sâmbătă, 3 februarie 2018

Amestecate

·        Mi-e dor de prietenii cu care jucam tenis în adolescenţă, pe malul râului Jirnov:  Badea Bătrânu’, Nelu Florea, Nelu Gheorghe, Costel Măican, Mihail Mişu, Gioni Mortu şi Marin Roşu. ( I-am pus în ordine alfabetică, să nu se supere niciunul.) Ne simţeam ca la Wimbledon. Îmi amintesc că Marin Roşu, mult drag mie, avea o forţă fizică atât de mare, încât rachetele se sfărâmau în mâinile sale de oţel.
* Mi-am recunoscut tinereţea în taximetristul interpretat de Robert De Niro, în Taxi Driver. Plus o picătură din rebelul care n-a apucat să îmbătrânească niciodată, Serghei Esenin.
Ca şi pentru Esenin ( "Nu voi mai fi tânăr niciodată!"), bătrâneţea este şi pentru mine cea mai nenorocită insultă.
"Cum sîntem în februarie, luna cînd încerc să-mi lărgesc orizontul cultural în moduri mai puţin obişnuite, m-am uitat la un filmuleţ de 10 minute cu profeţiile lui Nostradamus despre anul 2018, convins că mă vor bucura. Mai întîi, va erupe Etna. Urmează sute de cutremure pe tot globul. Apoi vine cea mai mare criză economică din istorie. După o lună, Rusia, China şi Corea de Sud vor porni un război devastator împotriva Statelor Unite. Pe urmă un asteroid gigantic va lovi Pămîntul. Dar la sfîrşitul anului vom putea vorbi cu animalele. Şi, cam de Crăciun, vom ajunge să trăim două sute de ani. Pe acelaşi fir logic, apare întrebarea la ce vîrstă ieşim la pensie în decembrie anul curent. Dacă la 160, aş mai avea de aşteptat o sută de ani. Merde." (Răzvan Petrescu)
* Am stat la masă cu Delatorul. Mânca de rupea, cu şapte fălci, iubea vodca Moskovskaya şi protesta zilnic că violurile erau considerate infracţiuni grave. "Dăm, ca proştii, nişte legi care ne împiedică să le... şi să stăm cu ele-n mână." Când ameţitoarea licoare îl lua de cap, scotea din boarfele sale un casetofon ultraperformant şi îi înregistra pe colegi în toiul unor chefuri. Asta ar fi trebuit să-mi dea de gândit, dar eram de o inocenţă dezarmantă şi aveam o neverosimilă încredere în oricine, trăsătură care îmi aducea mulţi amici şi îi făcea pe ceilalţi să se bazeze, la rândul lor, pe mine. Pe atunci luam 8-10 somnifere în fiecare seară. Omul a apelat la mine într-o noapte în care băuse vodcă şi mâncase banane. ( Chiar, unde o fi găsit el, atunci, banane?) Îi era rău şi nu putea dormi. I-am dat o pilulă şi a sforăit neîntors două zile şi două nopţi. După obiceiul meu de o viaţă, de a reboteza lucrurile şi mai ales persoanele din preajma mea, îi ziceam Fălcuţă. Chiar îl luam uneori, cu simpatie, de fălcile-i imense, deşi era mai mare decât mine cu doi ani şi mult mai solid. A citit şi la Cenaclul de Luni. A fost o cădere comică, după cum mi-a relatat Doru Mareş. "Scrie infect", mi-a zis frumosul Doru. Tot în anii aceia făceam nişte exerciţii de yoga, care m-au vindecat de gastrită. Stăteam în cap cam o oră pe zi. Şi iată că Delatorul s-a dezlănţuit într-o zi şi mi-a aruncat în faţă toată ura pe care o avea faţă de mine. Nu mai ştiu de la ce a pornit, dar mi-a urlat că sunt arogant - jur că n-am fost niciodată aşa! -, că nu-l respect ( prin atitudinea mea, îi zgândăream nişte complexe urâte), că stau în cap când el intra în cameră, că nu mă suportă şi multe altele. ( Faptul că mă turna la Secu avea să dea roade curând, însă, cum spuneam, eram un erou naiv, ca taximetristul interpretat de marele De Niro în tinereţe.) M-ar fi şi pocnit, dacă n-ar fi ştiut sigur că aş fi ripostat. Pentru mine a fost un şoc: să vezi că un om pe care-l considerai un camarad te detestă din toţi rărunchii. După ce a terminat facuzltatea, Delatorul ne-a vizitat la cămin. Era ne-a vizitat la cămin, după ce a terminat facultatea. Era director de şcoală şi se lăuda cu băşinile răsunătoare pe care le dădea."Voi, bărbaţii, i-ar fi zis nevastă-sa, nu ştiţi decât să beţi şi să vă băşiţi."
Îl uitasem, dar aveam un loc neocupat într-un roman dedicat glorioasei noastre studenţii.
* În studenţie am avut un prieten cubanez, Jesus Vicente Figueroa, care se hotărâse să studieze limba română după ce văzuse, la Havana, un film de... Sergiu Nicolaescu. Era un băiat minunat, aşa că mă abţineam să-i comunic anumite opinii pe care le aveam.
* În China medievală, pentru a urca o treaptă pe scara socială, candidaţii dădeau nişte examene complexe, încheiate totdeauna cu recitarea unui poem original, în faţa unui juriu alcătuit din înţelepţi incoruptibili. Cu cât erai mai învăţat, mai talentat şi mai înţelept, cu atât veniturile tale creşteau şi puteai ocupa funcţii de o importanţă din ce în ce mai mare. Este, după părerea mea, modelul perfect de societate bazată pe valori autentice.
* În Sardinia Graziei Deledda se poate cumpăra o casă cu un euro. Mă rog, o dărăpănătură. M-aş băga: peisaj de vis, climă plăcută, căldură primită gratis, direct de la soare. Dar în contractul de vânzare-cumpărare se specifică faptul că eşti obligat să bagi în renovarea clădirii, pe parcursul a trei ani, 25 000 de dolari. Cine mă finanţează?

Niciun comentariu: