vineri, 30 septembrie 2011

Două poeme de MARIUS ȘTEFAN ALDEA


Am onoarea să găzduiesc, pe blogul meu, două poeme ale unui foarte tânăr autor care m-a entuziasmat prin sclipitorul său talent și căruia îi prevăd un mare viitor : Marius Ștefan Aldea.

Poetul s-a născut pe 23 iunie 1987, la Motru, judeţul Gorj.
Debut în revista Oglinda Literară în anul 2005.
Publică două plachete de versuri în ţară (Al treilea ochi; Iona îl aşteaptă pe Godot) şi unul în străinătate (Poetul.străzii@yahoo.com), dar e de părere că Simfonia frânei ( volum în curs de apariție ) reprezintă începutul poeziei lui.
Înfiinţează în 2010 la Timişoara revista de literatură tânără Subcultura – kalaşnikov de idei şi este redactor din 2009 la revista Contemporary Horizon.
Publică poezie şi cronici literare în diferite reviste: Viaţa Românească, Poezia, Vatra, Orizont, Luceafărul, Feed Back, Tiuk etc.
Membru al cenaclului Pavel Dan din Timişoara.

„Poemele lui Marius Aldea sunt inteligent-fanteziste şi dau o senzaţie de prospeţime, deşi refoloseşte, frecvent, şi mijloace de seducţie inventate de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Marius Aldea are o plăcere de a scrie care face ca tot ce împrumută să devină al lui.”

                                                                                           Alex Ştefănescu

Marius Ştefan Aldea face parte din plutonul tinerilor poeţi cărora li se fâlfâie de generaţia imediat anterioară, însă nu li se deloc de generaţiile vechi. Văd şi prevăd o promoţie de poeţi lucizi şi cultivaţi printre care compozitorul Simfoniei frânei va străluci. Pentru că are umor, deci îşi permite să fie cinic, şi pentru că izbuteşte nişte metafore trăsnite, dar fluente, nu răscăutate. Apoi ochiul său este flămând şi precis, nu hoinăreşte pe firmament până se întoarce cu albul în sus. Viteza, claritatea şi subtilitatea artei lui montează un spectacol inteligent – un deliciu pentru durii ca el, care, de fapt, ascund un suflet sensibil în spatele rictusului sceptic. Un romantic de factură excelentă este Marius, adică dintre aceia cu witz, care muşcă tot, iar apoi se muşcă pe ei înşişi. Irezistibilă poezia asta ca un roman scris la colţ de stradă de un designer care ştie exact ce vrea de la manechinele lui.”

                                                                                           Felix Nicolau

Marius Ştefan Aldea are atâta energie poetică, încât există riscul să supratensioneze Sistemul Naţional de Distribuţie a Literaturii. Dar cum SNDL nu există decât în imaginaţia noastră, nu vă rămâne, dragi cititori, decât să vă conectaţi singuri la această sursă de energie. E simplu: deschideţi cartea lui Marius şi citiţi puţin. Dacă nu sunteţi purtători de mânuşi izolante şi cizme de cauciuc, ar trebui ca în secunda a doua să fiţi scuturaţi zdravăn, iar mâinile să vi se încleşteze pe carte. E doar unul dintre efectele pe care îl are poezia bună asupra omului.”

                                                                                           Robert Şerban



Somnul


Prietenul nostru spune că a îngropat somnul sub nuc
însă noi nu suntem chiar atât de nebuni
să ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta
3 cutii de somnifere a îngropat el în pământul galben
la fel de bine ar fi putut săpa o fântână în locul ăla

.nu a avut încredere în moarte dar pariu-i pariu.
trebuie să ştii câte să înghiţi
dar toate astea nu i le mai spunem lui
dormi o viaţă ca apoi să te trezeşti mort
aşa urlă el acum
l-am aruncat în ploaie
de când nu a respectat pariul am încetat să-l mai
privim în ochi

ploaia îl loveşte ca o femeie îndrăgostită
el stă îngenuncheat într-o baltă
un câine negru îl adulmecă intră în apă
după ce se scaldă începe să bea
eşti ceea ce vei fi se roagă prietenul nostru
are acasă o iubită care în timp ce-l aşteaptă
îi coase o cămaşă albă
tunetele o fac să tresară la fiecare tresărire
cămaşa se umple de picături de sânge

am suferit atât de mult încât mi-au dat nume de sfânt
şi câinele îl linge pe faţă îl muşcă noi strigăm în gând
mamă unde e tata să vorbim ca-ntre băieţi?
ieşim în pragul casei lovim cu pâine animalul
satură-te potaie
am plânge dar ne este ruşine mamă unde e tata
să vorbim ca-ntre băieţi?

apoi mergem la trădător îl lovim cu bocancii în gură
unde le-ai ascuns jigodie?
el ne arată nucul de crengile lui atârnă un leagăn
şi dintr-o dată ni se face un somn
însă noi nu suntem chiar atât de nebuni
să ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta.



Tratat despre prăpăstii

Unde dumnezeu se duce viaţa mea
şi pe ce căi
femeia care mă iubeşte
îmi sărută cusătura ce-mi ţine
capul pe umeri. am câţiva fraţi
o mamă câţiva morţi în spate
unde dumnezeu şi pe ce căi

şi pe ce căi ar trebui să continui
femeia care mă iubeşte
o mamă câţiva fraţi
dar îmi spun dacă nu pentru ei
atunci trăieşte de dragul morţilor
sângele lor a rămas în contul tău

femeia care mă iubeşte
îşi petrece nopţile cu ochii închişi
lacrimile ei sunt monede
ce-i acoperă pleoapele ca la mort
dacă nu pentru ea atunci pentru cine
bate un ceas de perete şi pe ce căi

o mamă câţiva fraţi
şi postura mea din poză de invidiat
sufletul ia calea fumului părăseşte încăperea
prin coşul casei unde dumnezeu se duce viaţa mea
şi pe ce căi
o umbră îşi cară beţivul acasă
pe-acelaşi drum cu câini lătrând

dacă nu pentru ei atunci pentru cine
merită să asculţi bocancii în zăpadă
ca scrâşnetul din dinţi al tatălui nostru
o mamă câţiva fraţi
dacă nu pentru ei atunci pentru cine
nu se mai termină toate astea

unde dumnezeu şi pe ce căi
nu iau şi nu vă las nimic
femeia care mă iubeşte
vă va pune în braţe un copil
dacă nu pentru el atunci pentru cine
nu se mai termină

fiecare secundă este un pahar cu vin
pe care mi-l torn în cap
unde dumnezeu şi pe ce căi
am moştenit un sânge negru-pământ
nu curge se surpă se surpă încet.

Socrate și zvonurile

Într-o zi, Socrate s-a întâlnit cu un amic care a alergat spre el agitat și i-a spus:
- Socrate, știi ce-am auzit despre unul dintre elevii tăi?
-Stai o clipă, i-a replicat Socrate. Înainte să-mi spui ceva, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește testul celor trei întrebări.
- Trei întrebări?
-Da. Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, a continuat Socrate, să stăm puțin și să vedem ce ai de gând să-mi spui. Prima întrebare este legată de Adevar. Ești absolut sigur că lucrul pe care vrei să mi-l spui este adevărat?
-Nu, a spus omul. De fapt, doar am auzit un zvon.
-E-n regulă, a zis Socrate. Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să răspundem la a doua întrebare, legată de Bine. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?
-Nu, dimpotrivă.
-Așadar, a spus Socrate, vrei să-mi ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
- Ajungem la a treia întrebare, filtrul Folosinței. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?
-Nu, nu chiar...
-Ei bine, a conchis Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici de bine, nici măcar de folos, atunci de ce să-mi mai spui?

A avea și a nu avea

Diminețile de cositor ale toamnei îmi amintesc de bărbile brumate ale cerșetorilor și de câinii care nu au o poartă la care să râcâie și să ceară o bucată de pâine.
Lumina elducorată a amiezii mi-i aduce în minte pe cei care nu au o carte de citit, o femeie de care să se îndrăgostească și un Dumnezeu pe care să-l iubească.
Serile înșelătoare mă fac să-i văd pe cei care nu au un loc unde să se ducă, după formularea lui Marmeladov, neuitatul personaj al lui Dostoievski.

P.S. Apropo de mitocănia patronilor care își disprețuiesc și își insultă clienții.
Utilizez o rețea de telefonie care mi-a trimis, timp de trei luni, mesaje imploratoare în care mă ruga să-mi reînnoiesc abonamentul, promițându-mi avantaje demne de luat în seamă. După ce am făcut ce m-au rugat, factura s-a umflat în mod inexplicabil. Mai mult, în fiecare lună primesc amenințări în legătură cu plata pe care trebuie să o efectuez, deși n-am întârziat niciodată cu achitarea datoriei. Hărțuielile țin fix două săptămâni : una înainte de expirarea termenului de virare a banilor, a doua, după. Angajațiii firmei nici nu se ostenesc să verifice cine a plătit la timp și cine nu. Ăsata să fie capitalismul românesc ? Un amestec de milogeală agresivă, înșelătorie, amenințări, hărțuială și jecmăneală ?

joi, 29 septembrie 2011

Un poem de VALENTIN EMIL MUȘAT

vamă veche

coborai ușor din mare
și-n nisipul din cuvinte
slipul tău de vagi cuvinte
desena o amintire
sânul tău culcat pe zare
făcea valuri foșnitoare
pleoapa scoicii adunate
boabe mari de dulce sare
pasul singur înfundat
pe nisipul ros de gânduri
umbra ta dormea în mine
între patru drepte scânduri
pe-un șezlog de aer tandru
doar o aripă albastră
se izbea precum lumina
în perdeaua din fereastră
clpotul tăcerii bate
și doar fluturii mai zboară
peste muntele lui venus
dintr-o neștiută țară

miercuri, 28 septembrie 2011

Și animalele sunt oameni. Dar oamenii ce sunt ?

De aproape două săptămâni caut o cățelușă abandonată. O dădusem anul trecut, spre adopție, unor cunoscuți. S-a acomodat greu, a suferit enorm și, la un moment dat, a reușit să sape un tunel pe sub gard și să vină înapoi. În ciuda împotrivirii mele, soția a dus-o înapoi, fiindcă mai avem patru câini. Într-o duminică am aflat că noii stăpâni au aruncat năpăstuita ființă. M-am sculat imediat de la masă și am plecat după ea. Dar eram în întârziere cu vreo patru ore. Am răscolit râul cu toate tufișurile și ascunzătorile, am luat localitatea la puricat, trecând prin haite de lătrători și am explorat zece kilometri de câmpie, până la o localitate învecinată. Totul a fost în zadar. Dacă ar fi fost aruncată unde mi s-a spus, ar fi trebuit să vină singură înapoi. Dar parcă a intrat în pământ.
Acum mă stăpânește groaznica bănuială că a fost ucisă și sunt neconsolat că n-am reușit s-o salvez. M-am îmbolnăvit, pur și simplu. Nu suport să văd animale suferind și nu tolerez acte de cruzime îndreptate împotriva acestora : consider necuvântătoarele niște copii lipsiți de apărare.
După aproape două luni de bursă postdoctorală la Paris (oferită de Uniunea Europeană și de Academia Română ), Daniel Cristea-Enache trage niște concluzii ( în Observator cultural, nr.593, din 23.09.2011 ) care ne lasă visători : „ M-a frapat, apoi, nu numai respectarea regulilor, ci și respectul, în general. Sînt respectați bătrînii și copiii, mutilații de război și femeile însărcinate, cetățenii de culoare și cetățenii albi, francezul din tată-n fiu și vizitatorul din Extremul Orient. Toți îi respectă pe toți, în virtutea unui contract social ce integrează diferențele. Îți e respectată viața privată; îți este respectată munca pe care o faci, indiferent care ar fi ea; îți sînt respectate drepturile; îți e respectată intimitatea; liniștea; cei douăzeci de centimetri în care vrei să respiri. Într-o țară al cărei nume nu vreau să-l dau, te simți ne-respectat și agresat la tot pasul; și nu înțelegi de ce oameni pe care nu-i cunoști se freacă de tine, pe stradă, cu o energie demnă de o cauză mai bună.” ( Experiența franceză )
În schimb, n-am greși dacă am afirma că noi, românii, depășim în cruzime cele mai feroce animale și ne ridicăm nesimțirea la cote încă neatinse de umanitatea de afară. Am asistat la măcelărirea cailor din Pădurea Letea. Am văzut, la televizor, cum se purta cu un student un profesor universitar care este și Avocat al Poporului. Toți am fost martorii unui fapt cutremurător : o femeie și-a lăsat copilul să moară de depresie, în timp ce ea își vedea liniștită de treburi, pe alte meleaguri. Dacă ne apropiem mai mult de cineva, primim o flegmă în ochi. Când ieșim pe stradă, suntem cu ochii în patru ca nu cumva să luăm vreo măciucă în cap ori să fim buzunăriți. E drept că mare lucru n-am mai avea de pierdut !
Peste cât timp vom putea rosti, despre valahi, cuvintele de laudă pe care le are Daniel Cristea-Enache la adresa francezilor ?
S-ar părea că niciodată.

luni, 26 septembrie 2011

Prieteni pentru totdeauna. TOMPA GABOR

Nu am socotit armata un loc unde îți poți desăvârși educația, cum o consideră alții - „Armata te face om ! ” -, dar am amintiri frumoase din perioada aceea. Contează oamenii cu care te întâlnești și care lucrează în instituția respectivă. Adevărul e că mai multă prostie îngrămădită pe metrul pătrat nu văzusem până atunci și nici n-aveam să mai văd nicăieri. Am povestit prin romanele mele scenele absurde pe care le-am trăit acolo.
- Câți ani ai, mă ? l-a întrebat colonelul pe un soldat.
- Douăzeci, să trăiți !
- Ehe, eu când eram de vârsta ta...când eram de vărsta ta.... aveam nouășpe ani !
Și s-a uitat triumfător către ofițeri : el făcuse armata când avea nouăsprezece ani ! Asta vrusese să spună.
Am făcut armata la Câmpulung Muscel, împreună cu viitori filologi, filosofi, istorici, arheologi, actori și regizori. Ultimii participau la Cântarea României, făceau repetiții în loc de instrucție și aveau ținută ștoc. Din invidie, cineva a tăiat cu baioneta chitara actorului și cântărețului Vasile Filipescu. Colonelul ne-a adunat și ne-a spus :
- Să-mi spună mie, dragă tovărășelule, ăla care a băgat baineta în ghitara lui Filipescu de ce a fost el porc și măgar ! Uite acu să recunoască !.... Să recunoască, dragă tovărășelule, și pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva !
Vinovatul a dat să facă un pas înainte.
- Pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva, dragă tovărășelule ! Și dacă nu i-o conveni lui, fire-ar mama lui a dracu, ce i-oi face, să nu-mi mai zică pe nume !
Ne trezeam la cinci și jumătate dimineața, ne spălam, făceam gimnastică și alergări prin aerul de munte înghețat, făceam curat prin dormitoare și latrine, apoi, cu mâinile unse corespunzător, ne îndreptam spre cantină, pentru a lua micul dejun. După ce mâncam niște macaroane fierte, fără gust, ne luam armele și ne prezentam la raport, pe platoul de instrucție.
Eram apăsat de depresia din ultimul an de liceu, mă simțeam epuizat și vedeam totul ca prin ceață. Văzând că nu puteam dormi noaptea, Liviu Papadima mă chema într-un colț al dormitorului și îmi citea, până spre dimineață, poeziile și prozele sale. Fiindcă fusesem operat de apendicită, am fost trimis o vreme ca veselar la cantină, alături de Tompa Gábor și de poetul giurgiuvean Ivan Gheorghe.
Acolo a început prietenia mea cu regizorul atât de cunoscut astăzi.  Nu știu alții cum sunt, dar eu am avut mereu lipici la unguri. Îmi place stilul lor civilizat și mă încântă faptul că ei știu să respecte niște reguli. Obligația noastră era să scoatem mâncarea companiei de la ghișeul bucătăriei, în două ovale mari, de aluminiu, să punem tacâmurile pe masă și să turnăm, în castroane, porțiile cuvenite. Ne dădeam toată silința, dar rezultatul era dezamăgitor. În timp ce la trupă, fiii de țărani se așezau cuvincios și mâncau în liniște, cu sfințenie parcă, teriștii mei, băieți de familie bună, nepoți de generali și fii de universitari și medici celebri, se năpusteau în sala de mese ca niște sălbatici, înhățau castroanele învecinate și turnau conținutul în ale lor, după care începeau să mănânce întocmai ca niște porci la troc. Cei care se vedeau cu hrana furată rămâneau nemâncați. Constatând că munca noastră nu era apreciată, de la un timp ne-am mulțumit să punem vasele cu mâncare în capul mesei, alături de coșurile cu castroane și linguri. Ca într-un coșmar, studenții-ostași năvăleau de afară și înhățau, pe rând, câte un castron și o furculiță, apoi se băteau în jurul ovalelor, pentru a se servi. Cea mai bună mâncare care se văzuse acolo era fasolea bătută, unsă cu untură, dar fără nimic altceva în ea.
Aveau o plăcere diabolică să facă mizerie și să lase dezordine în urma lor. Îmi amintesc că Mircea Stoian, vedeta show-ului lui Dan Capatos, actor pe atunci, ungea masa cu magiun, unt, tocăniță și, în general, cu tot ce era vâscos, unsuros, consistent.  Ăsta camarad ! Frecam îndelung mesele, dar la prânz ori seara, nesimțitul o lua de la capăt. Așa se face că, împreună cu Tompa, am luat într-o dimineață măturile cu care curățam closetul și am început să dăm cu ele pe masă, înainte ca Stoian și ceilalți să-și termine acțiunea de îndopare. Măturile erau pline de excremente înnegrite și lăsau dâre groase și urât mirositoare pe suprafața mesei și peste obiectele îngrămădite acolo. Băieții au sărit ca arși de la masă, scuturându-și mâinile de murdărie. Masa a stat așa două ăptămâni încheiate și toți mâncau cu pâinea și castroanele în brațe, neîndrăznind să se apropie la mai mult de un metru de focarul de infecție pe care îl priveau cu ochi îngroziți. Ne-au reclamat la companie, dar locotenentul-major Emil Dângeanu nici n-a vrut să creadă că eu și Tompa fusesem în stare de o asemenea crimă. I-a luat în râs pe pârâcioși și n-a verificat plângerea lor. După ce am făcut masa lună, nimeni n-a mai îndrăznit să o năclăiască în zemuri și sosuri.
Imediat ce terminam treaba, mergeam pe dealurile care străjuiau orașul, făceam plajă și ne recitam propriile poeme. Îmi amintesc că Tompa  era un poet talentat și sensibil și ar fi putut face o frumoasă carieră literară. Gabor traducea poemele mele în maghiară și i le trimitea logodnicei sale Klára, actuala soție a unui faimos antrenor. Klára l-a vizitat pe prietenul meu și așa am cunoscut-o și eu. Era foarte frumoasă și nu prea știa românește, dar ne înțelegeam prin semne. De altminteri, eu și Tompa ne spuneam unul altuia Semn. Așa avea să ne numească și Papadima.  Klára îmi promisese că îmi scrie și s-a ținut de cuvânt.  Eu și Gábor am primit fiecare câte o scrisoare. Deși Klára arăta minunat, nu m-am grăbit să desfac plicul. M-am pomenit cu Tompa că a venit la mine și, palid ca un mort, mi-a spus pe un ton sinistru :
- Și p-asta tot ție ți-a scris-o !
Și a scos din sân o coală scrisă de mână, în maghiară, pe care mi-a aruncat-o în poală. Am dat din umeri : nu știam ungurește, așa că a fost nevoit să mi-o traducă el. Citea și se îneca de emoție, deși era scrisoarea unei fete către prietenul prietenului ei. Nimic deplasat, nimic compromițător. Era un text frumos și măgulitor pentru mine. Atunci m-am simțit dator să scot și eu scrisoarea primită de la Klára și s-o desfac. Stupoare ! Era adresată lui Tompa ! Fată inteligentă, Klára pusese intenționat scrisorile în plicuri în felul acesta, pentru ca fiecare dintre noi să știe ce a scris ea celuilalt și pentru a nu stârni bănuieli din partea logodnicului său !
Figura lui Tompa s-a luminat și el mi-a spus cu satisfacție :
- Klára e foarte deșteaptă ! Totdeauna am zis că e mai deșteaptă decât mine !
Într-o zi ne prăjeam la soare, în șorturi și nepăsători, când am fost surprinși de o patrulă. Eram în afara perimetrului îngăduit, iar soldații respectivi au pus mâna pe hainele și pe centurile noastere și au luat-o la picior. Fără centuri, se chema că suntem arestați ! Am țâșnit în sus și am fugit cu Gábor după ei, rugându-i să ne înapoieze ce ne luaseră. Ne apropiasem de gardul unității și milogelile noastre nu dăduseră rezultate. Atunci am trecut la amenințări și, dându-ne nepoți de generali, le-am promis celor cinci-șase trupeți iadul pentru toate zilele care le mai rămăseseră de petrecut în batalion. Asta i-a convins pe loc. Ne-au aruncat boarfele în iarbă, gratulându-ne cu niște înjurături de nereprodus.
Îmi amintesc cum într-o dimineață tomberonul din fața cantinei s-a umplut și a dat pe dinafară. În sala de mese a intrat, spumegând de furie, sanitarul batalionului, un subofițer plin de el și de...zel. Ne-a ordonat tuturor veselarilor să mergem la tomberoane și a avut tâmpita idee de a ne culca în zoaiele alea. Cei de la trupă au executat ordinul, dar eu și Tompa  am rămas în picioare, rânjind batjocoritor.
- Culcat, caporal, striga la mine, ca ieșit din minți, plutonierul.
- Du-te în p.. mă-tii !
- Nu execuți ordinul ?
Îi răspundeam cu aceeași înjurătură. Unitatea era la poalele dealului și, ca să ne convingă pe Tompa și mine să ne aruncăm în lături, le-a ordonat celorlalți să urce, târâș, panta dealului.
- Culcați-vă, mă, și voi, ce dracu ! au început ăia. Nu vedeți ce ne face ?
- Păi, dacă sunteți proști ! a zis Tompa.
Până la urmă, sanitarul a plecat înjurând către comandament, promițându-ne batalionul disciplinar și pierderea facultății. Într-u târziu s-au ridicat și amărâții care fuseseră tăvăliți prin zoaie ca vai de ei, iar scena n-a avut nicio urmare. Subofițerul și-o fi zis că suntem fii de mahări, de am avut atâta tupeu și nu ne-a raportat superiorilor, ca să nu-și lege o tinichea de coadă. A trecut peste câteva zile pe la cantină și a spus ceva în genul că nu prea am fost educați în casele părintești...
Când vremea era urâtă, jucam fotbal cu bănuți pe mesele unității. Am fost surprinși de maiorul Gorgonețu, care ne-a dat două zile de arest ( a uitat pe urmă să ne și aresteze ! ) și de un locotenent care se ascundea după ușă și intra pe neașteptate. Când apărea un ofițer, primul care îl vedea era obligat să strige „Atențiune !” și toți luau poziție de drepți. Locotenetul respectiv, un ghiolban mustăcios, striga chiar el comanda și se îndrepta către masă pe care o curăța de toate monedele.
- Ce p...mea, eu n-am nevoie de bani ?
Ne-a făcut figura de mai multe ori ori, până ne-a lefterit.
Tompa avea simțul limbii și sesiza greșelile de exprimare ale superiorilor.
- Semn, ai văzut, mă, cum zicea colonelul ? Să aveți o conduită de comportament frumoasă ! Ha, ha, ha, ha !
Despe Gorgonețu, pe care Doru Mareș îl considera un boier, spunea :
- Semn, în timp ce toată lumea se deplasează pe aici în pas de defilare, Gorgonețu ăsta merge în pași de ezitare !
Nu uit episodul când Gábor adormise, iar un tovarăș de arme a încercat să-i fure ceasul. Amicul meu s-a trezit , l-a surprins pe hoț și i-a arătat obrazul. Oricare altul adintre noi ar fi sărit la bătaie, dar Tompa  era prea frumos educat ca să facă așa ceva. Culmea e că nătărăul care vrusese să se procopsească s-a supărat tot el !
Când ne-am nimerit amândoi în spital, Tompa  mă târa afară, să ne plimbăm, deși era un sfârșit de februarie friguros, iar noi eram numai în pijamale. De cele mai multe ori refuzam să mă călesc în felul acesta.
- Semn, tu nu simți primăvara, mă ! spunea, supărat, amicul meu.
Trăiam în plin Kafka. După cutremurul din '77, același colonel ne-a adunat și ne-a zis :
- Vedeți și voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta național...de acum... ăăă.... Voi stați ca niște puturoși aici și ascultați clandestin postul ăla de radio.... cum dracu se numește ?....ăăă... ( Între timp, i-a șoptit un locotenent numele canalului respectiv. ) Aha, Europa liberă, cum îi zice, și chiar așa și este, fire-ar mama lor a dracu ! Iar soldații destoinici din București umblă printre ruine și culeg câte un ficat, câte un picior, câte un stomac și....ăăăăă... nu se mai știe niciodată ale cui e !
Nu voi uita niciodată privirea pe care mi-a aruncat-o atunci Tompa.
Noroc că el nu a fost de față când, în momentul eliberării, înainte de a ieși pentru ultima dată pe poarta unității, câțiva dintre noi i-am strâns mâna, în semn de despărțire, gradatului care ne instruise.
-  Succes în viață ! Și multe argumente ! a strigat caporalul după noi, făcându-ne să rămânem încremeniți de uimire.
Între timp, prietenul meu maghiar a făcut o carieră uluitoare de regizor, intrând în galeria marilor personalități ale teatrului nostru. Nu pot decât să mă bucur pentru el.
Recent ne-am reîntâlnit pe Facebook.

duminică, 25 septembrie 2011

Vești despre țărani

Cunoscutul cântăreț Tudor Gheorghe spunea că țăranul dezrădăcinat de locurile natale devine mârlan. Artistul îi uitase pe țăranii rămași pe loc, dar înstrăinați de obiceiuri și de morala tradițională. Ce au ajuns ăștia ?
Într-o localitate învecinată, după o înmormântare, sătenii au năvălit în curtea răposatului, la parastas, înainte ca mortul să fie dus la cimitir. Ulterior au fugit către propriile locuințe, încărcați cu sticle de băutură și cu hrană  legată în bucăți de ștergare.
Acum câțiva ani, când murise tatăl unui prieten, niște invitați la pomană s-au îmbătat, au început să cânte și să urineze prin curte.
Vecinii unui doctor și-au făcut un cont fals pe Facebook pentru a-l urmări pe acesta și în spațiul virtual și a-i face zile fripte. Ulterior, nenorociții i-au otrăvit omului strugurii de pe boltă, au dat sfoară printre cunoscuți că medicul se comportă ciudat și s-au așezat la pândă. Dacă nefericitul s-ar fi prăbușit într-o baltă de sânge, criminalii ar fi bifat încă un succes personal.
Un cetățean n-a putut să-și sacrifice porcul, fiindcă nimeni n-a vrut să-i dea o mână de ajutor, din invidie.
Unde ești, Marin Preda ?
Sau ar fi fost mai potrivit, pentru vremurile astea, condeiul lui Zaharia Stancu ?

P.S. Altminteri, urmașii lui Moromete continuă să inventeze ori să folosească în mod original neologisme. Excelent observator al fenomenului lingvistic, prietenul și colegul meu de catedră mi-a reprodus dialogul dintre un așa-zis țăran și un făuritor de cazane, care voia să-și vândă marfa :
- Ia colea,  neamule, cazan de aramă curată ! a zis meseriașul.
- Adică, măi, dom'le, vrei să mă prostești în față ? s-a supărat gospodarul.
- Cum, bre, să te prostesc ? s-a mirat căldărarul.
- Uite așa ! Aia nu e aramă cum nu sînt eu cal breaz !
- Zău ? Dar ce e ?
- E celofibră, măi, dom'le !

vineri, 23 septembrie 2011

Grazia Deledda și Agârbiceanu

Am recitit, în această vară, Ulii și porumbei de Grazia Deledda. Gesturi obișnuite, întâmplări mărunte, dar cu ecouri puternice, atmosferă inconfundabilă, sărăcie, prejudecăți crunte, conflicte puternice și durabile între familii. O graniță morală incertă  desparte acest univers de sălbăticia căreia oamenii perseverenți, cu o voință de oțel, îi smulg fiecare îmbucătură de pâine. Sătenii se urăsc cu patimă și iubesc cu timiditate. Unii sunt nevoiți să trăiască zeci de ani prin păduri pentru a li se putea prescrie crimele. Doctorul pare, printre munteni, un excentric, un nebun cu apucături libertine, dar i se trece orice cu vederea. Ceva curat și profund principial străbate acest spațiu : deși simpli și consecvenți în ranchiună, locuitorii satului sunt capabili să-și recunoască cele mai urâte greșeli și să-și ceară iertare.
Universul ficțional al Graziei Deledda îmi amintește, de fiecare dată, de Ion Agârbiceanu, cu care romanciera sardă are multe lucruri în comun. Acestea sunt vizibile în special în romanul Strigoiul, indiscutabil, în opinia mea, capodopera prozatorului ardelean. Sigur, textul românului prezintă, în plus, inspirate inserții fantastice.
Dar de ce Deledda a fost recunoscută pe plan mondial și a primit Nobelul, deși a evocat un topos specific insulei Sardinia, unde a trăit până la trezeci de ani, iar Agârbiceanu este, pentru lumea largă, un necunoscut ?

marți, 20 septembrie 2011

Conspirația imbecililor și pensia lui Johnny Răducanu

Cât de mult iubesc această țară !
Numai aici se poate atinge iluminarea.
Numai aici oamenii cu creier mai evoluat sunt obligați să se hrănească zilnic cu aer.
Numai aici au dreptul de a mânca pe săturate exclusiv cetățenii care posedă tupeu, vile, yachturi și mașini de lux.
Numai aici cuvântul vedetă e sinonim cu dobitoc.
Numai aici partidele de stânga au în conducerea lor cohorte de multimilionari în euro.
Numai aici oamenii de dreapta pun în practică, la vedere, politici de exterminare a copiilor și bătrânilor.
Johnny Răducanu trăia dintr-o pensie de 420 de lei pe lună, în timp ce un oligofren din Parlamentul României aruncă acești bani, în câteva clipe, pe o curvă ori pe o sticlă de whisky.
Trăim în plină conspirație a unor imbecili inconștienți. Abia acum am înțeles cât de periculos este, pentru o națiune, să aibă conducători care nu știu de rușine și viețuiesc în afara ideii de morală.
Cineva a spus un lucru dureros pentru noi toți : comuniștii au mințit în legătură cu societatea construită de ei, dar au spus adevărul despre sistemul capitalist.
Sunt patriot, îmi cinstesc țara și de aceea strig din răsputeri : trăiască feudalismul, viitorul de aur al României !

P.S. 1. Aflu, cu uimire, că milionarii din SUA plătesc un impozit de două ori mai mic decât oamenii nevoiași. Regele Solomon nu era chiar un prost. Cui are i se va mai da și cui n-are i se va mai lua, zice el în Ecleziastul.
       2. Federația Română de Fotbal și Liga Profesionistă sunt niște enclave în care corupția și ticăloșia au atins cote fără precedent. Cred că așa ceva nu se petrece nicăieri în lume. Mai nou, arbitrii decid cine câștigă și cine pierde. Ei se înregimentează de la începutul meciului în echipa care a dat mai mulți bani și fluieră în consecință. Dă fault împotriva celui doborât la pământ și cotonogit, anulează goluri valabile, se întoarce cu spatele dacă unul dintre jucătorii aliați își lovește adversarul cu capul în gură, inventează penalty-uri inexistente și arată cartonașe galbene și roșii celor mai periculoși jucători din echipa care trebuie să iasă umilită de pe teren. Ce s-a întâmplat în meciul CFR Cluj-FC Vaslui este revoltător. Cât timp cooperativa lui Mitică și Săndel va prospera, nu vom avea echipe cu care să scoatem capul în lume.

duminică, 18 septembrie 2011

Alegerea lui Anteu

Uluiți de textelelui Márquez, niște curioși l-au întrebat cum poate să-și imagineze, în cărțile sale, întâmplări atât de captivante. Mirat el însuși de întrebare, columbianul a spus că nimic din ce relatează în romane nu este rodul imaginației. Totul s-a întâmplat, faptele sunt reale, iar el nu face decât să le povestească. Aș spune că situația este tipică pentru toți marii scriitori sud-americani, realist-magici ori realiști, pur și simplu. Poveștile vin, li se așează cuminți în palmă, iar ei le aștern pe hârtie, cu harul dat de Dumnezeu și abilitatea datorată lecturii și exercițiului neîntrerupt.
Situația lui Marin Preda este aceeași, deși teleormăneanul scrie în cu totul alt stil : tot ce se află în operele sale s-a petrecut mai întâi în realitate. Chiar și mașina care coase singură în liniștea unei amiezi de vară ! „ Ce mare brânză a făcut ăsta ? s-a mirat un consătean al lui Preda. A scris și el niște întâmplări petrecute pe ulița noastră ! ”
Aceștia sunt scriitorii fericiți. Și mă refer exclusiv la proză. Viața vine către ei și se supune, fără împotrivire, magiei scrisului.
Cu totul altceva este însă ca un autor să umple paginile mai mult din închipuire. Aș spune că, în mod paradoxal, el trebuie să inventeze și viața, și propria artă. Aceștia sunt marii chinuiți ai scrisului, cu toate că poveștile inventate de ei par deseori mai convingătoare decât narațiunile celor cărora istorisirile li se oferă ca niște femei îndrăgostite. La o adică, dacă ar fi să alegem între invazia de fluturi galbeni care însoțește un personaj al lui Márquez și descrierea bibliotecii lui Peter Kien, care ar părea mai apropiată de logica realului ? Știm că biblioteca sinologului conceput de Canetti n-a existat niciodată, pe când fluturii din Un veac de singurătate roiesc și acum pe undeva, pe la marginea junglei.
Romanele au un hinterland care le hrănește. Cele mai artificiale cărți au măcar câteva ferestre deschise către realitate. Mă gândeam cât de inspirat a fost  Dino Buzzati când a plăsmuit topos-ul din Deșertul tătarilor. Acum câteva luni am văzut însă câteva peisaje din Alpii Dolomiți : tabloul italianului era acolo, întreg și fascinant.
Naivi și însetați de prostești ierarhii, ne-am putea întreba care scriitori sunt mai mari ? Cei care scriu mai mult din închipuire, fixându-și întreaga atenție asupra artei lor,  sau ceilalți, care rearanjează lumea din jurul nostru după regulile unui joc de cuburi, având mai multă încredere în viață ? Aș spune că și unii, și alții, dar fiecare națiune își selectează marii creatori după arhetipuri existențiale și antropologice specifice.  Cultura noastră ne spune că Rebreanu și Preda sunt foarte mari, deși textele lui Paul Georgescu și ale altora sunt, ca expresivitate, joc literar și inventivitate, incomparabile. E clar că noi, românii, avem preferințe în direcția realismului, autenticului, veridicului. Refuzăm artificialul, imaginarul, fantasticul, așa cum, cu decenii în urmă, Călinescu elogia balzacianismul, în detrimentul proustianismului. Nu Mircea Eliade, ci Liviu Rebreanu. Nu Paul Georgescu, ci Marin Preda. Sigur, în principiu nu e nici rău, nici bine. E o alegere. Cu un an-doi în urmă citeam un articol care m-a lăsat visător. Autorul, un comentator cult și sigur pe el,  se îndoia de strategiile fantastice la care recursese un prozator. Și nu era corectat Mircea Eliade. Nici măcar eu ori Dan Stanca. Textul se referea la Gogol și, dacă mai țin bine minte, era vizată nuvela Nasul !  Comentatorul socotea că o soluție realistă ar fi fost benefică din punct de vedere artistic. Nu comentez această părere, fiindcă nu vreau să polemizez cu nimeni, dar pot spune că nu de tupeu sau de prost gust este vorba aici. Este o modalitate de a limita opțiunile unui scriitor căruia i-a ieșit, totuși, o capodoperă. Probabil că dacă ar fi fost scrisă dintr-o perspectivă mai pedestră, Nasul ar fi fost și mai....capodoperă. E limpede că pentru a judeca o carte ne trebuie mai mult decât instrucție și inteligență. E necesar, probabil, să ai un talent special pentru a fi un cititor avizat și a sesiza valoarea. Dar să fii critic literar ? În opinia mea, aceștia sunt creatori adevărați. Am fost totdeauna de părere că marii critici au avut și au un rol esențial în dinamica creației. Ei scriu cumva scenariul fenomenului literar și dau la iveală sinteze în care cărțile și autorii devin veritabile personaje. Ca prozator ori poet, un rol bine atribuit îți schimbă destinul. Studiile lui Lovinescu i-au pus în lumină pe Rebreanu, Camil, Holban, Papadat-Bengescu. Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu au impus în forță generația '60.  Unii dintre cei menționați au pus umărul și la afirmarea optzeciștilor. Autoritatea unor exegeți este binevenită. Dacă Daniel Cristea-Enache scrie astăzi favorabil despre un romancier,  de mâine acțiunile literare ale aceluia încep să crească spectaculos.
E curios însă că până în anii '80 ai secolului trecut,  autorii selectați de noi nu au avut un ecou puternic peste hotare.  ( O excepție notabilă : Rebreanu. )  În schimb, sud-americanii au cucerit planeta. Care să fie explicația ?

miercuri, 14 septembrie 2011

Autumnală

Amurgul pierde perle pe iarba de sub pruni :
belciug de aur moale pe zilele de luni
sculptează-ncet lumina în lămpi rotunde, mici,
iar luna se trezește în blănuri de pisici.

Se-mpuțineaz-albastrul în ochii tăi cei triști ; 
zâmbești, ești fericită, deși nici nu exiști !

luni, 12 septembrie 2011

Chipul și creierul

Sunt șocat de câte ori constat că fizionomia unui om are rareori legătură cu modul în care acestuia îi funcționează creierul. În ochii lui Ion Caramitru și Robert De Niro se citește inteligența. Și altora, trebuie să recunoaștem, le sclipește mintea. ( Sunt mai mulți, mai ales critici literari, dar nu pomenesc pe nimeni, fiindcă mi-e teamă că îl voi uita pe vreunul ! ) Și e păcat că Ion Stratan a murit atât de timpuriu ! Omul acela era un miracol pus în scenă pentru uzul iubitorilor de idei.
Dar deseori între fizionomie și creier nu e, cum spuneam,  nicio legătură.
Un muzician de geniu putea fi lesne confundat cu un măcelar. ( Nu-i dau numele, că este un brand național. )
Alina Plugaru are capul unui critic de artă.
La 65 de ani, Ilie Năstase aduce cu Shakespeare.
Deputatul Ioan Oltean parcă ar fi Edgar Poe, care a supraviețuit 30 de ani propriei morți.
Dacă ar intra într-un sat din Câmpia Română, Garcia Márquez ar fi luat drept căldărar.
Durrenmatt și Kennedy Toole ne lasă impresia că au lucrat ca funcționari într-o bancă.
Și am putea jura că Dante își câștiga pâinea vânzând sicrie.
Miron Cozma e o caricatură a lui Eminescu.
Un personaj public important este leit Alecsandri, uitat două săptămâni într-un butoi cu tărie.
Cum era Esop ? Dar Socrate ? Urâți și interesanți.  Urâțenia este, în modernitate, mai mereu expresivă. Sigur că a fi urât pus jos nu este o garanție că ești și un mare om, dar se întâmplă ca idioții să arate ca niște genii, iar cei din urmă să aibă înfățișarea unor cretini. Scriitorul Ștefan Bănulescu are, în Scrisori provinciale, un text delicios despre rolul prestanței  în provincie. )
În sfârșit, punând punctul pe „i”, cineva spunea că un bărbat trebuie să fie doar ceva mai frumos decât dracul.
Totuși, în fața cui și în ce împrejurări, e nevoie ca un mascul să aibă o prezență fizică măcar agreabilă ?

duminică, 11 septembrie 2011

Cât de inteligentă poate fi o femeie

Sunt de părere că femeile au resurse mentale și afective mai bogate decât bărbații. Altfel spus, sunt mai inteligente și mai sensibile decât tovarășii lor de viață. Că nu și-au concretizat constant superioritatea în realizări artistice memorabile e altă problemă.
Asta e, femeile ne sunt superioare.  Dar ele nu au termeni de comparație nici când sunt proaste ori răzbunătoare. De pildă, Patricia Kaas. S-a tăvălit cu un dobitoc, un fel de Ionică cel Prost al lui Creangă, și pe urmă s-a lăudat într-o autobiografie cu ce i-a făcut ăla. Mare om, Truică ăsta ! Și ce amant teribil este ! Biata Patricia nu se mai sătura de amor ! Cred că dacă artista l-ar fi cunoscut pe Făcăleț ( vă dați seama de ce era poreclit așa ! ), un paznic de fânețe dotat mai dihai decât un măgar, Patricia i-ar fi dedicat zece ode, trei discuri și i-ar fi ridicat două statui.
Topîrceanu a fost un tip dat în Paște, după o vorbă folosită de Nichita Stănescu și Fănuș Neagu. Ca să-l discrediteze pe un istoric literar, academician și decan al unei prestigioase facultăți, el a inventat blestemul Lăuda-te-ar Bogdan-Duică ! Să te elogieze Bogdan-Duică ar fi fost suprema decădere scriitoricească. În mod sigur, Topîrceanu era nedrept cu Duică, dar este particularizată aici ideea că un prost îți aduce mai multe beneficii dacă te vorbește de rău.
Putem să adăugăm și noi un vers la înjurătura lui Topîrceanu :
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică ! 
Culca-te-ai cu Remus Truică !

vineri, 9 septembrie 2011

Semnul lui Milady de Winter

Multe cărți sunt unicat și nu pot fi urmate de alți scriitori fără ca respectivii să nu cadă în pastișă. Dar alte texte sunt realizate după modele, fiind sortite, la rândul lor,  să devină prototipuri pentru  narațiuni ulterioare. E posibil ca volumele lui Dumas să urmeze discrete tipare anterioare. Ar trebui să comparăm, de pildă, Cei patru fii Aymon, cunoscutul roman cavaleresc francez din secolul XII  și Cei trei muschetari de Alexandre Dumas, operă pe care am recitit-o săptămâna trecută. Iar Dan Brown, cu al său Cod al lui Da Vinci, nu este nici el străin de tehnicile de construire a intrigii din primele două lucrări menționate.  Romanele la care m-am referit conțin elemente comune : acțiune susținută și plină de neprevăzut, intrigă bine legată pe fiecare pagină, iubiri romantice, coincidențe și potriveli neverosimile, explicații naive ( mai puțin la Brown ! ), complicații incredibile, scene sentimentale. Să remarc că romanul lui Dumas rămâne memorabil prin personajele perfect conturate, dar și printr-o relatare alertă a faptelor, ușor de urmărit. Două scene, absolut superbe, sunt demne de pana lui... Dickens : episodul în care starețul iezuiților și preotul din Montdidier încearcă să-l atragă pe Aramis în sânul bisericii și prânzul pe care Porthos îl ia în casa avocatului Coquenard, soțul...amantei sale. De ce oare, în copilărie, aceste capitole nu mi-au atras deloc atenția, ba chiar m-au plictisit, iar acum mi se par, din punct de vedere literar, cu mult peste nivelul celorlalte secvențe care compun Cei trei muschetari ?
Am divagat. La altceva voiam să mă refer. Se știe că Milady de Winter ( pe numele ei, Ann de Breuil, contesă de la Fère ) este înfierată, pe umărul stâng,  cu floarea de crin, semnul osândiților,  de către călăul orașului Lille, fiindcă l-a sedus și l-a dus la pierzanie pe un tânăr preot. Acest stigmat este suficient de convingător pentru ca următorul ei soț, nimeni altul decât Athos, conte de la Fère, să o condamne la moarte. Athos, un nobil printre muschetari, dar care nu se dă în lături să joace la zaruri banii, caii și bunurile prietenilor !
Ce vreau să spun ? Că morala n-a pătruns niciodată prea adânc în comportamentul oamenilor. A fost, în epocile trecute, o mască a ipocriziei, o flamură pe care o afișau ( dar n-o respectau ! ) stăpânii, speriindu-i, în schimb, pe sărăntoci cu ideea de păcat și de virtute. Eticul era ajustat după interese. Asta făceau oamenii de familie aleasă, cu educație solidă și știință pe măsură. Se știe însă că de un secol și jumătate încoace, slugile au luat locul seniorilor. Iar neamurile proaste, eliberate de lunga dependență de aristocrați, nu numai că nu au nicio legătură cu morala, dar, vorba poetului Ion Alexandru, n-au niciun Dumnezeu. Pentru câțiva dolari în plus, oamenii sunt dispuși, azi, să-și trimită la moarte cei mai buni prieteni. Așa procedează acum, după calapod occidental, toate serviciile secrete din lume.

P.S. O anunț pe Ryanna că, deși m-am chinuit azi o oră, n-am putut posta un comentariu pe blogul ei. Același lucru mi se întâmplă și cu alți câțiva prieteni, printre care Dan Ioanițescu și George Adam. Se afișează un text potrivit căruia pagina nu este vizibilă pentru contul meu !

marți, 6 septembrie 2011

Două poeme de RADU VANCU

Sunt onorat să găzduiesc, pe blogul meu, două poeme de Radu Vancu, un adevărat senior al poeziei românești de azi, după cum scria Horia Gârbea. De o frumusețe copleșitoare, poemele lui Radu Vancu plutesc în cerul marilor creații, respirând forță artistică și uimindu-ne prin frapanta lor noutate.
Blogurile lui Radu Vancu :

http://raduvancu.unspe.com/
http://sebastianinvis.unspe.com/
http://ocarteofraza.unspe.com/

Poezia lui Radu Vancu nu seamăna cu nimic din ce se scrie în prezent în literatura română. Este un virtuos de tipul lui Malmsteen, în solurile sale de Chitară, încercând a forța cu toate mijloacele limitele tehnice ale artei, dar are în acelasi timp rafinamente demoniac-senzuale ale unui Steve Vai, exercitând o atracție comparabilă cu a unor veritabile concerte rock din anii '80-'9”.
                                                                                                                       Dragoș Varga

„Sebastian în vis, volumul lui Radu Vancu este una dintre acele bijuterii literare care îmbină virtuozitatea lingvistică, de cea mai bună calitate, cu imaginarul fantast si fantastic, livresc, popular, mitologic, în cadrul unor poeme seducătoare si rafinate care conturează un univers populat de Nietzsche-piticot, Statu-Palmă-Barbă-Cot, mini-behemot, o licornită, maurul neghinită, broscoporc, pisicâine, personaje menite să favorizeze o bună si armonioasă dezvoltare a Omuletului din Subterană care se transformă în Supraomulet, sau invers, adică Sebastian. O asemenea gingăsie literară nu s-a mai întâlnit de la Gellu Naum încoace, si până după Vancu nici nu se va mai face.
                                                                                                                       Cosmin Perța

„Gamei cunoscute de obsesii, generaționiste sau individuale, el îi adaugă, de fapt, un sparing-partner redutabil. Izbitoare la început prin intensitate, alcoolurile par să se evapore pe parcursul lecturii. Performanța Monstrului fericit rezidă, prin urmare, nu, cum greșit s-ar putea crede, într-o penetrație, ci într-o absorbție tematică fără rest. Diferența aceasta separă, în genere, poezia irelevantă de literatura adevărată. Pe aceasta din urmă, Radu Vancu o are în sânge.
                                                                                                                      Cosmin Ciotloș
 
Radu Vancu ( n. 1978 ) este autorul următoarelor volume :

Epistole pentru Camelia, Editura Imago, Sibiu, 2002;
Biographia litteraria, Editura Vinea, Bucureşti, 2006;
Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (eseu), Editura Vinea, Bucureşti, 2007 ;
Monstrul fericit, Ed. Cartier, 2009
Sebastian în vis, Ed. Tracus Arte, București, 2010.
Amintiri pentru tatăl meu , EdituraVinea, Bucureşti, 2010;
Eminescu. Trei eseuri , InfoArt Media - Argonaut, Sibiu - Cluj, 2011 ;
Cele mai frumoase poeme din 2010,Tracus Arte, Bucureşti, 2011, coeditor împreună cu Claudiu Komartin.


Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :

Când se apropie visul de câte unul,
craniul începe să-i strălucească
de o lumină stângace, zici că s-ar aprinde

o lumină într-o casă demult părăsită,
se aprinde apoi altul, şi încă unul,
pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconiţă tristă

şi totu-i în general aşa de lucrat în Photoshop,
încât craniile morţilor mai esteţi
au o lumină îmbujorată de stânjeneală.

Iar când visele vin cu adevărat,
năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare
şi unde era inimă, e grădină de trandafiri”.

Pleoapele ţi se zbat precum aripile fluturelui
şi auzi vocea şoptind clar:
taci, inimă, şi rabdă. Zvâcneşti şi te ridici gâfâind.

Însă unde era inimă e o iarbă deasă;
sângele ţese prin carne un giulgiu rece;
creierul zace peste corp ca o lespede.

Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn,
prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare
o mireasmă puternică de trandafiri.

*


Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :

Când mă visează maică-ta,
în inimă îmi înfloresc lanuri de foliculină.
Spicele ţâşnesc ca nişte şrapnele

afară din carne, străpung lemnăria
şi, înalte cât Sebastian, îşi leagănă umbra deasă
deasupra sicriului arătos ca un ghiveci cu arpagic.

Cât ai clipi, inimile morţilor au o reacţie în lanţ,
din toate ţâşnesc şrapnele de spice
şi peste Atacama de sicrie foşnesc acum

valuri din graminee de foliculină.
Unde era deşert, acum e mare.
Unde era inimă, acum e foliculină.

Iar noi, morţii, stăm pe fundul mării,
uluiţi ca nişte balene eşuate pe un ţărm
peste care aerul se face deodată mare.

Îngerii zboară în rotocoale peste lanuri,
intoxicaţi de mireasma de foliculină în floare.
ca un copil care bea pentru prima dată vodcă.

Apoi spicele se retrag în pământ, şrapnelele implodează.
Unde era mare, acum e deşert.
Unde era foliculină, acum e inimă seacă.

Noi, morţii, ca nişte beţivi experimentaţi
după o noapte crâncenă, ne ţinem firea,
deşi carnea moartă arde pe noi de parc-ar fi vie.

Însă îngerii îşi varsă maţele peste pământul gol,
sute de îngeri intoxicaţi vomând sincron,
puştani ingenui după o noapte la Woodstock.

Şi aşteptăm cu toţii visul
cum aşteptam ziua de salariu.
Iar până la urmă îngerii nu vor mai borî,

va arde carnea pe ei ca pe noi, nefericiţii,
însă viaţa lor nu va mai fi nici ea
decât valuri de foliculină & de vodcă.

Unde era inima lor, va fi foliculină.
Oriunde e deşert, va fi mare.
Totul verde şi arătos ca un ghiveci cu arpagic.”

luni, 5 septembrie 2011

Cum înțeleg țăranii politica

Moș Faticu are 83 de ani, e văduv și trăiște singur. Are un porc, un câine și câteva găini.
- Dragă domnule, abia acum la bătrânețe am priceput mersul politicii. Uite, de pildă, io, de singurătate, mă mai duc și mă încurc la cârciumă cu un prieten și mai bătrân decât mine. Pensie bună avem amândoi, doar am fost cândva colonei, nevoile nu ne bat la ușă, numai sănătate ne dorim, ca să putem cheltui banii... Omorâm și noi timpul cum putem. Vin acasă afumat și mă duc de mă ușurez pe gardul ăla din fundul grădinii. Câteodată înjur câinele care nu-mi dă pace, dar de fiecare dată intru în casă și mă culc. Nu-mi place să mă iau cu nimini. Necazul e că uit să dau grăunțe găinilor și porcului. Se cheamă că le reduc salariili și le tai subvențiili... Ai înțeles ? Cam asta face, la noi, Guvernul și Parlamentul ! Puterea e ca un bețiv care transformă orice problemă în niște ostrețe potrivite să se pișe pe ele...
- Și opoziția cu ce se ocupă ? l-am întrebat, curios.
- Opoziția face cam ca vecinul Vasâle, care mă dușmănește de vreo douăzeci de ani, fiindcă port... șapcă. Mă spionează prin gard, își trimite neamurile să vadă unde mi-am făcut nevoile, înregistrează ce spun, roind toți ca muștele în jurul gospodăriei mele și culegând informații. Apoi Vasâle își pune pălăria pe-o ureche și se duce pe șanț, unde ține o conferință de presă !

duminică, 4 septembrie 2011

Părinți și copii

Olandezii vor și ridice un munte artificial și mai mult ca sigur că îl vom vedea cu ochii noștri ! În schimb, noi avem regi ai asfaltului și nu reușim să astupăm trei gropi. Mai suntem binecuvântați cu șmecheri ai energiei și campioni ai capsomaniei. Se pot lăuda ăia cu așa ceva ? Spitalele au ajuns focare de infecție, iar școlile țarcuri pentru bătăuși. Extrasele din lucrările de la bacalaureat mă înfioară, pur și simplu.
În acest timp, în țările de interes strategic, evenimentele se desfășoară după un scenariu tras la indigo : o superputere s-a săturat de dictatorul care nu prea îi mai ascultă ordinele și îl pune pe fugă sau îl omoară. Trujillo, Noriega, Saddam, Mubarak au devenit trecut. Nu sunt sigur dacă regele Hussein al Iordaniei n-a fost și el ajutat să elibereze mai repede tronul. Inspirat de Goya, un comentator politic a găsit imaginea potrivită : Saturn devorându-și copiii. Acum a venit rândul lui Gaddafi. M-a surprins să aflu că libianul a studiat la Atena și în Marea Britanie. Cu alte cuvinte, n-a fost chiar un sălbatic ! Și atunci de unde lăcomia asta atavică ( vizibilă și la alți lideri africani sau arabi ) care l-a făcut să strângă miliarde de dolari și îl împiedică să renunțe la putere, după 42 de ani de autocrație, timp în care a făcut tot ce i-a trecut prin cap ? În Occident, un om ocupă câțiva ani o funcție , apoi se dă cu decență la o parte, iar viața își urmează cursul. Universitățile înființate aici de sute de ani și-au pus și ele amprenta asupra comportamentului uman. În Orient, demnitarii nu mai pot fi dați jos decât cu pușca !
Care este explicația ? Gaddafi este fiu de beduin și a trăit într-o țară de tip sclavagist-medieval. A fost o slugă care a uzurpat tronul. Dar acolo stăpânii și supușii nu-și schimbă atât de ușor locurile.  Educația lui s-a făcut în deșert și asta se vede.

P.S. Văd, într-o statistică făcută ireproșabil, că Teleorman și Giurgiu sunt județele cu cea mai ridicată rată a mortalității ! Aici mor aproape de două ori mai mulți oameni, la mia de locuitori, decât în Sibiu, Constanța, Bistrița-Năsăud, Suceava și Iași ! Uite că suntem și noi primii într-un domeniu !

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Cum a condus Becali beat sau despre o idee a lui Cristian Tudor Popescu

Gata ! L-au prins ! Gigi Becali a băut și pe urmă s-a urcat la volan !
După ce au numărat sarmalele și icrele de la nunta lui Borcea, după ce au filmat chiloții și mustățile invitaților, după ce au socotit cât a costat și cât nu petrecerea respectivă, niște așa-ziși ziariști au crezut că au împușcat iepurele cel gras : l-au surprins pe Gigi Becali cu paharul la gură, iar dimineața l-au văzut cum conducea mașina. Concluzia e clară : omul a condus în stare de ebrietate.
Nu pot fi bănuit că îl simpatizez pe Gigi, dar posesorul de palat are câteva însușiri care lipsesc îndeobște oamenilor din jurul nostru : crede cu adevărat în Dumnezeu, are cultul familiei și închide repede un conflict, dovadă că nu este chiar un prost. Becali a răspuns cu bun-simț la acuzațiile aduse, dar idioții au ținut-o gaia-mațu o săptămână încheiată. Asta înseamnă azi, în România, să-ți faci meseria de ziarist. Las la o parte că mulți cetățeni, fără să aibă treabă cu gazetăria, manifestă o curiozitate bolnăvicioasă în legătură cu viețile vecinilor ori colegilor de serviciu, hrănindu-se spiritual din coșurile de gunoi ale semenilor lor. Îi urmăresc zeci de ani pe cei pe care li s-a pus pata, îi monitorizează, le întocmesc dosare, răspândesc calomnii și zvonuri pe seama lor. Uneori transmit mai departe, urmașilor, misiunea pe care și-au încredințat-o singuri și care a ajuns să fie singura lor rațiune de a trăi. Cunosc cazul unora care și-au făcut un cont fals pe Facebook pentru a-și putea urmări dușmanul chiar și în spațiul virtual, deși preocupările aceluia nu au nimic în comun cu activitățile lor !  Cât de puțină demnitate trebuie să ai ca să faci așa ceva ?  Cât creier să ai sub țeastă ? Să fii tânăr, trecut prin lume și prin școli și, în loc să iei o carte în mână pentru a afla cum gândea Albert Camus ori ce scria Flaubert, te vâri în closetul unui om, îi adulmeci vânturile și îi analizezi excrementele, ca să găsești lucruri compromițătoare pe care să le publici pe șanț ! Ce educație ar putea da unor copii asemenea specimene  ? Sunt aspecte care depășesc limitele unui comportament normal. Un psihiatru ar avea multe de spus în această privință.
Pe scurt, ne place să mirosim ciorapii murdari și izmenele nespălate ale celorlalți. De aceea au rating emisiunile în care sunt arătate nunți scandaloase, certuri, bătăi, infidelități, beții urmate de violență, amoruri interzise, crime.  Se produce și se consumă la greu mizerie omenească. Niște gândaci mișunând prin mormane de bălegar. Asta vrea poporul, asta îi dăm, par să spună realizatorii. Într-o intervenție de excepție, marele ziarist Cristian Tudor Popescu  a explicat că nu așa se face gazetăria. Nu trebuie să-i dai prostului numai ce vrea el, fiindcă ne tâmpim cu toții ! E necesar ca printre emisiunile cu rating să fie strecurate și dezbateri serioase, care să trezească mințile amorțite ale compatrioților noștri. Ducând ideea lui Tudor Popescu mai departe, aș spune că în toate talk-show-urile pot fi strecurate idei importante, pentru a-i face pe privitori dependenți nu numai de bețiile lui Becali și de păsărica Biancăi, ci și de niște obiecte micuțe, tipărite pe hârtie, numite cărți. Până atunci ne delectăm cu lăturile pe care Oana și Mărioara și le aruncă în cap, cu fotografiile Simonei și Danei, cu noile cuceriri ale lui Viorel Lis.
Ce lume minunată ! Cât de ușor pot fi făcuți fericiți unii oameni !

vineri, 2 septembrie 2011

De ce nu am învățat matematică

În ciclul gimnazial am avut un profesor de matematică strălucit. Se numea Octavian Muscalu și era, alături de Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în acele vremuri. Relaxat, cu simțul umorului, cu o mentalitate superioară și tolerant atât cât trebuia pentru a face eficient actul didactic,  domnul Buti, cum îl numeau toți, făcea, în fața clasei,  niște demonstrații clare, logice, frumoase. Evident că nu-și punea mintea și mușchii cu noi, cum făceau alte cadre didactice care umblau numai cu bâta în mână.  Muscalu îndeplinea condiția esențială care face dintr-un specialist un profesor foarte bun : transforma cele mai complicate probleme în chestiuni ușor accesibile minții elevilor. Când preda domnul Buti o lecție, matematica devenea brusc simplă, ușoară și plină de poezie. Pot spune că era un profesor fără egal. Din păcate, nu i-a fost dat să mă învețe pe tot parcursul celor patru ani.
La liceu, în schimb, prima oră de matematică a fost un adevărat șoc. Ușa s-a deschis ca scoasă din balamale și peste noi s-a năpustit un bătrân galben la față, sprinten și pus la patru ace. Pe străzile din B. erau niște noroaie atât de groase, încât te puteai îneca în ele, dar matematicianul nostru avea pantofii curați și lustruiți, veritabile oglinzi care ne întorceau mutrele lungite a mirare. A fost o intrare în forță, așa cum făceau apostolii de modă veche. Un contact care să ne intimideze și să ne facă să știm cine este jupânul în clasă. Bâtrânul cu gura încrețită într-un rictus cinic, de neam prost, și-a smuls basca de pe cap și aruncat-o, cu o precizie de baschetbalist, direct în cuierul aflat în celălalt colț al sălii de clasă. Îndemânarea moșului ne-a luat piuitul.
- Băi, toa'și ( tovarăși - n. m. ) ! O să faceți matematica cu mine ! a spus cel căruia îi vom spune, convențional, nea Costică, deși în realitate îi ziceam altfel. Dar tot cu nea înainte.  Cu mine nu merge să spuneți că  Marea Neagră e albastră ! Nu vă ține ! Scoateți caietele și notați ! Ăăăă... la ora de matematică trebuie să fim....două puncte, liniuță de la capăt....cuminți...liniuță...atenți...liniuță...sârguincioși...liniuță...să ne facem temele... ăăă...Mi se pare mie, băiete, sau tu râzi ? s-a încruntat nea Costică.
- Nu, dom profesor, a zis un hâtru, mi-am amintit de ceva.
- Ți-ai amintit de ceva ? Și de ce, mă rog, ți-ai adus aminte ?
- De o prostie, nu pot să vă zic.
- Aha, în timp ce noi facem matematică de înaltă clasă, tu te gândești la prostii. Marș la tablă ca să-ți aduci aminte și de matematica pe care ai învățat-o !
Restul orei se compunea din îmbrânceli, palme, pumni și ghionturi zdravene suportate de elev. În răstimpuri, nea Costică îi trăgea șuturi nefericitului, lovindu-l cu bombeurile pantofilor direct în tibie. Îl mai călca pe picioare cu tocurile pantofilor și le răsucea în așa fel încât să-i zdrobească metatarsienele.
- Unde am rămas ? a întrebat nea Costică satisfăcut, după ce elevul a trecut la locul său, târându-se, de durere, de-a bușilea.
- Două puncte liniuță de la capăt, am sărit eu îndatoritor, iar nea Costică s-a uitat la mine chiorâș, bănuitor.
Dar n-a mai fost vreme de răfuieli : sunase de pauză.
- Atenție ! a urlat nea Costică. Acasă să mai frământați voi problema de pe tablă, apoi citiți următorul capitol și scrieți primele treizeci de probleme !
M-am chinuit toată noaptea să fac problemele.
A două zi, nea Costică a intrat după același ritual și a întrebat :
- Ce zi e astăzi, mă ?
- Marți, a răspuns unul.
- Eee, azi e zi de ascultat ! La tablă, criminalilor !
Și a scos în față patru-cinci inși pe care i-a jucat în picioare toată ora. Dar tot n-am reușit să facem măcar un exercițiu. Fiindcă nici nea Costică n-avea idee cum trebuie să procedăm. Cu zece ani înainte, îl învățase și pe prietenul și colegul meu de catedră, Geo. Pe atunci, mi-a povestit Geo, nea Costică dădea meditații unor fete. Printre elevi era un copil liniștit și silitor, care era mai bun la matematică decât ceilalți. Nea Costică îi purta pică elevului și îi spunea P. Nicolae. Era un lucru obișnuit ca fetele meditate să nu știe nimic. În schimb, P. Nicolae, chiar dacă nu era scos la tablă, ridica mâna și rezolva problema, scoțându-i pe toți din încurcătură. La notare, concluziile lui nea Costică erau clare :
- Fetele s-au străduit la tablă și mai muncesc și suplimentar, așa că o să le punem câte un 10. Iar lui P. Nicolae îi dăm 4, că nu vrea să mai munceacă !
Revenind la vremurile mele, trebuie să spun că mai ridicam mâna și rezolvam câte ceva. Nea Costică mă privea circumspect și mă întreba  :
- Tu ce vrei să te faci, mă ?
- .....
- Ești surd ? Ce vrei să studiezi ?
- Literatura.
- Aha, ești total dezorientat. Păi, în primul rând, trebuie să fii un geniu să iei la facultatea aia. În al doilea rând, află de la mine că o să mori de foame cu literatura ta. Oricum, află de la mine, cine nu gustă din viața de student degeaba trăiește pe pământ !
Au fost singurele lucruri pe care le-am învățat de la nea Costică.
Ne explica limita în matematică, izbindu-se violent cu umărul de tocul ușii.
- Limita e asta, toa'și ! Nu-mi dă voie să trec mai departe ! Uite, asta e !
Și se repezea ca nebunul în ușă, bubuind de credea tot liceul că ne-am apucat să demolăm.
 Abstracțiunile le elucida într-un mod straniu.
- Să zicem că x e Ion și y e Gheorghe. 2x înseamnă de două ori Ion și 3y de trei ori Gheorghe.
Și îi lua pe numiții Ion și Gheorghe și îi scutura și îi învârtea și îi amesteca până ne năucea pe toți !
- Băi, i-am anunțat pe colegi într-o zi, știți că nea Costică a scos o carte ?
- Ești nebun ? Ce carte ? au sărit ceilalți.
- Ion și Gheorghe. Culegere de exerciții și probleme.
Lecția se încheia invariabil cu aceleași cuvinte :
- Pentru acasă mai frământați problema de pe tablă, luați de citit următorul capitol și de scris primele treizeci de probleme.
- Păi, le-am făcut, dom' profesor, mințeam eu, sastisit.
- Atunci făceți-le de la sfârșit către început !
- Le-am făcut și așa, pulsam eu.
- Nu-i nimic, rezolvați-le din cinci în cinci !
Avea informatori și îi teroriza pe cei care își exprimau îndoielile în legătură cu capacitățile sale științifice. În mod neașteptat, de la o vreme am început să fiu răsfățat de nea Costică. Îmi băteam joc de el, dar o făceam într-un mod ironic, lăudându-l.
- Bă, al dracu prost, nea Costică ăsta ! Nimic nu știe, a spus un coleg, oprindu-se lângă banca mea, după o oră de matematică.
Rămăsesem așezat, încercând să-mi adun gândurile, după ce îmi dădusem seama că nu voi învăța niciodată matematică de la nea Costică.
- Ba e foarte deștept, am spus eu în bătaie de joc. N-ai văzut câtă filosofie are în cap ?
Chiar de a doua zi, colegul a început să fie dumicat mărunt, în timp ce mie, dacă ridicam o dată mâna, nea Costică îmi punea 10 ( el care nu dădea note peste 8, dacă nu făceai meditație cu el ! ) și preciza :
- Ăsta nu e un tembel ca voi, ceilalți ! E un element eminent și va ajunge departe ! Este exponentul vostru !
Am întrebat cu voce tare, într-o pauză, dacă știe cineva de ce l-a cuprins pe nea Costică dragostea față de mine. Și atunci s-a apropiat o fată și mi-a mărturisit că e nepoată-sa și că i-a povestit zbirului că îl laud la tot pasul !
Într-un rând s-a îmbolnăvit și câteva săptămâni a venit, în locul lui, o doamnă drăguță, micuță, blondă. Se numea Cornelia Neagu. În prima oră cu noua noastră profesoară am dat teză. Așa era planificată. Am luat, ca de obicei, cea mai mare notă din clasă : un 5 glorios, în condițiile în care nimeni nu depășise nivelul lui 2. A fost singurul 5 din cariera mea de elev.
Cornelia Neagu explica lecția în zece minute și mi se părea că matematica era cea mai frumoasă și cea mai ușoară disciplină. Era fascinație pură. Probabil că dacă aș fi făcut cu ea matematica, aș fi ajuns un alt Grigore Moisil ! Glumesc, desigur. Într-o zi mi-am uitat caietul de teme acasă și, întâmplător, am fost scos la tablă. Fără să stau prea mult timp pe gânduri, am înhățat caietul unui coleg și l-am prezentat ca fiind al meu. Profesoara ne dădea fix două probleme și în ziua următoare ne punea să le rezolvăm la tablă. În paralel, corecta și caietul. Am făcut imediat problemele, numai că lucrasem după o altă metodă decât cea utilizată de proprietarul caietului.
- Să vedeți că-l prinde pe Gigi cu cioara vopsită, și-au dat cu părerea cei din bănci.
Cornelia Neagu a terminat de examinat tema și și-a aruncat ochii pe tablă.
- Se vede că știi matematică, a zis ea. Poți să lucrezi problemele după metode variate. Zece, mulțumesc !
Am făcut umanul și din clasa a XI-a n-am mai dat ochii cu nea Costică.
Voi încheia cu două scene petrecute mulți ani mai târziu, cum ar spune Marquez.
Fostul elev P. Nicolae, devenit între timp un profesor de matematică foarte apreciat, l-a văzut la o coadă, în București, pe bătrânul dascăl nea Costică, ieșit la pensie și dornic să apuce niște adidași, cum li se spunea picioarelor de porc. P. Nicolae s-a apropiat de moșneag plin de respect și l-a salutat, înclinându-se până la pământ.
- Salut, a răspuns cu acreală nea Costică, întorcând capul în altă direcție.
- Dom' profesor, nu știu dacă mă recunoașteți, dar eu..
- Nu te cunosc, i-a tăiat-o, scurt, boșorogul.
-...dar eu sunt un fost elev de-al dumneavoastră...
- Și ? Ce e cu asta ? Vrei să-ți dau ceva ? Vax albina !
- Nu, nu, vreau să vă spun că datorită faptului că ați fost un profesor extraordinar și m-ați învățat matematică, am ajuns și eu profesor de aceeași materie !
- Rahat cu apă rece ! a zis băboiul didactic. Ce mare brânză e că ai ajuns și  tu profesor ? Ehe, unii dintre elevii mei au ajuns și inspectori, să știi !
Și i-a întors spatele discipolului său.
Prin 92 am văzut la tv o scenă care m-a făcut să tresar. Un bătrân, în care am recunoscut pe nea Costică, bestecăia din mâini și se agita pe o arătură. Era autorul unei invenții nemaiauzite, spunea reporterul. Desființase gardul dintre gradina sa și gospodăria  fratelui său, iar în spațiul respectiv putea să mai cultive două rânduri de ardei ! Epocală contribuție la dezvoltarea legumiculturii !
Mare om a fost nea Costică, Dumnezeu să-l ierte !  Dar eu, un prost incurabil, n-am reușit să învăț niciun pic de matematică de la el.

P.S. Același personaj apare în articolul Cu tristețe, despre mandalaci.

joi, 1 septembrie 2011

Medici și sfinți : ALEXANDRU PESAMOSCA

A murit un sfânt : Alexandru Pesamosca. Un model adevărat. A salvat mii de vieți și, drept recunoștință, a fost scos la pensie cu forța. N-a luat bani nimănui și a fost lăsat să locuiască, precum un  homeless, într-o debara a spitalului. Acolo a și murit, ca un câine de pripas, dar în corurile de laude ale ziarelor și televiziunilor. Mai exact, a fost găsit mort ! E revoltător. Nulitățile pline de bani se tratează la Viena sau la Paris. Așa e la noi, în România. Prosperă numai cei care nici nu te bagă în seamă, dacă nu te năpustești să le bagi banii în buzunar. Cine muncește onest și pune suflet în ceea ce face e pierdut.
Din fericire, mai există asemenea medici extraordinari, deveniți excepții într-o lume în care trebuie să ai șoriciul gros pentru a da înainte. Am cunoscut și eu câțiva doctori deosebiți și nu voi înceta toată viața să le fiu recunoscător : Andrei Bâlbâie, Dumitru Toma ( Spitalul din Videle, Teleorman ), Petre Călin ( Policlinica Videle ), Mihaela Enache-Grigore. Nu voi obosi niciodată să le mulțumesc și le voi dedica, în timp, măcar câte un articol. Pe Andrei Bâlbâie l-am făcut personaj într-un roman și i-am dus cartea, cu dedicație.
Vor urma și ceilalți. E tot ce pot face pentru ei.