duminică, 30 mai 2010

Prostia e cea mai căutată marfă, iar proştii sunt cei mai activi şi siguri cumpărători

Aflu, uluit, că Arthur Rimbaud n-a vândut nicio carte cât timp a trăit. Şi este chiar cel care a revoluţionat poezia europeană şi universală...
Van Gogh a vândut, pare-se, un singur tablou în timpul vieţii.
Lampedusa nu şi-a putut publica antum capodopera Ghepardul, din pricina opoziţiei sicilianului Elio Vittorini, el însuşi un scriitor remarcabil.
Poemele scrise de Emily Dickinson au fost publicate postum.
Harper Lee n-a publicat decât o carte, memorabilă, e adevărat : Să ucizi o pasăre cântătoare...
Lui Gide nu-i plăcea Dostoievski şi a refuzat să-l publice pe Marcel Proust.
Franz Kafka a văzut că nu este înţeles şi a lăsat cu limbă de moarte să i se ardă manuscrisele.  Poate aflăm că nici el n-a vândut nimic.

sâmbătă, 29 mai 2010

Cruzimea fiinţelor fragile

Zilele trecute am asistat consternat la o scenă petrecută în curtea şcolii. O elevă de clasa a VIII-a dădea de mai multă vreme semne că are o uşoară depresie. Într-o pauză a spus câteva cuvinte unei colege  - ceva de genul : "M-aş plimba noaptea, la lumina lunii..." -, iar buna ei prietenă a trâmbiţat în toată şcoala că fata cu pricina se comportă anormal. Sigur, normal este să-i scuipi pe ceilalţi în ochi, să le vorbeşti porcos şi să-i "mângâi" cu pumnul... Şi atunci a început un spectacol de coşmar : tovarăşii de clasă ai fetei aflate în dificultate au început să ţopăie în jurul ei, să urle, să o maimuţărească, să facă semne obscene şi să o îmbrâncească. Copilul a fost cu greu scos din ghearele urangutanilor, dar a făcut un şoc şi a trebuit să meargă la spital...
Stau şi mă întreb ce fel de copii sunt aceştia. ( Am evocat, cu alt prilej, modul cum "vânează" puştanii şi cum rup, cu mâinile, gâturile fragile ale unor minuni ale naturii numite potârnichi...)
Am văzut păsări atacându-şi suratele rănite şi încercând să le devoreze.
Ieri, un guguştiuc înfometat s-a lăsat lângă mine, în căutare de hrană, în timp ce ascuţeam nişte araci pentru roşiile din grădină. Guguştucii nu se tem de mine şi, ca şi pisicile, mă urmăresc neîncetat şi vin unde îmi fac de lucru. ( Uneori se întâlnesc şi trebuie să evit scene dramatice : apăr păsările de feline... ) Pasărea cerului a fost atacată imediat de un cocoş - altminteri foarte îngăduitor cu ciorile şi cu coţofenele ! -, doborâtă şi, dacă nu aş fi intervenit foarte rapid, ar fi fost, cu siguranţă, făcută bucăţi. Am luat guguştiucul, i-am dat apă pe cioc şi l-am ţinut câteva ore într-un fel de colivie, până ce a putut mai întâi să se ţină pe picioare şi apoi să zboare.
Din ce străfunduri vine oare cruzimea aceasta uimitoare pe care o arată copiii, motanii şi păsările, adică nişte fiinţe frumoase şi aparent fragile ?

miercuri, 26 mai 2010

Faza zilei. Dreptul de a fi prost

"Marele" om politic Silvio Berlusconi îl confundă pe Gogol cu Google... La banii lui, veţi întreba, ce-i mai trebuie italianului să ştie ceva de pe tărâmul culturii ?
D-aia vin şi zic, actualizând o mai veche obsesie a mea : oamenii bogaţi, de la un milion de euro în sus, ar trebui să fie supuşi periodic unui examen de cultură generală, iar celor care se dovedesc ignoranţi să li se confişte averile.
Dreptul la prostie să fie garantat numai pentru săraci, fiindcă ei nu pot deveni modele pentru nimeni...


P.S. Visul meu ar fi ca proştii îmbuibaţi şi agresivi să fie chiar arestaţi şi condamnaţi la ani grei de puşcărie...
Se înţelege că eu mă trec printre proştii săraci...

marți, 25 mai 2010

Fotbalul fără minge şi fotbalul fără fotbal

Mă doare capul. Mă obişnuisem să văd cum echipa mai proastă câştigă un meci sau cum cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile se bate singur.
Dar nici chiar aşa.
A început era Mourinho... Fotbal fără minge şi chiar fotbal fără fotbal. Greţos. Visam o finală Barcelona-Manchester United, dar s-a întâmplat ca în Antichitate, la Jocurile Olimpice din Grecia, în proba de box. În loc de mănuşi, competitorii aveau un fel de potcoave cu care se băteau mai mult în gură. O făceau până când unul dintre ei - de obicei cel care primea mai puţine lovituri ! - se recunoştea învins. Învingătorul era totdeauna desfigurat. Unuia dintre ei, un poet i-a închinat un imn în care arăta că pe Ulise, după douăzeci de ani de războaie şi rătăciri pe mări necunoscute, l-a mai recunoscut câinele, dar pe el, pe învingător, nu l-a mai recunoscut nimeni din propria casă,  după doar un meci de box....
Campionatul nostru a fost câştigat de o echipă pe care o simpatizam mult, dar care s-a specializat în a-i cotonogi pe ceilalţi la propriu : după meciurile cu CFR, toţi adversarii au intrat în spital ! Ăsta da, fotbal ! Au contribuit la succesul măcelarilor şi nişte olteni proşti care au fost pe punctul de a retrograda. ( Strămoşii mei se trag de pe acolo, din Vladimireşti. Asta ca să nu se creadă că mă consider deştept ! )
Nadal l-a învins din nou pe un Federer care nu înţelege că, pentru a-l răpune pe robot, trebuie să înveţe reverul cu două mâini. În treacăt fie spus, Nadal are mai mult caracter şi e mai bine educat decât toţi jucătorii din circuitul profesionist. Dar asta e altă căciulă... El joacă, totuşi, cu mingi "înfăşurate", după expresia înţeleptului Cristian Tudor Popescu, pe care îl simpatizez mult, dar care mă calcă pe nervi şi îmi accentuează durerea de cap... Ce părere aveţi de sintagma " zgura de pe creierul din sufletul lui Federer " ?... Sună asemănător cu ce spunea un prezentator despre un rocker dintr-o formaţie celebră  : " A murit din cauza unui abuz excesiv de droguri..."
Mă doare capul. Mă încearcă bănuiala că nu trebuie să fii o capacitate pentru a deveni un antrenor de fotbal de mare succes. E suficient să fii niţel mai destupat la minte pentru a-l ridiculiza pe un rumegător ca Ferguson sau pe alţii de teapa lui. Şi îl suspectez pe Mourinho că, spre deosebire pe Nadal, nu are deloc caracter...
Şi atunci mă apuc să recitesc Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov.

P.S.  De fapt, am trecut de partea lui Nadal : trebuia să vină şi vremea lui, după atâţia ani de chin. Şi să nu uităm că, în ciuda unor mici imperfecţiuni - când serveşte, scuipă şi se scarpină în fund -, spaniolul are o ţinută plină de demnitate... Din sadism, s-ar putea să intru şi în partidul lui Mourinho : e, totuşi, cel mai inteligent om de fotbal din lume...

luni, 24 mai 2010

Două evenimente culturale majore

Îi anunţ pe iubitorii de literatură că au apărut două importante cărţi de proză semnate de mari scriitori români :


Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov de Horia Gârbea, Ed. Limes,
Ana Maria şi îngerii de Radu Aldulescu, Ed. Cartea Românească.


Volumul lui Horia Gârbea va fi lansat mâine, 25 mai, ora 13.13, la sediul Uniunii Scriitorilor din Romania, Calea Victoriei, 115.
 Vor prezenta criticii literari Cosmin Ciotloş şi Radu Voinescu.
Romanul lui Radu Aldulescu va fi lansat miercuri, 26 mai, ora 15, la Casa de Cultură "Traian Demetrescu", Craiova.
Va prezenta poetul Nicolae Coande.
Abia aştept să citesc cele două opuri şi, evident, să scriu despre ele.

sâmbătă, 22 mai 2010

Nicolae Breban : arta romanului şi învârtirea în jurul propriei cozi

Nicolae Breban a avut stofă de mare scriitor : psihologie profundă, convingătoare, teme originale şi interesante, personaje reuşite, talent de romancier autentic. În plus,  pe final de roman, Breban este adeseori memorabil, semn de maturitate artistică.
Nu mai contează neglijenţa stilistică şi unele sintagme penibile ( "un gest foarte felin ", de exemplu !)...
Pe urmele lui Thomas Mann, romancierii de vocaţie au cultivat aşa-zisa artă a amânării, a redării scenelor cu o mulţime de amănunte semnificative şi cu o lentoare care face ca pagina scrisă să fie foarte densă şi să mustească de viaţă. Această însuşire este vizibilă, de exemplu, la Marin Preda şi Radu Aldulescu. La Breban, devine excesivă. Lungimile sunt, la el, supărătoare şi inutile, iar romanele sale suferă de această meteahnă. Aveam impresia că Bunavestire şi Animale bolnave, două posibile capodopere, intră în categoria operelor care sunt scutite de povara unui balast ce le dăunează. Dar, într-o măsură mai mică decât alte cărţi ale autorului, ele prezintă aceleaşi ramificări şi întârzieri ale acţiuniii care le împovărează nejustificat. Opere împlinite rămân Îngerul de gips şi În absenţa stăpânilor.
Rămâne mereu obsedanta întrebare : de ce cutare scriitor nu s-a realizat la nivelul înzestrării sale ? În ceea ce mă priveşte, regret enorm că Alexandru Ivasiuc a murit la cutremurul din 1977, iar Petru Dumitriu şi Petru Popescu au ales să plece din ţară, ratându-şi, în bună măsură, destinul literar.

vineri, 21 mai 2010

A murit George Gană...

Aflu cu surprindere şi cu durere că fostul meu profesor de la Universitate, eminentul istoric şi critic literar George Gană, ne-a părăsit pe 8 martie, anul acesta.  "Tristul eveniment n-a fost anunţat de niciuna dintre revistele Uniunii Scriitorilor din România", după cum scrie,  cu amărăciune, Iordan Datcu în Litere nr. 4, aprilie 2010.
Ca să n-o lungesc, voi spune că nu am lipsit de la niciun curs al fostului profesor şi că îl consideram, împreună cu colegii mei, printre cei mai buni dascăli din Universitate. A fost coordonatorul lucrării mele de licenţă - o teză despre Max Blecher - şi mi-a mărturisit - las modestia la o parte ! - că textul meu era cel mai bun care se scrisese până atunci despre Blecher.
Îmi dau seama că, încetul cu încetul, lumea universitară din perioada studenţiei mele a dispărut. Marii profesori de altădată nu mai sunt. Au venit alţii, tineri, strălucitori, cu opere la fel de impunătoare ca şi ale înaintaşilor.  S-ar putea, totuşi, ca anumite lucruri să nu se schimbe niciodată în această lume. Dar noi, ca fiinţe, nu suntem printre elementele perene ale vieţii...

miercuri, 19 mai 2010

Calea Victoriei nu există

Pe o stradă murdară din Bucureşti, un necunoscut s-a proţăpit în faţa mea şi m-a întrebat pe unde vine Calea Victoriei. Era un tip uscăţiv, aruncând spre lume o privire puţin sceptică şi mult dispreţuitoare.
- Calea Victoriei nu există, i-am spus. Cine v-a băgat în cap nerozia că o asemenea stradă s-ar afla în Bucureşti ?
- Bine, dar...
- Calea Victoriei este numai în imaginaţia scriitorilor care doresc să ia un Nobel şi în coşmarurile pacienţilor de la Bălăceanca.
- Vă bateţi joc de... ? Cine sunteţi dumneavoastră... să vă permiteţi... ? se încruntă bărbatul şi din aroganţa care îi ieşea prin toţi porii îmi dădui seama că este o persoană oficială.
- Sunt un terchea-berchea care îşi duce viaţa în sclavagism şi strigă : "Trăiască Evul Mediu, viitorul de aur al omenirii !"
- Bună ziua, ţipă omul şi se îndepărtă îngrozit.
- Bună seara, urlai după el.

duminică, 16 mai 2010

Talentul aparţine femeilor şi necunoscuţilor

Când un autor îmi cere să-mi dau cu părerea despre textele sale, mi-e foarte greu să-i spun lucruri neplăcute. Noroc însă că toţi cei care m-au solicitat au talent din belşug şi am avut de scos în evidenţă nenumărate lucruri încântătoare.  În studenţie, tinerii creatori mirosiseră că nu-mi place să resping pe nimeni şi mă înghesuiau prin toate colţurile să-mi citească operele lor.  Aspiranţii la glorie despre care vorbesc se "criticau" amarnic între ei... Faţă de mine aveau altă atitudine... Ajunsesem să fiu terorizat şi căutam, de parcă aş fi fost o femeie care trăia în India, să nu rămân niciodată singur în cameră cu studenţii pe care îi suspectam că scriu. Câteodată, vigilenţa îmi adormea. Aveam în faţa mea un bărbat impozant, deloc spiritualizat, pe care nu-l văzusem niciodată cu vreo carte în mână şi nu-l auzisem discutând despre literatură. Ăsta precis nu scrie, mă gândeam şi îmi vedeam de lecturile mele, chiar când vedeam că am rămas numai eu şi el în şandrama. Şi atunci îl auzeam foindu-se. Tânărul se ridica, încuia uşa şi, spre groaza mea, scotea de sub pernă ori de sub saltea un caiet plin cu poezii. Se îndrepta spre patul meu şi îmi spunea surâzând, în timp ce eu mă prefăceam că sunt captivat de cartea pe care o aveam în faţă ( în realitate, de furie că iar căzusem în plasă, nu vedeam nici rândurile ) : "Dragul meu, vreau să-ţi citesc ceva... Te-am văzut că eşti mesreiaş în materie de poezie şi mă interesează enorm părerea ta..."
Din experienţele mele, forţate sau benevole, am ajuns la căteva concluzii :
1. Există mai mulţi scriitori talentaţi printre cei care nu s-au realizat şi nu au publicat decât printre autorii consacraţi. Împlinirea unui artist este condiţionată, dincolo de talent, într-o proporţie hotărâtoare, de un anumit tip de curaj, de conjuncturi favorabile şi de relaţiile pe care a reuşit să şi le facă în mediile culturale. ( În treacăt fie spus, am un prieten foarte talentat, pe care îl socotesc un om fără egal şi care nu-şi face nici măcar blog, fiindcă se teme să nu-l supere pe un coleg de serviciu care îi terorizează pe toţi cei care îi dau impresia că au ceva merite : dobitocul consideră un afront personal orice tentativă de afirmare a vecinilor sau amicilor săi...)
2. Femeile sunt de departe cei mai buni cititori.
3. Unele femei sunt mai talentate şi mai inteligente decât toţi bărbaţii din lume. De aceea mă mir că Shakespeare şi Dostoievski nu au fost femei...

joi, 13 mai 2010

Scriitori glumeţi şi sensibili

Povestea s-a petrecut într-o unitate militară, unde erau torturaţi, alături de alţi oameni de cultură, doi viitori poeţi. Să-i numim A şi B.
- Ştii, dragul meu, iubesc atât de mult poemele lui Srečko Kosovel, încât n-aş putea trăi fără ele, îi mărturisi, într-o zi, A lui B.
B îl citise şi el pe Kosovel, dar, deşi poetul sloven îi plăcuse, nu considera că este un autor care să-ţi dicteze însăşi raţiunea de a fi.
- Nu pot trăi fără Kosovel, ofta şi spunea zilnic A. Dorm cu cartea lui sub cap.
Mirarea lui B era cu atât mai nare cu cât A nu părea un tip prea sensibil : făcea glume cinice şi le aranja tovarăşilor săi farse sinistre. Printre ele, aceea de a-i trezi din somn, în urlete, pe soldaţi, când el era de planton, iar ei dormeau adânc, şi de a le transmite panicat că s-a dat alarma pe unitate...
B reciti poeziile lui Kosovel. Cu mari eforturi, fiindcă un colonel, un autentic Moş Teacă, îl considera  suspect pe B şi îl pândea tot timpul, doar îl va surprinde comiţând crima de a citi. Şi dobitocul reuşi să-l înfunde pe criminal în câteva rânduri : îi confiscă lui B, pe rând, Procesul lui Kafka, Lumea în două zile de Bălăiţă şi Galeria cu viţă sălbatică de C. Ţoiu. Evident, după fiecare succes, îi dădea "intelectualului" şi câteva zile de carceră. Din ce în ce mai multe. B se ţinu tare şi reuşi să să-l fenteze pe colonel în timpul ultimelor lecturi. După ce parcurse pentru a şaptea oară placheta lui Kosovel, i-o înapoie lui A.
- Ai văzut, întrebă acesta, dându-şi ochii peste cap, cu ce geniu avem de-a face ?
Oftă iar şi continuă :
- Nu pot să trăiesc fără Kosovel...
Atunci B se înfurie şi, în noaptea următoare, i-l fură prietenului său pe Kosovel . Era curios cum va reacţiona A.  Era hotărât ca, în cazul în care camaradul său de arme va da semne că nu va supravieţui abominabilului furt, să-i înapoieze cartea şi să-i spună că n-a vrut decât să facă o glumă... Prostească, e adevărat...
Dar A nici nu băgă de seamă că i s-a furat comoara. Continuă să-i ridiculizeze pe ostaşi şi să râdă ca apucatul din te miri ce. Părea chiar mai vesel după ce scăpase de Kosovel... Fireşte că, după două săptămâni, B îi strecură lui A volumul înapoi, în valiză. A nu spuse nici că i s-a furat, nici că i s-a înapoiat Extazul morţii de Kosovel.
Au trecut anii facultăţii, B a uitat şi el de Kosovel, iar cei doi s-au despărţit. B află că, într-o vreme, A a ajuns inspector şcolar şi că îl parodiază, prin comportamentul său, pe Coriolan Drăgănescu. Din contestatarul de odinioară, deveni o trompetă a ideologiei comuniste. O făcea în bătaie de joc. Citea de două-trei ori materialele întocmite în spiritul disciplinei de partid şi îi ţinea ore în şir pe profesori în sala de şedinţe, făcând mereu completări şi recomandări.
- Eu zic să mai citesc o dată materialul acesta, fiindcă nu cred că l-aţi înţeles cum trebuie, adică respectând indicaţiile iubitului nostru conducător, tovarăşul Nicolae Ceauşescu...( Lectura "materialului" dura în jur de două ore. )
Şi o lua de la capăt.
Se scurse un sfert de veac.  După ce B fu pe punctul de a da el însuşi colţul, află că A a murit. Se gândi doar că este o altă farsă a "nebunului" de odinioară.
Într-o primăvară, trecând prin Bucureşti, B văzu într-un anticariat volumul lui Kosovel. Îl deschise şi inima începu să-i bată mai repede. Pe pagina de gardă recunoscu iscălitura lui A.   Îl cuprinse o stare ciudată. Îşi regretă gestul de odinioară şi ar fi vrut să-l revadă pe A,  chiar şi repetând la nesfârşit :
- Nu pot să trăiesc fără Kosovel...
Poate că, până la urmă, A a murit tocmai fiindcă a rămas fără Kosovel...
Sau dragostea faţă de Kosovel făcea parte tot dintr-o farsă ?

duminică, 9 mai 2010

Cât valorează o femeie ?

Uneori, o femeie poate însemna însuşi destinul unui bărbat.
Probabil că o femeie valorează cât viaţa însăşi.
După opinia mea, o femeie "valorează", oricum, mai mult decât orice bărbat...
Andreea Marin se lăuda undeva că un şef de trib african a vrut să plătească nici mai mult nici mai puţin decât zece capre, pentru a o cumpăra.  Negrul dăduse, până atunci, cel mai mult pentru o nevastă... două capre. Diva noastră avea toate motivele să fie mândră. Africanul a insistat mult să devină proprietarul ei, fiind dispus să renunţe la toată turma sa de caprine. Dar n-a fost să fie. N-a văzut-o în coliba lui, fiindcă unul dintre membrii echipei de filmare i-a explicat înfierbântatului locuitor al junglei, dornic de desfătări albe, că femeia este o persoană foarte importantă şi este căsătorită cu cel mai "mare" om din România...
Viziunea aceasta a femeii-capră ( a supercaprei sau a caprei la puterea a zecea ) nu este originală, dar pare, în cazul Andreei, destul de realistă. Oare în câte capre le-ar fi echivalat conducătorul de culoare pe Moni sau pe blonda lui Bote ? Dar pe Elena Udrea ? Cu aceasta din urmă lucrurile sunt mai complicate. Poate că ar fi plătit-o într-un mod diferit, folosind ca monedă de schimb alte vieţuitoare, cum ar fi vulpea, de pildă. Câte vulpi cu coada înmiresmată ar fi valorat  "ministra" noastră ?
Şi în câţi ţapi ( dar nu de bere ! ) ar putea fi convertiţi Fănică, soţul Andreei, sau Vlădescu, ăla cu Finanţele ?

sâmbătă, 8 mai 2010

"Uneori aş vrea să fiu prost..."

"Uneori aş vrea să fiu prost : e atât de plăcut să ai de-a face cu oameni inteligenţi..."
                                                                               Tudor  Vasiliu

vineri, 7 mai 2010

ai rămas

ai rămas doar o fotografie făcută ieri
când ai plecat cu o frunză de vişin în gură
să locuieşti alt trup
să porţi  alt suflet şi
alte rochii
să desenezi alte peşteri


nervii sângele respiraţia ta
caldă
s-au imprimat pe hârtia  HP Q5433A
care se rulează pe mâinile mele
precum foiţa de ţigară
peste un rotocol de tutun aromat




nu-i nimeni  să-mi dea
un foc ?


P.S. După cum a semnalat prietenul nostru Cristi, astăzi este ziua de naştere a lui Gary Cooper. Poate că vom ajunge cândva să o sărbătorim. Mă refer la prietenii de pe net care îl apreciază pe Cooper. Evident că tentativa mea de poem nu este dedicată cunoscutului actor american.

luni, 3 mai 2010

Omul care spunea "da". Gândind la Gary Cooper

Când sunt trist, obosit sau dezamăgit, când mă stropesc cu noroi şi văd murdărie umană ambalată în staniol şi legată cu funde, când în jurul unor excremente se organizează patruzeci de şedinţe, treizeci de ceremonii şi douăzeci de serbări, mă gândesc la Gary Cooper.
Gary Cooper era frumos, strălucitor, generos, tolerant, talentat, puternic : un bărbat adevărat. Pare greu de crezut şi sună fals, dar acest american nu ura şi nu invidia pe nimeni. Nu visa să ia locul nimănui. Ştia că în lume este loc pentru toţi. Era totdeauna calm, relaxat şi sigur pe el.
Gary Cooper era un actor de succes, dar acest lucru nu i se urcase la cap. Îi ajuta şi pe cei aparent mai puţin norocoşi. Aşa s-a întâmplat cu tânărul, pe atunci, Anthony Quinn. Acesta din urmă se dăduse indian pentru a putea da o probă într-un film în care Cooper era vedeta. Numai că imberbul Anthony nu a vrut să joace aşa cum i-a recomandat regizorul.  Au repetat scena de câteva ori. În cele din urmă, regizorul a decis să-l concedieze pe "indian". Acesta din urmă a prins glas şi i-a explicat şefului de ce considera că e mai bine cum joacă el. Văzând că nu e amerindian adevărat, regizorul s-a enervat şi mai tare. A luat foc şi l-a alungat pe Quinn. Atunci a intervevenit Gary Cooper.
- Dă-i o şansă băiatului, Bill. Sincer vorbind, şi mie mi se pare că e mai bine cum joacă el scena.
Cuvântul lui Cooper era lege. Anthony Quinn a fost reangajat imediat. Mai târziu s-a căsătorit chiar cu fata regizorului în cauză şi a făcut o carieră cinematografică strălucită.  N-a apucat niciodată să-şi manifeste recunoştinţa faţă de Gary Cooper...
Gary Cooper era prieten cu Hemingway şi făceau împreună chefuri fabuloase. 
Gary Cooper făcea lucruri de neuitat .
Gary Cooper trăia frumos.
Romain Gary l-a cunoscut pe Gary Cooper şi a scris o carte, Adio, Gary Cooper . Dar în acel op,  celebrul scriitor nu se referea la faimosul actor american, ci la un anumit tip uman care simboliza America vremurilor fericite, când oamenii nu deveniseră şacali.
Deşi nu l-am cunoscut pe Gary Cooper ( nici n-aveam cum! ), îmi este un dor sfâşietor de el.  

duminică, 2 mai 2010

Departe de lumea păcătoasă...

Fiindcă ceţuri groase au învăluit, în ultima vreme, existenţa noastră socială, reiau o mai veche postare, pentru a-mi regăsi seninătatea.

 Nu-mi amintesc în opera cărui scriitor am citit o secvenţă care m-a amuzat teribil la timpul respectiv şi care mi-a rămas, peste ani, vie în minte. O voi povesti nu aşa cum era în cartea respectivă ( sumar, expediată ), ci aşa cum ar fi trebuit să fie relatată.


Stareţul unei mănăstiri plecase într-o lungă călătorie, să vadă cum merg treburile în lume. Într-o seară, el soseşte pe neaşteptate, obosit, trist şi prăfuit. Nu mai are răbdare să amâne pe a doua zi comunicarea impresiilor pe care le-a acumulat în cursul voiajului său şi, aşa murdar şi transpirat cum era, îi adună pe călugări în sala mare a stăreţiei şi le spune pe nerăsuflate :
- Fraţilor, am colindat peste tot şi am văzut că lumea e sortită pierzaniei. Oamenii au devenit sclavii necinstei, minciunii şi desfrâului. Semenii noştri se scaldă în apele păcatelor celor mai grele. Nu avem decât să zăvorâm mănăstirea şi să întoarcem spatele acestei lumi strâmbe.
- Am putea să ştim ce fac păcătoşii mai concret, Sfinţia Ta ? a întrebat un călugăr voinic şi îmbujorat la faţă, care tocmai fusese trezit din somn pentru a participa la adunare.
- E urgie, fiul meu, a răspuns stareţul. În oraş, prin toate vitrinele prăvăliilor sunt şunci grase, muşchiuleţ de porc, păsări fripte şi berbeci rumeniţi la proţap ! Cu ororile astea, oamenii sunt ispitiţi chiar şi în zilele de post ! Hainele sunt făcute mai mult să arate trupurile, decât să le învelească. Dar grozăvenia grozăveniilor sunt femeile goale expuse în vitrine, care pot fi cumpărate, pe bani puţini, de oricine vrea să păcătuiască, fiilor !
- Goale ai spus, Preasfinte ? a întrebat călugărul roşcovan, înghiţind în sec.
- Goale, fiule, goale, cum le-au făcut mamele lor. Se fâţâie la geamuri, arătându-şi ruşinea şi ălelalte podoabe, de n-am putut trece pe acolo decât acoperindu-mi vederea cu mâinile.
Călugării se uitau uluiţi la stareţ, cu ochii bulbucaţi, iar balele le curgeau pe piepturi, umezindu-le cămăşile de noapte.
- Acum duceţi-vă la culcare, fiilor, căci vă văd peste măsură de tulburaţi. Vom hotărî mâine cum ne vom izola de lume.
Şi, mulţumit de predica ţinută, stareţul se îndreptă către chilia sa.
A doua zi bătrânul se trezi târziu şi văzu că mănăstirea era pustie. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Îşi căută credincioşii peste tot, dar nu-i găsi. Într-un târziu deschise uşa infirmeriei, unde un călugăr centenar se pregătea să treacă la cele veşnice.
- Unde sunt fraţii noştri, Ilarie ? îi strigă stareţul la ureche.
- Au fugit azi-noapte la oraş, Sfinţia Ta, hârâi muribundul. I-am auzit ce frumos povesteau despre viaţa din afara mănăstirii, că aş fi plecat şi eu cu dânşii, dacă n-aş fi fost pe moarte !