vineri, 29 aprilie 2016

Paștele în urmă cu cincizeci de ani. O povestire memorialistică de Ion Neagoe Mărtac

            Postez azi un text trimis de prietenul meu Ion Neagoe. Mă emoționează atmosfera sărbătorilor de odinioară, iar Ion a reușit să redea evenimentul cu tot parfumul epocii de atunci. Așteptarea copiilor, interdicțiile, răsfățul culinar, tradițiile și vrednicia preoților sunt lucruri care luminează un trecut altminteri aspru din punct de vedere spiritual. Recunoaștem cu ușurință personajele. Autorul amintirilor nu le dă numele reale și așa voi face și eu. Popa Sică m-a botezat și pot depune mărturie pentru bunătatea sa creștină. Popa Tică scria el însuși nuvele și poezii. Ne-am împrietenit prin anii '90, când preda religia la școală. Era un om inteligent, instruit, civilizat. M-au învățat și pe mine profesorii Rusu și Ingherescu. Rusu era un profesor de matematică sclipitor, cu simțul umorului, atins cumva de aripa geniului. Trăiește și azi, iar vârsta înaintată - are aproape optzeci de ani - nu-l împiedică să fie mai vioi decât mine. Ingherescu mi-a fost diriginte, a murit prin 1994 și a dat numele străzii pe care a locuit. Nu știu cine a fost în realitate popa Lică.



                            Paștile  în anii  60
            
         Ne săturasem de fasole, de varză acră, de cartofi, chiar dacă alături aveam ridichi negre, sfeclă roșie sau murături. Pe toate le luam din pivniță și din magazia de deasupra și pe toate le puseseră în pământ, le munciseră și le udaseră, cu sudoarea frunții lor, Mărtacii.
Le mâncam cu mămăligă. Duminica ne mai aduceam aminte și de pâine. Pâine nedospită, azimă. De drojdie n-aveam bani. De unde?
Cât era frig și făceam focul în soba cu plită, mama mai frământa și cocea cococi. Și ce bune erau!
Era să uit. Mai mâncam și turtă, cocă din mălai spoită pe deasupra cu cocă-cocă din făină.
Din miez sfărâmicios de turtă, prăjit în tigaie, făceam puricei.
            Vi se pare sărăcie?
            Nu. Casa noastră era vie. Era cu rost.Cu reguli sfinte moștenite din generație în generație. Poate acum par perimate, dar aveau sare, aveau gust.
Momentele importante din viața fiecăruia se trăiau, nu se fotografiau ca acum. Eram actori, nu spectatori.
            Ne săturasem. Așteptam Paștile. Cu gândul la el, alegeam ouăle. Până dă colțul ierbii, să fie tari.Visam ca fiecare să ia câte o coșniță de ouă. Ce să facem cu ele? Cum ce? E puțin lucru să fii cel mai tare? Cel mai tare de pe ulița ta, ba chiar din sat. Să te invidieze toți.
            -Băîî, ce ou e asta?
            -Mă, asta nu e curat. O fi umplut?
            -Păi, e umplut cu gălbenuș și albuș.
            -Du-te, băîî!
Ne uitam și pe la cuibarul bibilicilor, în coteț, poate se ivește vreun ou cu două gălbenușuri.Se confunda cu cel de găină. Dar era tare. Nu-l spărgea nici cel de gâscă.
       Mergeam la școală,visând la sărbătorile ce aveau să vină.Și la ouă, și la cozonaci, și la bucățile de porc scoase de la garniță, dar și la puiul fript cu mujdei. Miei nu tăiam. Nu obișnuiam.
Nici la vin nu ne gândeam. Vin beau ai mei. Nu beau, îl măncau. Întingeau cu pâine în paharul cu vin, în post, că doar e vegetal.
            - Bă,mergem la repetiții, la biserică?
            - Când?
            - Di-seară. Ne-a chemat popa  Tică. Ne dă bomboane.
            - Eee, ne dă!?
            - Dacă află Ingerescu?
            - Dacă află-află.
Ne asumam riscul. Nu aveam voie la biserică. Doar era comunismul ateu  la putere. Directorul școlii, Rusu, care preda matematica într-un mod mult prea modern pentru acele timpuri și profesorul de istorie, Ingerescu, fost legionar, aspru, inteligent, ce trata trecutul nostru cu o logică perfectă, erau neîndurători cu prichindeii peticiți ce doreau la biserică.
            De ce doreau?
            Pentru că de mici, bunicii și părinții ne duceau de mână la biserică, la întâlnirea cu Dumnezeu.
Chiar dacă nu înțelegeam multe, nu credeam multe, nevoia de de fantastic, de ideal, de victorie a binelui asupra răului, cum se întâmpla și în poveștile spuse de bunici, ne chema acolo.
Mai era și revolta împotriva regimului ccare ne luase totul din curte și voia să ne ia și speranța.
Astea și multe altele îi făceau pe săteni să-și ducă copiii la biserică. Să știe și ei că există nădejdea.
            Acolo găseam mulți copii. Făceam și șotii.Trăgeam ocheade fetelor puține din biserică. Dintotdeauna, în sat la noi erau mulți băieți. De ce? Pentru că, la noi, bărbații care determina sexul urmasilor munceau fizic mult.
Nu ați observat că popii, milițienii, boierii fac mai multe fete?
            De la școală mergeam direct la biserică. Doar treceam pe lângă ea. Dacă am fi mers întâi acasă, nu ne mai puteam întoarce. Ne puneau la treabă. Că doar toți membrii familiei aveau rostul lor. Nu ca acum. Atunci nu vedeai oameni la poartă, toată lumea muncea.
popa  Tică ne primea bucuros. Căpătam bomboane. Cum să nu mergi acolo unde erau copii și bomboane și sfinți cu capete înconjurate de lumină! Cu Sf. Gheorghe  călare pe cal, străpungând balaurul, cu îngeri în loc de stele pe bolta bisericii și cu Dumnezeu deasupra care ne iartă toate năzbâtiile,spre deosebire de părinți și de profesori care ne mai altoiau.
        Părintele ne împărțea pe grupe, pe sate. Gratia pe de o parte,  Dealu și Ciurărenii, pe de alta. La a doua ceată sunt mulți copii de țigani. Țigani lăutari. Sunt toți negricioși. Și noi eram, dar parcă ei erau mai negri. Negri, negri, dar glasurile lor te înălțau la cer.
Cântam pe rând câte o strofă din prohod. Părintele cântă cu fiecare glasul1, glasul 2, glasul 3. Zi de zi,  până la Săptămâna Mare.
    Cum-necum, postul  trecea. Intram în săptămâna mare cu mari  speranțe. Noi, copiii zdrențăroșii, cârpiții, bazonații, o să  purtăm  țoale noi. De unde aveau, de unde n-aveau, părinții noștri făceau rost de ceva parale și ne cumpărau haine, fiecare după posibilități. Dacă până la șase ani purtasem ce rămânea de la Lie, venise și rândul meu.A dat tata un vițel la contract, a plătit ceva dări la Primărie și ne-a cumpărat și nouă câte ceva. Țin minte ca ieri, primul trening  de 60 de lei și o pereche de teniși chinezești cu talpă verde de buret. Le-am îmbrăcat de Florii. Am mers la biserică cu tata-mare. La întoarcere mă uitam pe lângă mine ca un ginerică, mândru foc că eram și eu la rând cu acei copii ce au haine noi.
Mai târziu, în următorii ani, pantalonii din doc, raiați, tergal, alături de pantofii cu talpă de talpă,  mă făceau să aștept cu nerăbdare Sfintele Paști.
În păresimi   aveam ocazie să mâncăm colivă dulce cu miez de nucă, decorată cu bomboane cu lapte și cu ploiță-bomboane mici-mici ce se rătăcesc printre dinți.

-          Nu aveți voie la biserică. S-a primit o circulară de la partid. Trebuie să combatem misticismul și să vă educăm în spiritul materialismului dialectic.
Ne comunică diriginta noastră, fără convingere. Știam că și ea ajungea la biserică de Paști.
Cotruță, Ionete, Matei și eu schimbăm priviri speriate.
-          Fiecare cu partidul lui, ei cu Stalin, noi cu Dumnezeu,să vedem cine e mai tare! îl auzeam pe tata-mare când îi spuneam ce auzisem la școală. Tata era dascăl, vorbitor de slavonă veche cât să se descurce în cărțile bisericești, întărea ceea ce susținea  Mărtac.
Eu cum aș fi putut să gândesc altfel ?
-          Lasă, mă, că vedem noi diseară!
Că doar tot cu gașca asta ,mergeam de multe ori la furat de fructe, de pepeni și de alte alea.
Și tot cu gașca, din care nu lipseau vecinii mei, Nicu, Ion, Marin, plecam să colindăm parohiile Fărcășanca și Drăghinești, unde nu prea ne cunoștea lumea și unde puteam să ne desfășurăm.
            Și multe prostii mai făceam!
În Fărcășanca, preot de mare ispravă era părintele Sică, cu adevărat om al lui Dumnezeu. Fusese învățătorul tatălui meu, încercase să-l convingă pe Mărtac să-l dea la Seminar, dar n-a avut cu cine.
-          Eu pentru cine am muncit? Cui las averea ? Cine muncește pământul? Cui las caii, vaca, păsărili, porcii? Cu ce trăiești dacă nu muncești?
Așa că nu doream să-l supărăm, că la o adică i-am fi supărat pe-ai noștri. Mergem mai departe, la Drăghinești. Aici era războiul  nostru. Cu popa Lică. El nu se bucura de respectul sătenilor ca în celălalt caz. El le ma sugea din sticlă și, iute la mânie, înjura de parcă nu era preot. Așa că aveam acordul copiilor din Drăghinești să-l șicanăm cât poftim.
Ei o făcuseră. Când toată lumea era în genunchi, prichindeii din  sârbi  se strecuraseră pe nesimțite și îi prinseseră cu acare (ace de siguranță), legându-i câte doi, câte trei, cum s-a nimerit.                            Sub lespezile de piatră sunt înmormântați ctitorii bisericii, așa că atunci când s-au ridicat credincioșii ,babele s-au simțit trase spre podea și au început să chirăie, chiar să țipe.
Popa Lică, întrerupt din slujit și fără iubirea aproapelui, a început să înjure. Copiii, pufnind în râs, au rupt-o la sănătoasa. Popa Lica după ei.Dar ce să prinzi?
-          Uitați, băîîî, ce am adus noi! Cheie dă dulap,cu gaură și puciosă!
De fapt, curățasem capetele de la bețele unui chibrit întreg de învelișul roșu. Introduci  încărcătura  în gaura cheii peste care bagi un cui. Musai ca cheia și cuiul să fie legate cu o ață, ca atunci când izbești acest ansamblu de un perete ca să pocnească să nu te rănească.
-          Stați, băîîî, să legăm o sârmă la ieșirea din biserică. Când fugim, să nu uităm de ea să o sărim.
Așa am făcut. Unul de-al lor, din Drăghinesti, a pocnit cheia în tinda bisericii. A urmat un moment de panică, de liniște. Copiii au pufnit în râs și au dat năvală afară. Popa care se prindea repede la prostii, a zbughit-o după ei, înjurând. Numai că năzdrăvanii  erau deja afară din curte, când popa s-a întins pe jos,  suduind de mama focului, spre hazul tuturor.
Așa se desfășura săptămâna mare pentru  copiii din acest colț valah.
Cu asemenea  elemente antisociale se punea partidul.
 Participam la toate deniile. Începând de luni, continuând cu denia de marți și miercuri. În biserică nu ne plictiseam deloc, doar eram aproape toți copiii satului acolo.Și unde-s copiii, acolo sunt joacă, veselie, năzbâtii, dar și candoare și speranță. Ne mai înghionteam, ne ciupeam, trăgeam ochiade spre fetele de pe deal și din bascea, câteodată priveam îndelung la picturile de pe pereți, făcute ca donații de săteni. Învățasem pe de rost ce și cine a plătit pictorul să facă pictura. La întoarcere duceam cu grijă lumânările aprinse, formând șiruri lungi de luminițe, pe malul gârlii. Dacă cineva ar fi privit mai de departe, ar fi crezut că o mulțime de licurici fac curte unei femele și o urmează insistent, pentru a o cuceri.
Odată ajunși la mine la poartă, nu se termina distracția. Aveam pat la poartă, sub nucul cel de o vârstă cu tata. Tata-mare îl răsădise când s-a născut tata. Se credea că omul trăiește cât va trăi nucul pus  la nașterea lui. Nu avea să fie chiar așa.
            Lipeam lumânările aprinse pe stâlpul de la rețeaua electrică să ardă până se sting și ne puneam pe glume.Ce nu găseam să provocăm râsul tuturor? Povesteam întâmplări de la școală , de pe câmp, de la biserică, câte-n lună și în stele.
Denia de joi seara era obositoare. Lungă, grea și plină de semnificații. Îngenuncheam de multe ori, ocoleam biserica de multe ori, ne stropeam cu ceară topită , tot de multe ori, astfel încât, atunci când ajungeam la mine la poartă, nu ne mai ardea de povești. Ne despărțeam și fiecare își inconjura casa cu lumânările aprinse, de trei ori, după care ne culcam.
     Vinerea Mare. Ziua cea mare. Ai mei vopseau multe ouă, peste trei sute. Se ajungea la  patru sau cinci sute. Pe toate  le încercam, ciocnindu-le repede de dinții din față. Le triam pe mai multe categorii. Cele mai moi  le puneau mama și ma-mare pe împărțituri  și le da în vecini sau la rude.
            Îmi plăcea mult obiceiul acesta. Veneau rude de departe și de-aproape, fini, vecini, prieteni cu noi.
Erau de-împărțit boboroade împodobite cu bomboane și cu flori, dar și cu ouă roșii. Umpleau coșnițele împletite de rudarii de la munte. Se cinsteau  cu vin și povesteau câte-n lună și în stele. Noi  căscam gura la tot ce auzeam. Când ne săturam de povești, umpleam buzunarele cu ouă zi o zbugheam afară.
După ce se însera, plecam spre biserică. Cum o coteam la stânga, din șosea, în dreptul  comparativei ne ieșea în întâmpinare gașca pestriță  din Ciurari.
            -Băîîî! Nu pute să intrăm  în biserică! E milțianu cu Rusu la intrare și nu lasă copiii să intre la Denie.                                                                                                                                                              Biserica noastră ctitorită de boieri autohtoni, încă de pe vremea când Gratia era reședința  plasei Neajlov din  nordul județului  Vlașca, pe locul unde fusese  o bisericuță din uluci,  înconjurata de un mare depozit de lemn de stejar, rezultat din defrișările masive  a unor părți de codrii seculari de pe Bratilov. Se utilizaseră vagoneți de lemn, pe șine tot din lemn, din pădure până pe actualul loc bisericesc. De aici, șiruri de care cu boi îl încărcau și-l transportau, cale de peste 80 de km în port la Gurgiu.
            Având bani suficienți, împrejmuirea bisericii e din zid înalt, greu de sărit.
Dar niște copii inventivi găsesc  ei o soluție, când e vorba de să se pună contra. Curtea bisericii e dreptunghiulară, cu spatele spre un loc viran de lângă căminul cultural, ce apartinuse familiei de mosieri Sordony. Nu mi-a fost greu să găsesc soluția.
Mergem în spate. Mi se pare că într-un loc e stricat zidul, am văzut anul trecut și nu cred că s-a grăbit popa să-l facă. Dar hai să încercăm și prin față.
Nu am ajuns bine la poarta de sub clopotniță că și ne-a barat drumul,milițianul cel tânăr(șeful de post doar era șef)
Copii, nu aveți voie în biserică. Au voie numai oamenii mari.
Dar te puneai cu noi, noi care puteam păcăli pândarul cum voiam?
- V-am spus ,băîîî, că n-avem voie! Ai să plecăm, că mâine trebuie să mergem la școală.
- E mai bine așa , că altfel aveți probleme.
Știam că dacă se afla , era vai de palmele noastre și de fundurile noastre.Ingerescu și Rusu ar fi rupt nuielele pe noi. Ironia sorții a făcut  ca Rusu să fie primar două legislaturi, în democrație.
            Ca și când atunci descopeream marea înțelepciune a milițianului m-am trezit vorbind:
- Dacă nu e voie, nu e voie, dar dacă plecăm pățim ceva?
- Mergeți voi acasă și o să fie bine.
Ce coate ne mai dădeam, ce râsete pe înfundate, că l-am păcălit pe omul legii și al regimului, și că ce deștepți suntem noi, copiii câmpiei țepilor de jar.
Zidul înconjurător se surpase într-un loc. Cu ajutor puteai să te cațeri, dacă dădeai la o parte mărăcinii puși din ordinul lui popa Tică. Așa  am și făcut .Ne-am și trezit lângă  zidul altarului.
Când am intrat înăuntru, ne-am dat seama că nu lipsea niciun copil dintre cei care venea la repetiții.
D-aia făcusem atâtea repetiții, ca să nu venim? Fiecare găsiseră o modalitate să păcălească vigilența celor doi cerberi.
L-a început am căpătat bomboane, ca răsplată că am riscat. Dar și să avem glas.
Ca de obicei, cei mai apreciați au fost copiii de lăutari. Erau oacheși, sărăcăcios îmbrăcați, mai murdari poate ca noi, dar glasurile lor limpezi și plăcute urechii te făceau să-i accepți așa cum i-a  lăsat Dumnezeu pe pământ. Popa Tică ne privea mulțumit când vedea că ne căzneam din răsputeri să cântăm  cât mai bine. Ne ierta atunci toate obrăzniciile pe care le făceam pe parcursul anului, în timpul slujbelor.
Ironia sorții e că atunci se mergea mai des și mai cu sârg la biserică decât acum când beneficiem de exces de libertate.
   De noaptea de Înviere nu eram noi preocupați, copiii din Gratia Mare.Treceam în revistă cele trei biserici, să vedem ce s-a întâmplat cu o seară înainte și la ei, dacă  au fost împiedicați să intre în biserică și cum i-au păcălit.
Pe noi ne frământau ouăle, cum să le alegem pe cele mai tari astfel încât să te poți lăuda:
            -Băîî, cu ăsta am luat o coșniță dă ouă!
Eram nerăbdători să îmbrăcăm hainele cele noi.Chiar dacă majoritatea copiilor de țărani primeau doar costume noi de elev, ca să le aibă și în anul următor, tot haine noi erau. Mai rar vedeai  copii cu costume de cangăr, tergal sau alte stofe.
Ai mei, tata-mare, ma-mare, tata și mama erau toată noaptea la biserică.
-          E bine ca înainte să iei paști, să dormi în biserică!                                                            4
Toată lumea  așa credea, așa făcea. Cum să fii în ne-rândul lumii?
Așa că puteam să îmbrac costumul de câte ori doream.
Da !Dar nu mă vedea nimini.
Ne culcam, eu, frati-meu și soră-mea.Dar parcă nu mai trecea noaptea.Mă trezeam la cel mai mic zgomot și eram atent dacă s-a trezit vreun cocoș să dea deșteptarea.
În sfârșit, tata ,sosit de la biserică, ne trezește:
            -Ai, tătică, sculați-vă, să ajungeți mai devreme, să apucați și voi pește.
Trebuie să vă spun că la noi e obiceiul acesta frumos. Te duci cu toată familia.Îmbrăcați frumos, curați, veseli ca la înviere, împăcat cu tine și cu toți ceilalți, la întâlnirea cu alte familii care au fost mai harnice și care deja se întorc. Îi saluți:
            -Să le purtați sănătoși!
            -Asemenea și dumneavoastră! ți-se răspunde.
Ajungi la biserică, unde întâlnești grupuri grupuri formate dintr-o familie sau mai multe, te întreții prietenește, pentru minunea din noaptea învierii și parcurgi tot ritualul. Copiii sunt așteptați pentru miruit de către părintele Tică, în fața altarului, apoi toți ies la mesele întinse în fața bisericii.
Mai întâi se ia paști, cu o linguriță, se plătește cu un ou roșu și se trece la masa cu pește mărunt, fript la tavă, și în sfârșit se bea un pahar de vin.
Vinul era strâns de toamna, de bărbații din comitetul parohial, să fiarbă la un loc, iar peștele, de regulă, era prins de femei cu plasa sau cu sulul, la gârlă.
Peștele era doar primul semn de recunoaștere între creștini. Înaintea crucii.
De-abia apoi la ieșirea din curtea bisericii se ciocneau ouăle.
   Ajunși acasă, nu mai aveam răbdare. Uitam de oboseală, de lipsa de somn, umpleam buzunarele cu ouă pe care le credeam eu cele mai tari și ieșeam iute la poartă, unde deja se adunau oameni mari și copii. Femeile nu. Ele aveau treabă, că doar ciocnitul ouălelor, încercatul lor, negocierea ciocnitului, studierea adversarului nu erau treburi de muiere.Ele pregăteau împărțiturile, masa și toate pentru burta noastră nesătulă.
            -Hai să ciocnim!
            -Băîîî, ăla nu e dă găină.
            -Da dă ce e, dă corcopieriță?
            -Nu, e prea ascuțit, găina nu-l face așa. Și coaja e altfel.
            -Hai să schimbăm!
            -Nu, dă ce, fiecare cu al lui.
            -Hai fetește!
            -Nu, hai dă!
Și urma formula clasică de ciocnit ouăle roșii.
Asistam cu plăcere și interes negocierile oamenilor mari. Așa învățam și noi psihologia ciocnitorului de ouă roșii.
Adevărați  ași erau nea Voicu lui Dogaru, nea Ioniță al lui Didin, nea  Aurică al lui Dăescu, nea Costică Bratu, nea Vasile Sică și mulți alții.
Depindea de găină, de perioada când era ouat, de ce mânca și multe altele.
Unii apelau la artficii. Goleau oul de conținut, cu o seringă, și tot cu ea îl umpleau cu sacâz topit, care se întărea.
Și tot ciocneam, că doar aveam de unde. Mai alegea și după împărțituri, se mai întâmpla să găsim din cele tari. Mai pe seară mergeam cu toții la Vaci.
La Vaci, e, de fapt, o răspântie, o intersecție între Linia Mare și Drumul Morii, care se lărgea suficient să poată găzdui câteva sute bune de oameni.
            De unde numele locului de întâlnire? În vechime era târg de vaci. Aici era și locul de întîlnire al vacilor și oilor când plecau la păscut. Aici era și locul de desfășurare al horelor. Dintotdeaun aici se adunau flăcăii și fetele din sat ,ba chiar și din satele vecine, la joc. Atunci cântau țăranii din fluier și din caval. Tata-mare și tata, pe rând, au fericit multe perechi la jocuri.
Veneau fetele cu ouă roșii, în batiste frumos legate și-i rugau:
            -Hai Niculae, încă un joc!
            -Hai Anghele, mai zâ-i unul!
            Așa era hora tradițională. Se jucau sârba, brâul, aoleanu, fedeleșul, mințita, hora mare , murguletul și câte și mai câte.
Fluierașii umpleau coșnițe de ouă roșii
            Pe vremea copilăriei mele, de Paști se adunau sute de bărbați ce-și încercau puterea în tăria ouălor. Hore nu se mai făceau aici. Se mergea la Căminul Cultural, unde cântau, de data asta, lăutarii.
Seara se continua cu bal.
            Începând cu a doua zi de Paști, începeau alte petreceri în sat: botezuri, tăieri de moț, logodne.
Dacă ținem cont de faptul că în restul timpului, cu mic cu mare,  munceam de ne speteam, vă dați seama ce gustate erau aceste perioade de sărbătoare. Era o rânduială. Nu toata ziua cânți.
Așa că înțelegeți de ce marți seara, după Paști, îmi venea să plâng.
Ce ne aștepta? Pusul tutunului, grădinile de zarzavat, trifoiul, meiul, prășitul, culesul. Numai chin.



                                                                                  Ion Neagoe Mărtac

4 comentarii:

gabi c. spunea...

Amintiri si traditii pline de farmec si povestite cu mult talent. Dupa doi ani de pribegie fac si eu Pastele acasa printre ai mei, cu multa bucurie in suflet. Sarbatori fericite Serban, multa sanatate si inspiratie.

Şerban Tomşa spunea...

Gabi C.,
Iarba verde de acasă...
Într-adevăr, Ion are talent și mă gândesc să-l ajut să scoată o carte cu povestiri memorialistice.
Îți mulțumesc pentru urări și ți le întorc cu drag!
Paște fericit, cu liniște și iubire în suflet!

Miron Dan spunea...

Savuroase amintirile prietenului tău! Parcă-s amintirile unui Creangă valah. Ar fi minunat să le publice.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Da, Ion e un Zaharia Stancu mai luminos. Auzindu-l că scrie narațiuni biografice, m-am hotărât să-l sprijin, după puterile mele, să le tipărească. Încă nu citisem nicio pagină, dar eram convins că face lucruri admirabile.
Lumea copilăriei este esențială în constituirea imaginarului unui scriitor.