luni, 30 iulie 2012

O linguriţă de dulceaţă până la prima eră glaciară

Băiatul îşi descoperi însuşirea neobişnuită către sfârşitul verii, când stătea întins pe spate, pe malul râului şi se uita pe cer. Dintr-un lan de cânepă alăturat venea un miros înţepător. Norii albi, rari şi parfumaţi, se mişcau agale în adâncurile eterului. Îşi dori ca aceştia să stea în loc, desupra lui, şi să-i ţină umbră.  Şi ei încremeniră brusc.
Reuşi să-i ţină aşa, săptămâmi în şir. Pe urmă lungi mesele cu desertul care îi plăcea, nişte amandine făcute de mama sa. Dirigintele său nu l-a crezut când el a povestit la şcoală că fiecare prânz al său durează între două şi patru zile.
Se obişnui să-şi lungească nopţile cu câţiva ani. De seara până dimineaţă avea suficient timp să citească, să meargă în excursii şi să doarmă. Apoi începu să oprească timpul la începutul vacanţelor. Îşi lua o pauză de vară de zece ani, iar iarna rămânea acasă cel puţin şapte ani. De câte ori îşi amintea figura schimonosită de ură a profesorului de română, mai adăuga câte un an.
Crescu mare şi deveni scriitor. Când scria, era destul să facă un gest şi lumea de lângă el să dispară, suspendată, cumva, într-o altă epocă. Publică mai multe romane, se agită încoace şi încolo, iar într-o zi se simţi singur şi obosit. Îşi dădu seama că nu mai poate stăpâni timpul, care căpătase o viteză înspăimântătoare.
Părăsi oraşul pentru a se întoarce la ţară, în casa părinţilor săi. Drumul cu autobuzul către cătunul prăpădit în care copilărise dură doisprezece ani. Din staţia în care îl lăsă şoferul până la poarta casei bătrâneşti mai făcu două decenii. Străbătu curtea prăfuită într-o sută de ani. Întârzie mult, moşmondindu-se pentru a deschide uşa şi gândindu-se cât de bună era pe vremuri dulceaţa din cămară. Ştiu că nu va mai ajunge niciodată acolo şi se întoarse să vadă, pentru ultima oară, drumul pe care trecuseră cândva prietenii săi.
Un val gros de zăpadă îl acoperi, transformându-l într-o statuie mirată, în  viscolul care urma.

duminică, 29 iulie 2012

Andreea Creţulescu

Printre moderatorii emisiunilor de ştiri, Andreea Creţulescu este o prezenţă care frapează prin luminozitatea ei. Nu-şi întrerupe cu mojicie invitaţii, nu face insinuări murdare, nu se ceartă ca la piaţă, nu jigneşte şi nu minte.
E inteligentă, gândeşte pe cont propriu, are idei, dicţie şi carismă, manifestându-se impersonal faţă de diferitele puncte de vedere exprimate de participanţii la emisiunile pe care le realizează la REALITATEA TV.
Nu în ultimul rând, ea este o femeie frumoasă.
Să te tot uiţi la televizor !

P.S. 1. Andreea Creţulescu are un partener permanen, căruia nu i-am reţinut numele, fiindcă este mai nou în domeniu, dar trebuie să remarc că şi acesta este un excelent profesionist.
       2.  Astăzi se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt.
Iată cele şapte păcate capitale identificate de Părintele Nicolae, altele decât cele canonice: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.

vineri, 27 iulie 2012

Exilul literaturii

La sugestia scriitorului Dan Miron, am citit două masive romane semnate de scoţianul Alasdair Gray : Lanark, Ed. Polirom, 2008 şi Bătrâni îndrăgostiţi, Ed. Polirom, 2010.
Primul roman este, fără dubii, o capodoperă şi pare conceput de însuşi Franz Kaka. Autorul scrie cursiv şi limpede, dar reuşeşte să creeze o atmosferă stranie, cu scene fireşti şi absurde în acelaşi timp. Infernul din Lanark respiră aceeaşi naturaleţe a nefirescului pe care o întâlnim în Procesul, Castelul, America şi Orbirea, romanul lui Canetti. Cea de-a doua carte, Bătrâni îndrăgostiţi, alternează jurnalul bătrânului învăţător John Tunnock - în care consemnează amorurile sale cu fete rebele - cu naraţiunile pe care acesta le scrie despre Atena antică, perioada Renaşterii, epoca victoriană şi Scoţia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.  Stilul curat, transparent, plin de inteligenţă îmi aminteşte, prin farmecul erudiţiei şi prin umorul subtil, de Anatole France, cel din Istorie contemporană.
Originalitatea lungului roman Lanark este atât de frapantă, încât autorul unei recenzii se întreba ce fel de creatură va fi fiind Alasdair Gray. ( Asta mi-a amintit că, la începuturile carierei mele de prozator, un amic dim Buzău mi-a mărturisit că a fost bulversat de lectura unui roman scris de mine. Soţia şi nora sa şi-au manifestat şi ele dorinţa de a-mi citi opera, dar el mi-a spus că va trebui să le prelucreze serios înaintea lecturii, ca femeile să nu sufere vreun şoc ! Acelaşi personaj drag mie mi-a povestit, cu alt prilej, că a dat Maimuţe în haremul nopţii unui critic literar local. După ce omul a parcurs şi ultimul rând a burlescului meu op, l-a căutat pe prietenul meu şi l-a descusut îndelung, pe un ton grav, întrebându-l cum arăt, cu ce mă ocup, ce obiceiuri am şi...dacă sunt sănătos la cap. Chestia m-a înveselit enorm - am râs în hohote, spre consternarea tovarăşului meu - şi mi-a dat certitudinea că sunt, într-adevăr, pe un drum bun.) Seamănă izbitor de mult cu Kafka, având totuşi amprenta sa artistică de neconfundat. Mă gândesc că în urmă cu patruzeci de ani, în România nici n-ar fi fost luat înseamă, din moment ce se vâna numai noutatea absolută. Gray era kafkian, canettian etc.
Voi face două observaţii.
1. Originalitatea se manifestă în variate feluri, uneori chiar în afara ideii de inovaţie. Ghepardul de Lampedusa ori, Rodul pământului de Knut Hamsun şi Casa Buddenbrook de Thomas Mann au o structură clasică, dar câtă frumuseţe se revarsă din paginile lor ! Sunt mulţi care nu l-au agreat pe Marin Preda, fiindcă e rural şi are un mod de a scrie depăşit chiar şi de Flaubert care şi-a publicat textele în secolul al XIX-lea. Nici nu vreau să-mi amintesc că popa şi învăţătorul din Siliştea-Gumeşti erau oripilaţi de arta lui Preda, confirmând tradiţia unui obscurantism autohton.
Poate că marea călătorie în căutarea originalităţii are un punct final, după care urmează reîntoarcerea. În limitele valorilor literare, probabil că Urmuz a atins Ultima Thule literară. Apoi s-a sinucis.  Cu cât mai accentuată e nota personală, iar cititorul are o mai acută impresie că asisă la o re-naştere a lumii cunoscute, cu atât e mai bine pentru scriitor. Dar literatura nu va pieri datorită repetării unor cicluri, forme şi stiluri.
2. Din altă direcţie vine pericolul : din partea celui care deschide ori nu cărţile. Nivelul cultural al unei societăţi exercită o presiune puternică, deşi abia vizibilă, asupra receptării actului artistic, aşa cum luna influenţează nivelul oceanelor. Mă refer strict la proză, fiindcă marea poezie nu e, practic, condiţionată de nimic, exceptând geniul entităţii umane care aşterne cuvintele pe hârtie. Să ne imaginăm că toţi cititorii lui Preda aveau alura intelectuală a lui Florea Gheorghe, învăţătorul şi personajul său. În acest caz şi criticii literari ar fi avut o altă percepţie asupra fenomenului literar, iar marele scriitor al momentului ar fi fost un oarecare Nic. Smeureanu !

marți, 24 iulie 2012

"Dormitoarele au ferestre". Tot despre romanul poliţist

Truman Capote se referă de câteva ori, în cărţile sale, la Erle Stanley Gardner. Am recitit de curând Dormitoarele au ferestre, Editura Univers, Bucureşti, 1970, colecţia Enigma şi mi s-a confirmat impresia iniţială că avem de-a face cu o capodoperă a romanului poliţist.
Începutul este excepţional, iar dialogurile sclipitoare.
Într-un bar unde nu sunt doriţi, detectivului Donald Lamb şi însoţitoarei sale li se serveşte o băutură îndoielnică :
"Băutura conţinea şaizeci la sută apă de la gheaţă, poate o linguriţă de gin, câteva picături de vermut sec şi o măslină... Era atât de slabă, că simţeam mai degrabă gustul măslinei decât al ginului."
Când chelnerul le aduce nota, Lamb îi spune fetei cu care a intrat în bar :
"- Mănâncă-ţi măslina înainte de a se umfla în apă."
Apare patronul şi discuţia continuă :
"-Totul e-n ordine ?
- Totul, i-am răspuns. Ai venit cu maşina, Lucille ?
- Da.
- Atunci n-ar trebui să iei mai mult de zece-cincisprezece cocteiluri dintr-astea."
Şi la plecare :
"- Totul e-n ordine ? întrebă suav patronul.
- Da, l-am asigurat. Două dintre cele mai bune măsline pe care le-am mâncat vreodată.
- Veniţi la noi oricând mai doriţi aşa ceva, ne îndemnă el.
- S-ar putea să-ţi fac şi surpriza asta, i-am răspuns. "
Ceea ce face toţi banii este însă intriga cărţii. Schema epică respectivă a devenit ulterior loc comun în literatura de specialitate şi în cinematografie. Detectivul este victima unei înscenări şi mai mulţi au interesul ca el să joace rolul de ţap ispăşitor. De la un punct încolo, eroul fuge, împiedicându-se de cadavre, cu asasini de profesie şi cu poliţia pe urmele sale. Trebuie să găsească dovezi care să-l scoată din încurcătură şi cu care să-i demaşte pe adevăraţii vinovaţi. Şi, evident, reuşeşte. Aici, personajele negative sunt organizate într-un grup de şantajişti.
La începutul mileniului al treilea, textul li se va părea multora învechit şi searbăd. Dar la vremea sa, a fost încântător. După părerea mea, volumul se poate citi şi acum cu plăcere.
Şi ajung la încă o deosebire dintre marea proză şi cea poliţistă. Prima capătă, în timp, noi valenţe valorice, în timp ce a doua se depreciază iremediabil.

joi, 19 iulie 2012

Idei regale. Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte,  găseşti idei şi viziuni care te cutremură şi îţi sorb toată energia mentală. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut un creier uman să emită aşa ceva ?
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .

miercuri, 18 iulie 2012

O lume nebună, nebună

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a stabilit că vegetarienii sunt bolnavi psihic.
Anul trecut, aceeaşi instituţie decreta că oamenii îndrăgostiţi sunt deraiaţi mintal.
Aş vrea să ştiu dacă pe planetă mai sunt şi bipezi sănătoşi la cap şi sunt curios să văd lista cu oamenii bolnavi, făcută de cei de la OMS.
De asemenea, ar fi interesant de aflat ce nivel de înţelegere a lumii au cei care lucrează acolo şi câţi dintre ei sunt trecuţi în pomelnicul nebunilor.
Ce înseamnă, în definitiv, să fii sănătos, în viziunea celor de la OMS ?

P.S. M-am cam prins cum trebuie să fie omul sănătos psihic : înarmat cu pistol ori cuţit, ghiftuit cu fripturi în sânge, fără să ştie ce este ruşinea, fără să cunoască mila faţă de vietăţile pământului.

luni, 16 iulie 2012

Libelula albastră

Pe la opt-zece ani am descoperit o poiană acoperită cu flori de lavandă, pe care se aşezau mii de fluturi albi şi roiuri întregi de albine. Locul se afla bine ascuns într-o lizieră de salcâmi care mărginea grădinile ţăranilor. Pe atunci, salcâmii şi zarzării puşi în linie, între proprietăţi, ţineau locul gardurilor. Mă duceam acolo zilnic şi citeam. Zumzetul albinelor revărsa asupra mea o pace binefăcătoate.
Admiram îndeosebi libelulele. Ca şi tovarăşii mei de viaţă, credeam că insectele acelea perfecte sunt avioane în miniatură. Mă minunam de graţia lor şi de rapiditatea cu care zburau.
Eram un prost.
Cred sincer că a folosi cuvintele prost şi prostie reprezintă un primitivism al gândirii şi când am citit prima dată, într-o revistă studenţească, aceste vocabule am rămas trăsnit, mai ales că autorul se numea...Sorin Şerban.  Dar, mă gândesc, ce noţiuni să foloseşti când te referi la o realitate care stă sub semnul inculturii şi al barbariei ? Pentru mine, a fi prost înseamnă a te raporta eronat la realitate, fiindcă nu poţi descifra corect codul existenţei. Toţi, să-mi fie iertat, suntem proşti într-o măsură mai mare sau mai mică.  Rar, prostia e benefică pentru toată lumea. A fi prost în realitate poate însemna, în unele cazuri, a fi geniu în poezie. Dar prostul de vocaţie, adevărat şi toxic, e conflictual, vanitos şi nu respectă nicio regulă. Crede sincer că el e cel care trebuie să stabilească normele de acţiune şi de comportament, pe care, de altfel, este dispus să le schimbe după cum îi cere interesul. Are o părere foarte bună despre el şi nici prin gând nu-i trece că ar putea greşi. Gândirea sa are câteva coordonate : bani, avere, hrană, sex.  Interpretează un gest cum nici nu ţi-ar trece prin minte. Dacă oferi, să zicem, o carte unui om normal, indiferent de scenele relatate în carte, persoana respectivă înţelege că i-ai oferit un obiect cultural şi îţi mulţumeşte. O femeie incultă pricepe că i-ai făcut avansuri. Deh, sunt acolo nişte scene deocheate, adevărate aluzii la sexualitatea sa  !  Un frustrat te invidiază şi spune că el ar fi putut scrie o sută de cărţi mai bune decât a ta, dar...nu vrea. Şi începe să-ţi poarte pică. De aceea, faţă de un prost conflictual, e bine să ne măsurăm chiar şi gesturile de bunăvoinţă, fiindcă, ajutându-l, ar putea înţelege că te dai mare şi îl jigneşti ! Ori ai făcut treaba respectivă fiindcă îi eşti dator ! Zi-i, "sărut mâna " unei persoane care nu a trecut prin lume şi îţi va da lopata în mână, să-i râneşti la porci ! Doar te-ai oferit singur să-i fii grăjdar !
Teoretic, de prostie sunt feriţi medicii, preoţii şi poliţiştii. Ei sar totdeauna în apărarea celor aflaţi în dificultate, pentru a le asigura sănătatea trupului şi a sufletului şi pentru a nu li se încărca drepturile. Nu-mi pot imagina un medic refuzând să-l opereze pe un pacient, un poliţist asistând pasiv la un linşaj sau un preot refuzând o mână întinsă.
Cei mai inofensivi proşti sunt naivii, cum sunt copii  şi sălbaticii. Aşa cum noi credeam că libelulele sunt avioane, un sălbatic ar lua Boeing-urile drept libelule uriaş, bune de mâncat şi ar încerca să le vâneze !
După foarte mulţi ani, azi am văzut, în grădină, o libelulă mare, albastră. Se aşezase pe o tufă de coacăz. Cele din copilărie erau transparente, ca şi când ar fi fost confecţionate din sticlă şi oţel. Asta era precum cerul Mediteranei. Am început să mă gândesc cam ce fel de călători ar putea transporta minusculul vehicul aerian .
Uneori e atât de plăcut să fii prost !

P.S. Lipsa de civilizaţie este un fel de prostie colectivă.

Sistemul de învăţământ din Finlanda

Am primit din partea prof. Cristina Stoenescu, de la Şcoala Nr. 3 din Videle, textul de mai jos, pentru care îi mulţumesc :
De ce este atit de obisnuit ca in Finlanda, un adolescent normal sa termine primele 12 clase cu medii excelente, vorbind o engleza perfecta si citind o carte pe saptamina? 07:45 - Saili (15 ani) asteapta autobuzul urban care il va lasa la poarta scolii (nu exista autobuze scolare). Autobuzul trece la fiecare 5 minute. Finlandezii incearca sa-i faca pe fiii lor sa fie independenti de mici. Pe foarte putini dintre ei, parintii lor îi duc cu masina pina la scoala. Biletul este subventionat de catre municipalitate. Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de scoala. In exterior, instalatiile scolii dau o impresie spartana. Niciun muc de tigara, nicio hirtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri. 09:15 - Orele de 45 de minute. Finlandezii mizeaza pe studiile de limba materna, matematica si engleza. 75% dintre materii sunt comune in toata tara . Restul il alege scoala, in acord cu profesorii, parintii si elevii. Orele sunt scurte, intense si, mai ales, foarte participative. In interiorul scolii, curatenia este si mai evidenta. Totul pare recent dat in folosinta. Pe banci si pupitre nu sunt semne, si nu se scrijeleste nimic. Scoala este publica si, bineinteles, gratuita, dar cu instalatii demne de un colegiu "scump" din Spania. Salile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasma cu TV in circuit inchis, acvariu de 200 de litri cu pesti tropicali, bucatarie completa, dispozitive audiovizuale, aer conditionat, multe plante. Fiecare doi elevi au cite un calculator. O duzina de masini de cusut in sala de croitorie, aparate de sudura, scule de timplarie, schiuri... O sala de sport acoperita, un auditoriu pentru orele de teatru si o sala de mese cu autoservire. Cartile sunt gratuite, materialul scolar e gratuit, mincarea e gratuita. 12:00 - Mincare calda, nutritiva si gratuita. Saili are o jumatate de ora pentru prinz, la restaurantul scolii. Legea finlandeza obliga ca meniul sa fie gratuit, nutritiv, si cu multe feluri de salate si fructe. Se bea apa sau lapte. Costurile le plateste municipalitatea fiecarui oras. Daca orele se prelungesc pina dupa amiaza, scoala are obligatia de a oferi o gustare elevilor. 16:05 - Inapoi acasa, Saili joaca hockey cu fratele lui mai mic. Nu exista delincventa, strazile sunt sigure. Cind se lasa seara, Saili si fratele lui, care au invatat sa gateasca la scoala, pregatesc cina pentru parintii lor, daca acestia intirzie la serviciu. 18:30 - Cina si sauna (aceasta, de 3 ori pe saptamina) sunt momentele in care familia se afla impreuna. Se converseaza mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorintele, progresele si nevoile lor. Dar in aceeasi masura, se fac si planuri de vacanta pentru toata familia, in comun. 20:15 - Temele si la culcare. Copiii finlandezi au foarte multe teme de casa, desi Saili le termina rapid, intr-o ora sau doua, pentru ca de-abia asteapta sa se urce in pat si sa citeasca Harry Potter in engleza. Pentru Saili, scoala este ca un serviciu. - "Daca un copil doreste sa studieze, poate sa ajunga medic sau judecator sau inginer, chiar daca familia sa este una saraca". - Educatia fiecarui copil costa statul finlandez 200.000 de euro, de la gradinita pina la absolvirea unei universitati. "Sunt banii cel mai bine folositi din impozitele noastre". - Studentii platesc doar cartile si mincarea (2.50 euro la restaurantul facultatii). Apoi, statul îi ajuta sa se emancipeze dindu-le subventii pentru inchirierea unei locuinte si primul salariu. - Elevii au un respect total fata de profesori, si se vede in orice moment politetea in relatiile dintre ei. Nu poarta uniforme, dar sunt intotdeauna simplu si corect imbracati si pieptanati. - Intr-o scoala din centrul capitalei Helsinki , sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelasi. Sistemul educational nu este elitist si nu urmareste producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cit mai inalt. - Presedinta Finlandei, Tarja Halonen, licentiata in Drept si profesoara: "Cind îi cert pe studentii mei, le spun ca irosesc banii contribuabililor". - Nu exista repetenti, desi nu exista decit o singura oportunitate de a lua un examen, "pentru simplul motiv ca viata insasi nu se traieste decit o singura data". Se studiaza pina cind se ia examenul, dar promovarea in anul urmator este automata. - "Ziua de lucru" a lui Saili este intensa, de la 8 pina la 3. Orele sunt insa scurte, de 45 de minute. Una dintre recreatii se petrece obligatoriu afara, in aer liber. Se stimuleaza rationamentul critic inaintea memorizarii mecanice. Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, arta digitala, coafura, arte martiale, hockey, schi de tura, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanica sau muzica. Elevii cinta la vioara, chitara electrica sau la ce prefera. Si, inca odata, se incurajeaza gindirea critica si se discuta. - "Saili inca nu s-a hotarit ce vrea sa faca mai incolo. Chimie, medicina veterinara sau creatie de jocuri video. Il intreb daca este fericit. Fara sa clipeasca, imi raspunde - " da." Dar exista un secret: Pe la anul 1600 s-a legiferat ca cine nu stie sa scrie si sa citeasca nu are voie sa faca copii!!! Trimiteti textul tuturor profesorilor, parintilor si bunicilor pe care-i cunoasteti ! Dati mai departe ! Poate ajunge si la careva de prin minister!!!

sâmbătă, 14 iulie 2012

Raymond Chandler şi romanul poliţist

Am citit abia acum Fereastra de sus de Raymond Chandler, după ce am căutat opul, fără succes, zeci de ani (Raymond Chandler, Fereastra de sus, Editura Univers, 1983, colecţia Enigma ).
E un roman excelent scris, deşi parcă sub nivelul celor cu care ne-a obişnuit autorul. Elegant, ironic, subtil, de un sentimentalism uşor camuflat, Chandler este un prozator de primă mână. Personajele sunt vii, credibile, acţiunea este relatată alert, iar descrierile sunt deseori făcute cu o mână de maestru. Nu mai vorbesc de portrete, creionate dezinvolt, cumva în descendenţa lui Dickens.
De ce, totuşi, nu este pus în Chandler în rând cu Hemingway, Steinbeck şi ceilalţi ? ( Cu Faulkner ar fi oricum imposibil, fiindcă niciun autor, dacă îi exceptăm pe Joyce, Thomas Mann şi Knut Hamsun, nu are forţa de creaţie a celui care a scris Zgomotul şi furia. ) Fiindcă marii scriitori vizează banalul, cotidianul, normalul. Romanul poliţist se ocupă de accident şi patologic, surprinzând numai o parte din adevărurile fiinţei umane. E evocat omul violent, bolnav psihic, cu înclinaţii criminale. Cehov şi Tolstoi sunt umani, conturând o imagine totală a omului, nouă şi revelatoare. Romanul poliţist umple cu viaţă o schemă prestabilită, atingând manifestări inumane şi cultivând surpriza şi imprevizibilul. Proza obişnuită cultivă regula, cea poliţistă trage către excepţie. Chandler este printre puţinii la care schema este foarte puţin importantă, iar personajele şi stilul reprezintă, ca la orice artist, aproape totul.
Dar ce facem cu Dostoievski ? Şi el exhibă o intrigă poliţistă, fiind atras de accidental şi patologic. Trebuie însă să precizăm că umanul cu bătaie general-valabilă copleşeşte pagina, iar personajele sunt complexe şi răscolitoare. Altă viaţă, altă literatură.
Două probleme mă preocupă.
1. Societatea modernă a trecut, încetul cu încetul, la un comportament deviant, iar anormalitatea se reflectă şi în proză. Cât firesc intră în povestirile şi în Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati, în Orbirea lui Canetti, în Omul fără însuşiri de Robert Musil sau în întreaga operă a lui Franz Kafka ? Niciun dram. Un mare succes de public au cărţile de tip thriller, în care crima ocupă un loc central. Să fi devenit această specie literară reprezentativă pentru vremurile noastre ?
2. Fereastra de sus este  o carte foarte bine construită. Cele mai multe cărţi străine arată în felul acesta. De ce nu găsim şi în literatura română această frumuseţe, să zicem, arhitectonică ? Mari prozatori români ( Preda, Breban ) scriu neglijent şi construiesc cu stângăcie. Sigur, romanul adevărat nu are nevoie de o caligrafie fără cusur, dar mă încearcă o imperceptibilă mâhnire când deschid volume semnate de Chandler ori Graham Green : rotunde, cu linii ferme, trase impecabil.

miercuri, 11 iulie 2012

Bukowski. Jurnal de sex şi de băut

Aproape că nu mă mai ţin curelele să duc până la capăt Femei de Charles Bukowski. Prea mult sex, prea multă băutură ! E adevărat că relatarea evenimentelor se face într-un stil direct, verde, sugestiv, care trădează un mare talent literar. Bukowski găseşte totdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima ceea ce doreşte. Textele sale nu au nici un dram de afectare. E viu, sincer, reconfortant.
Cartea este un fel de jurnal de sex şi de băut al lui Henry Chinaski, scriitor cu numeroşi cititori. El are periodic întâlniri cu aceştia, iar lecturile se desfăşoară după un tipic care şochează. Bea pe scenă până se face pulbere şi îşi întrerupe lectura textelor doar pentru a răspunde cu înjurături la insultele publicului şi a le arunca admiratorilor sticle cu băutură din frigiderul uriaş pe care îl are alături. Uneori nu mai ştie nici ce a citit sau a făcut, fiindcă îşi pierde cunoştinţa şi se trezeşte în vreun pat de hotel, cu un cec alături, onorariul pentru prestaţia sa. Realitatea lui Chinaski aproape că bate fantezia cea mai spumoasă, prin autenticitatea unui neverosimil convingător literar. Chinaski bea tot timpul. De aceea arată înfiorător. Când coboară din avion pentru încă o întâlnire cu admiratorii, organizatorul activităţii îi zice :
"- Dumnezeule, a zis Keesing, n-am văzut niciodată pe cineva coborând din avion şi arătând în halul ăsta."
Şi mai târziu :
"- Le bei, nu glumă."
" - Cât crezi că o s-o mai duci aşa ? "
Cel care întreabă va muri însă el peste câteva zile !
Chinaski toarnă în el, de-a valma, vodcă, whisky, bere şi vin de toate felurile şi calităţile. Dimineaţa vomită, apoi o ia de la capăt, fără să resimtă cine ştie ce disconfort. Când nu e cu paharul, cutia sau sticla la gură, Chinaski le călăreşte pe femeile care asaltează permanent apartamentul său infect. Voi da citate, folosind numai iniţialele unor cuvinte pe care Bukowski le scrie întregi :
"Am băut toată ziua şi în noaptea aceea am încercat din nou să fac dragoste cu Mindy. Am fost uluit şi mâhnit să aflu că avea o p... mare. o p... deosebit de mare. Nu observasem cu o seară în urmă. Asta era o tragedie. Cel mai mare păcat al femeii. Am tot pompat. Mindy stătea întinsă acolo, de parcă i-ar fi plăcut. Mă rugam la Dumnezeu ca lucrurile să stea într-adevăr aşa. Am început să transpir. Mă durea spatele. Eram ameţit şi mi-era rău. P... ei părea să se lărgească tot mai mult. Nu simţeam nimic. Era ca şi cum aş fi încercat să f... o pungă mare de hârtie, pleoştită. Abia dacă îi atingeam marginile p... Era o agonie. Era o muncă asiduă, fără nicio recompensă. Mă simţeam blestemat. "
Efectul artistic este remarcabil, dar în fiecare capitol există câte o scenă de felul acesta, mai mult sau mai puţin reuşită.
Pe un aeroport, Chinaski are impresia că o tânără îi face avansuri :
"M-am aşezat şi am aşteptat. Vizavi era o femeie elegantă, citind un ziar. Îşi ridicase rochia pe coapse, dând la iveală piciorul înfăşurat în ciorap de mătase. De ce făcea asta ? Aveam un ziar şi mă uitam, peste el, la picioarele ei. Avea coapse splendide. Oare cine avea parte de ele ? Mă simţeam caraghios că mă holbam aşa la ea, dar nu mă puteam abţine. Era bine făcută. Cândva fusese o fetiţă. într-o zi avea să fie moartă, dar acum îmi arăta picioarele ei frumoase. Curva dracului, ce-aş mai pompa la ea ! Şi-a încrucişat picioarele, iar rochia i s-a ridicat mai sus. Şi-a îndreptat privirea spre mine. M-a privit în ochi în timp ce eu mă uitam peste ziar. Avea o expresie diferită. A căutat în poşetăşi a scos o lamă de chewing-gum. A desfăcut-o şi a băgat-o în gură. O gumă verde. Mesteca guma şi eu îi priveam gura. Nu şi-a tras fusta mai jos. Ştia că mă uit. Nu puteam face nimic. Mi-am deschis portofelul şi am dat la iveală două bancnote de 50 de dolari. Ea a ridicat privirile, a văzut bancnotele, a lăsat din nou privirea în jos. Apoi, lângă mine s-a trântit un gras. Avea chipul foarte roşu şi un ditamai nasul. Era îmbrăcat într-un trening cafeniu. A tras un pârţ. Cucoana şi-a tras rochia în jos şi eu mi-am pus la loc bancnotele în portofel. P... mi s-a fleoşcăit. M-am ridicat şi m-am dus la ţâşnitoare să beau apă. "
Orice contact cu o fiinţă de sex opus se termină, invariabil, cam aşa :
"M-am urcat în pat cu ea. Micuţa fată-femeie era pregătită, am tras-o spre mine, norocul era din nou de partea mea. Zeii îmi zâmbeau. Sărutările au devenit mai intense. I-am luat mâna şi i-am pus-o pe p... şi apoi i-am ridicat cămaşa de noapte. Am început să mă joc cu p... ei. Clitorisul a ieşit la iveală şi i l-am mângâiat cu blândeţe. În cele din urmă, m-am urcat pe ea. P... mi-a intrat pe jumătate. Era foarte strâmtă. Am mişcat-o înainte şi înapoi şi am împins. Mi-am strecurat şi restul p... Era minunat. Ea m-a prins în braţe.... Apoi am renunţat să încerc să-i mai fac plăcere, pur şi simplu am f... -o, despicând-o nebuneşte... P... mi-o luase razna " etc.
Femeile au o psihologie simplă. Dacă nu le oferi destui bani, le jigneşti sau nu te culci cu ele, trebuie să fugi şi să te fereşti de răzbunarea lor.
Uite că ipocrita Americă l-a acceptat pe Bukowski ca pe un mare scriitor, iar vecinii săi nu l-au bătut cu ouă clocite şi cu pisici moarte. Scrie dur, cu notaţii crude, celiniene, uneori greu suportabile. Eu îmi pun însă întrebarea dacă un roman nu trebuie să aibă miză şi la nivelul semnificaţiilor şi să depăşească simpla impresie de viaţă.  N-am nimic împotrivă ca o asemenea operă să nu aibă intrigă, construcţie, stil şi celelalte mofturi. Dar fără atingerea magică a mitului şi în absenţa unei motivări psihologice, textul rămâne reportajul unor experienţe personale, fără putinţa de zbura în planul semnificaţiilor generale.
E părerea mea.

marți, 10 iulie 2012

LA MULŢI ANI, BOGDAN GHIU !

Pe 5 iulie a fost ziua de naştere a lui BOGDAN GHIU, poet inconfundabil şi eseist sclipitor, unul dintre liderii generaţiei '80. Cerându-i  iertare pentru întârziere, îi urez lui Bogdan să aibă parte de o viaţă lungă şi luminoasă şi să ne încânte, în continuare, cu cărţi memorabile. LA MULŢI ANI, BOGDAN GHIU !

duminică, 8 iulie 2012

Scriitorul în labirintul său

Unul dintre miracolele acestei planete a început să se stingă încet, dar sigur. Mintea lui Gabriel Garcia Márquez intră în întunericul uitării. Fratele său a anunţat că Gabo suferă de demenţă. Creierul care a plăsmuit atâtea minunăţii se dezintegrează. În 1999 lui  Márquez i s-a descoperit un cancer limfatic şi de opt ani el n-a mai scris nimic.
Márquez este scriitorul care s-a bucurat de o recunoaştere unanimă, fiind apreciat de milioane de cititori, dar şi de cei mai exigenţi critici literari. A luat Nobel-ul, este prieten cu mulţi şefi de stat şi are contribuţii cinematografice. A avut o viaţă de vis.
În romanul Un veac de singurătate, personajele se confruntă şi cu insomnia, o stare de veghe permanentă care duce la pierderea memoriei :
"nu era imposibilitatea de a dormi, deoarece corpul nu resimţea nici o oboseală, ci evoluţia ei inexorabilă până la manifestarea cea mai critică: pierderea memoriei... pe măsură ce bolnavul se obişnuia cu această stare de veghe, începeau să i se şteargă din minte amintirile copilăriei, apoi numele şi noţiunea fiecărui lucru şi, până la urmă, identitatea oamenilor şi chiar conştiinţa existenţei proprii, până la cufundarea într-un fel de idioţie fără trecut."
Boala, singurătatea şi uitarea sunt ipostaze ale morţii.  Oamenii sunt păpuşi în Cartea Vieţii - cineva se joacă perptuu cu noi ! - şi uneori în creaţiile unor literaţi. Dar artiştii ? Ei trăiesc cu iluzia libertăţii şi mor ca nişte personaje tragice din propriile opere. Sfârşitul lor nu înseamnă decât un alt început pentru ficţiune.
Cititorului îi rămâne totul, scriitorul se destramă ca un fum. ( Sigur, azi ne putem întreba : care cititor ? )
Nichita Stănescu scria :
"O, voi, ficţiuni,
dulce lemn de tei.
... Deseori răsfoiam cartea neliniştit
să văd dacă se termină bine.
Teiul m-a iubit
şi pe mine.
Pe viţa tâmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam aşa, vindecând uscăciuni
cu ierburile câmpului.


Bucuros de minuni
surâdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toţi semenii mei.
O, voi ficţiuni,
dulce lemn de tei."

vineri, 6 iulie 2012

Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( II )

Aflat în Cuba, Tennessee Williams l-a cunoscut pe Hemingway în spelunca Floradita, unde scriitorul american "îşi petrecea zilele şi nopţile, când nu pleca pe mare" :
"Mă aşteptam la un tip extrem de viril, un super-macho despotic, cu o vorbire grosolană. Dimpotrivă, Hemingway mi-a apărut ca un gentleman, care emana o foarte înduioşătoare notă de timiditate. "
Williams face gafa de a-l întreba pe Hemingway de ce boală suferise soţia acestuia, care murise.
"Hemingway nu mi-a luat-o în nume de rău, dar mi-a răspuns (după un soi de ezitare):
- Mă rog, a murit şi e moartă şi îngropată.
După care a continuat să bea. "
Autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro îi dă lui Williams o scrisoare de recomandare către Fidel Castro.
"Kenneth Tynan şi cu mine ne-am dus la palat. Castro avea o întrunire a cabinetului, întrunire care a durat foarte mult. Am aşteptat afară, aşezaţi pe treptele din faţa sălii unde se ţinea şedinţa. După o aşteptare de trei ore, uşa s-a deschis şi am fost invitaţi înăuntru. Castro ne-a întâmpinat pe amândoi cu căldură. Când Kenneth Tynan m-a prezentat pe mine, Generalissimul a exclamat:
- Ah, dată naibii pisica aceea!
Se referea la Pisica pe acoperişul fierbinte, ceea ce m-a surprins, - fireşte m-a încântat. Nu mi-aş fi imaginat că Generalissimul cunoaşte vreo piesă de-a mea. După aceea ne-a prezentat tuturor membrilor cabinetului. Ne-a servit cafele, băuturi, şi-a fost o întâlnire plăcută, care a meritat trei ore de aşteptare."
La Hotel Nacional, Tennessee Williams îi întâlneşte pe Jean Paul-Sartre şi Simone de Beauvoir :
"Unele dintre persoanele de care m-a legat o prietenie puternică au fost femei, şi Marion făcea parte dintre acestea. Era foarte plăcută şi bea de stingea. Am călătorit mult împreună. Într-o după amiază, când ne aflam amândoi la Hotel Nacional şi jucam gin rummy în chioşcul nostru de lângă piscină, i-am zărit pe Jean-Paul Sartre şi pe Simone de Beauvoir, aşezaţi într-un alt chioşc. I-am spus:
- Marion, cred că ar trebui să-i cunoaştem.
Cum ea nu a obiectat, m-am dus şi m-am prezentat domnului Sartre. S-a arătat foarte amabil şi i-am spus:
- N-aţi vrea să veniţi să beţi un pahar cu noi?
Ni s-a alăturat, împreună cu Miss de Beauvoir. Ea era o doamnă rece ca gheaţa, dar Jean-Paul Sartre se dovedea foarte prietenos şi fermecător. Am discutat mult şi i-am menţionat printre altele că Marion scrie poezie. Cu o seară înainte îmi arătase câteva poeme foarte frumoase. Sartre a declarat:
- O, aş vrea să le văd şi eu.
- Marion, am îndemnat-o, ai ceva împotrivă ca domnul Sartre să-ţi citească poeziile?
- Tom, te rog, nu! a protestat ea. Eu nu fac decât să mâzgălesc. Mă amuz, noaptea, să mâzgălesc versuri.
- Marion, după părerea mea ai nişte poeme frumoase, am stăruit eu.
Domnul Sartre a adăugat:
- Te rog, du-te dumneata până sus şi adu-le!
Aşa că am urcat şi le-am adus... Ei bine, Sartre a fost de-a dreptul impresionat. Trebuie să menţionez, însă, că Miss de Beauvoir a continuat să rămână de gheaţă. Bănuiesc că aşa e firea ei."

joi, 5 iulie 2012

Prostia ca o formă de răutate

Iată câteva dintre perlele extrase din lucrările elevilor care au susţinut Bacalaureatul :
Cătălina nu avea probleme financiare pentru că tatăl ei era împărat.
Luceafărul dorea să coboare pe Pământ pentru a deveni moribund.
Luceafărul a coborât pe Pământ şi a făcut sex cu aleasa inimii lui. Cătălina l-a iubit şi i-a dăruit un copil din flori, apoi s-au căsătorit.
Luceafărul s-a transformat într-un hipiot şi i-a zis Demiurgului că-l face cântăreţ, să-l asculte toată lumea.
Luceafărul se duce la demagog, şi nu la demiurg, şi îi cere să-l facă muritor.
Fata de împărat nu se duce în lumea lui Hyperion pentru că îi e teamă să nu răcească.

Putem înţelege mai multe lucruri din aceste câteva rânduri :
1. Ignoranţa elevilor îmbracă forme comico-groteşti. Nu au idee despre Eminescu şi nu cunosc nici măcar sensurile unor cuvinte din vocabularul  de bază al limbii române.
2. Orizontul lor de interese se rezumă la bani, sex şi... răceală.
3. Fiecare afirmaţie e făcută cu o uluitoare siguranţă de sine, adolescenţii având o mare încredere în ei înşişi.
Sigur că rezultatele vor fi pe măsura prestaţiilor. Dar cine vor fi socotiţi vinovaţi ? În primul rând, profesorii, care sunt nişte proşti şi nu ştiu să predea. În al doilea rând, sistemul, fiindcă au fost introduse camere de supraveghere.
În această ecuaţie, minciuna, iresponsabilitatea şi răutatea sunt esenţiale. De ce nu recunosc ei, pur şi simplu, că nu au învăţat ?
Îi simpatizez pe elevi, sunt în excelente relaţii cu ei, sunt prietenul şi protectorul lor, dar trebuie să recunosc că asistăm la ticăloşirea unor generaţii, fiindcă părinţii nu mai ştiu ori nu mai pot să-şi impună, în faţa progeniturilor, un punct de vedere corect.  Chiar astăzi am auzit cum un elev foarte slab, care n-a deschis caietul şi cartea ani de zile, spunea cuiva că el a luat note mici la Testele Naţionale, fiindcă nici cei mai buni profesori nu ştiu materia şi nu au făcut nimic la ore. Ce ar mai fi de zis ?
În aceste condiţii îmi vine greu să separ prostia de răutate. 
Culmea culmilor este că nici dascălii care se pun în unghii să-şi pregătească discipolii nu sunt iertaţi pentru... binele făcut. Ştiu vreo două cazuri de părinţi ai căror elevi au luat zece la examen, însă nu ratează niciun prilej de a-l minimaliza şi a-l vorbi de rău pe profesorul care a făcut eforturi considerabile pentru a le duce odraslele la performanţa respectivă. Cunosc, de acum, placa : recunoştinţa creştin-românească !
Lumea în care trăim tinde să se transforme într-un coşmar în care unii trag ponoasele pentru distracţia dementă a celorlalţi. Încep să scred că însăşi ideea de OM suferă acum mutaţii morale fundamentale.

P.S. Autorul poeziei Să facem sex, publicată de mine pe blog, a luat 3,30 la limba şi literatura română şi 2,50 la matematică. El îi arată cu degetul, acuzator, pe profesorii săi care... n-au ştiut ce să-l înveţe. Orice comentariu este de prisos.

marți, 3 iulie 2012

Charles Bukowski

E reconfortant să-l citeşti pe Bukowski : frust, elegant, firesc, sugestiv, tandru, trivial, dur, plin de umor.
Un lucru care mă umple de admiraţie faţă de scriitorii americani este faptul că ei îşi menţionează fără complexe preferinţele literare. La Truman Capote am găsit mai multe nume de autori faimoşi, care îmi plac şi mie foarte mult.
În Femei de Charles Bukowski, Ed. Polirom, 2012 : "Am ieşit pe verandă cu paharele în mână şi am privit traficul de după-amiază. Vorbea despre Huxley şi Lawrence în Italia. Ce rahat. I-am spus că Knut Hamsun fusese cel mai mare scriitor al lumii. M-a privit uimită că auzisem de el, apoi a fost de acord. " ( pag. 75 )
"Cel mai rău pentru un scriitor este să cunoască un alt scriitor şi, mai rău decât atât, să cunoască mai mulţi scriitori. Ca muştele pe acelaşi căcat. "( pag. 59 )
Oriunde îl deschizi pe Bukowski, simţi magia unui stil limpede, dar de o forţă uimitoare. Poate că Sorin Stoica al nostru, tânărul prozator dispărut atât de timpuriu, ar fi ajuns la performanţele literare ale lui Bukowski. Minus obscenităţile americanului. Altminteri şi acestea foarte inspirate şi de... bun-gust, dacă pot zice aşa.

luni, 2 iulie 2012

A fi profesor

Tipul profesorulului occidental a fost totdeauna diferit de cel oriental. Dacălul european nu a fost / nu este un model de viaţă pentru elevii săi, în timp ce mentorul răsăritean este considerat un înţelept care trebuie să fie urmat cu sfinţenie. Vă aduceţi aminte de cărţile lui Heinrich Mann, unde magistrul, un tiran absolut, intră în conflict cu discipolii, fiindcă nu are loc de ei la bordel ? Mai inteligent şi mai modern, celebrul scriitor francez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel, îi duce el însuşi, în viaţa reală, pe elevii săi la curve.
Noi ne aflăm, după cum ştim, la porţile Orientului. Relaţia dintre profesor şi elev s-a transformat, după 1989, dintr-o subordonare oarbă într-o băşcălie a celor mici faţă de belferi.
Dacă profesorul nu-i poate oferi un model de viaţă învăţăcelului, este obligatoriu ca omul de la catedră să le asigure celor mici un model de gândire şi un stil de viaţă intelectuală. Să-i înveţe să înveţe. Evident că nu are ce să-i transmită la capitolul viaţă, fiindcă proful nu ştie nici el cum se trăieşte. Maxima Non scholae, sed vitae discimus  nu mai este valabilă !
Copiii nu trebuie să fie terorizaţi, umiliţi şi târâţi prin noroi. Problemele de zi cu zi să nu fie convertite în surse de conflict, de culpabilizare, de pedeapsă, de scandal şi de confuzie. Noţiunile predate să nu fie nişte ghicitori care să-i încurce pe cei care vor să înveţe ceva şi să nu fie metamorfozate în chestiuni imposibil de înţeles. Misiunea omului cu catalogul este să facă dintr-un element complicat o temă aceesibilă chiar şi pentru minţile cele mai superficiale.  Să dezlege enigme, să aducă lumină, să uşureze viaţa fiinţelor din bănci.
Dar dacă el face toate acestea, iar micuţii nu deschid cărţile şi caietele, fiindcă văd că actul de a învăţa echivalează , în final, cu un salariu de câteva sute de lei ? Ce se întâmplă atunci când, pe fondul unei lipse totale de motivaţie, părinţii îşi trimit odraslele la şcoală aşa cum ţăranii îşi încredinţează vitele văcarului de serviciu,  la cârd ?
Răspunsul este simplu : profesorul şi şcoala devin bătaia de joc a societăţii.

Tot Spania !

Până la finala din seara asta, îmi venea să definesc echipa Spaniei ca pe un stup de albinuţe care au suferit brusc o mutaţie genetică şi şi-au pierdut acele şi veninul.
Dar cât m-am înşelat ! Chiar fără David Villa şi Carlos Pujol, ibericii au fost letali pentru o Italie pe care n-am mai văzut-o niciodată, în ultimii ani, jucând atât de bine ca acum. Dacă spaniolilor le-ar fi ieşit tot ce au încercat, am fi avut un scor astronomic. Oricum, arbitrul portughez a jucat pe faţă de partea italienilor. Poate numai în campionatul nostru mai găsim asemenea cretini care nu ştiu deloc regulile după care se joacă fotbalul. Dacă meciul ar fi fost pe muche de cuţit, catastrofa aia de portughez ar fi stricat spectacolul.
Mă bucur şi pentru Torres care şi-a revenit aproape în totalitate. Iar imaginea atacantului alături de copiii săi este una dintre cele mai emoţionante de la acest Campionat European de Fotbal.

duminică, 1 iulie 2012

LA MULŢI ANI, RADU ALDULESCU !

Pe 29 iunie a fost ziua de naştere a lui RADU ALDULESCU, marele scriitor contemporan care a reinventat romanul românesc, dându-i un nou şi incomparabil suflu.
Îi urăm genialului nostru prieten să se bucure de sănătate şi de iubire încă un milion de ani de acum înainte şi căftănescă în continuare prăfuitul nostru scris !
LA MULŢI ŞI LUMINOŞI ANI, RADU ALDULESCU !

Orfani, cerşind prosperitate vântului

Reacţia unui ministru de opri cercetarea osemintelor primilor noştri voievozi mi-a dat aceeaşi senzaţie pe care a avut-o poetul şi prietenul meu George Geacăr : am simţit că mi se toarnă o găleată cu apă rece în cap. Sigur, am început să mă obişnuiesc cu asta, chiar îmi place şi îmi confirmă nişte teorii, mai ales că trăiesc într-un mediu în care oamenii care sunt ajutaţi au învăţat, unii de la alţii, un principiu profund creştin : cea mai sănătoasă recunoştinţă este bâta dată în cap binefăcătorului !
Ce lucruri graoznice am afla dacă am studia ADN-ul primilor conducători ? Că ei ar fi cumani, adică asiatici, cum susţine şi eminentul Neagu Djuvara. Ei, şi ?
Dar dacă maghiarii ar putea spune că ei au trecut pe aici înaintea cumanilor şi pecenegilor ? Şi dacă ar fi aşa, ar veni ungurii să ne dea afară din ţară şi să ne ocupe pământurile ?  N-ar putea face asta chiar dacă s-ar fi format, ca popor, pe aceste locuri.
Dar nu adevărul trebuie să primeze ?
Nu, le vindem proştilor vorbe goale cu daci şi civilizaţii prelatine.  ( Lasă, că nici ungurii nu se lasă şi spun că limba lor este mai veche decât sumeriana ! ) Un popor hrănit cu vorbe, spune Geacăr. Cu vorbe proaste, aş completa eu, fiindcă astea sunt pe placul majorităţii. Dar se mai dau, la pachet, şi nişte resturi alimentare.
Adevărul e ceea ce le convinne şmecherilor, iar caracterele noastre se înclină după cum bate vântul care ne aduce covrigi şi ouă nemuncite. Nu sunt acestea trăsături orientale ?
Ignoranţa este una dintre cele mai cumplite boli ale omului modern. De ce să ştim că suferim de ulcer, din moment ce nu simţim nicio durere ? ( Normal, dacă elitele - sistemul nervos al societăţii - sunt anulate. )  Mucles, mălaiul să ne iasă !
Cineva spunea că în timp ce în Occident, un funcţionar slujeşte instituţia pe care o ocupă, în Orient aceasta devine proprietatea angajatului, mai cu seamă dacă el este şef !
Asta e ! Găsim mereu metode de a ne distruge ca naţiune. Ultima găselniţă este să schimbăm instituţiile în funcţie de persoane şi nu invers. Dă-o dracului de civilizaţie ! Nouă să ne fie bine !

P.S. Un romancier, prietenul meu, a comentat, într-un mesaj, postarea de mai sus : " Haşotti, cu numele lui simpatic, se trezi apărătorul purităţii neamului ! "