niciun om care să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului. Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit ; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la loc. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis : "Iată, în sfârşit, aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea ! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om." Textul biblic are ingenuitatea şi simplitatea primilor oameni, dar reduc citatele din motive de spaţiu. Omul şi femeia au voie să mănânce din fructele tuturor pomilor din paradis, inclusiv din pomul vieţii, dar le este interzis să se atingă de pomul "cunoştinţei binelui şi răului", fiindcă, îi spune Dumnezeu lui Adam, "în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit." Acum intră în scenă şarpele. El îi sugerează mai întâi femeii că s-ar putea ca Dumnezeu să nu le fi interzis să se hrănească din pomul respectiv, sugerând că bărbatul ar minţi... Manevra nu reuşeşte şi atunci reptila apelează la ultimul argument. Îi spune femeii : "Hotărât că nu veţi muri ; dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul." Pe scurt, cei doi mănâncă din pomul cunoştinţei binelui şi răului, îşi dau seama de goliciunea lor şi se ruşinează. De aceea când Dumnezeu îl cheamă, bărbatul se sfieşte să apară gol înaintea Lui. Dumnezeu îşi dă seama ce s-a întâmplat şi rosteşte cunoscutul blestem. Interesantă este însă reflecţia lui Dumnezeu, după nefericita întâmplare : Domnul Dumnezeu a zis :" Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci." De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam ; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii. Curios este că în unele ediţii ale textelor sfinte, ilustraţiile care prezintă pomul interzis, ca şi pe cel al vieţii, seamănă cu schema ADN-ului şi ARN-ului. Să fi fost grădina Edenului un laborator cosmic şi facerea omului să fi fost un experiment eşuat ? Să nu forţăm lucrurile... Ajunşi aici, avem câteva surprinzătoare certitudini, dar şi întrebări la care trebuie să răspundem.

Certitudinile sunt:
1. Nu este vorba de "pomul cunoaşterii", cum eronat se spune, ci de "pomul cunoştinţei binelui şi răului", care este cu totul altceva.
2. Omul a fost muritor de la bun început !
3. Dacă ar fi mâncat din "pomul vieţii", omul ar fi putut deveni nemuritor. Şi avea această posibilitate, din moment ce "pomul vieţii" nu intra în zona interdicţiei de a fi folosit ca hrană.
4. Omul se poate înmulţi şi este "proiectat" pentru a se alimenta exclusiv în regim vegetarian.
5. Oamenii nu sunt lăsaţi să se reîntoarcă în Eden din temerea lui Dumnezeu că aceştia ar putea ajunge nemuritori.
6. Condiţia umană este marcată, în datele ei esenţiale şi în mod decisiv, de păcatul originar.
7. Întreaga noastră civilizaţie stă sub semnul unei pedepse, ca urmare a încălcării unei interdicţii.

Întrebările sunt însă tulburătoare. La una singură avem impresia că putem răspunde cu siguranţă, celelalte rămân în ceaţă. Iată-le :
1. Putea avea omul însuşirea de raţiona, înainte de "păcat", lipsindu-i numai moralitatea ?
2. A putut să-l mintă Dumnezeu pe om că fructele din "pomul cunoştinţei binelui şi răului" sunt ucigătoare ?
3. A vrut Dumnezeu ca omul să trăiască într-o lume amorală, lipsită de anumite reguli şi interdicţii, ca orice alt animal ? Cu alte cuvinte, nu a vrut ca omul să fie o fiinţă morală, în timp ce, paradoxal, toate religiile din lume promovează imaginea unui om profund moral ? Vrând să facă acest lucru, a impus o unică interdicţie , aceea de a mânca din "pomul cunoştinţei binelui şi răului" , transformată apoi în opreliştea de a atinge nemurirea ?
4. De ce a ispitit-o şarpele pe femeie şi nu a ales omul ? ( Aceasta este întrebarea la care se poate răspunde mai uşor. Intrigant cum era, şarpele ştia că Dumnezeu rostise interdicţia în faţa bărbatului, pe când femeia încă nu era făcută. Nu putea rata ocazia de a sădi neîncrederea între ei. Pe urmă, alunecoasa vieţuitoare a mizat pe ambiţia mai mare a femeii... Şi totuşi... )
5. La cine se referă Dumnezeu când spune "Noi" ? Mai sunt şi alţii asemenea Lui ?
6. De ce nu a vrut Dumnezeu ca oamenii să cunoacă binele şi răul ?
7. De ce nu a vrut Dumnezeu ca oamenii să devină nemuritori ?"
TO BE CONTINUED

vineri, 6 martie 2009

Primăvara simt respiraţia lui Dumnezeu. Din jurnalul unui exilat ( 2 )

"Mă uimeşte viteza cu care timpul mă deposedează de iluzii, de frumuseţe, de puterea de a mă bucura... În jurul meu, marinarii eşuaţi pe plajă şi ascunşi în peşteră de teama canibalilor îşi cară pumni în cap, se păruiesc, se bat pentru câţiva gologani, o palmă de pământ, o felie de pâine, o femeie, o sticlă de băutură... Se războiesc mai ales din trufie şi pentru a arăta fiecare că e mai cu moţ decât ceilalţi umanoizi. În răstimpuri, se îmbată ca porcii, în frunte cu preotul catolic care, altminteri, critică aspru excesele şi înalţă laude înfrânării. E o chestiune de timp să ajungă fripturi, la focurile făcute de antropofagi.. Simt cum timpul-pirat îmi mărunţeşte creierul în milioane de bucăţele şi le aruncă în vânt sau le dă hrană peştilor din lacul aflat mijlocul pădurii. De aceea apele îmi inspiră spaimă... Astăzi am văzut că zăpezile de la poalele muntelui au început să se topească. Adieri impercepribile de vânt aduc miresme necunoscute. Totuşi, pe unele le recunosc. Undeva, în sud, au înflorit teii şi aroma lor mă face să mă gândesc la respiraţia lui Dumnezeu. Cum va fi surâzând El ? Îngerii miros altfel, asemănător cu orhideele şi florile de salcâm. Arhanghelii răspândesc în eter aroma înecăciosă a crinilor imperiali... Heruvimii poartă cu ei toate nuanţele esenţelor de trandafiri..."

joi, 5 martie 2009

Din jurnalul unui exilat ( 1)

În fiecare seară, exilatul privea cerul, cu speranţa că vreunul dintre prieteni îi lăsase un semn, printre norii scămoşaţi care se legănau alene deasupra pădurii. Asculta zarva păsărilor şi foşnetul prelung, ca un oftat, al frunzişului mângâiat de vânt şi nu găsea nici ecoul gândurilor fostelor iubite, nici şoaptele prietenilor care ar fi putut trece pe acolo. Era singur, printre străini, iar solitudinea îl apăsa. Era însă mai bine să rămână cu propriile gânduri, în cabana de la marginea pădurii, decât să fie singur în prezenţa celorlalţi. Deschise registrul cu coperte tari, în care îşi consemna uneori gândurile şi scrise :
"Oamenii ăştia mă urăsc, nu pentru ce sunt eu, ci pentru ce nu vor putea fi ei înşişi niciodată. Dacă voi încerca să le spun că nu am nimic cu ei, nu-şi vor schimba sentimentele. Mă vor bănui şi mai mult, iar ura şi dorinţa lor de a mă umili vor spori ca o flacără alimentată cu oxigen şi tulpini de grâu copt. Dacă le dau de înţeles că ştiu cum mă privesc ei sau dacă îi întreb de ce mă urăsc, îi voi întărâta de asemenea. Să tac şi să mă prefac că nu înţeleg nimic din gesturile, cuvintele şi existenţa lor de cârtiţe, mă vor batjocori în spate, apoi în faţă şi îmi vor face viaţa un calvar. Trebuie să bat pe unul dintre ei. Să-l ologesc, să meargă tot restul vieţii în căruciorul cu rotile, să fac din el o legumă. Numai să nu-l omor. Nu m-am mai bătut de mult şi acum sunt mai puternic şi mai furios decât oricand. Totul trebuie calculat cu grijă. Să gândesc cu atenţie chiar alegerea lui. Îl voi schilodi pe cel mai rău dintre ei, pe cel pe care-l urăsc toţi... Să ne mai gândim..."
Stătu puţin cu tocul în aer, apoi caligrafie cu grijă :
" Unde sunt zilele când trebuia să caut cuvinte noi şi odihnite, să le îmbrac în haine vesele, de sărbătoare, ca să-mi întâmpin prietenii ? Aşteptam să mă despart de ei ca să-i pot revedea cât mai curând... Şi iubita care făcea să răsară soarele chiar în nopţile cele mai întunecoase şi îmi dăruia luna sub forma unei bomboane de ciocolată... Mă umpleam cu lumină când puteam gândi şi spune lucruri frumoase..."

marți, 3 martie 2009

Maya, pisica îndrăgostită

Pisicuţa abandonată de nu ştiu cine şi adoptată de mine a crescut mare şi nu mai oftează. Dar şi acum, cand se aşează pe ceva moale, reproduce mişcările pe care le făcea atunci când sugea la mama sa. Apasă ritmic, cu lăbuţele, în pernă, prinde în guriţă o bucată de ţesătură şi o ţine aşa, ca şi cum de acolo i-ar veni cel mai dulce lapte. Scena mă emoţionează puternic de fiecare dată. De câteva zile, pisica e însă îndrăgostită. De cine ?
- De un motan gras, bătrân, urât şi galben, mi-a răspuns cu dezgust cineva din familie.
Chiar aşa ? Se poate ? Pisicuţa mea curată şi frumoasă cu un cotoi ordinar şi urduros ? Apoi am avut confirmarea. Pisica iese în fiecare noapte şi îşi aşteaptă iubitul. Nu se mai odihneşte şi a slăbit. Aştept puişorii. Sper să nu fie toţi galbeni...

P.S. Mă încearcă o strângere de inimă când mă gândesc că multe pisici şi destui câini "salvaţi" de mine au avut, totuşi, un destin trist. Au sfârşit sub roţile unor automobile sau otrăviţi de vreun neisprăvit. Celor mai multe nu le-am putut schimba destinul : am reusit doar să le prelungesc viaţa cu câţiva ani. Să aibă şi animalele o soartă a lor, care nu poate fi schimbată fundamental ?