*Ieşisem de curând profesor şi m-am întâlnit în autobuz cu un fost coleg de liceu, de la o clasă mai mică, tipul acela despre care nu te întrebi niciodată cum se numeşte sau de unde este, dar simţi nevoia să fii amabil cu el, datorită unei bunăvoinţe plină de modestie cu care te priveşte. Aş zice că înfăţişarea îi dădea suficientă identitate ca să nu-ţi baţi capul cu alte chestii legate de el. Era bond, slab şi înalt, cu un nas mare şi coroiat, pe care şi-l ţinea mai tot timpul înclinat cuviincios către pământ. Un personaj demn de Henry Lawson. Ţin minte că în liceu era îndrăgostit de o fată înamorată, atunci, de mine. Evident că, prost cum am fost totdeauna în materie de femei, m-am orientat greşit şi eram mort după altcineva, neavând ochi pentru blonda care era în stare să facă orice pentru năuca mea persoană. Cum ziceam, l-am revăzut pe amicul meu fără nume şi am început să pălăvrăgim în maşina plină de lume.
- Ce meserie ai ? m-a întrebat el înainte de a coborî, undeva prin Ciorogârla.
- Dascăl, i-am răspuns eu nepăsător, cu gândul la personajele lui Caragiale. M-am făcut dascăl.
- Ooo, a făcut el cu o dezamăgire fără margini. Ce dracu', bă ? Numa' dacăl ? Tocmai tu care...
Mă uitam la el, zâmbind. Când a ajuns pe scară, mi-a strigat, oarecum împăcat cu gândul :
- Lasă, că e bine şi dascăl ! O să te saturi de colaci.
Abia atunci mi-am dat seama ce înţelesese el din ce-i spusesem eu, dar n-am mai apucat să-i explic nimic. I-am făcut un ultim semn de salut, prin geam, şi autovehiculul s-a pus în mişcare.
Nu l-am mai văzut niciodată şi nici nu mi-aş fi amintit de el, dacă azi nu dădeam peste volumul de debut al lui Ion Stratan, Ieşirea din apă.
* În gimnaziu am avut un profesor excepţional. Explica frumos, avea simţul umorului şi o mentalitate mult superioară orizontului mărginit în care se învârteau cadrele didactice de atunci. Într-o vreme a fost şi directorul şcolii, dar a fost înlocuit din funcţie după câteva luni. Misterul rapidei sale detronări mi-a fost lămurit de matematicianul însuşi pe vremea când ajunsesem să-i fiu coleg.
- O dusesem pe doamna L. la inspectorat să-şi rezolve o problemă, mi-a povestit magistrul meu. ( Doamna L. era, de asemenea, o profesoareă de excepţie. Era o văduvă frumoasă şi distinsă.) Cred că inspectorii n-o trataseră cum trebuie şi o cam refuzaseră, fiindcă a ieşit de acolo plină de năduf. " Lasă-mă, dracului, măi, O., mi s-a adresat ea, îndreptându-şi ţinuta şi privindu-şi, de sus, sânii frumoşi, lasă-mă dracului, că nu sunt, uită-te la mine, chiar de lepădat !" E, din asta eu am înţeles altceva... Şi m-am dus peste ea beat, pe la miezul nopţii, s-o... D-aia m-au dat ăia, pe urmă, afară...
* În 1981, Stratan publicase Ieşirea din apă, splendidul său volum de debut. Unul dintre cele mai frumoase poeme, Între două respiraţii ale perdelei, îmi era dedicat. Atunci toţi căminiştii de la Litere au gustat câte un deget de scotch oferit de Nino şi acela e reperul care mă face să spun că aproape tot whisky-ul de pe piaţa de azi este falsificat. La căminul fetelor - eram în Grozăveşti - îşi făcuse apariţia o nouă frumuseţe. Aflasem, întâmplător, că se numeşte Crenguţa C. Uneori îmi plăcea să-i instig pe prietenii mei să săvârşească acte de mare cutezanţă, cu care mai târziu se făleau. ( Să nu se înţeleagă că făceam experienţe pe pielea lor : eram eu însumi autorul unor nebunii de neimaginat. ) Uite, bătrâne, i-am zis lui Nino, asta chiar e de tine ! Ţi-ai scos volumul, eşti celebru, numai o minune ca blonda aia îţi mai lipseşte. Fugi, bătrâne, că nu mă bagă aia în seamă şi mă fac de rahat, ce naiba ! a dat Nino înapoi. Bă, fleţ, mai eşti ! l-am întărâtat eu. Tu nu vezi că te urmăreşte cu coada ochiului ? Şi un orb ar vedea asta. Cred că ştie că eşti poet, pe cuvânt ! Uite, na, că te priveşte direct !
Până la urmă l-am convins şi a el a abordat-o când ea se pregătea să urce în blocul fetelor. Bătrâne, povestea Nino, mândru, m-am cam fâstâcit şi am fluierat-o ca un golan. Dar am reuşit ! Vezi ? îl încurajam eu. Îmi pare rău că n-am pariat cu tine că o vei agăţa.
A doua seară eram cu amicii, vorba neuitatului poet, în cantină, la o masă învecinată cu cea la care se aflau Nino şi proaspăta lui cucerire. Nino îşi intrase în mână şi povestea ceva, cu verva lui incomparabilă. La un moment dat l-am auzit întrbând-o pe fată :
- Ce, nu ştiai că am publicat un volum de poezii ?
- Ia te uită ! s-a mirat ironic-încântată fata. Zău ? Şi cum se numeşte ?
- Ieşirea din apă.
În cantina din Grozăveşti era zgomot, vocile se acopereau unele pe altele, furculiţele se loveau în clinchete de farfurii, totul devenea confuz.
- Cum ? a întrebat îngerul blond din faţa lui Nino, trăgând dintr-o ţigară chinezească. Ieşirea la sapă ?
Involuntar am întors capul către ei şi l-am văzut pe Nino cum se face verde.
Mi-a trecut brusc foamea, aşa că m-am ridicat, mi-am dus tava cu resturi la banda rulantă şi am plecat repede de acolo.
P.S. 1.Cu trei-patru ani înainte, Alexandru Muşina o părăsise pe neaşteptate, într-o intersecţie din Bucureşti, pe o chipeşă tânără care îl confundase pe Matei Călinescu, autorul Vieţii şi opiniilor lui Zacharias Lichter, cu... G. Călinescu.
2. Prin 1980, Nicolae Manolescu le-a arătat câtorva poeţi optzecişti - mi-a povestit Stratan - unul dintre primele volume de poezii semnate de Adrian Păunescu, tânăr, cu o dedicaţie către marele critic : "Incalificabilului Nicolae Manolescu...." Cum adică "incalificabilului" ? se mira autorul Lecturilor infidele. Ce-a vrut să spună ? Poate, opinez eu, a intenţionat să zică "incomparabilului"...
vineri, 31 mai 2013
luni, 27 mai 2013
Cel mai frumos vis
Cel mai frumos vis al meu este să plantez o pădure şi să înfiinţez o fundaţie care să-i găzduiască pe cetăţenii nevoiaşi - cu un sector special pentru scriitori şi artişti -, dar să ofere adăpost, în alte locaţii, şi animalelor şi păsărilor lăsate de oameni în voia soartei şi a suferinţei. M-am gândit ani în şir la acest proiect, însă deocamdată el pare o utopie. Un om cu bani, Gigi Becali, preferă să omoare câinii în chinuri decât să-i ajute să supravieţuiască.
Zilele trecute am aflat că o doamnă originară din Drăghineşti - până la căsătorie se numea Elena Penţu - cumpără pământ pentru a face o pădure. Sigur, mai mulţi cetăţeni cu posibilităţi financiare achiziţionează suprafeţe arabile cu intenţia de a le exploata, dar nimeni nu s-a gândit la frumuseţea şi utilitatea unei păduri. Să creşti arbori care se vor ridica încet, vor trezi la viaţă izvoarele şi vor chema la ei păsări cântătoare şi iepuri şi mistreţi şi căprioare... Nu ştiu dacă voi mai trăi să asist la înfăptuirea acestui miracol. O pădure are nevoie de timp pentru a creşte. Dacă în Argentina un codru se formează în zece ani, la noi fenomenul durează un secol. Poate că totuşi există copaci care cresc mai repede.
Degeaba au încercat unii să-mi spună că pădurea este o gogoaşă aruncată în vederea obţinerii unor fonduri europene. Cred cu tărie în bunele intenţii ale doamnei mai sus pomenite şi meditez la dificultăţile pe care le va întâmpina. Prima este, cum am zis, timpul. A doua este reprezentată de topoarele urmaşilor de ţărani care rad tot ce se află în calea lor : meri şi peri sălbatici, plopi, arbuşti, răchite, sălcii. Tot ce iese din sol este tăiat şi cărat acasă pentru a fi folosit la foc sau ca araci. Vorba ceea, ce este al altuia, nepăzit, este în primul rând al tău, dacă ai inspiraţia să treci pe acolo la momentul potrivit.
Zilele trecute am aflat că o doamnă originară din Drăghineşti - până la căsătorie se numea Elena Penţu - cumpără pământ pentru a face o pădure. Sigur, mai mulţi cetăţeni cu posibilităţi financiare achiziţionează suprafeţe arabile cu intenţia de a le exploata, dar nimeni nu s-a gândit la frumuseţea şi utilitatea unei păduri. Să creşti arbori care se vor ridica încet, vor trezi la viaţă izvoarele şi vor chema la ei păsări cântătoare şi iepuri şi mistreţi şi căprioare... Nu ştiu dacă voi mai trăi să asist la înfăptuirea acestui miracol. O pădure are nevoie de timp pentru a creşte. Dacă în Argentina un codru se formează în zece ani, la noi fenomenul durează un secol. Poate că totuşi există copaci care cresc mai repede.
Degeaba au încercat unii să-mi spună că pădurea este o gogoaşă aruncată în vederea obţinerii unor fonduri europene. Cred cu tărie în bunele intenţii ale doamnei mai sus pomenite şi meditez la dificultăţile pe care le va întâmpina. Prima este, cum am zis, timpul. A doua este reprezentată de topoarele urmaşilor de ţărani care rad tot ce se află în calea lor : meri şi peri sălbatici, plopi, arbuşti, răchite, sălcii. Tot ce iese din sol este tăiat şi cărat acasă pentru a fi folosit la foc sau ca araci. Vorba ceea, ce este al altuia, nepăzit, este în primul rând al tău, dacă ai inspiraţia să treci pe acolo la momentul potrivit.
sâmbătă, 25 mai 2013
Am renunţat să-mi lansez romanul la Bookfest
Ieri mi-a telefonat strălucitul poet care mi-a fost redactor de carte la Tracus Arte şi m-a întrebat dacă sunt de acord să programăm lansarea Călugărului Negru la Bookfest. Ştiu că oricine scoate o o carte se bucură de o manifestare de acest fel şi e normal să fie aşa. Deseori, autorii îşi organizează ei însişi festivităţi şi chefuri filmate şi trase în poze. De aceea în multe zone unei lansări de carte i se asociază şi burţi umflate cu mâncare şi băutură. În Videle, primarul l-a ajutat pe un profesor să-şi promoveze o carte documentară despre Marin Preda, cumpărând nu ştiu câte sute de exemplare ale lucrării şi oferind o masă pantagruelică. Sigur, locurile unde edilii sunt pasionaţi de cultură sunt rare în ţară, dar despre asta voi scrie cu alt prilej.
Revenind la firul poveştii, i-am cerut poetului un timp de gândire şi mi s-a acordat o zi întreagă . După două ore l-am apelat eu şi i-am zis că nu facem lansarea.
Un asemenea eveniment se justifică dacă se vând mai multe copii ale unei cărţi, dar este util şi în comunicarea cu alţi scriitori şi chiar cu cititorii. O lansare centrală, cu vizibilitate, chiar este un act de cultură, cu totul altceva decât o paranghelie locală, unde sunt aduşi lăutari şi se petrece două zile. Povestea îmi vine însă cam din scurt şi îmi ridică atâtea probleme, încât am renunţat. Trăiesc într-o lume total diferită de cea în care îmi public cărţile şi mă gândesc că, până la urmă, va trebui să renunţ fie la scris, fie la onoarea de a locui în Gratia. Pe urmă mi-am dat seama că aş fi putut strânge mai mulţi prieteni decât majoritatea autorilor care vor fi prezenţi la Bookfest. Dar asta e. În orice caz, nu m-am cramponat de faptul că, la târguri, lansările se realizează în serie şi simultan ( se fac în jur de treizeci de lansări în acelaşi timp ), pierzându-şi identitatea. Am avut şase motive întemeiate să renunţ la un lucru care mi-ar fi picat bine din alte puncte de vedere. Ca să nu supăr pe nimeni, voi spune că împărtăşesc atitudinea lui Salinger, care îşi lăsa operele să iasă singure în lume, fără să le ofere sprijin suplimentar şi fără tămbălău extraliterar. Salinger lua contact cu editorii şi cititorii săi numai printr-un agent literar şi intermediul naraţiunilor sale. Dar el trăia într-o ţară civilizată.
Poate aici sunt potrivite lansările pe care le face Mircea Dinescu, excelent cunoscător al psihologiei româneşti. Cunoscutul poet şi gazetar îşi plimbă opurile pe Calea Victoriei, cu măgarul şi cu butoiul de vin în teleguţă. Dar acum sunt vremuri grele şi nu oricine are măgar şi căruţă.
Revenind la firul poveştii, i-am cerut poetului un timp de gândire şi mi s-a acordat o zi întreagă . După două ore l-am apelat eu şi i-am zis că nu facem lansarea.
Un asemenea eveniment se justifică dacă se vând mai multe copii ale unei cărţi, dar este util şi în comunicarea cu alţi scriitori şi chiar cu cititorii. O lansare centrală, cu vizibilitate, chiar este un act de cultură, cu totul altceva decât o paranghelie locală, unde sunt aduşi lăutari şi se petrece două zile. Povestea îmi vine însă cam din scurt şi îmi ridică atâtea probleme, încât am renunţat. Trăiesc într-o lume total diferită de cea în care îmi public cărţile şi mă gândesc că, până la urmă, va trebui să renunţ fie la scris, fie la onoarea de a locui în Gratia. Pe urmă mi-am dat seama că aş fi putut strânge mai mulţi prieteni decât majoritatea autorilor care vor fi prezenţi la Bookfest. Dar asta e. În orice caz, nu m-am cramponat de faptul că, la târguri, lansările se realizează în serie şi simultan ( se fac în jur de treizeci de lansări în acelaşi timp ), pierzându-şi identitatea. Am avut şase motive întemeiate să renunţ la un lucru care mi-ar fi picat bine din alte puncte de vedere. Ca să nu supăr pe nimeni, voi spune că împărtăşesc atitudinea lui Salinger, care îşi lăsa operele să iasă singure în lume, fără să le ofere sprijin suplimentar şi fără tămbălău extraliterar. Salinger lua contact cu editorii şi cititorii săi numai printr-un agent literar şi intermediul naraţiunilor sale. Dar el trăia într-o ţară civilizată.
Poate aici sunt potrivite lansările pe care le face Mircea Dinescu, excelent cunoscător al psihologiei româneşti. Cunoscutul poet şi gazetar îşi plimbă opurile pe Calea Victoriei, cu măgarul şi cu butoiul de vin în teleguţă. Dar acum sunt vremuri grele şi nu oricine are măgar şi căruţă.
marți, 21 mai 2013
Câinele metafizic
Nu sunt mort după câini sau pisici, dar iubesc animalele şi le protejez cât îmi stă în putere, pentru miracolul vieţii sacre care pâlpâie în ele. Cum spuneam şi cu alt prilej, le tratez ca pe nişte copii lipsiţi de apărare.
Fiecare câine are personalitatea sa. Paşa era curajos, venea din ce în ce mai aproape de mine, până a decis să-mi permită să pun mâna pe el. Atunci am văzut prima dată, în ochii lui, licărul bucuriei. Nu a ezitat şi s-a comportat ca un om lipsit de îndoieli. Acum e nebun după mine şi scoate un chiuit specific de câte ori mă vede. A devenit păzitorul curţii. Mă iubeşte, dar, ca orice câine care n-a fost crescut de mine, ignoră ceea ce îl rog să facă. Mă ia în braţe cu efuziuni sentimentale, zgâriindu-mă şi sufocându-mă cu dovezile prieteniei lui. E o amiciţie în care suntem pe picior de egalitate.
Celălalt, mai tânăr şi mai fragil, nu s-ar fi lăsat niciodată mângâiat de mine dacă nu l-ar fi văzut pe Paşa în preajma mea. A şovăit mult până să se lase atins şi are un fel de fel de a râde. Are, s-ar zice, nehotărârea unui filosof, dar şi bogăţia afectivă a unui potenţial depresiv. La capitolul ăsta seamănă cu mine. Îşi manifestă constant starea de spirit, gudurându-se şi sărind vesel pe lângă mine. Dar nu a putut trece de la viaţa de hoinăreală la o existenţă limitată de cadrul curţii. Într-o noapte a urlat şi a sărit gardul. Acum vine când îl aude pe Paşa chirăind şi capătă şi el ceva de mâncare. Ce va face când voi repara gardurile grădinii ? Cred că nu are pe nimeni care să-i poarte de grijă. Ca şi intelectualii, el este vulnerabil şi nu se adaptează în afara lumii sale.
P.S. N-am fost educat pe Calea Victoriei, la etajul al zecelea, după expresia neuitatului meu profesor de matematică Octavian Muscalu, ci în spiritul unei competiţii ţărăneşti, cu răutatea aferentă. Dar cu timpul am reuşit să-mi anulez orice pornire în direcţia invidiei şi acum mă bucur sincer pentru reuşitele celor pe care îi cunosc. Mă întristez, de asemenea, când cineva are necazuri. Aşa se face că, deşi n-am o părere grozavă despre Gigi Becali, mi-a părut rău pentru el când am auzit că a fost arestat. Acum două ore am aflat că smeritul Becali ucidea câinii vagabonzi în cel mai oribil mod cu putinţă, băgând furca în ei. A declarat, de altminteri, că n-ar dona un ban pentru construirea unor adăposturi în care să fie îngrijite caninele. Le-ar da otravă şi ar masacra animalele fără stăpân. Păi, cum se împacă, domnule Becali, credinţa în Hristos, care arăta că nu trebuie să omorâm nimic din ceea ce este viu, cu uluitoarea cruzime de care aţi dat dovadă în nenumărate rânduri ?
Fiecare câine are personalitatea sa. Paşa era curajos, venea din ce în ce mai aproape de mine, până a decis să-mi permită să pun mâna pe el. Atunci am văzut prima dată, în ochii lui, licărul bucuriei. Nu a ezitat şi s-a comportat ca un om lipsit de îndoieli. Acum e nebun după mine şi scoate un chiuit specific de câte ori mă vede. A devenit păzitorul curţii. Mă iubeşte, dar, ca orice câine care n-a fost crescut de mine, ignoră ceea ce îl rog să facă. Mă ia în braţe cu efuziuni sentimentale, zgâriindu-mă şi sufocându-mă cu dovezile prieteniei lui. E o amiciţie în care suntem pe picior de egalitate.
Celălalt, mai tânăr şi mai fragil, nu s-ar fi lăsat niciodată mângâiat de mine dacă nu l-ar fi văzut pe Paşa în preajma mea. A şovăit mult până să se lase atins şi are un fel de fel de a râde. Are, s-ar zice, nehotărârea unui filosof, dar şi bogăţia afectivă a unui potenţial depresiv. La capitolul ăsta seamănă cu mine. Îşi manifestă constant starea de spirit, gudurându-se şi sărind vesel pe lângă mine. Dar nu a putut trece de la viaţa de hoinăreală la o existenţă limitată de cadrul curţii. Într-o noapte a urlat şi a sărit gardul. Acum vine când îl aude pe Paşa chirăind şi capătă şi el ceva de mâncare. Ce va face când voi repara gardurile grădinii ? Cred că nu are pe nimeni care să-i poarte de grijă. Ca şi intelectualii, el este vulnerabil şi nu se adaptează în afara lumii sale.
P.S. N-am fost educat pe Calea Victoriei, la etajul al zecelea, după expresia neuitatului meu profesor de matematică Octavian Muscalu, ci în spiritul unei competiţii ţărăneşti, cu răutatea aferentă. Dar cu timpul am reuşit să-mi anulez orice pornire în direcţia invidiei şi acum mă bucur sincer pentru reuşitele celor pe care îi cunosc. Mă întristez, de asemenea, când cineva are necazuri. Aşa se face că, deşi n-am o părere grozavă despre Gigi Becali, mi-a părut rău pentru el când am auzit că a fost arestat. Acum două ore am aflat că smeritul Becali ucidea câinii vagabonzi în cel mai oribil mod cu putinţă, băgând furca în ei. A declarat, de altminteri, că n-ar dona un ban pentru construirea unor adăposturi în care să fie îngrijite caninele. Le-ar da otravă şi ar masacra animalele fără stăpân. Păi, cum se împacă, domnule Becali, credinţa în Hristos, care arăta că nu trebuie să omorâm nimic din ceea ce este viu, cu uluitoarea cruzime de care aţi dat dovadă în nenumărate rânduri ?
duminică, 19 mai 2013
Parfumul florilor de vie
O întreagă literatură se ocupă de parfumuri.
Sunt mii de pagini sunt dedicate miresmelor diferitelor flori. Primăvara sunt celebrate aromele liliacului, salcâmului, teiului, trandafirului şi crinului. Lumea ştie că în mai se trezesc florile. E o Geneză a culorilor şi a miresmelor. E raiul oamenilor cu imaginaţie generoasă.
A înflorit via şi nu-mi amintesc de nimeni care să fi cântat florile lui Bacchus. Ion Pillat ne-a adus, în suflet, prin filtrul unor biblioteci boiereşti, mirosul strugurilor copţi. Dar inflorescenţelor verzi, de mai, ale viţei, prefigurând ciorchinii chihlimbarii ai toamnei, nu le dă nimeni atenţie. Fiecare dintre ele are un parfum acrişor, cu nuanţe dulci-amărui, în funcţie de soiul strugurilor pe care planta acum doar îi visează.
Este un iz dens, adormitor, thanatic.
Într-un paradis al nevăzătorilor n-aş uita să pun florile de vie.
P.S. 1. Am înţeles, în sfârşit, cum îl priveşte statul nostru pe cetăţeanul român : ca pe singurul său izvor de venituri. În viziunea apocaliptică a aleşilor, noi suntem nişte făbricuţe de bani. Omul de rând, cu serviciu sau fără, trebuie să plătească impozit pe salariu, pe maşină, pe locuinţă, pe curte, pe grădină, pe pământ. Trebuie să plătească la sănătate, dar şi în cazul unei spitalizări. Acolo nu te bagă nimeni în seamă, dacă nu stai cu mâna în buzunar în faţa tuturor angajaţilor cu care intri în contact. Şoferii plătesc taxe absurde şi amenzi fabuloase. Preoţii de rând au tot felul de popriri, aşa încât când se duc să-şi ia salariul, unii dintre ei mai duc bani de acasă, strânşi pentru zile negre. Şi nu exagerez cu nimic. În farmacii, în alimentare şi în pieţe nu ne dă nimeni o roşie dacă n-avem cinci bani. Părinţii plătesc la greu meditaţiile odraslelor, fiindcă elevii nu vor să mai înveţe decât în condiţii excepţionale : la domiciliul profesorilor, cu explicaţii suplimentare. Sunt şi oameni care le trag clapa dascălilor şi nu le mai dau banii pe care belferii au trudit amarnic, suportând nepăsarea şi lenea de gândire a discipolilor. Cine i-a pus să se facă profesori ? Şi, la o adică, profesorii pot trăi numai cu aerul rarefiat al marilor idei. Sunt cunoscute cazurile unor înţelepţi care, zeci de ani, n-au mâncat şi n-au băut nimic, vieţuind în vârful unui stâlp, în pustie. În urmă cu câteva zile, un ministru - căruia nu-i dau numele, dar care ziua pune în practică ceea ce visează noaptea, pentru a justifica o oarecare activitate - vrea să legalizeze... fondul clasei. Sigur, nimic nu e obligatoriu, dar uite că s-a găsit modalitatea de a se deschide calea unei incomparabile corupţii în învăţământ. În loc să interzică prin lege mâna întinsă la cerşit în cadrul şcolii, demnitarul o încurajează şi propune o lege în acest sens. Să înţeleg că părinţii care nu vor putea contribui la nenorocitul ăla de fond, nu vor mai avea dreptul să se considere oameni ? Că în curând profesorii vor fi plătiţi chiar din sumele respective, iar acolo unde localnicii sunt prea săraci pentru a dona bani, şcolile vor fi desfiinţate ?
Şcoala era singurul loc din societate unde nu ţi se cerea, de la obraz, bani. Uite că lucrurile s-au îmbunătăţit într-o eră în care nesimţirea şi inconştienţa au atins cote incontrolabile.
2. Un coleg mi-a mărturisit că i s-a dublat factura la curent electric din cauza...certificatelor verzi. În acest timp haite de câini înfometaţi apar, la foc continuu, din dube cu număr de capitală şi împânzesc străzile şi grădinile. Chiar vom ajunge să fim mâncaţi de câinii care, săracii, n-au nicio vină ?
Sunt mii de pagini sunt dedicate miresmelor diferitelor flori. Primăvara sunt celebrate aromele liliacului, salcâmului, teiului, trandafirului şi crinului. Lumea ştie că în mai se trezesc florile. E o Geneză a culorilor şi a miresmelor. E raiul oamenilor cu imaginaţie generoasă.
A înflorit via şi nu-mi amintesc de nimeni care să fi cântat florile lui Bacchus. Ion Pillat ne-a adus, în suflet, prin filtrul unor biblioteci boiereşti, mirosul strugurilor copţi. Dar inflorescenţelor verzi, de mai, ale viţei, prefigurând ciorchinii chihlimbarii ai toamnei, nu le dă nimeni atenţie. Fiecare dintre ele are un parfum acrişor, cu nuanţe dulci-amărui, în funcţie de soiul strugurilor pe care planta acum doar îi visează.
Este un iz dens, adormitor, thanatic.
Într-un paradis al nevăzătorilor n-aş uita să pun florile de vie.
P.S. 1. Am înţeles, în sfârşit, cum îl priveşte statul nostru pe cetăţeanul român : ca pe singurul său izvor de venituri. În viziunea apocaliptică a aleşilor, noi suntem nişte făbricuţe de bani. Omul de rând, cu serviciu sau fără, trebuie să plătească impozit pe salariu, pe maşină, pe locuinţă, pe curte, pe grădină, pe pământ. Trebuie să plătească la sănătate, dar şi în cazul unei spitalizări. Acolo nu te bagă nimeni în seamă, dacă nu stai cu mâna în buzunar în faţa tuturor angajaţilor cu care intri în contact. Şoferii plătesc taxe absurde şi amenzi fabuloase. Preoţii de rând au tot felul de popriri, aşa încât când se duc să-şi ia salariul, unii dintre ei mai duc bani de acasă, strânşi pentru zile negre. Şi nu exagerez cu nimic. În farmacii, în alimentare şi în pieţe nu ne dă nimeni o roşie dacă n-avem cinci bani. Părinţii plătesc la greu meditaţiile odraslelor, fiindcă elevii nu vor să mai înveţe decât în condiţii excepţionale : la domiciliul profesorilor, cu explicaţii suplimentare. Sunt şi oameni care le trag clapa dascălilor şi nu le mai dau banii pe care belferii au trudit amarnic, suportând nepăsarea şi lenea de gândire a discipolilor. Cine i-a pus să se facă profesori ? Şi, la o adică, profesorii pot trăi numai cu aerul rarefiat al marilor idei. Sunt cunoscute cazurile unor înţelepţi care, zeci de ani, n-au mâncat şi n-au băut nimic, vieţuind în vârful unui stâlp, în pustie. În urmă cu câteva zile, un ministru - căruia nu-i dau numele, dar care ziua pune în practică ceea ce visează noaptea, pentru a justifica o oarecare activitate - vrea să legalizeze... fondul clasei. Sigur, nimic nu e obligatoriu, dar uite că s-a găsit modalitatea de a se deschide calea unei incomparabile corupţii în învăţământ. În loc să interzică prin lege mâna întinsă la cerşit în cadrul şcolii, demnitarul o încurajează şi propune o lege în acest sens. Să înţeleg că părinţii care nu vor putea contribui la nenorocitul ăla de fond, nu vor mai avea dreptul să se considere oameni ? Că în curând profesorii vor fi plătiţi chiar din sumele respective, iar acolo unde localnicii sunt prea săraci pentru a dona bani, şcolile vor fi desfiinţate ?
Şcoala era singurul loc din societate unde nu ţi se cerea, de la obraz, bani. Uite că lucrurile s-au îmbunătăţit într-o eră în care nesimţirea şi inconştienţa au atins cote incontrolabile.
2. Un coleg mi-a mărturisit că i s-a dublat factura la curent electric din cauza...certificatelor verzi. În acest timp haite de câini înfometaţi apar, la foc continuu, din dube cu număr de capitală şi împânzesc străzile şi grădinile. Chiar vom ajunge să fim mâncaţi de câinii care, săracii, n-au nicio vină ?
luni, 13 mai 2013
Prostia românească
Compatrioţii noştri, sireacii !
Au aruncat zeci de miliarde de euro, dar n-au finalizat nicio autostradă. Până şi ereticii de bulgari, vorba lui Robert Graves, au, în branşă, de trei ori mai mulţi kilometri decât noi.
Au inventat taxe pentru drumuri care nu vor fi făcute niciodată, în timp ce şoferii, cei mai jumuliţi oameni din ţara asta, umblă prin tranşee săpate parcă de megabombe.
Vor să confişte maşinile celor care depăşesc viteza legală. Cum ăştia au mână numai de luat, propun ca funcţionarilor şi ţăranilor cu rezultate slabe în muncă să li se ia calculatoarele, porcii şi vacile din ogradă, iar în cazurile mai grave, chiar casa ori apartamentul în care trăiesc. Aceleaşi măsuri ar putea fi aplicate în cazul părinţilor unor elevi care trag chiulul şi nu învaţă la un nivel mulţumitor.
Gorilienii administrativi intenţionează să-i supună pe doritorii de permis de conducere unor probe de cascadorie. Poate chiar le vor cere să zboare prin cercuri de foc, iar după aceea îi vor ataca, în poligon, cu lansatoare de rachete.
Companiile de stat cu cele mai mari pierderi oferă cele mai mari salarii.
Parlamentarii au adoptat o lege a salarizării care permite unei femei de serviciu să câştige de trei ori cât un medic stagiar şi unui secretar de stat să fie salarizat infinit mai bine decât un ministru.
Societăţile de distribuţie a energiei îi obligă să plătească certificate verzi pe cetăţenii din zone care n-au nicio treabă cu aşa ceva.
Pe scurt, au inventat statul care se comportă ca un hoţ la drumul mare.
Mai nou, în loc să găsească o soluţie rezonabilă în problema câinilor vagabonzi, conducătorii noştri au finanţat un proiect care a dus la concluzii aberante : dacă nu vor mai fi hrăniţi, câinii vor deveni mieluşei şi se vor volatiliza. Nu este nicidecum luată în calcul posibilitatea ca animalele să devină mai agresive şi să purceadă la o adevărată vânătoare a oamenilor.În concluzie, cetăţenii care mai au un pic de inimă şi aruncă o bucată de pâine unor suflete năpăstuite vor fi amendaţi cu 50 de milioane de lei vechi.
În ce ţară de tâmpiţi trăim, domnilor ?
Există un hotar dincolo de care prostia devine crimă.
Am ajuns să ne furăm omenia şi viitorul ?
Parcă aud cuvintele unui clasic :
Într-o ţară-n care a fost
Ăl mai mare cel mai prost...
P.S. Vă aduceţi aminte cum, prin 1990, miniştrii promiteau să stea la coadă, în faţa magazinelor, împreună cu cetăţenii de rând ?
Au aruncat zeci de miliarde de euro, dar n-au finalizat nicio autostradă. Până şi ereticii de bulgari, vorba lui Robert Graves, au, în branşă, de trei ori mai mulţi kilometri decât noi.
Au inventat taxe pentru drumuri care nu vor fi făcute niciodată, în timp ce şoferii, cei mai jumuliţi oameni din ţara asta, umblă prin tranşee săpate parcă de megabombe.
Vor să confişte maşinile celor care depăşesc viteza legală. Cum ăştia au mână numai de luat, propun ca funcţionarilor şi ţăranilor cu rezultate slabe în muncă să li se ia calculatoarele, porcii şi vacile din ogradă, iar în cazurile mai grave, chiar casa ori apartamentul în care trăiesc. Aceleaşi măsuri ar putea fi aplicate în cazul părinţilor unor elevi care trag chiulul şi nu învaţă la un nivel mulţumitor.
Gorilienii administrativi intenţionează să-i supună pe doritorii de permis de conducere unor probe de cascadorie. Poate chiar le vor cere să zboare prin cercuri de foc, iar după aceea îi vor ataca, în poligon, cu lansatoare de rachete.
Companiile de stat cu cele mai mari pierderi oferă cele mai mari salarii.
Parlamentarii au adoptat o lege a salarizării care permite unei femei de serviciu să câştige de trei ori cât un medic stagiar şi unui secretar de stat să fie salarizat infinit mai bine decât un ministru.
Societăţile de distribuţie a energiei îi obligă să plătească certificate verzi pe cetăţenii din zone care n-au nicio treabă cu aşa ceva.
Pe scurt, au inventat statul care se comportă ca un hoţ la drumul mare.
Mai nou, în loc să găsească o soluţie rezonabilă în problema câinilor vagabonzi, conducătorii noştri au finanţat un proiect care a dus la concluzii aberante : dacă nu vor mai fi hrăniţi, câinii vor deveni mieluşei şi se vor volatiliza. Nu este nicidecum luată în calcul posibilitatea ca animalele să devină mai agresive şi să purceadă la o adevărată vânătoare a oamenilor.În concluzie, cetăţenii care mai au un pic de inimă şi aruncă o bucată de pâine unor suflete năpăstuite vor fi amendaţi cu 50 de milioane de lei vechi.
În ce ţară de tâmpiţi trăim, domnilor ?
Există un hotar dincolo de care prostia devine crimă.
Am ajuns să ne furăm omenia şi viitorul ?
Parcă aud cuvintele unui clasic :
Într-o ţară-n care a fost
Ăl mai mare cel mai prost...
P.S. Vă aduceţi aminte cum, prin 1990, miniştrii promiteau să stea la coadă, în faţa magazinelor, împreună cu cetăţenii de rând ?
duminică, 12 mai 2013
Eroul, autorul şi personajul
Patrick Dalzel-Job a fost modelul lui Ian Fleming pentru personajul James Bond. Veteranul, mort în 2003, a avut o viaţă extrem de palpitantă. De pildă, Job a acţionat contrar ordinelor primite şi a salvat 4500 de civili din satul norvegian Narvik, printr-o spectaculoasă acţiune cu bărci de pescuit. Job este eroul prin excelenţă. Mai cunoscut decât el, Bond este prototipul spionului şi este cunoscut de milioane de cititori. Eroul şi imaginea sa din oglindă, adică personajul, au încântat sufletele multor oameni, schimbându-le multora percepţia asupra vieţii. Eroul e Istoria, personajul este Legenda, dar ce se întâmplă cu autorul ?
În comparaţie cu cei doi, acesta din urmă are o viaţă săracă, cenuşie, neinteresantă, chiar dacă Fleming a fost el însuşi spion şi protagonistul multor isprăvi bune de povestit urmaşilor. Putem spune că autorul stă cumva în umbră, fiind un fel de ambasador al eroului la curtea Istoriei. Un preot slujind în templul legendelor. Poate că el, scribălăul, este tocmai cel care compune scenariul Istoriei. Stăpânul memoriei colective. Dacă la început Fleming era mândru că fusese coleg cu Job, la sfârşit Job se lăuda că a fost partenerul lui Fleming. Ce forţă miraculoasă are ficţiunea !
Mă întreb, cu amuzament, de ce autor ar avea nevoie antieroii de pe scena politică de azi şi ce fel de personaje ar inspira ei ?
În comparaţie cu cei doi, acesta din urmă are o viaţă săracă, cenuşie, neinteresantă, chiar dacă Fleming a fost el însuşi spion şi protagonistul multor isprăvi bune de povestit urmaşilor. Putem spune că autorul stă cumva în umbră, fiind un fel de ambasador al eroului la curtea Istoriei. Un preot slujind în templul legendelor. Poate că el, scribălăul, este tocmai cel care compune scenariul Istoriei. Stăpânul memoriei colective. Dacă la început Fleming era mândru că fusese coleg cu Job, la sfârşit Job se lăuda că a fost partenerul lui Fleming. Ce forţă miraculoasă are ficţiunea !
Mă întreb, cu amuzament, de ce autor ar avea nevoie antieroii de pe scena politică de azi şi ce fel de personaje ar inspira ei ?
miercuri, 8 mai 2013
Ploile sunt lucruri de care nu ne amintim
Îmi amintesc de toate ninsorile din viaţa mea. Dese ori rare. Viscolite sau liniştite. Cu fulgi microscopici, ca pudra, dar şi cu alţii cât ceştile de cafea. Evantaie de zăpadă prăbuşindu-se din cer.
Viscolele copilăriei nu mă lăsau să merg la şcoală. Acopereau geamurile şi mă blocau în casa încălzită bine cu paie de grâu.
Câmpul alb, din jurul râului Jirnov, îmi vindeca depresia pricinuită de o iubire nemărturisită.
Avalanşele de nea din liceu mă făceau să mă închid în camera mea din Bolintin şi să îi citesc pe Faulkner şi pe Dostoievski. Pe atunci visam ninsoarea cu o noapte înainte ca aceasta să vină. Mergeam în clasă şi îmi anunţam colegii : "Astăzi va ninge ! " Şi, într-adevăr, puţin mai târziu se pornea minunea.
În schimb, nămeţii din ultimii ani sunt sâcâitori şi mă împiedică să ies din curte.
Îmi amintesc şi de vânturi. Pe la zece ani, când citeam Viaţa lui Alexandru Macedonski de Adrian Marino, o săptămână a fost o furtună uscată, ciudată.
Un an întreg, o vijelie matinală mă întâmpina când trebuia să plec la şcoala din Cartojani, în primul an de apostolat. Împingeam în pedalele bicicletei şi înjuram tot drumul. Ajungeam la destinaţie epuizat, lac de transpiraţie, dar cu speranţa că la întoarcere voi zbura ca o corabie cu zefirul în pânze. Numai că pe la prânz, curenţii de aer îşi schimbau direcţia şi înotam, către casă, tot cu ei în faţă. Într-o zi, plin de lehamite, m-am întors înapoi şi am lipsit de la datorie.
În mod ciudat, nu-mi amintesc decât de două ploi. Una prin '69, după ce aselenizaseră americanii, când mă scăldam în râu şi acesta s-a umflat cu mine, devenind un adevărat fluviu ce ameninţa să mă înghită. Alta, când jucam fotbal la şcoala din Fărcăşanca şi s-a produs o viitură care a acoperit şoseaua care venea dinspre Corbi şi Troiţă.
Mi-au rămas în memorie şi tunetele năprasnice care bubuiau pe cerul Bolintinulul, pe când eram licean. Trebuie să recunosc că nicăieri n-am mai văzut un cer mai sonor, mai înspăimântător decât cel din Bolintin-Vale.
Altceva, nimic.
Viscolele sunt chefuri cu poeţi tineri, o ploaie e ca un pahar cu apă băut când nu ţi-e sete.
Viscolele copilăriei nu mă lăsau să merg la şcoală. Acopereau geamurile şi mă blocau în casa încălzită bine cu paie de grâu.
Câmpul alb, din jurul râului Jirnov, îmi vindeca depresia pricinuită de o iubire nemărturisită.
Avalanşele de nea din liceu mă făceau să mă închid în camera mea din Bolintin şi să îi citesc pe Faulkner şi pe Dostoievski. Pe atunci visam ninsoarea cu o noapte înainte ca aceasta să vină. Mergeam în clasă şi îmi anunţam colegii : "Astăzi va ninge ! " Şi, într-adevăr, puţin mai târziu se pornea minunea.
În schimb, nămeţii din ultimii ani sunt sâcâitori şi mă împiedică să ies din curte.
Îmi amintesc şi de vânturi. Pe la zece ani, când citeam Viaţa lui Alexandru Macedonski de Adrian Marino, o săptămână a fost o furtună uscată, ciudată.
Un an întreg, o vijelie matinală mă întâmpina când trebuia să plec la şcoala din Cartojani, în primul an de apostolat. Împingeam în pedalele bicicletei şi înjuram tot drumul. Ajungeam la destinaţie epuizat, lac de transpiraţie, dar cu speranţa că la întoarcere voi zbura ca o corabie cu zefirul în pânze. Numai că pe la prânz, curenţii de aer îşi schimbau direcţia şi înotam, către casă, tot cu ei în faţă. Într-o zi, plin de lehamite, m-am întors înapoi şi am lipsit de la datorie.
În mod ciudat, nu-mi amintesc decât de două ploi. Una prin '69, după ce aselenizaseră americanii, când mă scăldam în râu şi acesta s-a umflat cu mine, devenind un adevărat fluviu ce ameninţa să mă înghită. Alta, când jucam fotbal la şcoala din Fărcăşanca şi s-a produs o viitură care a acoperit şoseaua care venea dinspre Corbi şi Troiţă.
Mi-au rămas în memorie şi tunetele năprasnice care bubuiau pe cerul Bolintinulul, pe când eram licean. Trebuie să recunosc că nicăieri n-am mai văzut un cer mai sonor, mai înspăimântător decât cel din Bolintin-Vale.
Altceva, nimic.
Viscolele sunt chefuri cu poeţi tineri, o ploaie e ca un pahar cu apă băut când nu ţi-e sete.
luni, 6 mai 2013
Despre Cristian Tudor Popescu şi gândirea comună
* Fraţilor, am trecut pe lângă o catastrofă care ar fi dus la pieirea neamului românesc ! Bandiţii din UE au vrut să ne ia mititeii de la gură ! Auzi tu, ne mint că minunile alea, fragede şi gustoase, nu sunt bune pentru sănătatea noastră. Păi, feciori de haiduci, nu fac grătarele şi hălcile de carne friptă fala neamului nostru ? Cu ce-am mai trăi noi ? Cu Critica raţiunii pure în braţe, Doamne iartă-mă ? Mai mult ca sigur că invadatorii ăştia, după ce ne-au obligat să închidem fabricile şi să le aruncăm la fier vechi, ne-ar fi interzis şi mieii, fleicile şi pastrama. Dar uite că nici ai noştri nu s-au lăsat şi au avut grijă de burţile noastre. Că de, cum am mai fi petrecut noi sărbătorile ? Tradiţia ne împinge de la spate într-o direcţie plăcută şi folositoare mădularelor noastre.
* Internetul mi-a adus bucurii incomparabile şi m-a ajutat să trec peste cele mai grele momente din viaţa mea . Îi datorez multe acestei reţele magice. Pe această cale, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în revista sa, cînd eram într-un moment de cumpănă. Tot aici i-am găsit pe cei mai mulţi prieteni. Cariera mea de scriitor a fost posibilă datorită netului. Nu sunt omul care să fi bătut din uşă în uşă, cu manuscrisele în desagă şi cu căciula în mână. Un prim refuz, pe cale poştală, m-ar fi făcut să renunţ definitiv la scris. Acum pot spune răspicat că n-aş putea trăi fără net. Sigur, în acest cosmos sunt oameni de toată mâna, de la genii şi savanţi, până la ţaţe ridicate de pe şanţ. Unii păcătuiesc prin insistenţa de a-şi da cu părerea despre lucruri care îi depăşesc, adăpostindu-se în spatele unor pseudonime cinice, adesea prosteşti. Pui imaginea lui Cioran pe contul tău şi imediat apare un cetăţean care îl ia, pe necitite, cu pietre pe gânditor. Zici ceva despre Mircea Eliade, sare altcineva care îl înjură. Iar ăştia sunt mulţi şi au mentalitate de turmă. Zilele astea, Cristian Tudor Popescu a lansat, într-un articol, o întrebare tulburătoare, aducând în discuţie ideea că omul ar trebui să fie moral în mod necondiţionat. Să devină, adică, bun şi iertător, fără să i se promită nemurirea. Aş fi completat cu gândul că acelaşi om modern ar trebui să fie responsabil pentru greşelile sale, nu să-şi arunce cu voioşie păcatele în cârca unui nevinovat, care să pătimească pentru ele. Şi discuţia poate fi purtată în aceşti termeni. Cristian Tudor Popescu este un mare ziarist şi un scriitor de marcă. Gândeşte şi se exprimă foarte original, într-un registru inconfundabil. El merită respectul nostru, iar o opinie scăpată din tastatura sa trebuie tratată ca atare. Am distribuit textul dlui Popescu pe pagina mea şi ce credeţi că s-a întâmplat ? Un "prieten" de reţea, care n-a înţeles nimic, a intervenit îndată, întrebând dacă Scânteia şi-a făcut cont pe Facebook. Vexat, i-am explicat omului că a gândi în răspărul opiniei comune n-are nicio legătură cu Scânteia etc. Bărbatul, pe care în mod greşit îl socotisem oarecum citit, mi-a răspuns cu o ironie ieftină şi atunci nu m-am putut abţine şi i-am zis ceva necreştineşte. Mi-a trecut prin cap că tâmpenia gândirii comune este neinteresantă şi neantologabilă, cu toate că prostia, ca fenomen general, atinge uneori culmi măreţe şi dă capodopere comparabile cu cele realizate de marii artişti.
P.S. De dragul ideii, pot spune că omul nu poate, într-adevăr, deveni moral, fără promisiuni ferme. Ce spunea Dostoievski ? "Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. "
Un incident curios s-a petrecut înainte de Paşte. Începusem să scriu un mesaj către un poet pe care îl admir mult. După ce aşternusem primele cuvinte, a venit cineva şi a trebuit să mă ridic de la calculator. Când am revenit, am constatat cu stupoare că motanul Mitea sărise pe tastatură şi pe maus şi... trimisese începutul de text prietenului meu, fără să ştie, sărmanul, ce necaz mi-a pricinuit. Am mai avut o pisicuţă specializată în ştergerea unor capitole de roman, dar Mitea a întrecut orice aşteptări. Ce va fi crezut autorul cu pricina - o mare valoare şi un caracter nobil - nu-mi pot imagina. Am repetat mesajul, modificându-l puţin, dar marele poet nu mi-a mai răspuns, cum făcea de obicei. Poate că e cazul să revin la stilou şi la scrisorile expediate prin poşta clasică.
* Internetul mi-a adus bucurii incomparabile şi m-a ajutat să trec peste cele mai grele momente din viaţa mea . Îi datorez multe acestei reţele magice. Pe această cale, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în revista sa, cînd eram într-un moment de cumpănă. Tot aici i-am găsit pe cei mai mulţi prieteni. Cariera mea de scriitor a fost posibilă datorită netului. Nu sunt omul care să fi bătut din uşă în uşă, cu manuscrisele în desagă şi cu căciula în mână. Un prim refuz, pe cale poştală, m-ar fi făcut să renunţ definitiv la scris. Acum pot spune răspicat că n-aş putea trăi fără net. Sigur, în acest cosmos sunt oameni de toată mâna, de la genii şi savanţi, până la ţaţe ridicate de pe şanţ. Unii păcătuiesc prin insistenţa de a-şi da cu părerea despre lucruri care îi depăşesc, adăpostindu-se în spatele unor pseudonime cinice, adesea prosteşti. Pui imaginea lui Cioran pe contul tău şi imediat apare un cetăţean care îl ia, pe necitite, cu pietre pe gânditor. Zici ceva despre Mircea Eliade, sare altcineva care îl înjură. Iar ăştia sunt mulţi şi au mentalitate de turmă. Zilele astea, Cristian Tudor Popescu a lansat, într-un articol, o întrebare tulburătoare, aducând în discuţie ideea că omul ar trebui să fie moral în mod necondiţionat. Să devină, adică, bun şi iertător, fără să i se promită nemurirea. Aş fi completat cu gândul că acelaşi om modern ar trebui să fie responsabil pentru greşelile sale, nu să-şi arunce cu voioşie păcatele în cârca unui nevinovat, care să pătimească pentru ele. Şi discuţia poate fi purtată în aceşti termeni. Cristian Tudor Popescu este un mare ziarist şi un scriitor de marcă. Gândeşte şi se exprimă foarte original, într-un registru inconfundabil. El merită respectul nostru, iar o opinie scăpată din tastatura sa trebuie tratată ca atare. Am distribuit textul dlui Popescu pe pagina mea şi ce credeţi că s-a întâmplat ? Un "prieten" de reţea, care n-a înţeles nimic, a intervenit îndată, întrebând dacă Scânteia şi-a făcut cont pe Facebook. Vexat, i-am explicat omului că a gândi în răspărul opiniei comune n-are nicio legătură cu Scânteia etc. Bărbatul, pe care în mod greşit îl socotisem oarecum citit, mi-a răspuns cu o ironie ieftină şi atunci nu m-am putut abţine şi i-am zis ceva necreştineşte. Mi-a trecut prin cap că tâmpenia gândirii comune este neinteresantă şi neantologabilă, cu toate că prostia, ca fenomen general, atinge uneori culmi măreţe şi dă capodopere comparabile cu cele realizate de marii artişti.
P.S. De dragul ideii, pot spune că omul nu poate, într-adevăr, deveni moral, fără promisiuni ferme. Ce spunea Dostoievski ? "Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. "
Un incident curios s-a petrecut înainte de Paşte. Începusem să scriu un mesaj către un poet pe care îl admir mult. După ce aşternusem primele cuvinte, a venit cineva şi a trebuit să mă ridic de la calculator. Când am revenit, am constatat cu stupoare că motanul Mitea sărise pe tastatură şi pe maus şi... trimisese începutul de text prietenului meu, fără să ştie, sărmanul, ce necaz mi-a pricinuit. Am mai avut o pisicuţă specializată în ştergerea unor capitole de roman, dar Mitea a întrecut orice aşteptări. Ce va fi crezut autorul cu pricina - o mare valoare şi un caracter nobil - nu-mi pot imagina. Am repetat mesajul, modificându-l puţin, dar marele poet nu mi-a mai răspuns, cum făcea de obicei. Poate că e cazul să revin la stilou şi la scrisorile expediate prin poşta clasică.
vineri, 3 mai 2013
Paşte luminat !
Paştele s-a sărbătorit şi înainte de întruparea lui Iisus Hristos, dar avea altă semnificaţie.
Îl înţeleg ca pe perpetua noastră renaştere interioară, întru lumină.
E timpul iubirii, al iertării şi al păcii.
PAŞTE LUMINAT tuturor !
Îl înţeleg ca pe perpetua noastră renaştere interioară, întru lumină.
E timpul iubirii, al iertării şi al păcii.
PAŞTE LUMINAT tuturor !
joi, 2 mai 2013
Şi artiştii se împuşcă
A mai murit o lume.
Barcelona a retrogradat în competiţia marilor valori sportive.
Acelaşi lucru l-am spus când steaua lui Roger Federer a început să apună.
Există o frontieră dincolo de care sportul devine artă. Echipa de fotbal a Barcelonei trecuse această graniţă. Ca şi Năstase, Federer, Muhhamad Ali, Nadia Comăneci, Cristan Gaţu, Johan Cruyff, Maradona, Ronaldinho, Messi.
Acum suntem mai săraci. Acceptând riscuri imense, jocul retro, dar creativ, al Barcelonei se impunea numai în condiţiile unei evoluţii perfecte a jucătorilor. Ei nu au avut un mare portar, nici un vârf de meserie. Cei mai mulţi componenţi ai lotului sunt mici de statură, vulnerabili la un angajament fizic total, ca şi la fazele fixe. În plus, atacanţii, cu excepţia lui Messi, nu ştiu să tragă la poartă. Singura lor şansă era să-şi debusoleze adversarul prin execuţii de fineţe, în regim de mare viteză. A fost necesară o fracţiune de secundă în plus la preluările unui jucător, ca totul să se ducă de râpă. Şi inevitabilul s-a produs. Înnoirea echipei ar fi trebuit să fie iniţiată până la declanşarea falimentului. Introducerea unui vârf autentic, revigorarea apărării, aducerea unui portar de clasă erau măsuri care ar fi condus la reinventarea echipei. Catalanii au preferat să-i pună în cârcă lui Messi tot jocul - Xavi nu mai funcţiona, iar Iniesta este destul de lent - şi să-şi exploateze, până la epuizare, vechile atuuri.
Voi rămâne cu amintiri frumoase legate de Barcelona. Şi nu-mi vor plăcea niciodată echipele anti-joc create de Mourinho. ( Păcat că şi-a folosit stilul şi la Real, unde sunt mulţi jucători de creaţie, printre care Ronaldo şi Ozil. )
Iar în finală nu voi ţine cu maşina de fotbal numită Bayern Munchen.
Prefer să fiu de partea perdantei Borussia Dortmund. Sunt fanul lui Jurgen Klopp. El a reuşit să facă o ehipă mare din nişte jucători aproape modeşti.
Barcelona a retrogradat în competiţia marilor valori sportive.
Acelaşi lucru l-am spus când steaua lui Roger Federer a început să apună.
Există o frontieră dincolo de care sportul devine artă. Echipa de fotbal a Barcelonei trecuse această graniţă. Ca şi Năstase, Federer, Muhhamad Ali, Nadia Comăneci, Cristan Gaţu, Johan Cruyff, Maradona, Ronaldinho, Messi.
Acum suntem mai săraci. Acceptând riscuri imense, jocul retro, dar creativ, al Barcelonei se impunea numai în condiţiile unei evoluţii perfecte a jucătorilor. Ei nu au avut un mare portar, nici un vârf de meserie. Cei mai mulţi componenţi ai lotului sunt mici de statură, vulnerabili la un angajament fizic total, ca şi la fazele fixe. În plus, atacanţii, cu excepţia lui Messi, nu ştiu să tragă la poartă. Singura lor şansă era să-şi debusoleze adversarul prin execuţii de fineţe, în regim de mare viteză. A fost necesară o fracţiune de secundă în plus la preluările unui jucător, ca totul să se ducă de râpă. Şi inevitabilul s-a produs. Înnoirea echipei ar fi trebuit să fie iniţiată până la declanşarea falimentului. Introducerea unui vârf autentic, revigorarea apărării, aducerea unui portar de clasă erau măsuri care ar fi condus la reinventarea echipei. Catalanii au preferat să-i pună în cârcă lui Messi tot jocul - Xavi nu mai funcţiona, iar Iniesta este destul de lent - şi să-şi exploateze, până la epuizare, vechile atuuri.
Voi rămâne cu amintiri frumoase legate de Barcelona. Şi nu-mi vor plăcea niciodată echipele anti-joc create de Mourinho. ( Păcat că şi-a folosit stilul şi la Real, unde sunt mulţi jucători de creaţie, printre care Ronaldo şi Ozil. )
Iar în finală nu voi ţine cu maşina de fotbal numită Bayern Munchen.
Prefer să fiu de partea perdantei Borussia Dortmund. Sunt fanul lui Jurgen Klopp. El a reuşit să facă o ehipă mare din nişte jucători aproape modeşti.
miercuri, 1 mai 2013
Despre "Puiul" sau ce fel de texte introducem în manuale
Eminenţi intelectuali cer răspicat scoaterea din manuale a povestirii Puiul de Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Să zic că, într-o vreme, textul cu pricina fusese omis din toate cărţile şcolare. În orice caz, în cele tipărite de Humanitas, după care predau, n-a apărut niciodată. Era, în cercul nostru pedagogic, un profesor foarte bun - fusese şi inspector de specialitate, după Revoluţie -, care la fiecare activitate curriculară, condamna, în termeni duri şi cu lacrimi în ochi, dispariţia prozei lui Brătescu-Voineşti din cuprinsul cărţilor de literatură română. Să se reintroducă Puiul, striga el, la orice luare de cuvânt, aproape sughiţând de plâns. Pe urmă, ţin minte că un autor celebru, inclus în noile programe, reclama, în urmă cu ani, cruzimea şi sadismul din unele texte destinate studiului, exemplificând cu La Vulturi ! de Gala Galaction şi cu balada Mioriţa.
Ce pot să spun ? În mod ciudat, în ultimii cinzeci de ani, textele studiate de copiii din ciclul gimnazial sunt, în proporţie de 60%, aceleaşi. Spre deosebire de, să spune, operele studiate în liceu, înlocuite în cea mai mare parte. La o simplă aruncătură de ochi, ne dăm seama că, în cazul manualelor mai vechi, violenţa şi moartea sunt aspecte fecvent întâlnite în creaţiile studiate de micuţi. De pildă, în Senin de august de D. R. Popescu, un copil este victima unei explozii, în timp ce trece peste un pod, în timpul războiului. În Privighetoarea de acelaşi Brătescu-Voineşi, campion al literaturii didactice, o pasăre cântătoare moare în chinuri, după ce înghiţise acul unei undiţe. Soldatul necunoscut de D. R. Popescu prezintă jocurile unor copii care descoperă, într-un lan de lucernă, un soldat ucis. Ani în şir, autorii de cărţi pentru uz şcolar au selectat, din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, mai ales episodul în care Nică şi Dumitru, aflaţi la studii, în Broşteni, desprind o stâncă de pe munte, iar pietroiul cu pricina dărâmă casa Irinucăi, gazda lor, rupând în bucăţi o capră. În La Vulturi ! de Gala Galaction, Agripina trăişte tragedia de a-şi vedea copilul cel mic răpit şi sfâşiat de vulturi.. În Mări sub pustiuri de D. R. Popescu, un tânăr ilegalist aruncă în aer un pod, apoi se vâră în hainele unei sperietori de ciori. Nişte nemţi trec pe acolo cu motocicleta, opresc să se uşureze şi îşi încearcă pistoalele pe ceea ce ei credeau că este o momâie.
Şi aşa mai departe.
De ce atâtea scene sângeroase şi dramatice ? Cineva mi-ar putea spune că moartea se află, alături de iubire, natură, timp, copilărie, război, istorie, cosmos, printre cele mai frecvente teme din literatura clasică. Sau că se caută senzaţionalul şi spectaculosul, pentru a se capta interesul studioşilor. Dar argumentele nu ţin. Sunt de acord cu eliminarea Puiului din manuale, pe motiv că este o bucată sentimentală şi slabă din punct de vedere artistic. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple cu poemele lui Arghezi, date spre studiu unor ţânci de unsprezece-doisprezece ani. Dar din raţiuni opuse. Cu lexicul său novator şi cu dislocările sintactice specifice, Arghezi este un poet prea complex pentru clasele V-Vl, unde, până nu demult, le era vârât pe gât necăjiţilor care păşeau pragul şcolii.
Ce pot să spun ? În mod ciudat, în ultimii cinzeci de ani, textele studiate de copiii din ciclul gimnazial sunt, în proporţie de 60%, aceleaşi. Spre deosebire de, să spune, operele studiate în liceu, înlocuite în cea mai mare parte. La o simplă aruncătură de ochi, ne dăm seama că, în cazul manualelor mai vechi, violenţa şi moartea sunt aspecte fecvent întâlnite în creaţiile studiate de micuţi. De pildă, în Senin de august de D. R. Popescu, un copil este victima unei explozii, în timp ce trece peste un pod, în timpul războiului. În Privighetoarea de acelaşi Brătescu-Voineşi, campion al literaturii didactice, o pasăre cântătoare moare în chinuri, după ce înghiţise acul unei undiţe. Soldatul necunoscut de D. R. Popescu prezintă jocurile unor copii care descoperă, într-un lan de lucernă, un soldat ucis. Ani în şir, autorii de cărţi pentru uz şcolar au selectat, din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, mai ales episodul în care Nică şi Dumitru, aflaţi la studii, în Broşteni, desprind o stâncă de pe munte, iar pietroiul cu pricina dărâmă casa Irinucăi, gazda lor, rupând în bucăţi o capră. În La Vulturi ! de Gala Galaction, Agripina trăişte tragedia de a-şi vedea copilul cel mic răpit şi sfâşiat de vulturi.. În Mări sub pustiuri de D. R. Popescu, un tânăr ilegalist aruncă în aer un pod, apoi se vâră în hainele unei sperietori de ciori. Nişte nemţi trec pe acolo cu motocicleta, opresc să se uşureze şi îşi încearcă pistoalele pe ceea ce ei credeau că este o momâie.
Şi aşa mai departe.
De ce atâtea scene sângeroase şi dramatice ? Cineva mi-ar putea spune că moartea se află, alături de iubire, natură, timp, copilărie, război, istorie, cosmos, printre cele mai frecvente teme din literatura clasică. Sau că se caută senzaţionalul şi spectaculosul, pentru a se capta interesul studioşilor. Dar argumentele nu ţin. Sunt de acord cu eliminarea Puiului din manuale, pe motiv că este o bucată sentimentală şi slabă din punct de vedere artistic. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple cu poemele lui Arghezi, date spre studiu unor ţânci de unsprezece-doisprezece ani. Dar din raţiuni opuse. Cu lexicul său novator şi cu dislocările sintactice specifice, Arghezi este un poet prea complex pentru clasele V-Vl, unde, până nu demult, le era vârât pe gât necăjiţilor care păşeau pragul şcolii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)