duminică, 31 august 2014

vineri, 29 august 2014

Un articol al Isabelei Vasiliu-Scraba despre Părintele ieromonah ARSENIE BOCA

Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu

Motto: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza).

Spusă de un călugăr bătrân (care avea mare evlavie la faimosul stareț de la Sâmbăta), am putut citi pe internet povestea morţii martirice a părintelui ieromonah Arsenie Boca. În mod curios, în nici unul din cele trei volume ale Părintelui Arsenie Boca îngrijite de P.S. Daniil Stoenescu (Cărarea împărăţiei, Deva, 2004 şi 2006; “Cuvinte vii”, Deva, 2006; Biserica de la Drăgănescu –“Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti, Deva, 2005), nici în volumul care are pe cotor trecut (fără sfială) “Episcop Daniil - Părintele Arsenie” (Deva, 2008) nu este menţionată moartea martirică şi nici pătimirea Sfântului Ardealului, arestat de Securitate de nenumărate ori, fără a i se putea înscena nici un proces prin care să fie condamnat cu ajutorul unor martori schingiuiți, cum se proceda adesea. Cu mare greutate am putut afla că părintele ieromonah Arsenie (care prevăzuse bombardarea Bucureştilor din aprilie 1944) a fost prima oară anchetat în toamna lui 1944 după o slujbă ținută de el la Sălişte. La vremea înstaurării „regimului comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca) au urmat „reținerile” si anchetările Părintelui ieromonah (fără de procese juridice nefiind nicicând stabilită vreo încălcare a legii), întâi de „Brigada mobilă” condusă la Brașov de J. Kolasek, apoi de către Securitatea înființată în 1948 și dirijată de la Moscova de NKVD/KGB.
   Iată puținele informații pe care le-am găsit despre pătimirea starețului de la Mânăstirea Brâncoveanu, unde muncise zece ani (1939-1948) la refacerea și înfrumusețarea (printr-o minunată grădină impresionând - si după mutarea Părintelui Arsenie Boca la Prislop-, vizitatorii străini aduși la Sâmbăta de Sus de Mitropolitul Bălan) locului găsit în paragină: După „reținerea” din toamna anului 1944, a doua oară a fost închis circa o lună la Râmnicul Vâlcei si la București între 17 iulie –30 iulie 1945. A treia oară, detenția fără motiv s-a prelungit între Sf. Paşti (începutul lui mai) şi august 1948. A patra oară a fost arestat de la M-rea Prislop dus întâi în închisoare apoi în lagărul de exterminare de la Canalul Dunăre - Marea Neagră („Drumul fără pulbere” al oportunistului Petru Dumitriu) pentru 14 luni de zile, din 15/16 ianuarie 1951până pe 23 martie 1952. Anul imediat următor este arestat de Rusalii 1953 într-o încercare de a-l amesteca în grupul unor antropozofi clujeni, iar când în 1955 trupe de circa trei sute de Securiști condusi de generalul NKVD Al. Nikolschi/Nicolau arestează cam tot atâtea măicuțe de la Manastirea Vladimiresti, Părintele Arsenie Boca este si el anchetat si schingiuit vreo sase luni (fară condamnarea nici unui proces), din septembrie 1955 până pe 7 aprilie1956, când a ajuns din nou la Jilava, fiind eliberat de la Oradea. De alte „rețineri” (cum trebuie să fi fost cea din 1968, când a fost arestat preotul Spiridon Cândea, parohul Bisericii de la Bogata Olteană) este greu de aflat, căci dosarul de urmărire a Părintelui Arsenie Boca a fost probabil curățat de aceste abuzuri ale unui stat polițienesc menținut 45 de ani prin teroare.
   Interesant (chiar memorabil!) este faptul că cei care au putut selecta oarece pagini din cele peste 1200 de file ale dosarelor de Securitate a Părintelui Arsenie Boca nu si-au pus problema clarificării perioadelor de detenție, în volumele tipărite de aceștia arestările fiind vag amintite, ca ceva secundar, cum lipsită de importanță le-a părut și problema contrafacerii unor documente menite să ascundă adevărul morții călugărului iconar ca urmare a unei atroce schingiuiri in noiembrie 1989.
  Ne referim la falsitatea unor documente ce „atestează”, vezi-Doamne, o așa-zisă „scoatere de sub urmărire”, datată 29 septembrie 1989, document-„cheie” (citat de toți naivii!) precedat (spre a fi cât mai veridic) de note în care Părintele este prezentat de un securist din Sinaia ca țintuit la pat si în imposibilitate de a se deplasa, exact la vremea când fusese văzut la M-rea Prislop (în iarna 1988/1989 si la Biserica Drăgănescu de Sfintele Sărbători de Paști ale anului 1989), cum aflăm din diversele mărturii ale celor care îl cunoscuseră pe Arsenie Boca, „cel mai mare duhovnic român din secolul XX”.
  Cu prilejul desființării Mânăstirii de la Prislop, Părintele Arsenie Boca întâi a fost arestat (în mai 1959) apoi scos abuziv din preoţie. „Reținut” si interogat de Securitate trebuie să mai fi fost si când trebuia sfințită (de ziua Sfintei Parascheva) frumoasa biserică din Bogata Olteană (unde fresca interioară fusese pictată de el în vreo șapte veri, începând din 1961-1962 până în 1968 când parohul bisericii (fost deținut politic) a fost din nou arestat, după cum aflăm din acea selecție a Dosarului de Securitate al lui Emil Cioran tipărită de Editura Polirom de la Iași.
   Ca să nu se adune lumea care îl venera ca pe un sfânt, Părintele Arsenie Boca a fost oprit în 1983 să vină chiar si la sfințiirea Bisericii din Drăgănescu, de pictarea căreia s-a apucat după ce Securitatea s-a îndeletnicit cu distrugerea picturii interioare de la Biserica Bogata Olteană sub pretextul că în zidurile bisericii ar fi fost ascunse scrieri ilegale.
   De-a lungul întregii sale vieți petrecută într-un regim de teroare în care ateismul era obligatoriu, Părintele Arsenie Boca n-a lipsit nici o secundă din „vizorul” poliției politice, așa cum n-au fost „neglijați” de Securitate nici unul dintre românii de valoare din țară sau din exil, precum Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran si Relu Cioran, parintele Galeriu, logicianul Anton Dumitriu, matematicianul Octav Onicescu, etc., etc.
  Hărţuit încontinuu de Securitate la M-rea Sâmbăta de Sus, la Mânăstirea Prislop, la București (la Schitul Maicilor, la Biserica Elefterie cel Nou, la Biserica Boteanu), apoi la Biserica din Bogata Olateană, la Biserica din Drăgănescu si la așezământul de la Sinaia, Părintele văzător cu duhul a fost omorât de securiștii care l-au bătut mai bestial decât obișnuiau ei să-l bată pe Părintele Bejan căruia abia în decembrie 1989 i-au spus că „e liber” si nu se vor mai atinge de el. În urma acestei schingiuiri de la 79 de ani, Părintele Arsenie Boca si-a dat  duhul pe 28 noiembrie 1989, de ziua Cuviosului Mucenic Ştefan cel Nou, “a cărei mucenicie tocmai o pictase pe absida altarului din Biserica Drăgănescu”.

   Deşi sfinţilor li se povesteşte pătimirea pentru care au primit cunună de martiri, Î.P.S Laurenţiu Streza (Mitropolitul Ardealului si mai marele Comisiei de Canonizare) spunea la Centenarul Părintelui Arsenie Boca organizat la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus că: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”. Desigur, pe 25 septembrie 2010 părerea sa era menită să-mi taie mie avântul de a vorbi despre pătimirile de o viaţă ale Sfântului Ardealului pe care făgărăşenii îl pictează în biserici alături de sfinţii canonizaţi. Falsificările securiste menite să-i scoată bazma curată pe cei care au ordonat schingiuirea  Părintelui Arsenie Boca le-am regăsit si în numărul omagial „Arsenie Boca” scos  de revista „Rost” a lui Claudiu Târziu, într-un articol atât de lipsit de discernământ încât toate documentele oferite de cei interesați să-și ascundă crimele cumulate aproape jumătate de veac erau prezentate ca revelând adevărul adevărat.
   In scurta mea interventie de la Centenarul Părintelui Arsenie Boca (29 sept. 1910 - 28 nov. 1989) din Aula Academiei de cultură şi religie din cadrul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus am atras atenţia asupra modului cum în prefaţa albumului Biserica de la Drăgănescu (Deva, 2005, p. 11-13), îngrijitorul volumului a trecut o declaraţie de anchetă poliţienească drept Autobiografie a Părintelui Arsenie, fără specificarea provenienţei, așa cum s-ar fi cuvenit. Declarația fusese dată după arestarea ieromonahului Arsenie Boca pe când se afla la Mânăstirea Bistriţa (din Vâlcea) unde fusese invitat să ţină prelegeri. Textul Autobiografieieste postat și pe Wikipedia.ro, unde încercasem fără succes (fiind blocată de wikipedistul „Alexandru Tendler”) a-i trece proveniența (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,Wikipedia.ro citită printre rândurihttp://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Wikipedia-ro%20citita%20printre%20randuri%20de%20IVS.htm ). În cuvântarea sa din 4 decembrie 1989 de la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca, parohul Bisericii Drăgănescu (între 1937-1999) spunea că prelegerile starețului Arsenie Boca la seminariile monahale urmăreau (după 1944) să lămurească „adevărurile credinței, dogmele Bisericii și istoria ei” (preot Savian Bunescu).
   Punând cap la cap nişte informaţii din surse diferite, ajunsesem la concluzia că eliberarea ieromonahului Arsenie Boca s-a datorat atunci Patriarhului Nicodim Munteanu (decedat în condiţii suspecte la începutul anului 1948), care a condiţionat prezenţa preotului Burducea (Ministru al Cultelor) în Sinodul din 30 iulie 1945 de eliberarea preoţilor arestaţi. Din păcate nu am reuşit să duc ideea până la capăt fiindcă am fost întreruptă cu fraza: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza). Din dosarul de Securitate (contrafăcut în partea lui finală) si intrat în atenţia unor cercetători (de o stupefiantă credulitate) s-a mai fotocopiat prima pagină dintr-o a doua declaraţie semnată pe 23 iulie 1945 care însă n-a mai fost scanată în întregime, spre a se vedea ce informaţii mai fuseseră smulse în urma torturii. La Centenar, neputând vorbi de „reținerile”, adică arestările abuzive ale„ctitorului de frunte al Filocaliei românești” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din culisele traducerii Filocaliei, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul XIII, Nr. 149, mai 2014, p. 10037, de citit pe www.isabelavs.go.ro ori pe scribd la http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia ) si nici  despre perioadele de încarcerare (pe care „naivii” le prezintă cumulat, de genul „a fost în total închis cam doi ani”), n-am ajuns nici la pătimirea finală din care i s-a tras Părintelui Arsenie Boca moartea martirică din 28 noiembrie 1989.

   In cele patru volume de mărturii din Ţara Făgăraşului (Ed. Agathon, Făgăraş, 2004, 2005 şi 2008, 2011),  ing. Ion Cişmileanu inserează povestea schingiuirii de către Securitate a “călugărului iconar” Arsenie Boca la 79 de ani, cu precizarea că despre moartea sa martirică vorbeau pe şoptite toţi cei veniţi în 4 decembrie 1989 să-l conducă la Prislop pe ultimul drum. Iată ce spunea călugărul Pantelimon Munteanu (n. 1925) care a fost la Sinaia când a agonizat și a murit Părintele ieromonah Arsenie Boca, prorocul care a prevăzut că după moartea sa “ţara va lua foc” [duhovnicesc] de la Prislop:

“ În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate (..). Ultimele momente şi le-a petrecut  la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo mai mult de o săptămână. Si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu. Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun” (Părintele Pantelimon Munteanu, M-rea Ghighiu, 2007).

   Transcrierea spuselor părintelui Pantelimon Munteanu figurează ca interviu luat la M-rea Ghighiu în toamna lui 2007 de  Claudiu Târziu, directorul Revistei „Rost”. Numai că spusele dinspre sfârşitul interviului pe care le-am citat mai sus au dispărut ca prin miracol, după ce le-am citat în articolul meu Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns, publicat în rev. „Argeș”, Pitești, oct. 2010. În final ar mai fi de remarcat ceva: când se îndrăzneşte a se ignora consemnul tăcerii asupra martirajului Părintelui Arsenie se invocă imediat lipsa „documentelor de Securitate” care să ateste schingiurea Părintelui de către securiști la 79 de ani, subiectivitatea martorilor care au îndrăznit să mai spună ceva,  precum şi  lipsa de credibilitate a mărturiei celor care au povestit ce au văzut cu ochii lor la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca.

  Ca să-mi publice acest articol despre martirajul Părintelui Arsenie Boca o revista literară din Ardeal mi-a cerut  “o documentaţie mai vastă” pentru că textul ar “conţine prea puţină documentaţie, mărturiile prezentate par subiective şi puţin credibile”. La astfel de observaţii oricine s-ar putea întreba: de ce o revistă de literatură la citirea unui text intitulat Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu devine brusc preocupată de probleme juridice, precum credibilitatea martorilor, documentaţie care să ateste un fapt constatat după producerea sa, etc. In ce mă priveşte, răspunsul l-am aflat chiar în cuprinsul revistei „Discobolul” , la citirea următorului pasaj decupat de redacţie dintr-o lucrare de licență tipărită în 2002: “Se fac fel de fel de vorbe, aprecieri de către oameni necompetenţi, de către oameni care nu ştiu realitatea şi care vreau să îl pună pe Părintele în atenţia altora. Că a vorbit cu Ceauşescu, că i-a spus lui Ceauşescu că va muri, şi nu ştiu ce…Nu-i adevărat! Sunt nişte lucruri care nu s-au întâmplat şi pe care le inventează oamenii” (rev. „Discobulul”, Alba Iulia, oct.-nov.-dec., 2010, p.274).
  Ca să fie repetată şi răsrepetată această variantă oficială nimeni nu se îngrijorează de subiectivitatea ei, de lipsa de credibilitate a unei mărturii prezentate de un nevăzător a cărui chilie este oferită spre vizitare la Sâmbăta de Sus în vreme ce chilia Părintelui Arsenie Boca e (permanent) „în lucru” si nu poate fi vizitată, sau delipsa documentației.
  Chiar dacă este fără îndoială subiectivă, părerea extrem de mediatizată a călugărului nevăzător este citată ca singura părere obiectivă. Dacă apare cam ciudată tăcerea „oficială” asupra morții martirice a Părintelui Arsenie Boca (probabil spre a nu se vorbi de comanda Securității care a decis „atenționarea” prin bătaie a bătrânului preot Galeriu în vara anului 1989, maltratarea bestială a Parintelui Arsenie în noiembrie 1989, și schingiuirea teologului Tudor Popescu sau a scriitorului Ernest Bernea la 80 de ani), încă și mai ciudată este colportarea biografiei Părintelui Arsenie Boca în care nu se detaliază perioadele de întemniţare fară vină a Parintelui, aspect neclarificat nici măcar de așa-zișii „cercetători” al miilor de pagini din dosarul său de Securitate.

duminică, 24 august 2014

Cărțile despre care ți-e frică să scrii

      În prima tinerețe, un amic fusese poftit de cineva la masă. Văzând cine erau invitații și ce discutau ei, el a preferat să se dea țăran neaoș, pitoresc, din bardă, scoțând din când în când câte o scurtă propoziție, însoțită de exclamații potrivite cu împrejurarea și rostite cu un apăsat accent maramureșean. Ca să nu se facă de râs, a tot făcut pe prostul, pe fondul conversațiilor elevate, aproape inaccesibile minții sale, întreținute de musafiri. Când a fost adus peștele, prietenul meu a mărturisit face alergie dacă mănâncă așa ceva, s-a ridicat brusc de la masă și a dispărut fără alte explicații. Se speriase de tacâmurile care îi fuseseră puse în față.
     Desigur, nu aceasta este situația cărților despre care ne este frică să scriem.
     Trebuie să prinzi de gât o anumită idee pentru a putea scrie despre Homer, fără să fii ridicol.
     E necesar să găsești un ton special ca să însăilezi niște gânduri despre romanele lui Dostoievski, fără să fii penibil.
     Ai nevoie de multă inspirație pentru a ordona niște pasaje despre Rabelais, Cehov, Gogol, Canetti, Buzzati, Lowry sau John Kennedy Toole, fără să fii banal.
     Și e firesc să ai mereu ideile și argumentele la tine atunci când îți dai cu părerea despre orice autor, ca să nu arăți că ești prost.
     Moartea lui Bunny Munro de Nick Cave este o carte despre care mi-e teamă să scriu. Mi se pare uluitoare, scrisă cu mult talent, dar simt că mă manipulează afectiv și mă duce într-o zonă excesiv de sentimentală. Mă orbește cumva și mă face să văd numai anumite lucruri și să apreciez aspecte lipsite de interes. Dar pot spune răspicat că romanul este, vorba lui Constantin Piștea, cel puțin bun.

P.S. Curios e că mulți indivizi vor să-și intimideze semenii, agitându-și măciucile lustruite. Printre cei care doreau să fie știuți de frică erau și scriitori. Un apreciat poet umbla cu o rangă în servietă și îi altoia în cap, fără ezitare, pe criticii care nu scriau de bine despre el. Mai târziu, ajuns la Baricada, schimbase ranga cu un baston, după cum mi-a povestit cineva. Ideea e că criticul literar ar putea beneficia de un regim asemănător cu al magistraților, adică să aibă dreptul de a purta armă. Poate că nici scriitorul n-ar trebui să umble cu mâinile goale când se întâlnește pe stradă cu personajele sale. Nu zicea personajul Otto Katz că-l va snopi în bătaie pe prozatorul Jaroslav Hasek?

miercuri, 20 august 2014

Două moduri de a interpreta un text

       Există o infinitate de feluri de a comenta o carte. Acestea se mișcă însă între două repere ușor de recunoscut. Primul constă în așezarea operei între niște parametri ficși, însușiți de toată lumea, așa încât, la final, toate textele par să semene între ele. Este un adevărat pat al lui Procust, individualitatea creației fiind anulată. Al doilea pornește de la ipoteza că opera este un unicat, având un caracter profund particular. Scrierea este evaluată  pe un teren mereu virgin, surprinzător, revelator. Căile de acces sunt mereu altele, în permanentă mișcare, frapând prin noutatea interpretării și punând în evidență originalitatea ficțiunii care rămâne proaspătă, vie.
      Cele două tipuri se întâlnesc rar, în stare pură, în practica literară - de pildă Șerban Cioculescu și G. Călinescu -, dar funcționează nenumărate variante ale acestora.
       De exemplu, fiecare roman are cheile sale de interpretare. Judecat după standardele veridicității realiste, un op de imaginație nu înseamnă nimic. Erorile de valorizare apar când unei cărți i se aplică criterii incompatibile cu natura sa. Uneori un text scapă chiar judecății celei mai libere de prejudecăți și orice aproximare a valorii sale pare inadevcată.


duminică, 17 august 2014

Istoria literară ca o instanță de stabilire a adevărului

     Stan V. Cristea este autorul unei opere impresionante. În ultima vreme ritmul aparițiilor editoriale semnate de Stan V. Cristea a devenit amețitor, cu toate că fiecare lucrare concepută de el presupune mii de ore petrecute prin biblioteci. După monumentalele volume Constantin Noica. Repere biobliografice, ediția a doua revăzută și adăugită, BCR Editorial,  2011 și Marin Preda. Repere Biobibliografice, RCR Editorial, București 2012,  neobositul cărturar revine în actualitate cu o foarte frumoasă și utilă carte de istorie literară : Fotografii la periscop, Editura  Aius PrintEd, Craiova, 2013. Dincolo de efortul supraomenesc pe care asemenea exegeze îl presupun – numai studiul despre Radu Grămăticul are douăsprezece pagini de note bibliografice! - , dincolo de caracterul  exhaustiv al studiilor sale, este profund tulburătoare atitudinea lui Stan V. Cristea în fața obiectului muncii sale. Cercetătorul are smerenia unui călugăr care adduce îndreptări unor texte sacre și restaurează frescele milenare ale unui templu, în cultul unui Adevăr urmărit cu inepuizabilă perseverență. Cultura, în general, și literatura, în special, reprezintă pentru Stan V. Cristea o oglindă în care putem privi veșnicia.  Respectul lui Stan V. Cristea se manifestă față de întreaga noastră  literatură, dar patosul său capătă accente speciale atunci când ia în discuție aspecte legate de topos-ul său de suflet, Teleormanul. Tot ce are atingere cu această lume  este evidențiat, inventariat și pus, cu grijă de trezorier, într-un neprețuit  tezaur. Am spus-o și cu alt prilej : nicicând o altă personalitate n-a adus servicii culturale zonei geografice în care s-a născut, așa cum face Stan V. Cristea cu Teleormanul său drag.
  Cartea are trei secțiuni : Studii și articole – de departe cel mai substanțial -, Documente și mărturii și Facsimile și fotografii. Prima parte conține studii solide, de anvergură, cu idei interesante și cu informații care ne schimbă uneori fundamental perspectiva asupra unor opere.   Documente și mărturii prezintă, după cum arată și titlul, date și precizări în legătură cu aspecte ale vieții și operei unor scriitori români. În fine, Facsimile și fotografii e alcătuită din imaginile documentelor invocate în textele anterioare.  În Radu Grămăticul. Un cărturar la vremea lui sunt clarificate, cu răbdare și eleganță intelectuală, problema originilor unui învățat român din Evul Mediu și importanța operei acestuia. Stan V. Cristea  nu se pronunță niciodată hazardat într-o problemă și nu trage concluzii decât după ce a scos la vedere toate înscrisurile,  atuuri de necombătut în susținerea ipotezelor sale de lucru. Când i se impune o ipostază polemică, istoricul literar păstrează o notă de profundă civilizație : ” ”Despre obârșia sa ( a lui Radu Grămăticul – n. m. Ș. T. ) n-avem a ne mai pune vreo întrebare, încât un demers întreprins de Ilie Gh. Diaconescu ( 1980), care vorbește despre el ca fiind coborâtor ”poate de la Argeș, sau de la Târgoviște, cu alți pribegi pe drumul mare de pământ, deschis prin codrii Vlășcii și Teleormanului și zăbovind în preajma Rușilor de Vede”, ni se pare de-a dreptul de neînțeles.”( pag. 8)  Argumentele lui Stan V. Cristea sunt convingătoare și animate de o etică superioară. Concluziile sunt limpezi :” ”Radu Grămăticul este nu doar primul cărturar teleormănean cunoscut, ci și unul dintre cărturarii români ai epocii în care au trăit, un deschizător de drumuri pentru spiritualitatea Teleormanului,  dar și un ziditor de trăinicie întru spiritualitatea românească...” ( pag. 23) O flagrantă nedreptate făcută lui Anghel Demetriescu este reparată în mod magistral de autor, în Grigore Gellianu. Un dosar care trebuie închis.  În 1934, în Istoria literaturii românești contemporane, Nicolae Iorga îi atribuie  lui Anghel Demetriescu, în mod arbitrar, un pseudonim sub care acesta ar fi publicat un atac la adresa lui Eminescu. Eroarea a fost preluată, fără a fi verificată, de mai toți istoricii literari de calibru : Perpessicius, G. Călinescu, E. Lovinescu,  Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Tudor Vianu. După ce sunt trecute în revistă toate opiniile – de pildă, I. Hangiu susține ideea că Grigore Gellianu este psedonimul lui Petre Grădișteanu -,  Stan V. Cristea arată, cu dovezile pe masă, că Grigore Gellianu a existat în realitate, fiind ”cap serv bunurilor și al conteciosului” la Eforia Spitalelor Civile, figurând în Anuarul Bucureșcilor  la o adresă precisă :  Str. Scaune nr. 68. Cu ecouri considerabile în opera sa ne apar legăturile lui Șt. O. Iosif cu Teleormanul. ( Șt. O. Iosif. ”Respirări” la Turnu Măgurele)  Mai multe articole îi sunt dedicate, cu devoțiune și mândrie familială, lui Gala Galaction, rectificând erori de istorie literară. Cel mai lung dintre acestea  are peste zece pagini de note. Finalul textului este edificator : ” În acest context, este momentul, poate, să o spunem răspicat că niciun alt scriitor n-a dovedit un atașament mai mare față de județul Teleorman decât l-a arătat Gala Galaction, care n-a scăpat niciun prilej ce i s-a ivit, întâmplător sau nu,  de a reaminti că era născut aici, că amintirile sale îl țineau aproape de aceste meleaguri și de oamenii săi...” ( pah. 93)  Emoționantă este pledoaria cercetătorului pentru înființarea unui Muzeu Memorial Gala Galaction. Se vede bine cum instrumentele istoriei literare sunt puse în slujba adevărurilor definitive, incontestabile. O altă personalitate care ocupă constant un loc central în preocupările lui Stan V. Cristea este Marin Preda.  Ni se precizează că ”debutul literar absolut” al prozatorului s-a produs la 20 ianuarie 1942, în revista ”Tinerețea”, cu schița Nu spuneți adevărul, după cum deja a arătat și Lucian Valea încă din 1980, în ”Steaua”. Sunt demontate cu acribie erorile celor care susțin că Preda a debutat cu bucata Pârlitu, în ”Timpul”. Alte precizări sunt binevenite :” Prima proză pe care Marin Preda a trimis-o unei publicații este, însă, schița De capul ei, reținută de revista Albatros încă din martie 1941, după cum se menționează la rubrica ”Poșta” : ”M. P. Scrieți mai explicit”. Reținem <<De capul ei>>”. În ediția următoare a revistei se conturează mai clar perspectiva debutului :” M. PR. Reținem.” Schița De capul ei urma să apară, probabil, în nr. 9 al revistei ( nr. 8 era în întregime dedicat Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Cîălinescu), dar după nr. 7 din 15 iunie 1941, revista a fost interziă de Cenzură, așa că debutul lui Marin Preda s-a amânat, probabil și prin tergiversarea inexplicabilă a lui Geo Dumitrescu.” ( pag. 126) Cert e că debutul din ”Tinerețea” nu l-a mulțumit pe Marin Preda. Stan V. Cristea presupune că de vină ar fi încurcăturile din șpalturi care făceau imposibilă lectura schiței ori  dorința scriitorului de a-și fixa debutul în ”Timpul”, la rubrica ”Popasuri”. Se știe că Pârlitu a stârnit entuziasmul lui M. R. Paraschivescu, marcând considerabil memoria prozatorului.  Debutul publicistic al lui Preda a avut loc la 21 ianuarie 1942, în gazeta ”Sfarmă-piatră”, cu o scurtă recenzie despre două plachete de versuri apărute atunci. În publicistica de mare tiraj, Preda intră la 20 iunie 1951, cu reportajul În zilele secerișului, publicat în ”Contemporanul”. Pe 25 iunie 1949 răspunsese la o anchetă a revistei ”Flacăra”, ” Scriitorii și cititorii despre problemele criticii”. Deși condiția de poet nu i s-a potrivit, lui Marin  Preda urma să-i apară poezia Întoarcerea fiului rătăcit în caietul de poezie ”Sârmă ghimpată”, alcătuit de Geo Dumitrescu, dar publicația este respinsă de Cenzură, astfel încât poezia va fi tipărită de Sergiu Filerot în 1946, în revista ”Lupta tineretului”. Este unica poezie scrisă de Marin Preda, care începe să respire aerul marii literaturii odată cu publicarea fragmentului de roman Întâia moarte a lui Anton Tudose, în ”Revista literară”,  27 aprilie 1947. În ”Gazeta literară”, la 11 august 1966, îi apare Martin Borman, piesă ”în 3 acte și 10 tablouri”, care a avut premiera la 29 decembrie 196, dar nu s-a bucurat de succesul scontat. Debutul în volum al lui Preda are atâtea hopuri și eșecuri, încât pare uimitoare încrederea în sine a viitorului mare scriitor care nu dezarmează și își urmează cu tenacitate destinul. Să mai amintim că primul fragment din Moromeții este publicat pe 10 februarie 1955, în ”Gazeta literară”, iar Întâlnirea din Pământuri a văzut lumina tiparului la Cartea Românească, în 1948. Se observă că importanța acordată  detaliilor de istorie literară este proporțională cu valoarea scriitorului, dar profesionistul desăvârșit care este Stan V. Cristea are o abordare democratică a textelor, dându-le atenție, când are ocazia, și autorilor de plan secund.   O necesară repunere în drepturi a epigramistului și prozatorului Ion Pena ( 1911-1944) realizează Stan V. Cristea în Ion Pena. Un scriitor ”fantazian” nedreptățit. Aici specialistul își dezvăluie însușirile de critic literar autentic, animat de nobile  și discrete elanuri justițiare. Minuțios este prezentat demersul filosofului Constantin Noica de fotocopiere/ facsimilare a manuscriselor eminesciene. La rândul său, Topîrceanu intră în atenția lui Stan V. Cristea prin idila pe care poetul Baladelor vesele și triste a avut-o cu o tânără profesoară care a funcționat și în Roșiorii de Vede. Lui Stan V. Cristea nu-i lipsește spiritul critic. Când este cazul, el își exprimă cu fermitate punctul de vedere, chiar dacă riscă să-și supere prietenii :”Din păcate, însă, Mircea Scarlat își așteaptă exegetul care să-i consacre o monografie. Volumul Mircea Scarlat, in memoriam (2000), publicat la Alexandria, de Stelian Ceampuru, Nedelea Tiu Și Romulus Toma, mult prea eterogen și sentimental, reprezintă doar un punct de plecare ( mai ales prin bibliografia din final).”( pag. 149)
   Atent mereu la nuanțe, cum îi stă bine unui istoric literar adevărat, Stan V. Cristea nu se hazardează în afirmații nefondate, mizând tot timpul pe certitudini :” Nu ne hazardăm să spunem că Marin Preda era tot atât de bun și de atent epistolier pe câ era de mare și de profund scriitor”. ( Marin Preda. Scrisori către Moromeți, pag. 185 ) Corespondența  Lui Preda, foarte interesantă,  arată că scriitorul a păstrat toată viața o mentalitate de descendent al Moromeților, de țăran grijuliu cu lucrurile sale și având reacții înțepătoare la solicitările nepotrivite ale rudelor :
Mamă, ți-am trimis în Decembrie bani prin doctor și prin poștă. Scrie-mi dacă ai primit de două ori. Acum îți trimit iar bani și un pachet și o ladă.
În pachet ți-am trimis așa :
Un ilic de blană cu guler mic
O flanelă roșie
O fustă groasă albastră
O broboadă neagră
Două bucăți de pânză, una albă și una cenușie de bluză
Două perechi ciorapi bumbac
O pereche de șoșoni cu nasturi care se închid cu o copcă
Două chilograme portocale
Un chilogram bomboane
O cutie de rahat
Ți-am trimis apoi o ladă separată cu două sticle de sirop de portocale pe care poți să-l bei cu apă sau cu ceai, o linguriță sau două la un pahar cu apă.”(pag. 186)
Sau :
Dragă Ioane, în scrisoarea ta îmi ceri să-ți trimit un profesor de matematică să-l mediteze pe Gigi. E cam greu, nu am unul la îndemână, dar la prima ocazie îl fac pachet și ți-l trimit prin poștă recomandat – expres.”(pag. 187)
   Cartea se încheie cu o temă care l-a obsedat pe același Marin Preda : relația scriitorului cu cititorul. Autorul glosează subtil pe marginea unor interesante idei prediste : ”Cititorul e capricios, poate să-i placă o carte proastă sau, dimpotrivă, să strâmbe din nas la apariția unei cărți bune... Cititorul este un om care nu riscă nimic când pune mâna pe o carte și vrea s-o citească. [...] În realitate, într-o cultură superioară sau care tinde să devină astfel, răspunderea spirituală a scritorului este imensă.”( Marin Preda. Respectul pentru cititor, pag. 193 )
    Prin proporțiile proiectelor sale, prin temeinicia cu care le finalizează și prin devotamentul față de Teleormanul său iubit, Stan V. Cristea tinde să devină o legendă. Și nu doar în spațiul spiritual originar.


Ultimele scrisori

       A trecut vremea când redactam șase-șapte scrisori pe săptămână și așteptam cu nerăbdare răspunsurile. Asta dura mai multe zile, iar emoția cu care deschideam plicurile trimise de prieteni era individualizată de mirosul hârtiei și de caligrafia fiecărui corespondent. Desfăceam epistola și o citeam în grabă. Pe urmă o puneam la păstrat. Scrisorile de dragoste pe care le primeam erau deschise de poștărițele de atunci. ( Sincer vorbind, n-am înțeles niciodată preocuparea patologică a unora de a spiona intimitatea celorlalți. Există tipul uman al scurmătorului prin mizerii, cu un profil pihologic și social bine definit. Marin Preda l-a prins bine într-un personaj, dar azi prototipul cu pricina are statutul de ziarist.) Ion Stratan mi-a trimis cele mai multe răvașe. Cred că au fost de ordinul sutelor și aveau un inconfundabil miros de tutun ars. Pe măsură ce se scurgeau anii, textele sale deveneau mai scurte, iar scrisul poetului era tot mai grăbit, tot mai greu de descifrat.
      Cele din urmă scrisori primite prin poștă mi-au fost expediate de Radu Aldulescu, Constantin Țoiu și Valentin Emil Mușat. Autorul Îngerului încălecat le-a scris chiar pe ultimele. Acum comunicăm prin e-mail. Rapid. Eficient. Cei mai mulți, cu excepția unora dintre scriitori, nu mai caută efecte artistice. Dar emoția cu care le citesc rămâne la fel de intensă.
      Urmând vântul evoluției, se schimbă și obiceiurile legate de ridicarea locuințelor. Meșterului Manole și calfelor sale le aduceau mâncare femeile din familie. Mai târziu, zidarii și zugravii erau ospătați din belșug de cei cărora li se construia casa. Când gazda era generoasă, munca mergea în paralel cu petrecerea. Se încingeau adevărate chiolhanuri, muncitorii erau euforici toată ziua, iar la sfârșit erau aduși lăutarii.  Cam la o oră-două, când simțea că i se usucă gura, un bătrân făuritor de ziduri obișnuia să-i strige beneficiarului :
- Domnule, noi nu ne mai îndulcim gurița cu nimic?
Același înțelept făcea un somn bun după ”cina de prânz”, cum zicea el, și trăia o mare satisfacție când strivea cu laba piciorului, răsucind-o îndelung, coada pisicii care se învârtea pe sub masă.
Acum este la modă specialistul care nu solicită hrană și nu îl împovărează pe proprietar cu nimic, muncind întins, concentrat pe detaliile lucrării pe care și-a asumat-o.

vineri, 15 august 2014

”Wanted”. Text preluat de pe blogul lui Scorchfield


        ”Inscripția scrie bine; daciae, nu dacicus cum am crede imediat.Horea aparține Daciei, nu a cucerit-o.Diferența între posesie și apartenență este discutabilă. Este vorba de timp, de ev, de perioadă.
        Poți fi oricând cuceritor, dar niciodată să aparții pământului cucerit imediat.Pentru a face o comparație contemporană, vin cu creditul imobiliar; casa îți aparține după ce ai achitat integral nu numai debitul , dar și toate spezele create de acestea. De aceea patriotismul nu se referă la felul în care poți, simbriaș fiind, să zidești casa altuia ca fiind a ta ulterior; proprietarul nefiind în stare să-ți achite serviciile referitoare la casa sa.
        Nu poți lupta în țara altuia ca fiind țara ta; devii mercenar. Ulterior devii ceea ce astăzi se definește ca criminal de război.
        De unde divagația?!De la felul în care Byron a luptat pentru independența Greciei fără a trage un glonte, a murit de glonte.Astăzi în Ucraina, luptă sârbi de partea separatiștilor ruși.Însăși ideea de separatiști ruși este discutabilă, deja sunt mercenari.
        Horea a murit atât de repede încât nu a reușit să coboare la vale, numai Avram Iancu a făcut-o. Felul acesta naționalist nu ține decât de felul în care reușești să te exprimi ca identitate a locului. A coborî la vale înseamnă un drum relativ scurt. Mercenarul parcurge un drum relativ lung. De aceea, în drumul acesta el își pierde identitatea și nu mai devine al locul, ci cuceritor al locului.”

http://scorchfield.blogspot.ro/

Unicate și produse de serie

           Unul dintre cele mai bune criterii de stabilire a valorii în literatură este stabilirea apartenenței unei opere la statutul de unicat sau la acela de producție de serie. Desigur, unele scrieri sunt de serie limitată.

           P.S. Cam la fel ar putea fi diferențiați, calitativ, jucătorii de fotbal. Maradona, Cruyff, Messi, Ronaldinho, Gascoigne, Best, Ibrahimovici, Dobrin sunt cu siguranță unicate. Revenind la literatură, mă întreb cum ar putea roboții angajați de marile edituri occidentale să deosebească manuscrisele bune de cele proaste. ”Vandabil” este echivalent cu ”valoros”?

miercuri, 13 august 2014

”Incompetență și autoritate”. Un text preluat de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman

”În această perioadă, citesc zilnic apoftegme şi scurte eseuri din volumul Marginalii la o absenţă de Ioan F. Pop, un interesant scriitor orădean. Redau aici un gând de-al său în şapte rânduri: "Mulţi trăiesc doar ca să dea credit hazardului, ca să menţină constantă rezerva de absurd din lume. Incompetenţa umană este compensată prin nevoia de autoritate (absolută, dacă se poate). Nicăieri autoritatea nu se manifestă ca la cei care nu au nici o competenţă. Câtă incompetenţă, atâta dorinţă patologică de autoritate".
Cum ne aflăm deja în campanie electorală pentru alegeri prezidenţiale, nu e deloc superfluu să luăm aminte la acest adevăr.” 

(http://blogdoman.blogspot.ro/)

marți, 12 august 2014

Acel nedefinit sentiment al ireparabilului

L-am încercat când au murit Ion Stratan, Ioan Paul al II-lea, Marquez, Ștefan Iordache și alții pe care i-am iubit.
Rolurile făcute de Robin Williams au avut un impact straniu și copleșitor asupra mea. Pentru a defini arta actorului american, orice cuvânt este pueril și absurd.
Poate că a te sinucide nu este numai un semn de oboseală, ci și un gest de supremă îndrăzneală.

De ce sunt echidistant din punct de vedere politic

     Răspunsul e simplu : de dragul prieteniei pe care o văd ca pe o valoare morală inestimabilă. Am prieteni care țin la mine - și la care țin, vorba lui Caragiale - în ambele tabere aflate în conflict pe scena politică. Și nimic nu se compară cu bucuria de a te saluta din nou cu un prieten cu care ai avut mărunte neînțelegeri. ( Sper ca aceste afirmații să nu aibă efectul unei declarații de dragoste adresate public mai multor femei deodată. ) Altminteri, reprezentanții celor două structuri mi-au făcut mari belele. E drept, unii mai multe și îndreptate special împotriva mea. Dar dacă tot fac eu caz de toleranță, e firesc să iert și să șterg cu buretele gesturile respective. Corect e să spun că printre politicieni există și oameni deosebiți, pe care îi apreciez ca atare. Însă ei sunt într-o descurajantă minoritate.
    Sigur, am convingeri ideologice ferme, dar de hatârul amicilor nu voi mai expune de acum înainte, pe acest blog, puncte de vedere referitoare la situația politică din România, mai ales că permanenta campanie electorală în care trăim va căpăta accente criminale.
    Până atunci, fraților, urmați-vă drumul înainte.
    Rupeți-le picioarele celor care au alte opinii decât voi!
    Crăpați-le capetele celor care sunt neutri! Dacă pretind că au și ceva merite, marginalizați-i și băgați-i în hazna!
     Cultivați filosofia plimbării și faceți cât mai multe plimbări! Pe la Cotroceni, pe la Guvern, pe la Jilava. De dragul libertății. De dragul libertății de a fura. Dar nu să furați voi, că n-aveți dreptul, fiindcă sunteți săraci. Plimbați-vă pentru cei care au miliarde de euro și încă nu s-au săturat!  În definitiv, asta înseamnă democrație, nu? Bunăoară, de dragul lui Voiculescu, sărmanul. Plângeți-i soarta. E năpăstuit. De dragul ciracilor lui, adevărate standarde de inteligență, de cultură și de moralitate. Nestăpânind mai nimic pe lumea asta, voi n-aveți decât grija altora.
      Înjurați-i pe ăia care se ating de idolii voștri! Înjurați-i bine! Colorat. Pestilențial. Urlător.
      Puneți ștampila pe cine vă taie capul, că poate ăia se vor milostivi de voi și vă vor arunca niscai mititei. Niscai taxe, impozite și majorări de prețuri.
      Asta e viața.
      Dumnezeu să ne-ajute!

 

luni, 11 august 2014

Un seducător ludic : Florin Iaru

    Deschid televizorul și îl văd pe Florin Iaru ca în oglinda unui pârâu de munte. Același bărbat fermecător, veșnic tânăr, desfășurând un spectacol pentru trecători, deveniți repede spectatorii, apoi prietenii săi. Hiperinteligent, supertalentat, Iaru este într-o continuă efervescență, interpretând propriul rol într-o piesă scrisă și pusă în scenă de el însuși. Povestește, pe scurt, momente din Călătoria sa și tot ce spune este interesant, plin de nerv, seducător, marcat de o neverosimilă sinceritate. Posedă nebunia aceea specială, fără de care existența unui scriitor n-are niciun chichirez.
   L-am urmărit cu interes încă din anii debutului. Îmi amintesc că în Căminul Studențesc 6 Martie l-am cunoscut - a fost prima și ultima dată când l-am întâlnit - pe neuitatul Radu Săplăcan. Criticul îl căuta pe Nino Stratan, care se afla la stomatolog. M-am oferit să-l conduc pe Radu la instituția în care Nino își repara dantura. Pradă unui nestăvilit și permanent flux de idei, Săplăcan mi-a vorbit, în timp ce băteam cu piciorul străzile bucureștene, despre Petre Stoica - P. S. l-a căutat la redacția unei reviste și l-a anunțat că îl va învăța să crească iepuri! -, a ajuns și la poeții tineri și mi-a explicat, printre altele, că Florin Iaru este cel mai talentat poet al generației sale. Nu cu mult timp înainte asistasem la o lectură a lui Iaru în cadrul Cenaclului de Luni, iar Constantin Crișan îi atrăsese atenția autorului să fie atent ca talentul să... nu-l dea afară din poezie.
    Cum ziceam, e un tip prea înzestrat ca să rămână numai poet.

duminică, 10 august 2014

La mulți ani, Horia Gârbea!

      Astăzi este ziua de naștere a lui Horia Gârbea, cunoscut dramaturg, poet, prozator și traducător român. Îi sunt recunoscător sărbătoritului pentru prietenia dezinteresată pe care mi-a arătat-o de-a lungul anilor.
      Vă urez, domnule Horia Gârbea, să aveți o viață lungă și plină de împliniri, să scrieți cărți de neuitat și să aveți prieteni fideli, care să vă ajute să aduceți o necesară notă de civilizație în tumultoasa lume literară românească!

sâmbătă, 9 august 2014

Transferul responsabilității și falimentul moral

Profesorii de altădată erau stresați ca și cei de acum, dar din motive diferite. Erau însă respectați și mai bine plătiți. Aveau mai mult timp pentru citit și efectuarea activităților. E drept, în ultimii ani ai lui Ceaușescu au fost umiliți în ultimul hal. Salariile au rămas totuși decente. Un lucru li s-ar putea reproșa. Mulți dintre ei erau tirani în relația cu elevul și se purtau discreționar cu cei mici, ca niște privilegiați ai soartei care nu erau în stare să se pună în pielea altora. Acum, teoretic vorbind, dascălii sunt mai aproape de atitudinea ideală față de meserie, devenind partenerii copiilor.
Dar elevii de odinioară? E, ăstora ar trebui să li se ridice un monument. Erau, într-o proporție covârșitoare, silitori, serioși, corecți, cu un simț etic superior. Își apreciau colegii mai buni și îi respectau pe profesorii bine pregătiți. Nu puneau mâna pe ce nu era al lor și dovedeau o educație temeinică. Necazul e că mâncau bătaie ca la balamuc. Un bătrân mi-a spus că atunci când ajungea acasă, după orele de școală, nu putea să pună mâna pe clanța ușii din cauza mâinilor umflate cu ciomagul de învățător și uneori îi era imposibil să stea în șezut, fiindcă avea posteriorul inflamat cu aceeași didactică bâtă. Acum s-au schimbat lucrurile. Dacă magiștrii s-au umanizat, elevii au descoperit că își pot transfera responsabilitățile asupra tiranilor săi de ieri. Nu sunt rezultate? Oamenii de la catedră sunt vinovați. O spun în cor discipolii și părinții. Școlarii își manipulează cu iscusință babacii, povestind acasă cum nu se fac cursurile și cum unii colegi ai lor sunt favorizați, în timp ce ei sunt nedreptățiți. Cum după '89 vanitatea românilor a crescut amețitor, părinții sar în sus și încep să-i înjure pe apostoli, discreditându-i. Puțini își mai văd de treabă. După modelul politicienilor, se arată unii pe alții cu degetul. Profesorii dezaprobă atitudinea familiei față de școală și a copilului față de carte. Iar toată lumea îi condamnă pe educatori și îi consideră niște criminali. De multe ori, dându-și seama că lucrează într-un sistem falimentar - e demodat să amintești de învățătură în incinta unei școli! -, unii profesori nu mai pun nici ei suflet în ceea ce fac. Las la o parte faptul că la salariile mizerabile care se dau în învățământ nu trag marii specialiști. Și așa se ajunge într-un cerc vicios. Răul s-a produs. Iresponsabilitatea, miza pe necinste și înclinația de a găsi țapi ispășitori pentru propria lene duc la lipsă de demnitate și lașitate morală. Acestea sunt valorile care îi sunt inoculate copilului încă din primii ani de viață.
Și atunci de ce să ne mai mirăm că a apărut tipul elevului nou, acela care își admiră colegii analfabeți și scandalagii, îi apreciază pe dascălii care nu fac nimic la cursuri și trăiesc, cu mândrie de șmecher, din fraudă?

joi, 7 august 2014

Sclipirea, statistica și dezastrul

     Nu sunt deloc convins că, în unele cazuri, sportivii de ieri erau mai valoroși decât cei de azi. Un fotbalist sclipea în două faze pe meci și era declarat cel mai bun. Se juca mai lent, antrenamentele erau mai ușoare, iar despre echipament ce să mai vorbim. Se trăia din talent, cum făcea Năstase. Dacă un jucător de tenis ori de fotbal avea mentalitate de profesionist și se antrena cu seriozitate, îi umilea pe ceilalți. E cazul lui Pele. Alții se specializau. Australianul John Newcombe era un jucător primitiv, fără rever, și se pregătea aproape exclusiv pentru Wimbledon. ( Năstase îl ridiculiza pe unde îl prindea, dar nu și pe iarba londoneză.) Câștiga turneul și era declarat nr. 1 mondial. Învingătorul de la Roland Garros era nr. 2. Și așa mai departe.
Nu există sportiv care să fie declarat cel mai bun din toate timpurile. Ba chiar cred că unii dintre cei cărora li s-a lipit această etichetă n-au fost cu adevărat nici cei mai importanți ai vremurilor lor, fiindcă atunci nu se proceda ca astăzi, când sunt numărate toate fazele făcute de un jucător și sunt calculați câți kilometri a alergat fiecare. În zilele noastre, talentul nu mai este suficient, dar cu munca se ajunge departe. Borg, Nadal, Bruguera,  Vilas, Michael Stich sunt exemple edificatoare. Și sunt sute de fotbaliști care trăiesc doar fiindcă au constituții de tauri și se descurcă bine la duelurile fizice. Cantitatea bate de departe calitatea, iar statistica spune totul.
     Trist este că acest criteriu economic - banii sunt buni dacă sunt mulți - a pătruns nu numai în sport și în producerea bunurilor de consum, ci și în artă. În străinătate sunt scriitori care dictează mai multe romane deodată, iar manuscrisele le sunt cărate cu camioanele. Editurile primesc zilnic sute de manuscrise. Dacă nu s-a auzit de tine, cartea îți este aruncată la gunoi fără să fie citită. Pe lângă câte mari talente se trece în viteză din pricina industrializării literaturii? Mai nou, editorii vor să introducă roboți pentru sortarea manuscriselor. Ar fi avut vreo șansă să treacă de exigentele mașini scriitori precum Thomas Mann, Faulkner, Malcolm Lowry, Canetti, Musil, Kadare, Mateiu Caragiale? Proust a fost refuzat de Gide, Lampedusa nu l-a convins pe Elio Vittorini - cum să admită un sicilian sărac că un nobil... sicilian ar fi putut scrie o capodoperă ? -, Kenney Toole n-a trecut nici de ochii avizați ai unor redactori. Totul e de vânzare : ce aduce bani e acceptat.
      Trecând pe Valea Cascadelor să cumpăr niște materiale, am fost uimit de oferta de mărfuri din care cumpărătorii pot alege. În România se trăiește bine din mutatul unor obiecte dintr-un loc în altul. Iei un pachet de gresie, îl transporți o mie de kilometri și îi triplezi prețul. Asta se numește comerț. Creativitatea tinde să dispară. Cam așa se întâmplă, în alte locuri, cu  cărțile. Textele sunt plimbate din mână în mână - autori, agenți literari, consilieri editoriali - și ajung la cititori. Totuși, talentul supraviețuiește cumva și toată lumea are de câștigat. Aptitudinile unor oameni de a face lucruri deosebite sunt socotite mine de aur, fiind exploatate corespunzător.
   E greu să definești ce se întâmplă la noi. Niște gologani trec dintr-un buzunar în altul - mulți prin furtișaguri, destui prin impozite - și inevitabil se va ajunge la fundul sacului. Ca într-un nou Ev Mediu, câțiva vor rămâne cu palate și cu conturi în bănci, iar restul vor deveni sclavi care vor munci paisprezece ore pe zi, pentru o felie de pâine. Destui își vor vinde organele. Munca nu este răsplătită, iar pe talente ne facem nevoile.
     La ce bun să mai scrii o carte-două, cu pretenția că ai făcut un lucru frumos?
     

marți, 5 august 2014

Un miracol literar : ”Moromeții I” de Marin Preda

   Am luat contactul relativ târziu cu primul volum al Moromeților, la nouăsprezece ani, când citisem tot ce scrisese Marin Preda până atunci. În mod ciudat, romanul era de negăsit pe piață și prin bibliotecile pe care frecventam. L-a împrumutat tatăl meu de la biblioteca sindicală a unei fabrici, Uzina de Mașini Electrice București. ( Găseai acolo orice carte. După 1989 au dispărut și fabrica, și biblioteca. ) Impresia a fost puternică : niciuna dintre scrierile lui Preda, cu excepția povestirilor din Întâlnirea din Pământuri, nu mi-a plăcut atât de mult. În celelalte texte mă deranja stilul frust, dur, puternic dialectal. Cum zicea Nichita Stănescu despre prima impresie lăsată de opera lui Preda? ” Mai întâi mi-a părut rău și zgârcit.”
    Moromeții I e o rară confirmare românească a ideii că o capodoperă poate fi captivantă precum un roman polițist. Am recitit, în paralel, În absența stăpânilor de Nicolae Breban. Cât balast, câte amănunte inutile, câtă lipsă de nerv, în definitiv, câtă plictiseală! Și este volumul cel mai bine scris al lui Breban. ( Nu și cel mai valoros, așa cum am crezut o vreme. Îngerul de gips, Bunavestire și Animale bolnave sunt vârfurile romanești ale creației lui Breban. ) Lăsând la o parte ticurile dostoievskiene, în cazul lui Breban e remarcabilă scriitura. Dar scenele sunt stranii, dacă le citim în cheia unui realism dur. De câte ori se întâlnesc, personajele se lansează în lungi monologuri - ample inserții narative fără legătură cu firul epic principal - apoi ajung în situații nefirești  Un anticar merge la o familie să recupereze o datorie, dar gazdele, niște bătrâni distinși, nu vor să dea banii și, de la un punct încolo, își ignoră musafirul. Mănâncă, se culcă, iar oaspetele se lungește lângă ei în pat. Cei doi adorm, iar anticarul se ridică într-un târziu și fură o fustă, dar în stradă descoperă că aceasta este murdară, așa că o aruncă și începe să o joace în picioare. Același anticar bătrân, urât, cu fața pătată de la ficatul bolnav - obsesia brebaniană pentru seducătorul murdar și dezgustător! -, stârnește simțurile unei doamne drăguțe, văduve, care se hotărăște să-l viziteze. Îl găsește beat mort, alături de o tânără prostituată. Doamna e jignită și forțată să se întindă lângă cei doi și să asiste, pe întuneric, la împreunarea animalică a amfitrionilor etc.
     Dar să revenim la Preda. Iată ce scrie Nicolae Manolescu în Ara lui Noe, vol. I, pag. 271-272 : ”Straniul provine exclususiv din lipsa explicațiilor. [...] Devine mai limpede că naratorul se mărginește să observe gesturi, să asculte cuvintele personajelor, fără să se introducă însă în conștiința lor și deci incapabil de a găsi motivări interioare.” Este ceea ce se numește o focalizare narativă externă, ”din afară”, naratorul știind mai puțin decât personajele. Ulterior, Preda a trecut la o focalizare zero, „din spate” - naratorul este informat mai bine mai bine decât personajele sale -, alternată cu una internă, ”împreună cu”, în care naratorul cunoaște tot atât cât știe personajul său. Cert e că mai târziu paginile prozatorului au început să abunde în explicații și presupuneri, naratorul vorbind peste capul personajelor și construind uneori - ca în Delirul - adevărate predici moral-jurnalistice. Sigur că nu perspectiva narativă dă valoare unui text, dar inconsecvența relatării lasă o impresie nefavorabilă. În Moromeții I, Preda dă lămuriri foarte puține, de genul celor despre care vorbea Kurt Vonnegut : ”Dă-le cititorilor tăi cât mai multe informații cu putință, cât mai repede. Ducă-se naibii suspansul. Cititorii trebuie să priceapă atât de bine ce se petrece, unde și de ce, încât sîă fie în stare să termine povestea singuri, dacă le mănâncă gândacii ultimele pagini.” E unul dintre puținele principii enunțate de Vonnegut cu care nu sunt de acord.
Iată și mostre de clarificări din Moromeții I, care nu dăunează textului, ba uneori au un efect benefic : ”În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii : viața se scurgea aici fără conflicte mari.” ( Moromeții, Editura pentru Literatură, 1967, pag. 9) Sau : ”Înainte de asta însă, se petrecu acasă între el și ai lui ceva neobișnuit.” ( pag. 145). Asemenea mici expuneri mai există pe parcursul romanului, constituind germenii comentariilor care se vor lăți în Delirul și în Marele singuratic. Adevărul este că Moromeții I este un adevărat miracol literar, printr-o neîntreruptă succesiune de scene memorabile - momentele de după întoarcerea de la câmp, discuțiile cu Tudor Bălosu, plătirea fonciirii, în poiana lui Iocan, premilitara, scenele cu Guica, episoadele legate de Birică și Polina, fuga băieților etc. -, nelându-te să respiri și necoborând niciun moment sub nivelul excelenței epice. E o carte care nu se lasă din mână de la prima la ultima pagină și a fost scrisă într-o stare de grație a autorului, cu vervă și cu multă plăcere. Nicicând arta lui Preda nu se va mai ridica la o asemenea culme, chiar dacă îndemânarea de a contura personaje memorabile este evidentă în toate cărțile romancierului, iar Viața ca o pradă și Cel mai iubit dintre pământeni sunt realizări majore ale narațiunii românești. Toată construcția Moromeților I stă pe umerii unui personaj complex și tulburător, al cărui destin este prins cu o inspirație care ne lasă muți de uimire : Ilie Moromete. Naratorul împrumută cumva viziunea acestuia asupra lumii, teatrală și de un comic discret tragic.
 Două întrebări nu-mi dau pace.
1. Să fi fost atât de important rolul de consilier literar al Aurorei Cornu, știindu-se că Preda era un tip impermeabil intelectual, puțin deschis la sugestiile celorlalți și foarte încrezător în instinctul său literar?
2. Să fie primul roman publicat de un prozator român determinant pentru destinul acestuia? Exemplele sunt numeroase : Mara, Viața la țară, Ion, Îngerul a strigat, Prins, Cartea Milionarului ( primul și ultimul al lui Ștefan Bănulescu). Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Eugen Barbu, Ștefan Agopian, Alexandru Ivasiuc, Radu Aldulescu prezintă cazuri sensibil diferite. Nu cred că se poate trage o concluzie fermă. Dacă Rebreanu a involuat constant, nu același lucru se poate spune despre Țoiu, Ivasiuc și Radu Aldulescu, care au avut/ au un drum ascendent..
Rural și asincronic, Moromeții I rămâne, probabil, cel mai de succes roman din literatura română.

P.S. După ce am terminat aceste însemnări, mi s-a afișat data și mi-am dat seama că astăzi este ziua de naștere a lui Marin Preda.
     

duminică, 3 august 2014

Manuel Scorza : ” Bat tobele pentru Rancas”

   Târziu am aflat că peruvianul Manuel Scorza este cu un an mai mic decât Marquez și că a murit în 1983, într-un straniu accident de avion, la aceeași vârstă la care columbianul a primit Nobel-ul. Compatriotul său Mario Vargas Llosa este mai tânăr cu opt ani decât Scorza și a trăit destul ca să se poată bucura de o largă recunoaștere internațională.
    Manuel Scorza ( 1928-1983) a scris și poezii, dar eu i-am citit două două dintre copleșitoarele sale romane, de o epică dură, plină de poezie și de culoare locală : Bat tobele pentru Rancas și Călărețul fără somn. Neștiind că a dispărut atât de devreme, m-am mirat că n-a fost recompensat și el cu mari premii, precum Marquez sau Vargas Llosa. Pe urmă mi-am luat seama. Probabil că antiamericanismul din unele pagini ale sale i-a închis multe uși. Acum câteva zile am recitit Bat tobele pentru Rancas și pot spune că, în opinia mea, Scorza se numără, alături de Marquez, mexicanii Juan Rulfo și Carlos Fuentes, argentinianul Ernesto Sabato și guatemalezul Miguel Angel Asturias - Domnul președinte, Oameni de porumb! -, printre cei mai proeminenți romancieri din America de Sud. ( Și revin la o idee care mă frământă de mulți ani  : cred că nicio țară din lumea latină n-are în comun cu...latinitatea decât limba. Sângele vine de fiecare dată, ca și în cazul nostru, din alte direcții.)
Bat tobele pentru Rancas, Editura Univers, București, 1974, prezintă, în tonuri de poem epic, tragedia unei comunități rase de pe fața pământului, fiindcă a îndrăznit să-ți apere pământurile de lăcomia unor notabilități locale, cum ar fi judecătorul Montenegro, dar mai ales de samavolniciile unei mari companii miniere. Deși întâmplările se petrec în  locuri izolate, în pampas, la o altitudine unde pământul este sterp și nu se pot crește decât oi, romanul este unul dintre cele mai reușite care au fost scrise despre dictatură, alături de Toamnă patriarhului, Domnul Președinte, Recursul la metodă, Eu, supremul. E mai concentrat, cu capitole mai scurte și se citește mai ușor. Pe alocuri se simte siguranța poetului care își găsește ușor cuvintele potrivite pentru a exprima sugestiv o idee. Scorza evocă mica dictatură locală. Teroarea instituită de judecător este atât de mare, încât atunci când acesta pierde o neînsemnată monedă de un sol - magistratul se plimbă zilnic, făcând de douăzeci de ori înconjurul pieței, care devine pustie în intervalul orar respectiv! -, nimeni nu îndrăznește să se atingă de sclipitorul obiect, ba chiar toată lumea păzește banul ca pe ochii din cap, ca nu cumva vreun străin să-l ia și să abată năpasta asupra obștii. Un tânăr  iese într-o noapte din cârciumă, beat mort, înhață gologanul, dar a doua zi se trezește îngrozit și fuge împleticindu-se în piață, pentru a pune, cu mâna temurândă, solul la locul său, de teamă să nu înfunde pușcăria. După exact un an, judecătorul își găsește moneda, zâmbește și o vâră în buzunar. Același Montenegro are obiceiul de a-i pălmui în public pe cei care îl supără cu cele mai mici lucruri.  Inspectorul școlar, felcerul, directorul școlii, sergentul Cabrera, șeful Casei de Depuneri și Consemnațiuni, subprefectul, nimeni nu scapă de palmele doctorului Montenegro. Magistratul îi altoiește și rămâne grozav de supărat pe ei. Apoi nefericiții se roagă multe zile în șir pentru a fi, în sfârșit, iertați de judecător.
   Personajele sunt memorabile și au, după spusele autorului, modele reale. Bărbații prinși în conflictul cu uzurpatorii sunt supraoameni. Cu Hector Chacon, zis Nictalopul - vede noaptea ca și ziua! -, nu se măsoară nimeni, dar în final este trădat de propria soție care vrea să-și protejeze copiii. Hoțul de Cai înțelege graiul animalelor și al păsărilor, comunicând cu acestea. Hoțul de Vite are vise premonitorii și știe dinainte ce se va întâmpla. Montenegro și Cerro de Pasco Corporation  intră pe pământurile oamenilor și ridică o împrejmuire nesfârșită, de sârmă ghimpată, lăsându-i pe localnici fără pășune pentru animalele care mor de foame. Situațiile aduc uneori cu scena din Desculț de Zaharia Stancu, când oamenilor li se pun botnițe, pentru a culege în siguranță via boierului. De altfel, singurul lucru care i-ar putea fi reproșat romancierului este accentul social prea apăsat pe care îl pune uneori, ieșind în afara zonei esteticului. În final, localitatea este ștearsă de pe hartă, locuitorii sunt masacrați și sunt înființate noi cimitire. Foștilor locuitori ai Rancasului nu le rămâne decât să-și vorbească, întinși în sicrie, din propriile morminte.

P.S. E ciudat cum aproape toate republicile din America Latină au ajuns să trăiască sub dictatură. Să fie de vină ignoranța și sărăcia? Și poate că tot foamea și disperarea îi fac pe oameni să iubească ceremoniile, serbările și festivitățile, unde se mânăncă și se bea gratis? Ciudat, dar îmi aduc aminte și de alte popoare care au aceleași obiceiuri. Adevărul este că, dacă vom merge tot așa, indiferent de  partidele aflate la putere, în treizeci de ani România va ajunge ca suratele sale din America Latină.
    În dictatură n-ai voie să-ți exprimi niciun punct de vedere. În democrație, dacă în mass-media apare un articol cu acuzații probate împotriva unui demnitar, omul își cere scuze și își dă repede demisia. Cum se numește însă forma de guvernare în care niște lideri sunt dovediți ca fiind hoți și mincinoși, dobitoci și mitocani, dar ei râd și se instalează mai bine în fotolii, înjurându-se și arătându-se cu degetul unii pe alții? Și cum naiba poate fi caracterizat un popor care preferă să aleagă necinstea și incompetența, întru ruina copiilor săi?

vineri, 1 august 2014

Un bărbat adevărat

A murit un bărbat cu care nimeni nu se putea măsura.
Se numea Szobi Cseh.
Aș fi vrut să fie prietenul meu.

P.S. Birocrația românească nu s-a dezmințit nici acum, făcându-i cascadorului multe mizerii, în ultimii ani de viață ai acestuia.