Geo Galetaru despre "Călugărul Negru"

"Călugărul Negru" sau dimensiunea onirică a realităţii
Impozant prin structură şi modern prin scriitura de o frapantă originalitate, romanul lui Şerban Tomşa mizează pe un subtil melanj între real şi fantastic, între existenţa frustă, adesea de o deconcertantă trivialitate, şi ficţiunea compensatorie. Călugărul Negru impune (şi) prin insolitul situaţiilor, prin stranietatea deliberată a palierelor narative, care creează un fascinant joc de oglinzi de o simbolistică aparte. Nu în ultimul rând, personajele care evoluează pe acest portativ epic îşi revendică substanţa şi traiectoria de la acelaşi apetit pentru dominanta onirică a existenţei. Cititorul este confruntat cu o pluralitate de planuri, care se întretaie într-o ciudată reţea de simboluri, amorsând sensuri obscure, dar care converg în direcţia disimulării faptului brut şi potenţează un esoterism al situaţiilor, de cea mai bună calitate. Registrul ideatic al romanului beneficiază de suportul unei scriituri moderne şi dense, prin dozajul savant de inefabil inclus în arhitectura textului. Parcurgând paginile cărţii, încerci senzaţia că realitatea ţi se relevă, după tatonări succesive, în "tranşe" infinite, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete inedite, în funcţie de unghiul din care este privită. Interferenţa realului cu visul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, configurează un fel de mistică a bizareriei impenetrabile, aceasta fiind, după părerea noastră, coordonata cea mai pregnantă a demersului epic al autorului. Căci, dincolo de asperitatea perceptibilă a faptului real, se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii esoterice, care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Asimilarea preeminenţei onirice, trasarea liantului între registrul strict evenimenţial şi zona unei simbolistici reverberante se insinuează sistematic în perimetrul realităţii şi-i redimensionează contururile.
Prin Călugărul "Negru, Şerban Tomşa face proba unei excepţionale vocaţii epice, ceea ce-i asigură (alături de alţi congeneri, ca Radu Aldulescu sau Nicolae Stan) o poziţie privilegiată în galeria prozatorilor români ai acestui moment.

P.S. Mulţumesc, domnule Geo Galetaru !
Dl Stan V. Cristea îmi semnalează o excepţională cronică a lui Lucian Hodoboc la Gheţarul, în revista Mozaicul .

Messi la mâna a doua

      Se pare că Franck Ribery este, la cei treizeci de ani ai săi, cel mai bun fotbalist al momentului. Trage mai slab la poartă decât Ronaldo şi Messi, dar de ceva timp driblează mai bine, e mai activ ( ca să nu spun "mai prezent în joc " ! ), mai periculos şi pasează ideal. Ronaldo rămâne elegant, rapid şi puternic, dar Messi a ajuns dolofan, un adevărat purceluş. În condiţiile astea, de nepăsare faţă de condiţia ta fizică, nu poţi decât coborî pe scara marilor performanţe. Mie îmi place foarte mult Ibrahimovici, dar astăzi valoarea unui sportiv se calculează matematic, pe computere : câţi kilometri a alergat, câte pase a dat, câte şuturi a tras, cu câte îmbrânceli, înjurături şi pumni şi-a tratat adversarii. E cam ca la tenis. Pe vremuri, dacă Newcombe, jucător primitiv- Năstase îl bătea pe unde îl prindea ! -, fără rever, câştiga Wimbledon-ul, era socotit nr. 1 mondial. În rest putea să stea tot anul la bere. Pe stadioane, câte un brazilian îţi lua ochii cu câteva faze şi i se dedicau ode şi imnuri.
      Alta e problema. Aşa cum anticipam - deşi nu mă socotesc mare specialist în fotbal -, odată cu declinul Barcelonei, fotbalul mondial a făcut un pas înapoi. La Bayern, Guardiola încearcă să facă gheparzi din nişte tauri. Mourinho face peste tot ce ştie, adică îşi transformă jucătorii în bătăuşi şi îi pune să se comporte ca la coride. Chiar nu înţeleg de ce echipele portughezului joacă mereu cu atâta ură la adresa adversarilor. La Chelsea, până şi superbului David Luiz i-au crescut colţi de mistreţ.
       Mă gândesc la posibilitatea ca Mourinho să ajungă antrenor la Bayern. Atunci ar fi cu adevărat sfârşitul fotbalului ca spectacol.

P.S. Lipsa de caracter a lui Mourinho se vede şi din faptul că, după ce a susţinut ani în şir că Ronaldo este mai bun decât Messi, a dat de înţeles, după ce a plecat de la Real, că n-ar fi mare lucru de capul compatriotului său. Aseară aş fi vrut să câştige Chelsea, dar antrenorul portughez mi-a stat ca un nod în gât şi am sfârşit prin a ţine cu Bayern.

Şi jucăriile sunt vii

         O fetiţă este încredinţată că păpuşile ei sunt fiinţe adevărate, care au nevoie de ocrotirea ei maternă. La spală, le piaptănă, le îmbracă, le culcă. Abia când copilul adoarme cu jucăria în braţe, este clar că aceasta din urmă îi oferă micuţei o iluzorie protecţie în faţa necunoscutului din somn.
          Udam legumele în solar şi furtunul avea mici orificii - e foarte vechi - prin care apa se scurgea pe potecă, unde se formase o baltă cu apă rece şi limpede. La un moment dat şi-a făcut apariţia o pasăre minusculă, drăgălaşă, cenuşie. A băut apă, apoi s-a îmbăiat cu bucurie în micul lac, fără să se teamă de mine. Mulţumită, s-a retras prin tufele de leuştean şi a început să ciugulească seminţe de ţelină. După o vreme a dispărut. Era tipul de pasăre care trăieşte prin tufişuri şi buruieni, pentru a se feri de prădătoare. M-am rugat lui Dumnezeu să aibă grijă de ea.
         Printre motanii mei, Mitea este cel mai tânăr, cel mai voinic, dar şi cel mai fricos. De la o vreme este terorizat de Mieluşel, cândva cea mai blândă pisică a mea. Cum se întâmplă şi cu oamenii, pisoiul Mieluşel a devenit o fiară şi deja mi-a alungat un alt pisic, Gyan. De teama lui Mieluşel, Mitea hălăduieşte prin grădini şi numai când miroase că sunt pe acolo îşi face apariţia. E inocenţa întruchipată.
           Am ieşit din solar şi am continuat să ud legumele. După o jumătate de oră l-am văzut pe Mitea trecând cu pasărea cea minunată în gură. S-a oprit a început să se joace cu ea. O arunca în sus, o prindea şi încerca s-o facă să se mişte. M-am dus şi i-am luat-o.  (Mitea nu e fioros şi nu mârâie când intră în contact cu ceva apetisant.) Nu mai era nimic de făcut.  Era cât un deget. Avea un cioc ca un ac şi nişte picioruşe mai subţiri decât un fir de aţă. Dar era moartă, moartă pentru vecie. ( Ah, Brătescu-Voineşti, dacă tu n-ai fi epuizat toate ipostazele duioşiei literare, câte aş mai fi zis aici ! ).
Şi atunci credinţa mea s-a clătinat puternic.
Ce ne dai, Doamne,  să ne jucăm, până când va trece automobilul negru ?

Detectivii sălbatici

        Citesc cu delicii Detectivii sălbatici de Roberto Bolano, Ed. Leda, 2013. Firescul relatării, coerenţa textului, lipiciul pe care personajele îl au la cititor te fac să crezi că autorul a găsit modul ideal de a scrie. Costi Rogozanu spunea, la TV, că rareori a fost mai prins de o carte după chiar primele pagini. Scenele de sex, explicit şi cu tuşe luate din Marchizul de Sade, abundă, dar sunt povestite atât de frumos, încât trivialul devine suav, iar senzualitatea e intensă şi inocentă. E o carte valoroasă şi foarte scumpă. Dar merită toţi banii. Deocamdată am citit o sută de pagini.

Cronica Andreei Hedeş

Șerban Tomșa - Călugărul negru

 În numărul 8 al Revistei Luceafărul de Dimineață am onoarea și bucuria de a o avea drept parteneră de întâmpinare la rubrica ”Cartea lunii” pe distinsa doamnă profesoară Camelia Săpoiu  . Cartea lunii este romanul Călugărul negru al prozatorului Șerban Tomșa. Redau textul cronicii mai jos. Revista pe hârtie a apărut deja, varianta online a revistei va apărea în curând, voi da atunci și link-ul.

                                                      Parfumul rodiilor

               ”Orice creație se naște dintr-un plâns și dintr-o tăcere” afirma Constantin Noica în comentariul său la basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Acest plâns și această tăcere, frământate, alcătuiesc un întreg, un rotund. ”Călugărul negru” este un astfel de roman, alcătuit din însemnele însingurării, plânsului și tăcerea, cu o rotunjime aparte, aceea a rodiilor. Un roman rotund și viu, în culoarea atrăgătoare a obrajilor rodiei, având ceva din parfumul depărtărilor ce provoacă visarea, din exotismul straniu și apetisant, din senzualitatea robustă a fructului. Un roman cu o coajă tare, netedă, lucioasă, ce oferă călătorului flămând învelișu-i exoteric, dar care se deschide și se oferă unui gourmet rafinat, după cum ”îl obligă” numele-i latin, ”pomus granatus”, cu o mie și una de mirabile semințe de adevăr întemeietor, sacru sau profan, medicinal și erotic, religios, creștin sau păgân, emblemă și simbol.

                Romanul ”Călugărul negru” are ceva din opulența, voluptatea, ornamentația, fastul baroc dar și echilibrul și meditația vibrantă a acordurilor de orgă. Un ”concerto grosso” în care materialul este pasat între un mic grup de soliști – să-i spunem ”Cel cu Multe Nume” a.k.a. Oskar Omer (”Oscar”, însemnând ”sulița lui Dumnezeu” dar și ”iubitorul de cerbi”, iar motivul cerbului răsare deseori în pânza romanului, iar ”Omer” fiind o veche unitate de măsură în care se realiza ofranda către Dumnezeul lui Israel și care este o continuă amintire a manei cerești revărsată asupra poporului ales, în timpul exodului)  și ai săi ”companeros” și orchestra mare, reprezentată prin multitudinea de personaje, fațete ale aceluiași diamant, Lumea,  alternând părțile rapide și lente ale ”concerto da chiessa” (concert de biserică, prezent în roman cu înțelesul său de sacru, de transcendent), cu preludiul, formele de dans populare, caracterul de suită ale ”concerto da camera”. Pare un concert compus de Cronos însuși iar în faldurile sale se prind, sunt absorbiți, se pierd personaje și cititor, pendulând de o parte și de alta a graniței fluide, permisive dintre ficțiune și realitate, dintre literatură și viață, visând și ”dansând pe muzica timpului”...  Căci Timpul este Acum și Aici, el este personajul  principal, background-ul și arcurile butante care susțin celelalte personaje precum și arhitectura volumului. Timpul ca personaj acționează în tandem, potențând în același timp personajul uman al romanului, un Ianus cu două nume, deci cu două chipuri gemene, fiecare privind și păzind un prag, o poartă, un cer, fiecare urmând un alt destin, privind spre un alt timp. Spre un triplu-timp*: timpul trecut, care s-a săvârșit, de cele mai multe ori fără să se și desăvârșească, timpul viitor, ”in statu nascendi”, timpul prezent, clipa efemeră ce nu poate rămâne captivă decât amintirii. Spre care timp privește Ianus atunci, deoarece el, timpul, în cele trei ipostaze ale sale, nemilos măcinate, scapă vederii? Poate spre un timp, altul decât cel profan, un timp sacru al cărui cer, personajul romanului, Oskar Omer, un alt fel de Făt Frumos, pornit într-o călătorie ontologică, inițiatică, având valoare de anamnesis, deținător al cheii de aur, îl poate deschide prin intuiția, inspirația artistului, creatorului, alesului, permițând saltul din condiția de naufragiat în aceea de restaurator  al  ordinii, al echilibrului lumii,  ”o dată la o mie de ani”, sub înfățișarea Călugărului Negru, etern peregrin. Este o căutare a ”tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”,  Oskar Omer purtând cu sine ”șifonierul cu tinerețe”, însă o tinerețe maculată de lacrima lumii, iar tinerețea și făr” de moartea sugerate sunt apanajul creației, respectiv creatorului de geniu, al Alesului. Este și o căutare a unei frumoase, înalte, sacre nebunii și a unei iubiri care urcă treptele de la Eros la Philia, de la Storge la Agape, odată cu asumarea rolului de Călugăr Negru, un maestru și margareta sa în cheie inversă, ș.a.m.d. Este un vals al celor două personaje principale: Timpul polimorf și Păzitorul Porților sale. Este un amplu basm, repus în scenă, repovestit într-un timp înafara timpului, o realitate eternă, magică, cea în care se (pe)trec ”poveștile”. Făt Frumosul ușor atipic al celei de față, pornește pe propriu-i drum inițiatic, al căutarii Graalului (căutare de sine, căutare de sens, căutare de tinerețe fără bătrânețe și de viață fără de moarte), un drum ce ajunge până la Marea cea Neagră, șerpuind printre personaje de carnaval. Ca în toate poveștile, el, Alesul, va păși, în cele din urmă, pe celălalt tărâm, ”Un șir de dealuri înalte, modelate de o mână de uriaș, înconjura muntele cas un brâu proeminent, zăgăzuind, în burta masivului, o vale adâncă, desfășurată ca un fiord, de la nord-vest la sud-est și coborând abrupt în văile adânci ale Burgosului, presărate ici-colo cu mlaștini înșelătoare și acoperite cu păduri de stejar întinse.”, locul magic unde are loc întâlnirea cu sine, inițierea. Un proces delicat și dificil, parcurs în pași mici, ”sondările” codrului, cartografierea muntelui fiind tot atâtea exerciții ale cunoașterii de sine. Parcursul este anevoios, solitar și nu lipsit de pericole, reprezentate de tot atâția iepuri venind dinspre și înspre Valea Plângerii (vânătoarea, oamenii pisică, frații Buzești), dar susținut de ”zânele” preschimbate în ”companeros”, care asigură mesele îmbelșugate, ca-n povești, desigur, o hrană spirituală. Va trece Oskar Omer testul suprem, întâlnirea și identificarea cu misteriosul Călugăr Negru sau va aluneca pentru totdeauna în Valea Umbrei?

                         De altfel, întregul roman stă sub semnul gemelar: activ – pasiv, lumină – întuneric, lucid – oniric, real – imaginar, sacru- profan, iar șirul corespondențelor ar putea continua. Este aici o îngemănare a două emisfere, precum chipul văzut și chipul nevăzut al lunii, o emisferă de lumină, o emisferă de întuneric, niciodată pure, fiecare conținând ”in nuce” umbra celuilalt chip, după anticul principiu  al lui yin și yang, în fapt, povestea vieții: astfel, eroul de basm îl are drept corespondent pe Oskar Omer, Ioana pe Sevghin, Organizația Secretă Casa Esterei își are contraponderea ei masculină,  fantomaticii migratori pe la fel de fantomaticul și rătăcitorul Călugăr Negru, zilelor anoste le sunt opuse zilele excepționale ale Carnavalului, chiar cele două părți ale romanului sunt o astfel de opoziție perfectă: Sărbătorii Călăului și ideii de lume/viață ca scenă i se întoarce în oglindă asceza Călugărului Negru și ieșirea din lume, ș.a.m.d.

                         Romanul creionează o realitate întoarsă, o lume fără Axis Mundi, o corabie a nebunilor aflată în derivă pe apele nervoase ale unui timp decăzut dar exaltat în zilele Carnavalului, nu întâmplător, sărbătoarea fiind ”o formă de re-prezentare, un discurs al puterii despre ea însăși”, un timp în care se reiterează gândirea magică dar se și practică exercițiul ”de eliberare de sub presiunea constrângerilor naturale, sociale, (...), ocazia trăirii unor atavisme”**, aceste zile ale Carnavalului sau ”dies festus” cu rol de exorcizare a neliniștilor, amenințărilor, obsesiilor sub semnul paroxismului social, al exceselor, termenul ”sărbătoare” avându-și originea în latinescul ”ferire”- a frapa***.

                        O intrigă polițistă desfășurată în Grădina deliciilor, basm depănat în Curtea Miracolelor,  lume dincolo de oglinda minții, labirint spre a cărui ieșire ne călăuzește parfumul rodiilor,  ducându-ne și mai departe în paradisul-bibliotecă, sau, cine știe, poate chiar ”într-una din stelele Crucii Sudului”.

*      Dr. Sorin Bratoveanu, Simboluri, arhetipuri, raze, Ed. Daksha, 2012

**  Prof. Dr. Toader Nicoară, Transilvania la începutul timpurilor moderne, 1680-1800, Societăți rurale și mentalități colective, Ed. Dacia, 2001

*** Prof. Dr. Simona Nicoară, Mentalități colective. Imaginar social, curs

P: S. Cronica-eseu a Andreei Hedeş este de o frumuseţe fără seamăn. Am rămas mut. Cum i-aş putea mulţumi vreodată ?

Cronica lui Dumitru Augustin Doman

Şerban Tomşa şi romanul total, romanul-bibliotecă

Şerban Tomşa este, în fond, un optzecist, unul întârziat şi marginal, ca mulţi alţii. A fost coleg de facultate cu membrii Cenaclului de Luni, dar a debutat mai târziu, trăind izolat ca profesor undeva prin Teleorman. Ceea ce nu înseamnă că e mai prejos decât prozatorii consacraţi ai curentului optzecist. Este cel puţin egalul unor/dacă nu peste Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Ioan Groşan, Ştefan Agopian, Petru Cimpoeşu, Nicolae Iliescu etc., abordând o totul altă proză decât cei pomeniţi aici. Pentru mine, romanul Gheţarul de acum patru ani a reprezentat o imensă surpriză, el apărând de nicăieri, neştiind nimic la ora aceea despre autor.

         Nu mai reprezintă o surpriză recentul său roman - Călugărul Negru (Tracus Arte, 2013), nu mai reprezintă o surpriză, pentru că ştiam la ce să mă aştept. Aceeaşi mână sigură construieşte un edificiu epic solid, remarcabil prin personaje, stil, cunoaşterea tuturor secretelor prozei (post)moderne, cum vom vedea pe îndelete mai la vale. Talentul principal al autorului constă în a-şi găsi/cuceri libertatea de a povesti cu totul verosimil în registre diverse: realist, oniric, magic, fantastic, livresc, altfel zis de a face un roman total şi un metaroman, în acelaşi timp. Un eseu „anonim” - Casa Esterei – deschide un evantai de teme şi subiecte ale cărţii.  Odiseea personajului narator Oreste Şerbănescu este una exemplară pentru proza noastră de astăzi. El trăieşte concomitent, pe de o parte, în realitatea noastră postdecembristă plină de marasm, dar şi, pe de altă parte, în lumea fascinantă a viselor, precum şi în atmosfera cărţilor mari. El trăieşte, mai mult, două identităţi, una a lui şi una a lui Oskar Omer. El este „omul modern” a cărui viaţă este, în fond, „o lectură neterminată”.

          Pe urmă, romanul este plin de scene şi întâmplări simbolice a la Eco, a la Borges, care lasă loc la diverse şi savante interpretări, o capcană pe care numai un romancier mare o poate întinde cu falsă candoare deopotrivă criticilor şi cititorilor. Un magazin „al diavolului” vinde „idei, sentimente, scenarii pentru o viaţă mai frumoasă şi mai interesantă”. O statuie dezvăluie secrete stranii locuitorilor oraşului.

         În partea a doua, Oreste naratorul se identifică până la obsesie cu Andrei Vasilievici Kovrin, tragicul personaj al nuvelei Călugărul negru de Cehov, cel urmărit de făptura fantastică a monahului diabolic. Aici se dezvăluie tema dublului, tema romanului lui Tomşa, dezvoltată după marii romancieri ruşi. Romanul dublează nuvela lui Cehov, ca să zic aşa, iar personajul Oreste dublează pe Kovrin, în sensul că trăieşte într-o lume bipolară, reală şi fantastică în acelaşi timp, în cea reală alături de inşi imorali sau banali, în cea fantastică alături de personaje purtând numele unor iluştri scriitori: Mark Twain, Hemingway, Faulkner…, cei care-l trimit la întâlnirea cu călugărul. Iar această confruntare este de fapt întâlnirea cu sine: „Când silueta s-a apropiat, am întins mâinile deasupra capului, pentru a cere îndurare şi lumina a devenit orbitoare. Am închis o secundă ochii, iar când i-am redeschis, spectrul Călugărului se afla deasupra mea. Era chiar chipul meu reflectat într-o oglindă cât cerul”.

         Vorbeam de o carte totală? Ei bine, din ea nu lipseşte un interesant roman poliţist, unul, cum să zic, livresc, unul cum admira Borges la Poe, roman „presărat” ici-acolo în economia romanului propriu-zis. În prima parte a cărţii lui Tomşa se petrece o serie de crime ciudate: un profesor de sport este înjunghiat în inimă cu o limbă de ceas de perete, iar la locul crimei e găsit un bilet cu mesajul „ceasul avea o singură limbă”, fiind semnat Rodion Romanovici Raskolnikov. Apoi, un sculptor este ucis în propriul atelier cu un ceas greu de piatră, o sculptură de-a sa, iar biletul de la locul crimei spune: „peretele avea un singur ceas” semnat tot Rakolnikov. La câteva zile este ucis un medic ginecolog strivindu-i-se capul de pereţi. Mesajul? „Încăperea avea un singur perete” era semnat desigur Raskolnikov. Imediat după acesta, un boschetar este găsit mort în adăpostul său, aparenta cauză fiind un accident cu o butelie de aragaz uitată deschisă. Dar biletul de lângă el: „casa avea o singură încăpere” e semnat Raskolnikov… Un director de bibliotecă este otrăvit într-o noapte în propria-i locuinţă, biletul de masă conţinând mesajul „Oraşul avea o singură casă”, semnătura fiind a eroului din Crimă şi pedeapsă, desigur. „Organele” fac o anchetă, fără nici un fel de rezultate. Soluţia se află la începutul părţii a doua a cărţii: „Şirul de asasinate urma, în ordine inversă, versurile unui poem de Gellu Naum:

Crusta

Oraşul avea o singură casă

Casa avea o singură încăpere

Încăperea avea un singur perete

Peretele avea un singur ceas

Ceasul avea o singură limbă…”

Aşadar, Şerban Tomşa creează o mare galerie de personaje pe care apoi le decimează prin metoda uciderii după versurile unui poem de Gellu Naum.

         La prima vedere/lectură eşti tentat să conchizi că romanul Călugărul Negru al lui Şerban Tomşa este important prin galeria de personaje insolite, unele, profunde, altele, toate de-o anume complexitate, fiecare jucând roluri unice în economia naraţiunii. Ei bine, nediminuând deloc locul şi rolul personajelor, romanul mi se pare de tot important mai curând prin deschiderea unui evantai de simboluri şi parabole care necesită în definitiv o analiză separată.
(cronică apărută în revista "Argeş" nr. 8/august 2013)

P.S. Suntem datori cărţilor noastre cu tăcerea. Cu alte cuvinte, un scriitor nu trebuie să comenteze în niciun fel părerile criticilor despre el. Tootuşi, voi spune că am aşteptat cu sufletul la gură cronica lui Dumitru Augustin Doman, un nume mare în literatura de azi, un scriitor pe care nu-l cunosc personal şi un barometru literar sigur. Mulţumesc, Dumitru Augustin Doman ! ( Ş. T. )

Cronica Valeriei Manta Tăicuţu

Valeria Manta Tăicuţu

Şerban Tomşa: „Călugărul negru”

Muridava, oraşul dobrogean în care se desfăşoară acţiunea recentului roman al lui Şerban Tomşa, este un cronotop, o proiecţie a unei ciudate „cetăţi ideale”, unde singura lege pare a fi „fă ce-ţi place”. Şi locuitorii exact asta fac, comportându-se firesc şi previzibil în lumea pe dos în care trăiesc: beau în neştire, mănâncă până dau pe dinafară, se împerechează frenetic şi a doua zi o iau de la capăt. Morţi suspecte/asasinate, violuri, pierderi de identitate, clone la tot pasul şi o umanitate care şi-a pierdut simţul orientării şi al demnităţii transformă în distopie ceea ce, în viziunea conducătorilor societăţii secrete „Casa Estherei”, ar fi trebuit să fie o utopie.

Oreste, tânărul care se întoarce în cetate pentru a găsi răspunsuri/rezolvări la problemele lui existenţiale, îşi pierde nu numai identitatea, ci şi esenţa: la un moment dat, el devine un simplu cuvânt într-un text pe care-l scrie/ îl citeşte. Această pierdere, departe de a fi tragică, este tratată cu umor, întrucât, pe urmele lui Bulgakov sau ale lui Ilf şi Petrov, autorul, cu complicitatea cititorului, ia în râs nu numai viaţa, ci şi literatura. Tot ce se întâmplă în Muridava, începând cu ficţiunile lui Teodorescu-Ţepeş, cu „lecturile” erotice ale Tehurei, cu dezmăţul din vila lui Sevghin şi terminând cu pantagruelicele chefuri de la „Sărbătoarea călăului” stă sub semnul unei ironii pe care cititorul o poate regăsi, eventual, la Raymond Queneau (v „Sfântu` Aşteaptă”). Aceeaşi umanitatea larvară, aceeaşi lipsă de idealuri „nobile”, aceeaşi complacere în eşec şi desfrânare. Nimeni nu pare a vedea mai departe de propria stare de bine porcească: Liviu Birtaşu-Atilla sodomizează păpuşi gonflabile sub ochii angajatei tânjind după favoruri sexuale, Tehura „vindecă” beteşugurile bărbaţilor prin lecturi în pat, elita cetăţii se droghează şi-şi petrece vremea în vila lui Sevghin, acolo unde, aparent, orice lege morală este abolită etc. Singur arheologul Erhan pare a avea un ideal – el ţine neapărat să descopere un tezaur dac, roman sau măcar grecesc, pentru a înnobila cetatea în care trăieşte -, numai că împrejurări oculte, un ghinion inexplicabil şi moştenirea „mongolă” a locurilor, plus propria stare permanentă de ebrietate îl împiedică.

 Oreste pare – deşi nu este – singurul locuitor normal al cetăţii. El nu are apetitul sexual, înclinaţia spre băutură şi mâncare ori pofta de bani a celorlalţi. Când realitatea devine insuportabilă, se ascunde într-un şifonier pe care-l cară de ani de zile după el, în rest e curat, fără vicii, poate prea timid şi bântuit de fantasme, dar inofensiv şi chiar plăcut vederii, lucru remarcat atât de femeile cetăţii, care au grijă să nu rămână prea mult singur, cât şi de prietenii care seamănă izbitor cu craii de Curtea-veche mateini. Cetatea se dovedeşte un talmeş-balmeş de ficţiune şi nebunie, de fantasme livreşti (autori – Dostoievski, Cehov, Gogol, Bulgakov, Mark Twain ş.a., dar şi personaje: Raskolnikov, Nastasia Filipovna etc.) şi mituri locale (ochii lui Allah, călăreţii mongoli, iepuroiul care violează fetişcane şi muieri în toată legea, comorile care apar şi dispar etc.). Viaţa e, de fapt, un carnaval dezmăţat, la care locuitorii din Muridava participă cu frenezie, în costume potrivite cu viciile pe care fiecare simte nevoia să le exhibeze. La „Sărbătoarea călăului”, condamnate sunt calităţile, bunul-simţ, demnitatea; judecătorii, aleşi dintre cei mai beţivi şi mai depravaţi oameni ai cetăţii, au obligaţia să-l urce pe eşafod pe cel care, prin comportament moral, îi ofensează pe cei perverşi.

Nimerit în această lume pe dos, Oreste, modestul muzeograf, îşi pierde treptat identitatea. Întâi este confundat cu Oskar Omer, fiul unui bogătaş tătar decedat, este adoptat de familia acestuia şi de prietenii de familie (Erhan, Haraminu şi Pitic), are parte de situaţii comice şi dramatice din cauza schimbării de identitate şi sfârşeşte prin a fi ucis (de fapt nu el, ci clona, dublul său!) şi a dobândi o nouă identitate: Călugărul negru, personaj de-al lui Cehov, dar şi element-cheie în romanul lui Şerban Tomşa. Pergamentul pe care naratorul-personaj îl primeşte în dar reprezintă o „carte a memoriei”, dar şi „o dezlegare pentru a te juca în voie cu vorbele şi a le aşterne pe hârtie. De a alege fiinţele care trebuie să apară în Cartea Vieţii sau să fie şterse din aceasta. Practic, un act prin care ţi se dă dreptul de a scrie cu fapte şi oameni adevăraţi” (pag. 266).

De ce trebuie citită cartea lui Şerban Tomşa? În primul rând, pentru că este bine scrisă. Avem de-a face cu opera unui prozator de prima mână, cultivat, care are ceva de spus şi o face cu talent.

 P.S. 1 Prin bunăvoinţa poetei, prozatoarei şi criticului literar Valeria Manta Tăicuţu, am reuşit să reproduc cronica pe care a scris-o despre mine în Spaţii culturale, nr. 29. Îi mulţumesc, încă o dată, acestei scriitoare importante - pe care n-o cunosc decât din scris - pentru atenţia pe care a acordat-o, de-a lungul timpului, cărţilor mele şi pentru inteligenţa şi talentul de care face risipă în comentariile cu pricina.

           2. În Luceafărul de dimineaţă nr. 8, sub titlul Cartea lunii, vor apărea cronicile Andreei Hedeş şi Cameliei Săpoiu. Încă n-am văzut textele ( al Cameliei Săpoiu a apărut pe blog, dar se pare că între timp a suferit modificări ). Le mulţumesc foarte mult celor două scriitoare.

Un interviu pentru revista "SUD"

   

        Fostul meu profesor istorie şi director din liceu, Constantin Bărbuţă, mi-a făcut onoarea de a-mi lua, în această vară, un interviu pentru revista SUD. Cum mai spuneam şi cu alt prilej, Domnia Sa este incredibil de tânăr –mă simt eu mai bătrân, deşi între noi e o diferenţă de cincisprezece ani -, plin de elanuri intelectuale, pasionat de istorie şi de literatură. E un cititor entuziast, conectat la realităţile culturale ale României de azi.

        
"Profesorul şi scriitorul Şerban Tomşa  face parte din categoria intelectualilor de rasă, rara avis, caracterizaţi prin dăruire, talent, iubire şi ataşament faţă de cărţi şi de meseria de dascăl.  El este apreciat de elevi, respectat de părinţi şi colegi de breaslă, deopotrivă pentru activitatea sa şi pentru rezultatele obţinute, cât şi pentru comportamentul în comunitate. Recent, Şerban Tomşa a publicat un nou roman – Călugărul negru, Editura Tracus Arte, 2013 -, al patrulea în ultimul deceniu, la fel de bine primit de cititori şi de obştea sciitoricească al cărei membru este. Este un prilej pentru redacţia revistei Sud de a-i lua un interviu menit a înlesni mai buna cunoaştere a unei personalităţi autentice, discrete, care trăieşte, munceşte şi creează acolo unde a făcut primii paşi în viaţă, în comuna Gratia, judeţul Teleorman, foarte aproape de Siliştea Moromeţilor."( Constantin Bărbuţă )

„Bolintinul este oraşul cu cel mai sonor cer din lume”

Constantin Bărbuţă.: Mărturisesc, stimate coleg Şerban Tomşa, că acest interviu, pe care mi-l acordaţi cu amabilitate sub umbrarul din curtea casei, are, între altele, are o motivare mai vrche. Vă cunosc de când eraţi elev al Liceului din Bolintin Vale, acum mai bine de patru decenii. Vă rog să împărtăşiţi, pentru cititorii revistei Sud, reperele puţin cunoscute ale biografiei dumneavoastră, neutând să vă referiţi la debutul literar.

Şerban Tomşa :    Sigur, sigur, domnule Constantin Bărbuţă. Aţi fost profesorul meu de istorie în liceu, dascălul meu favorit, dacă pot spune aşa. Ţin minte că lecţiile dumneavoastră îmi plăceau cel mai mult, alături de orele de română ţinute de neuitata mea dirigintă, doamna Ani Şerban. Aveaţi un entuziasm intelectual, o generozitate spirituală care ni s-a transmis şi nouă elevilor. Se pare că aprecierea era reciprocă. La lucrări scrie îmi puneaţi nu 10, ci „F. F. Bine „ ! Pe urmă aţi fost directorul meu. Ţin minte că atunci când publicam poeme în Luceafărul, cumpăraţi revista, citeaţi producţiile mele, apoi mă chemaţi în cabinetul dumneavoastră, la discuţii. Eram tare mândru de statutul meu, de poet al liceului.Ne-ar lua prea mult spaţiu să luăm în discuţie toate reperele importante ale biografiei mele. Poate când îmi voi scrie memoriile... Să ne limităm la ideea de formare şi la apropierea de cărţi. În satul meu citeam cărţile în spaţii privilegiate : prin luminişurile lizierelor de salcâmi, culcat printre flori de lavandă pe care se puneau fluturi şi albine şi prin cimitirul care era năpădit de tufe de liliac şi de stânjenei violeţi. Devii cititor pasionat numai dacă ai norocul să găseşti încă din copilărie o carte care să-ţi dezvăluie magia literaturii. O poartă de intrare. Pentru mine, o asemenea operă a fost Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Pe atunci nu terminat o carte dacă nu găseam alta cel puţin la fel de interesantă. Îmi era teamă de realitate şi preferam spaţiul ocrotitor al capodoperelor. În Bolintin am descoperit biblioteca locală, gestionată atunci de doamna profesoară Ioana Şandru. Acolo i-am descoperit pe Faulkner, Hemingway, Dostoievski, Cehov. Stăteam în gazdă la un bătrân din centru – Ghiţă Cristea se numea – în spatele ceasornicăriei, într-o cameră care dădea direct afară. Nu prea aveam ce să mănânc – drumul la cantina liceului îmi lua prea mult timp -, iar în dimineţile de iarnă spărgeam gheaţa din găleata cu apă pentru a mă putea spăla pe ochi. Bolintinul era un loc special şi aşa va rămâne toată viaţa în inima mea. Când ploua, mă desfătau grozav tunetele şi pot spune şi acum că Bolintinul este oraşul cu cel mai sonor cer din lume. Lângă biserică, în partea dinspre Şcoala Gimnazială, era un chioşc de ziare de unde cumpăram România literară şi Luceafărul. Vânzătoare era o doamnă brunetă, drăguţă, zâmbitoare. Erau colegii, era fata de care mă îndrăgostisem – se numea Mariana Ungureanu – şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul. ( Abia acum i-am descoperit pe copiii ei, pe Facebook. ) Eram prieten cu Alexandru Borţan ( ajuns căpitan de vas ), Pavel Staicu, Mihaela şi Nadia Dumitriu, pe atunci eleve de gimnaziu. ( Astăzi, Mihaela este profesoară la liceul din localitate. )Erau profesorii, intelectuali veritabili, care citeau şi se documentau temeinic în legătură cu ceea ce predau la clasă. La cenaclu i-am cunoscut pe soţii Ioana şi Neculai Şandru, oameni de o rară căldură sufletească, altruişti cu adolescenţii, profesori cu vocaţie de mentori.

Atunci, în 1974, am debutat în Luceafărul, cu poezia Eu iubesc trandafirii. Semnam George Vlăsceanu. Şi tot în Bolintin, în acelaşi an, pe scena căminului cultural, mi s-a înmânat Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Dimitrie Bolintineanu”. Preşedintele juriului a fost poetul Florin Mugur care a declarat că nu va semna nimic dacă nu voi fi premiat.Ulterior m-a îndemnat să-l caut şi să scriu un roman, pentru a-l tipări la Cartea Românească. A fost un tren pe care l-am pierdut.

"Educaţia se face acasă, în proporţie de peste 90%"

Constantin Bărbuţă : După absolvirea liceului – secţia umană – şi a Facultăţii de filologie, Universitatea din Bucureşti, aţi revenit ca profesor de limba şi literatura română în satul natal, unde funcţionaţi şi în prezent. Sunteţi pe deplin îndreptăţit să faceţi o retrospectivă şi o paralelă, cu „lumini şi umbre”, asupra evoluţiei procesului de educaţie, înainte şi după evenimentele din 1989, cu referire la mediul rural.

  
Şerban Tomşa :Mai întâi, vreau să fac o precizare. Educaţia se face acasă, în proporţie de peste 90%. La şcoală, copilul este iniţiat în diferite domenii, iar comportamentul său suferă o cizelare benefică. Cine nu are, din familie, un minimum de deprinderi ţinând de o conduită civilizată merge degeaba la şcoală. Să revenim... Înainte de ‘89 a fost o vreme întunecată din toate punctele de vedere. Ştiţi foarte bine cât de greu o duceam. Dar nici atunci intelectuali nu erau târăţi în mocirlă şi condamnaţi la o foame crâncenă, cum sunt acum. Ştiutorul de carte era respectat de toată lumea, cu excepţia celor care aveau funcţii de răspundere pe linie de partid. Aveam elevi buni, obţineam premii la olimpiadele şcolare şi mă bucuram de recunoştinţa oamenilor care erau mândri că odraslele lor mă au profesor. Îmi consumau însă mult timp şedinţele dese, nesfârşite. Unele durau peste cinci ore şi plecam acasă aproape de miezul nopţii, când curentul electric era deja luat. Erau activităţi pionereşti, create artificial, festivităţi, serbări, Cântarea României, învăţământ politico-ideologic ( instructorii de atunci sunt directori şi azi  ! ), pregătire pentru apărarea patriei, schimburi de experienţă, practică productivă etc, care ne consumau restul de energie rămasă. Elevii erau însă interesaţi de carte şi obţineam performanţe extraordinare. Singurul neajuns era constrângerea simţită tot mai mult ca un act exterior procesului didactic. Părinţii aveau şi ei o atitudine pozitivă faţă de şcoală şi rezultatele nu întârziau să apară. Totuşi, nu era deloc bine. După 1989, vrând să facem reformă, miniştrii noştri au aruncat şi copilul, odată cu apa din copaie. S-a dus de râpă şi ceea ce era bun. Elevii nu mai au nicio motivaţie să înveţe, părinţii aleargă înnebuniţi după o bucată de pâine, pentru a spuravieţui, nemaiavând timp pentru copii. Cei mici îşi manipulează „babacii”, prin informaţii distorsionate, ba chiar şi unii dacăli au luat-o pe arătură. Cu câţiva ani în urmă, când îi arătam unui prieten că am cele mai bune rezultate şi că ar trebui să primesc salariu de merit, omul mi-a dat o replică năucitoare : „Să ştii că astăzi, în şcoală, nu se mai pune accentul pe învăţătură ! „Profesorii nu mai sunt nici ei motivaţi, fiindcă nu sunt plătiţi. Ştiţi cât primeşte un profesor care a publicat mai multe cărţi în specialitate ? Un punct !  Din fericire, de câţiva ani am o directoare tânără, competentă, civilizată, un caracter deosebit, lucru atât de rar în zilele noastre. E şi ăsta un noroc.

"Radu Aldulescu a reuşit, de unul singur, să întoarcă romanul românesc la sursele sale originare" 

Constantin Bărbuţă : În primele două decenii după debutul la catedră, aţi avut o prezenţă sporadică şi simbolică în plan literar, cu eseuri, articole critice, colaborări la eviste de cultură. În 2003 aţi „explodat” cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat de de alte trei romane, din trei în trei ani. Cărţile v-au adus notorietate şi, într-un anumit fel, o nouă identitate : Şerban Tomşa. Ce reprezintă, aşadar, deceniul 2003-2013 pentru creaţia scriitorului deja consacrat şi, nu în ultimul rând, de ce aţi publicat atât de târziu ?

Şerban Tomşa : Întrebările dumneavoastră solicită răspunsuri ample. S-o luăm cu răbdare, încercând să fim cât mai la obiect. Am debutat, cum spuneam, în 1984, la optsprezece ani. În facultate i-am cunoscut pe Ion Stratan, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu, Călin Mihăilescu,  Romulus Bucur, Doru Mareş, Bogdan Ghiu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu. Începusem să public prin revistele studenţeşti poeme şi eseuri, îmi făceam mâna, mă împrietenisem cu Ion Stratan, care avea darul de a crea emulaţie în jurul său, frecventam Cenaclul de Luni ( îl admiram foarte mult pe Nicolae Manolescu, în care vedeam un Sartre autohton ), mă pregăteam să explodez, cum spuneţi dumneavoastră, când mi s-a întâmplat un lucru ciudat. Am fost avertizat de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate pentru relaţii cu străinii. Ce făceam, de fapt ? Jucam fotbal cu nişte cubanezi şi urmăream meciurile de fotbal la un televizor Sport al unor unguri. Femeia, foarte îngrijorată, a vrut să mă prevină. Deja simţisem că se întâmplă ceva straniu în jurul meu. Noaptea mă urmăreau, prin oraş, nişte maşini negre, iar într-un rând una a urcat pe trotuar după mine, speriindu-l rău pe un amic care nu s-a mai oprit din fugă până la cămin. Într-o berărie, la Kogălniceanu, un ins dubios, beat mort, voia să-mi zică ceva, dar era prea băut şi nu ştia cum să procedeze. Eram mai naiv decât Fabricio del Dongo, dar la fel de curajos ca şi eroul lui Stendhal. Cealaltă secretară, turnătoare, a reclamat-o pe prima că previne studenţii etc., fără să ştia că doamna binevoitoare avea spate puternic. Urmarea ? Turnătoarea a intrat în puşcărie, fiindcă îşi însuşise nişte burse şi semnase în locul studenţilor, iar eu mi-am simţit capul dintr-o dată gol şi străbătut de fulgere de durere. Mi s-au inflamat încheieturile craniului, aveam temperatură şi timp de nouă luni nu prea am ştiut ce e cu mine. Medicii de la Spitalul Studenţesc dădeau din umeri şi îmi prescriau Ampicilină – cred că am luat o tonă – şi îmi făceau Penicilină injectabilă. Mă făcuseră ciur. Am stat vreo opt luni în spital şi am dat două sesiuni năuc. Nici azi nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Noroc că un student, internat şi elcu mine, mi-a dat ideea de a folosi Propolis de albine. Am mestecat, o vară întreagă, vreo trei kilograme de Propolis brut ( pe atunci era ieftin şi se găsea la piaţă ) şimi-am revenit puţin, însă am rămas cu sechele. E inutil să spun că renunţasem la scris şi că m-am dedicat ulterior meseriei de dascăl. Ca profesor, făceam ore între patru şi şase ore, săptămânal, neplătite, aveam program de pregătire suplimentară cu toate clasele şi suportam mizeriile făcute de un director care se gândea numai la scaunul şi la buzunarul său. Abia când am descoprit primele romane ale lui Radu Aldulescu – cu care mai târziu m-am împrietenit – mi-am dat seama că literatura noastră se poate înnoi. Romanul ajunsese la o anemiere epică fără precedent, iar Radu Aldulescu a reuşit performanţa de a întoarce această specie literară, de unul singur, la sursele sale originare : viaţa adevărată, cu resorturi psihologice şi sociale.  ( Să nu uit : meritul criticii literare este că a omologat acţiunea culturală a lui Radu Aldulescu.) Şi m-am reapucat de scris. Dar nu mi-a fost uşor. Dacă nu-ţi întinde mâna cineva şi nu te iau în serios oamenii de valoare eşti pierdut. Ei, bine, eu am avut o şansă bună. După depresia violentă din 2006, care m-a dus până în pragul morţii, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în revista Litere. Mădălina Ghiu m-a publicat la Cartea Românească, Radu Aldulescu m-a comparat cu Kafka ( „ un Kafka autohton” m-a numit romancierul, dar, din nefericire, cronica sa,  din Luceafărul, a fost înjumătăţit de redactorul-şef ), iar Horia Gârbea mi-a acordat un sprijin decisiv pentru primirea în Uniunea Scriitorilor. Al. Cistelecan a cris o cronică superprofesionistă la Biblioteca lui Noe. Tudor Cristea, Valeria Manta Tăicuţu şi Ana Dobre au scris despre toate cărţile mele. În România literară a mai scris un tânăr misterios, Emil Măgură, o recenzie impresionantă prin inteligenţă şi competenţă. Ce s-o fi ales de el ? Va fi fost psedonimul vreunui cunosct critic de azi ? Nu-l uit nici pe George Geacăr, care s-a pronunţat cu multă simpatie despre primul meu op. Cred că a fost prima cronică apărută despre mine. Până să moară în condiţii mai mult decât suspecte, Ion Stratan mi-a fost cel mai bun prieten, oferindu-mi sprijin moral, chiar dacă locuiam departe unul de celălat şi vorbeam numai la telefon. De asemenea, Stan V. Cristea, teleormăneanul meu emblematic, mare cărturar şi mare caracter, mă ajută şi îmi este mereu alături, ocrotind-mă şi veghind asupra mea. Am avut norocul ca primul roman, Biblioteca lui Noe, 2003,  să beneficieze de trei recenzii în România literară. Două dintre acestea îi apaţineau lui Constantin Ţoiu. În 2006, mi-a apărut al doilea op, dar am trecut prin momente de coşmar, datorită depresiei. În fine, Gheţarul, Editura Cartea Românească 2009,  mi-a adus consacrarea şi a fost un argument decisiv pentru intrarea în USR. Ultimul roman, Călugărul negru, tocmai a apărut la Tracus Arte, unde am avut bucuria de a colabora cu strălucitul poet Teodor Dună. Deceniul 2013-2013 a reprezentat revenirea la prima mea dragoste, literatura şi dobândirea statutului de scriitor.

Lumea ficţională unui romancier începe să se constituie cu anumite scene trăite în copilărie. Aceea este uşa de acces către propria identitate. Sunt de părere că fiecare scriitor trebuie să aibă  o amprentă stilistică a lui, o viziune proprie, uşor de recunoscut

Constantin Bărbuţă. : Iubitorii deliteratură vor fi încântaţi să afle, din sursă directă, multe indicii definitorii privind stilul, zona de inspiraţie, personajele cu nume ciudate, hazlii – prin asocieri cu figuri celebre sau prin referiri la evenimente istorice cunoscute -, care să-i conducă la timpul şi spaţiul lumii evocate în romanele dumneavoatră.

Şerban Tomşa : Cu mai mulţi ani în urmă, Gabriel Gafiţa a publicat un roman cu cheie, Iarna e o altă ţară. S-au recunoscut în text o mulţime de oameni de litere şi profesori universitari. Cel mai tăvălit a ieşit un asistent universitar pe care l-am avut în facultate, căruia i se descria, în carte, nunta cu o fostă studentă a lui. Era mereu întrebat : „ Cum e, dom profesor, cu romanul ăla ? „ „ Ce să fie, dragă ? Nu-i nimic. Realitatea e una, ficţiunea e alta. Nu se încurcă între ele.” Răspunsul profesorului era inteligent şi de bun-simţ. MarinPreda şi Sorin Stoica au avut însă mari necazuri cu consătenii lor, pe care i-au „prins” în povestirile şi în romanele lor. Am păţit-o şi eu.  Nişte foşti prieteni – mi-e jenă să vă spun ce profesie au ! - au umblat din casă în casă cu cărţile mele în mână, arătându-le cetăţenilor : „ Aici râde de tine, aici îl ponegreşte pe Gheorghe că bea, dincolo îşi bate joc de Ilie, că umblă după femei şi fură.” Zadarnic le-am explicat că literatura nu râde de nimeni şi nu „critică” defectele oamenilor.  Au încercat din răsputeri să-mi facă duşmani, să mă discrediteze, să mă izoleze, dar pe termen lung demersul lor s-a dovedit a fi comic.

Să vă dau un exemplu. Într-unul dintre romanele mele există un personaj episodic, Cabinetu Unu. Patru cititori oneşti, proveniţi din medii sociale şi zone geografice variate, au identificat, în el, persoane diferite : un preşedinte de cooperaţie, un secretar de partid, un primar şi un inspector financiar. Fiecare cetăţean recunoscut în volum este duşmanul celui care l-a semnalat. S-au găsit binevoitori care i-au înştiinţat pe oameni că i-am încondeiat în cartea mea. Două presupuse modele  s-au bucurat că i-am băgat în poveste, unul s-a prefăcut indiferent, iar ultimul s-a supărat rău. Personajul meu ţine de pură închipuire, dar unii citesc ficţiunile ca pe ziare. Cea mai uimitoare confuzie a făcut-o un prieten care mă cunoaşte bine. Şi atunci mă întreb cui îi mai servesc proiectele estetice.

 Lumea ficţională unui romancier începe să se constituie cu anumite scene trăite în copilărie. Aceea este uşa de acces către propria identitate. Apoi vine restul. Eu am pus situaţia politică de la noi într-un context absurd, urmărind nu să satirizez pe cineva sau ceva, ci să obţin efecte estetice. Gazetăria are menirea să îndrepte lucrurile în societate – deşi văd că, prin etalarea prostiei agresive, mai mult le strică -, iar opera literară este sortită să încânte prin umor şi prin frumuseţe. Deşi mulţi se recunosc în romanele mele, personajele mele sunt imaginare în proporţie de 99%. Numele lor sunt, de asemenea,  inventate. În ceea ce priveşte stilul, lucrurile sunt ceva mai complicate. Sunt de părere că fiecare scriitor trebuie să aibă  o amprentă stilistică a lui, o viziune proprie, uşor de recunoscut. Un scriitor din provincie mi-a mărturisit că a fost şocat de Maimuţe în haremul nopţi ( 2006 ). Mi-a zis că va da cartea şi soţiei sale să o citească, dar că va fi nevoie să o pregătescă sufleteşte. O împrumutase şi unui critic, care s-a interesat cum arăt, cum mă comport şi...dacă sunt sănătos la cap. E, după reacţiile astea, am presupus că sunt destul de original şi m-am bucurat foarte mult.

 Constantin Bărbuţă : Veţi menţine consecvenţa de a publica un roman la fiecare trei ani ? Dacă da, întrezărim că al cincilea roman semnat de Şerban Tomşa va apărea în anul 2016, când autorul va împlini 60 de ani. V-aţi gândit la titlu şi cui va fi dedicat ?

Şerban Tomşa : Peste trei ani voi împlini.... ? Glumiţi ! Simt că nu m-am schimbat cu nimic încă de pe vremea studenţiei. Vorbind serios, aici, unde trăiesc, departe de viaţa literară, nu am suficient timp pentru scris şi citit. O fac printre picături. Dacă nu m-aş duce la şcoală zilnic, pe un salariu de nimic, dacă n-aş munci în grădină şi dacă n-aş avea alte atâtea lucruri de făcut, aş scrie mai mult şi mai bine. De obicei, scriu un roman într-un an. Apoi îl pun la dospit. În sfârşit, trec la modificări. De pildă, sunt nemulţumit de Gheţarul, unde acţiunea se petrece simultan în trecut, prezent şi viitor. La o nouă ediţie, îl voi revizui serios. Redactorul volumului s-a mărginit să taie cuvintele care încep cu „p” şi „c”, răpind textului farmecul oral iniţial.  Aş modifica toate romanele mele, cu excepţia Călugărului Negru. Viitorul roman ? E scris pe jumătate, are un titlu frumos, dar nu vi-l dezvălui acum. Îi va fi dedicat tot fiicei mele, Nicolle Daliss. Toate cărţile mele îi sunt dedicate ei. Deocamdată pregătesc un volum de povestiri al cărui nucleu va fi o nuvelă pseudoistorică, scrisă cât se poate de modern. Să văd spre ce editură mă voi orienta.

"Aş fi vrut să semăn cu Faulkner, Knut Hamsun sau Ştefan Bănulescu.”

Constantin Bărbuţă : Ce roman, dintre cele scrise de dumneavoastră, vă place cel mai mult ?

Şerban Tomşa : Îmi îndrăgesc cărţile aşa cum îşi iubesc musulmanii nevestele : ultima îmi place cel mai mult. Apoi penultima. Şi tot aşa. Cea mai încărcată de aşteptări este însă opera la care încă lucrez.

Constantin Bărbuţă : Modele ? Scriitori preferaţi ?

Şerban Tomşa : Aş fi vrut să semăn cu Faulkner, Knut Hamsun sau Ştefan Bănulescu, dar am ajuns vecin cu Bulgakov, Gogol şi Mircea Eliade. Fireşte, păstrându-ne lungul nasului. Îmi plac mai mulţi poeţi, prozatori şi critici - îi consider scriitori şi pe aceştia -, dar făcusem o lungă listă care avea două dezavantaje. Primul, că îmi dădeam seama că am uitat de fiecare dată pe câte cineva. Altul, că nu încăpea în spaţiul pe care îl avem la dispoziţie. 

"Mă consider, din punct de vedere spiritual, un fiu al Bolintinului „

Constantin Bărbuţă : Vă mulţumesc în numele redacţiei şi cititorilor revistei Sud, rugându-vă să le adresaţi câteva cuvinte în încheiere.

Şerban Tomşa : În primul rând, îi asigur pe cititorii revistei Sud că mă consider, din punct de vedere spiritual,  un fiu al Bolintinului. Acolo m-am format, acolo m-am îndrăgostit fără speranţă, acolo am primit primul mare premiu literar, acolo am amintiri de neuitat. Tot când trăiam şi învăţam în Bolintin, am debutat în literatură. De altminteri, localitatea mea şi Bolintinul fac parte din fostul judeţ Vlaşca. Suntem vlăsceni, facem parte din aceeaşi familie.

      În al doilea rând, îi asigur pe prietenii dumneavoastră că lectura cărţilor îi face pe oameni mai buni şi mai generoşi. Îi sfătuiesc să citească revista Sud în formatul actual, fiindcă înţeleg că noul redactor-şef, reputatul istoric Vasile Grigorescu, doreşte să promoveze în forţă valoarile culturale contemporane şi să canalizeze, prin Sud, toate energiile intelectuale care se manifestă în vechea şi eterna noastră Valahie. Îi doresc succes şi Domniei Sale !

             

Semnal editorial : "Ţara de sub fluturi" de Dragoş Voicu

     Dragoş Voicu a debutat în 2009, cu romanul Coada, la Ed. Cartea Românească, unde a câştigat concursul de debut. Am scris cu entuziasm, la vremea respectivă, despre cartea tânăruui prozator.

În 2013, lui Dragoş Voicu i-a apărut, la Ed. A.T.U., distopia Ţara de sub fluturi. Iată prezentarea mea de pe ultima copertă :

          "Ceea ce surprinde – iar pe unii chiar îi şochează ! – în cea de-a doua sa carte a lui  Dragoş Voicu este radicalismul viziunii artistice . Nimic din naivitatea jucată care îl îmbia pe cititor la lectură în  Coada. Prozatorul îăi schimbă nu numai uneltele, ci şi modalitatea de construi.  Temele și motivele literare sunt edificatoare : descompunerea, plecarea, neîncrederea, suferința, foamea, corupția.  Tot ce se mişcă stă sub semnul disperării, iar politicul îşi întinde umbra-i letală peste vieţile personajelor.  Acestea fac figură de sinistraţi și de animale hăituite. Li se confiscă locuinţele şi ajung să trăiască în corturi. Criza în care se află noua lume imaginată de Dragoş Voicu este una neagră, deformatoare, grotescă.  Destrămarea umană  este totală, disoluţia biologicului fiind un element esenţial în economia naraţiunii.  Oamenilor le cade părul,  vântul aduce fâşii și bucle de păr, amestecate cu haine care se zdrenţuiesc sub privirile trecătorilor, iar morţii transpiră în sicrie.  Făpturile lui Dumnezeu se manifestă în aceeaşi tonalitate. Animalele şi păsările îşi leapădă blănurile şi penele, apărând în imagini de coşmar : pisicile par „pui de draci ” cocoţaţi pe garduri, câinii au devenit „saci transparenţi, îndesaţi cu viscere”, găinile înviază în oale. Pământul, plantele şi mecanismele sociale sunt prinse într-un vârtej halucinant. Până şi scenele sexuale capătă turnura unui coşmar.   Parabolă şi distopie, cartea lui Dragoş Voicu este o ontologie a destrămării pline de cruzime, o evocare dură a celui mai negru Infern, o Apocalipsă a societăţii moderne.

                                                               Şerban Tomşa"

P.S. Yahoo m-a anunţat din nou că un intrus - care a avut şi parola corectă ! - a încercat să intre pe contul meu de e-mail. Locaţia : Nigeria. A reînviat Securitatea, care mă urmărea în studenţie ? Cin' să fie, cin' să fie ? Un mistreţ cu pălărie ? Îl anunţ pe bandit că mi-am cumpărat puşcă. Iar treaba cu Nigeria nu ţine. Ştiu mai bine decât alţii să descifrez o legendă.

Cronica Valeriei Manta Tăicuţu

      În nr. 29 al revistei Spaţii culturale a apărut cronica Valeriei Manta Tăicuţu la romanul  Călugărul Negru : "Avem de-a face cu opera unui prozator de prima mână , cultivat, care are ceva de spus ş i o face cu talent." Mulţumesc, Valeria Manta Tăicuţu ! În acelaşi număr a apărut un amplu fragment - pag. 37-43 - din nuvela mea Supraveghetorul.
Se anunţă cronici şi în alte reviste.

  Textul semnat de Valeria Manta Tăicuţu şi fragmentele din nuvela mea pot fi citite aici : http://spatiiculturale.0catch.com/  

Lecţiile primite de Rastignac sau despre teatralitatea lui Balzac

         Recitirea romanului Le père Goriot de Balzac a fost o plăcută surpriză. Recitisem înainte Mănăstirea din Parma şi Educaţie sentimentală şi am avut astfel prilejul de a-l compara pe Balzac cu doi dintre iluştrii săi compatrioţi, Stendhal şi Flaubert. Cu primul a trăit aproape în aceeaşi perioadă, iar al doilea avea 29 de ani - în 1850 -  când autorul Comediei umane a închis pentru totdeauna ochii.
Balzac îşi pune în bătaie tunurile epice în mod sistematic, aproape didactic. Descrie mai întâi cartierul în care funcţionează pensiunea doamnei Vauquer, apoi prezintă faţada casei, curtea, grădina, interioarele şi, în sfârşit, introduce în scenă, unul câte unul, personajele. Deseori, în cursul naraţiunii, arată că ştie ce gândesc simultan toate personajele implicate într-o scenă şi la caracterizează direct, precum Nicolae Filimon, folosind adjective tari. Alteori comentează şi face aprecieri în legătură cu deciziile luate de eroii săi. Noroc că aceste consideraţii sunt la limita suportabilului şi nu abundă ca în Delirul lui Preda, de exemplu. Sunt aspecte care nouă, azi, ni se par naivităţi. Infinit mai abil este, la acest capitol, Flaubert.
        Ca şi Stendhal, autorul lui Le père Goriot  este un fin psiholog, cu intuiţii fine. Surprinde, de pildă, foarte bine firile meschine, ipocrite, care n-au încredere în oamenii apropiaţi, dar, încercând să-i impresioneze pe noii veniţi, ajung victimele acestora. Balzac are o teorie bine cristalizată despre societate, exprimată fie de narator, fie de personaje. E un scriitor tezist, demonstrativ, care îşi dramatizează ideile. Interesante sunt, sub acest aspect, lecţiile primite de Rastignac. Prima este un fel de educaţie sentimentală, un cod de bune maniere şi vine din partea  vicontesei de  Beauséant, verişoara sa. E amară, lucidă şi are ca temă parvenirea prin intermediul femeilor. A doua, ţinută de Vautrin, este dură, cinică, adâncind ideile doamnei de Beauséant în direcţia reuşitei prin intermediul banilor. Ocnaşul - personaj cu aură mitologică, desprins parcă din Mizerabilii lui Hugo, roman care va apărea cu aproape treizeci de ani mai târziu ! - demontează, pentru Rastignac, resorturile psihologice şi economice ale epocii, arătând că societatea este o cocină murdară, populată de monştri. În fine, ultima învăţătură o culege Rastignac din gura lui Goriot, personaj tragic, adevărat simbol al Tatălui iubitor. Este o lecţie patetică, a iubirii paterne înşelate. Personajele menţionate ţin discursuri, etalează elocvenţă, au o anumită retorică, exact ca în monologurile rostite în piesele de teatru. 
         Cu toate acestea, continuum-ul romanesc despre care vorbesc criticii este, la Balzac, mai consistent decât la Flaubert, care pare a scrie fără intrigă. Balzac este mai scenic decât la Stendhal, un adevărat biograf al propriilor personaje şi maestru al conflictelor interioare. Autorul lui Lucien Leuwen stăpâneşte tehnica omisiunii, sărind uneori peste mulţi ani din viaţa personajelor, în vreme ce la Balzac, coerenţa epică este covârşitoare. Acesta din urmă face parte dintre scriitorii a căror artă literară este accesibilă cititorilor din toate straturile sociale. Este un autor universal.
         Lumea descrisă de el pare a fi cea din zilele noastre.  Nu poţi răzbate sus decât "prin strălucirea geniului " ori prin "iscusinţa corupţiei" : " Cinstea nu serveşte la nimic.Oamenii se pleacă sub puterea geniului, îl urăsc, încearcă să-l defaime, pentru că geniul ia ce i se cuvine şi nu împarte cu nimeni ; dacă însă stăruie, oamenii se pleacă în faţa lui ; pe scurt, îl adora în genunchi dacă n-au putut să-l îngroape în noroi. Dar talentele sunt rare ; corupţia este în floare. Corupţia este astfel arma mediocrităţii care se revarsă din belşug şi pretutindeni îi vei simţi ascuţişul....De aceea omul cinstit este inamicul tuturor. " Francezul parcă ar scrie despre România acestui început de mileniu, cu deosebirea că mediocrii au reuşit, la noi, să înăbuşe şi majoritatea talentelor de orice fel. Performanţă sinucigaşă pentru un popor.

Teoria mistriei

           M-am întrebat de ce vinde Mihaela Rădulescu atâtea cărţi, fără să aibă brumă de talent.
Acum m-am dumirit. Ea dă de înţeles că ştie multe lucruri rămase inaccesibile oamenilor de rând, mai ales dacă aceştia sunt bărbaţi. Un scriitor semnalează, pe Facebook, un text de pe blogul Mihaelei, în care diva ne lămureşte ce e cu psihologia femeii. Pe scurt, femeile caută în jur ceea ce nu au acasă : "De aceea, când un alt bărbat îţi face exact complimentul după care tânjeşti cu limba scoasă, aventura e ca şi ambalată. Acceleraţia se calcă până la fund, se încalcă mai toate regulile de circulaţie socială, adrenalina şi foliculina izbucnesc în lacrimi de plăcere şi frâna se foloseşte doar când ce ai acasă e, totuşi, mai convenabil şi mai trainic decât varianta adulterină."
          Nu e vorba de spirit, cultură, inteligenţă, rafinament. Nu. Totul se reduce la ideea de pat, de volan şi de... mistrie. Omul e făcut să simtă, să mângîie şi să guste, adică să trăiască la nivel epidermic : "Oricât ne amăgim că femeia e cucerită de spiritul, mintea, talentul sau romantismul unui alt bărbat interzis, deznodământul conţine sex. Bine, dragoste făcută cu disperare, cu minuţiozitate şi chiar perversitate. Când e rost de aventură, nimic nu te mai opreşte să fii exact opusul femeii blajine şi decente pe care o ştiu familia, colegii şi vecinii...Femeile sunt la fel de libere ca şi bărbaţii să simtă, să mângâie, să guste, să primească, să trăiască". Aşteptam dezvăluiri senzaţionale, dar, după cum se  vede, MIhaela ne comunică, în felul ei, lucruri bănuite de noi toţi. E clar : romantismul e mort, iubirea a devenit dorinţă şi e condiţionată de repere ştiute de când lumea. Şi mai departe : "Femeile sofisticate nu povestesc din aşternut, însă ar avea cele mai năucitoare poveşti. O minte deschisă, cu o inimă încinsă de amor, e în stare de orice în materie de dorinţă, sex, gest curajos sau minciună dusă la perfecţiune...Cu cât ochelarii femeii sunt mai vizibili pe nas, cu atât s-ar putea să descoperim o încălcare mai spectaculoasă a preceptelor morale. Nevoia de aventură, dorinţa de a fi… dorită există în orice femeie, chiar dacă mărturisirea li se pare mai păcătoasă decât sexul oral sau în grup. Şi culmea e că dacă astfel de femei ar fi prinse asupra faptului, aproape nimănui nu i-ar veni să creadă că ceea ce vede este adevărat. Aparenţele înşală mai bine decât nevestele disperate, totuşi..." Cu alte cuvinte, cu cât pare mai serioasă, o femeie e cu atât mai...răvăşită de fantezii sexuale şi mai infidelă. Parcă îl aud pe un mucalit - căruia îi dispăruse şi simţul umorului cu prilejul respectiv ! -  vorbind despre o femeie care îi deziluzionase pe toţi când se aflase că ea se drăgosteşte, pe bani puţini, cu un boşorog obsedat de sex : " Bă, cu cât pare mai deşteaptă, cu atât o femeie este mai proastă. Credeam că e ceva de capul ăsteia." Cât despre faptul că femeile sunt potrivite să deruleze operaţiuni...secrete, mă pufneşte râsul. Am ajunge să vedem secrete de stat dezbătute la Măruţă şi la Dan Diaconescu. Chestia aia populară cu "nu te ştie nici vântul, nici pământul" e de o naivitate înduioşătoare. Comunitatea ştie ce face fiecare persoană de sex feminin, de parcă bravii cetăţeni ar avea ochelari magici cu care văd prin ziduri. Dacă se întâmplă ca vreo frumoasă să fie mai discretă, are grijă hăndrălăul ei să-i facă publicitate, lăudându-se la târg, la moară şi la intersecţii. 
         Culmea e că Mihaela Rădulescu descoperă o temă interesantă din punct de vedere literar, dar nu ştie sau nu poate s-o expună decent, chit că ea încearcă să dea problemei o dimensiune mitică : "Fiecare femeie are vocaţia Anei, care acceptă să fie zidită de un Manole, pentru plăcerea lui, dar şi pentru că ştie sigur, în adâncul ei, că doar de ea depinde să dărâme zidul şi să-l lase pe Manole cu mistria dezamăgită.” Sigur, o mistrie rămâne foarte dezamăgită, dacă este prost ambalată - într-o Dacie veche ori într-o garsonieră sărăcăcioasă - şi se învecinează cu un buzunar modest.
Până la urmă, în viziunea Mihaelei, tărăşenia e destul de simplă : femeile aleargă mai tot timpul după mistrii măreţe şi entuziaste, pe măsura visurilor lor. Altele decât cele pe care le au la domiciliu. Că, în acest război, unii rămân cu mistriile...decepţionate e altă treabă.

P. S. Ar fi interesant de ştiut dacă Freud a psihanalizat mistria ca simbol falic. Volanul, în mod sigur nu. În orice caz, gânditoarei noastre i--ar fi venit mai la îndemână să folosească noţiunea de tulumbă a pompierilor. Cred că ea i-a lăsat pe unii cu "mistriile dezamăgite", dar nu ar fugi niciodată de un pompier cu tulumba plină. În plus, fata asta a demonstrat că lucrurile sunt mai complexe şi că o mistrie mare nu-ţi asigură fericirea sau succesul pe termen lung. A avut la dispoziţie un instrument de aproximativ 30 de cm, dar, fire perfecţionistă fiind, a căutat şi altele. Se dovedeşte - a câta oară ? - că mistriile mari sunt păguboase, le orientează greşit pe femei - o doamnă care a încercat acelaşi dispozitiv s-a înverşunat să caute zidari pe malurile Bosforului ! - şi le induc în eroare în legătură cu posibilităţile bărbaţilor. Ele ajung să creadă că un amorez normal trebuie să fie dotat cât cinci măgari, o balenă şi un elefant la un loc. Dacă nimeresc unul care are numai o zestre de armăsar, consideră că n-au avut pic de noroc pe lumea asta şi sunt profund nefericite.

Semnal editorial : "Revoluţia borfaşilor" de Cristian Meleşteu

          La numai un an de la Radiografia unei zile de mai, Cartea Românească, 2012, Cristian Meleşteu revine în forţă romanul Revoluţia borfaşilor, Tracus Arte, 2013. Îmi place în mod deosebit acest tânăr prozator, înzestrat cu un stil fluent şi cu o viziune artistică originală. Revoluţia borfaşilor se ridică la nivelul celor mai bune pagini ale volumului anteriror, făcând un pas înainte în ceea ce priveşte anvergura construcţiei narative. Cele şapte părţi ale opului poartă titluri inspirate, cu iz livresc-cultural, după numele unor tablouri de Bosch, amintindu-mi de verva metaforică şi imagistică a lui D. R. Popescu : Ispitirea Sfântului Anton, Grădina desfătărilor lumeşti, Carul cu fân, Corabia nebunilor, Judecata de apoi, Scamatorul, Moartea avarului. Inventiv, cu o fantezie debordantă, Cristian Meleşteu povesteşte firesc şi alert fapte incredibile, deviind pe nesimţite de la banal la o irealitate şocantă, uneori terifiantă. O lume halucinantă populează paginile lui Meleşteu, iar scenele comic-groteşti se succed ca în filmele lui Chaplin. Fără îndoială că aceasta este o modalitate de a evoca tragedia neputinţei umane, a incapacităţii fiinţei noastre de agăsi lumina împăcării şi a fericirii. Cristian Meleşteu este un prozator straniu, cu personaje atipice, gogoliene. Aştept cu mare interes evoluţia viitoare a autorului.

P. S. Felicitări se cuvin şi redactorului Vasile Mihalache, care a făcut o treabă excelentă.

Semnal editorial : "Pata violetă" de Dan Miron

         Îmi face o deosebită plăcere să prezint ultima apariţie a lui Dan Miron, romancier de vocaţie, publicat de cea mai importantă editură din România, comentat de Dan C. Mihăilescu, dar prea puţin mediatizat. Vinovat în parte de această situaţie este şi autorul, care, ca şi Faulkner, îşi petrece tot timpul scriindu-şi romanele, nefăcând nicio concesie altor forme de comunicare cu cititorii, cum ar fi Facebook-ul sau blogul.
Pata violetă, Polirom, 2013, este al treilea roman publicat de Dan Miron, după Aşteptarea Regelui Pescar, Nemira, 1995, şi Scândurica, Polirom, 2006.
         Prozator de rasă, Dan Miron este în primul rând un arhitect strălucit, construind pe spaţii mari şi pe mai multe planuri, cu inteligenţă artistică, cu detalii semnificative şi un incontestabil suflu epic. Nimic nu este tras de păr în ramificatul scenariu romanesc propus de Miron, fiecare amănunt este pus la locul său cu o pricepre de expert. Marile bulevarde narative se prelungesc într-un labirint de străzi - adevărate capilare pline de viaţă  - care dau în alte străzi, mari şi luminoase. Nu există nicio fundătură, niciun episod de prisos, într-un sistem de vase comunicante de o limpezime unică. Ficţiunea se prelungeşte în realitate şi se întoarce la sine - printre personaje, îi regăsim pe Hristos şi pe ucenicii acestuia, dar şi pe Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu şi Mircea Dinescu ! - într-un joc a cărui miză sunt marile adevăruri umane. Pata violetă este de o mare bogăţie epică. E un roman de dragoste, epistolar, istoric, filosofic. Se ştie că un romancier trăieşte în primul rând prin personajele sale. La acest capitol,  Dan Miron pare un maestru. Fiinţele sale pe hârtie sunt perfect conturate, complexe, incitante. În orice altă ţară, Pata violetă ar fi fost un succes răsunător, ecranizat şi comentat în toată presa.

P.S. Felicităm Polirom-ul pentru profesionalismul pe care îl etalează încă o dată. Nu găsim, în text, erori care fac fala altor edituri, iar autorul beneficiază de o foarte utilă prezentare.

Câinele metafizic ( II )

Rămăsesem cu povestea când câinele a urlat, a sărit gardul şi a plecat după fraţii săi vagabonzi.
După asta a revenit şi am continuat să-i dau mâncare în grădină. Într-o noapte a urlat rău, i-a speriat pe vecini, iar dimineaţa am găsit roşiile din solar distruse în proporţie de 30 %.  Toată lumea era pornită împotriva lui, deşi s-ar fi putut ca dulăul meu să nu fi avut nicio vină. Urletul său este un mod arhaic de comunicare. Dar am respectat, cu strângere de inimă, hotărârea luată de ceilalţi de a nu-l mai hrăni. Cei din jurul meu l-au alungat şi mai venea prin grădină numai când mă duceam eu acolo. La început era bucuros că mă vede, apoi, observând indiferenţa mea, se apropia tot mai rar şi mă urmărea cu tristeţe, de după nişte tufe mari, de lăptuci sălbatice. Într-o după-amiază m-am uitat la el şi am văzut că era numai piele şi os şi nu se putea ţine pe picioare de slăbiciune. Am avut îngrozitoarea revelaţie că nimeni nu i-a dat de mâncare în toată lunga perioadă de mazilire. Mi-au dat lacrimile şi am reînceput să-i dau să mănânce. Încet-încet şi-a revenit. Într-o noapte de iulie, alţi câini mi-au distrus varza. I-am luat apărarea, arătând că de când l-am reprimit, el stă liniştit la poarta grădinii. Au venit căldurile, iar câinele meu a început să se culce pe cărările de ardei prospăt udate. Mi-a rupt cele mai frumoase fire, două zile la rând. Din nou supărare şi ameninţări cu expulzarea. Şi atunci l-am băgat în curte, unde se simte foarte bine. Se joacă mai mereu cu Paşa şi nu dă semne că ar vrea să mai plece. L-am botezat Lupan.
Acum îl tratez pe Lupan cu Doxiciclină, fiindcă este răcit.

P. S. Când i-am povestit lui Teodor Dună despre Lupan, mi s-a părut că citesc, în ochii poetului, licărul neîncrederii. Era prea mult să mai adopt un câine, după ce făcusem acelaşi lucru cu Paşa. Sper să i-l pot arăta cândva talentatului meu confrate.

Câte femei poate să aibă un bărbat

         Am cunoscut cândva un cizmar care-şi uimea amicii cu poveştile sale amoroase. Era invalid şi parcă pentru a confirma faima şchiopilor în materie de virilitate, îţi făcea capul calendar cu relatarea unor scene porno, ale căror protagoniste acopereau întreg spectrul vârstelor unui om, de la eleve de gimnaziu  la babe aprinse şi senzuale. Bătrânul îşi bifase trofeele pe un caiet. Erau multe pentru un ţăran, dar puţine în comparaţie cu izbânzile altora. Era tare mândru de performanţele sale, însă el nu ştia însă că poetul Ion Barbu pusese la orizontală în jur de cinci mii de femele, iar Ion Vinea, zece mii.
Joi seara am pierdut mult timp, urmărind un interviu cu scriitorul Georges Simenon, trecut de mult în lumea celor drepţi. Nu mă omor după scrierile sale, dar îl consider un autor decent. Simenon n-a crezut în familie, în societate, în biserică, în căsătorie, în nimic din ceea ce înseamnă lume civilizată. A fost însă de o productivitate fabuloasă, scriind sute de romane şi de povestiri. Publica şase romane pe an. La un moment dat povestea că într-o zi a fost vizitat de Fellini, care tocmai lucra la filmul Casanova. Din vorbă-n vorbă, Simenon află de la Fellini că vestitul seducător se culcase cu patru mii de femei. Simenon a împărţit numărul respectiv la anii şi zilele italianului şi a tras o concluzie neaşteptată : "A avut puţine. Nici măcar una pe zi. Eu am avut, încă de la treisprezece ani şi jumătate, câte trei zilnic. " Au mai făcut un calcul şi le-a ieşit ceva de ordinul zecilor de mii. Parcă actorul Warren Batty se mai lăuda cu asemenea realizări. Dacă ne gândim că Dostoievski a avut o singură femeie şi nici aia n-a fost ca lumea, transformându-i viaţa în calvar, ne apucă stenahoria. Eminescu a dus-o şi el prost în materie de amor, iar Schopenhauer s-a îmbolnăvit de sifilis încă de la primul contact sexual. Ăsta da noroc ! Să înţelegem că dacă îţi foloseşti un pic mai mult creierul, rişti să îndepărtezi sexul frumos din preajma ta, aşa cum tămâia îi alungă pe draci ?
         Altceva mă nemulţumeşte. În primul rând, e o dovadă de, cum să zic, inferioritate umană să te lauzi că trăieşti efectiv sub zodia instinctelor şi că nu-ţi poţi stăpâni impulsurile sexuale. Cum vezi o femeie, cum sari pe ea. Nici cimpanzeii nu fac aşa. Cetăţenii de tip Strauss-Kahn, da. În lumera asta există oameni veşnic în călduri care fac sex iepureşte, cu cine pot, pe unde se nimereşte, trecând pe lista lor deopotrivă femei de serviciu şi familiste ipocrite, care se vând ieftin sau se dau gratuit, din curiozitate. Simenon însuşi mărturiseşte că dacă o femeie se atingea de el într-un mijloc de transport, era nevoit să se ducă imediat la bordel. ( Dar, spre cinstea lui, nu s-a împreunat niciodată cu soţiile, fiicele sau surorile prietenilor săi. )  În al doilea rând, nu sunt de acord cu verbul "a avea" : "am avut-o", "l-am avut". Partea de vorbire respectivă presupune o întreagă filosofie de viaţă, în timp ce actul sexual pare de o simplitate dezarmantă. Vulgarele cuvinte populare care încep cu "f" exprimă mult mai realist situaţia. În al treilea rând, mă simt dator să protestez împotriva eliminării ideii de calitate în ceea ce priveşte femeia. Să fie toate femeile la fel ?  Cred mai degrabă că o doamnă adevărată poate valora cât un milion de cocote, care nu merită nici să-i ducă papucii la uşă, dar lucrul ăsta nu se vede în numărătoarea masculilor. Sute, mii, zeci de mii. Parcă am vorbi despre ţigări, nuci, castane şi prune. Când eram mic, aveam un tovarăş de joacă, de etnie romă, care număra cu exactitate câte zarzăre, dude, pâini, roşii şi castraveţi mânca. Ţinea o evidenţă riguroasă. Ţin minte că şi el ajunsese la ordinul zecilor de mii. În fond, cum dragostea nu intră în discuţie într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără, contează numai calitatea serviciilor.
Şi atunci mă întorc şi şi zic : poate că, în ceea ce priveşte sexul, se foloseşte corect verbul "a avea". "Ai" numai ceea ce "cumperi".

P. S. Iată ce mi-a scris, pe mail, prietenul Dan Miron : "Diferenta intre el ( Simenon - n. m. Ş T. ) si Casanova e ca al doilea cucerea femeile, iar primul le cumpara. De aia Casanova va ramane mereu prototipul amantului fermecator, pe cand Simenon va fi uitat, asa cum curvele nu mai fac doi bani la batranete. 

Impartasim aceeasi filosofie : sexul e legat de verbul a avea, dragostea de verbul a iubi."