marți, 9 octombrie 2018

Jurnal în firimituri


*Chiar fără să ne dăm seama, speranţa ne ţine în viaţă. În această vară am ajuns la un bioenergoterapeut. Doream să-l întâlnesc din 2005, când nu puteam dormi şi omul îmi fusese recomandat de un savant. Cel mai bun, cel mai puternic din ţară, îmi zisese învăţatul. Am vorbit cu tămăduitorul la telefon, mi-a fixat ora şi mi-a spus să iau cu mine o sticlă cu apă plată, un prosop şi un cearşaf. "Sunt cel mai ieftin terapeut", mi-a spus Domnia Sa. Când am coborât din maşină, în faţa blocului în care se afla cabinetul, mi se părea că am ajuns la Sfântul Mormânt. Primul şoc a fost când am pătruns într-o sală relativ mare, ticsită cu muribunzi şi îngheţată de aerul condiţionat care funcţiona la cea mai joasă temperatură. Căldura dobândită cu greu la fizioterapie s-a topit acolo, în patru ore de aşteptare. A doua surpriză a fost constatarea că gazda mea îi trata pe pacienţi de-a valma, industrial, fără personalizarea terapiei, în funcţie de afecţiunea pe care o aveai. După ce o asistentă ne-a taxat pentru două şedinţe - "Facem terapie de luni până vineri. Câte două şedinţe pe zi. Dacă doriţi, puteţi face şi trei." -, iar tămăduitorul ne-a povestit despre o vacanţă frumoasă din care tocmai se întorsese, am fost luaţi, câte patru, câte patru, într-o sală mai mică şi ni s-au pus ventuzele. Canceroşii, diabeticii, depresivii şi toţi ceilalţi erau trataţi la fel. Nici nu prea asculta ce-i spuneai: respecta un tipic pe care şi-l formase în timp. Fiecare trecea apoi pe un scaun, nu într-o ordine anume, i se făceau nişte pase violente, însoţite de şuierături stranii - aceleaşi pentru toată lumea - şi ne trezeam cu două şedinţe de terapie făcute deja. Ventuzele durau zece minute, iar cealaltă terapie era făcută în două-trei minute. În douăzeci de zile, cu cel puţin cinci mii de lei, aş fi adunat o oră de terapie şi o sută de ore de congelare. Chiar era ieftin! (Când terapeutul ne-a vorbit despre zilele sale de relaxare şi am văzut privirile goale ale pacienţilor, mi-am amintit de o colegă de şcoală a fiicei mele, care îşi savura gustarea lângă cei mai flămânzi copii din clasă, lăudându-se în acelaşi timp cu ce mâncase cu o zi înainte.) Cei pe care-i vedeam în jurul meu păreau oameni fără speranţă, arătând la fel de epuizaţi ca şi bolnavii din pavilionul Zerlendi, de la spitalul Mihai Nasta. Nu contest faptul că terapeutul avea bioenergie ( degaja o aemenea impresie de forţă, încât sunt convins că putea îndoi potcoave cu mare uşurinţă), dar m-a şocat că un dar divin era folosit în modul acela. Cu mare regret nu m-am mai întors la vindecător, abandonându-mi acolo prosopul şi cearşaful. Nu ştiu dacă am luat cea mai înţeleaptă decizie. Din două şedinţe n-am dobândit nimic, dar am pierdut căldura de la fizioterapie. Fusesem prevenit: lucrurile erau prea vechi, pentru a fi rezolvate în câteva şedinţe.
Un dialog al gazdei cu o doamnă de lângă mine:
- Vă simţiţi mai bine, nu?
- O, nu! Mă dor toate: ficatul, stomacul...
- Dar domnul X era mai vioi. De ce n-a venit azi? ( Era luni.)
- Păi, a murit sâmbătă. Azi îl înmormântează.
Atunci m-a apucat spaima. Întreb şi eu aşa, ca prostul: mai există loc de speranţă pe undeva?
P.S. Trebuie să recunosc că am fost tratat preferenţial. Bioterapeutul m-a ochit din prima: vedea prin oameni ca prin sticlă. Dar şi eu îl "citisem" imediat. Mai întâi mi-a strâns mâna şi mi-a spus că figura mea îi este cunoscută. Apoi mi-a arătat, pe telefon, poze cu peştii prinşi de el în vacanţă. În fine, deşi sosisem penultimul ( cu 30 de minute înainte de ora fixată!), m-a băgat printre primii la tratament. Mi-a zis că trebuie să am răbdare. Oricât de răbdător aş fi fost, tot n-aş fi strâns mai mult de o oră de terapie, într-o lună calendaristică.
Prietenii îmi spun că insomnia se vindecă prin hipnoză. Vreau să ştiu dacă tot aşa procedează şi hipnoterapeuţii.
*Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău.
- Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi. La un moment dat, am văzut o căprioară prăbuşindu-se departe de puştile care trăseseră. M-am îndreptat într-acolo. Scosesem cuţitul, cu gândul de a curma suferinţa vânatului, fără să mai trag un cartuş. De undeva se auzea plânsetul unui copil. M-am apropiat mai mult. Căprioara era lungită într-o baltă de sânge. Din ochii mari şi negri îi curgeau lacrimi. Animalul plângea, suspina şi se tânguia ca un om. Am început să tremur şi mi-a căzut cuţitul din mână. Am lăsat-o acolo şi nu le-am spus nimic celorlalţi vânători. Cred că au mâncat-o sălbăticiunile. De atunci n-am mai tras niciodată într-un ţap sau într-o căprioară.
*Pe Axel Munthe îl cred până la capăt, ca şi pe Tolstoi. El spune că trolii, spiriduşii, gnomii, hobbiţii şi celelalte făpturi aparent fantastice au existat cu adevărat. Munthe a văzut o vale unde trăise un trol şi a avut o discuţie interesantă cu un spiriduş de o palmă, care îl vizita încă de când viitorul medic şi scriitor era copil.
*Anul trecut am văzut, pe un site, toate volumele din O mie şi una de nopţi. Îmi pare rău că nu le-am comandat. (Acum nu le mai găsesc.) Visez ca înainte de tragerea cortinei să am răgazul de a reciti în tihnă această fabuloasă colecţie de poveşti. Probabil că va rămâne doar un vis.
*Când am debutat în învăţământ, în urmă cu aproape patru decenii, i-am împrumutat Decameronul unui profesor mai în vârstă decât mine. Umbla agitat, toată ziua, cu cartea sub braţ. "Ce citeşti, Marine?", l-au întrebat colegele. "Mi-a dat Gigi ceva pornografic.", le-a lămurit el cu vocea îngroşată şi a ieşit pe uşă, fluturând volumul cu o gravitate comică.
*Într-o discuţie de idei, Camil Petrescu o ţinea pe a lui şi nu voia să recunoască argumentele părţii adverse. Nici nu le auzea. "Ce să-i faci, domnule, dacă e surd?", a zis exasperat cineva. "Nu e surd, e absurd.", a corectat Oscar Lemnaru, zis Oscalambur.
*A murit un coleg de facultate, profesor în Videle, la şcoala de lângă piaţă. În studenţie am stat câteva luni în aceeaşi cameră cu el şi am păstrat amintiri de neuitat, valorificate într-un roman aflat în manuscris. Deşi în ultimii patruzeci de ani n-am mai fost atât de apropiaţi, dispariţia lui m-a afectat puternic.
*La fântâna boierească mă întâmpină o căţeluşă cu cinci pui şi un pisoi. Au fost abandonaţi aici, în gura iernii şi se comportă ca o familie. Pisoiul se încălzeşte printre căţei, la adăpostul unor buruieni. Parcă aşteaptă pe cineva plecat să le aducă bunătăţi. Mai târziu, foamea îşi va spune cuvântul, vor ieşi la drum şi vor fi striviţi de maşini. Ce inimă să ai pentru a-i arunca acolo, iar ei să privească în urma ta? N-am la mine decât nişte covrigi săraţi. Îi ofer căţeilor.Pisoiul atacă hrana cu cea mai mare convingere. Îi rup covrigii în bucăţi mai mici. O fac apoi pentru toţi. Ei caută prin iarbă şi rod fără tragere de inimă. Un pui e deja bolnav. I-aş lua acasă, dar am curtea plină. De mâine le voi căuta stăpâni care să-i adopte. Puţini vor avea noroc, cei mai mulţi sunt condamnaţi. Idea de suferinţă atroce şi fără logică în lumea văzută mă scoate din pepeni. Parcă era vorba că Marele Arhitect e mare şi bun.
*Sunt uluit de unele reclame: X are 120 de ani, dar se simte ca la 90 de ani!
 Îmi aduc aminte că Ion Băieşu îi ironiza, la televizor, pe cei care aveau 50 de ani. Şi Ştefan Iordache era stânjenit când împlinise o jumătate de veac. Cândva, de ziua mea, fetele din clasa a X-a m-au întrebat câţi ani aveam. Mi-a fost ruşine să le spun că împlineam 28 de ani, fiindcă mi se părea că eram bătrân.
*O atitudine care mă îngrijorează. În urmă cu câteva luni, intrând într-o librărie bucureşteană, am văzut două cărţi de Bukowski pe care nu le am. Le-am pipăit, am ezitat şi... nu le-am cumpărat. Am regretat renunţarea. Dar sunt consevent în nehotărârea mea. Intru pe site-uri cu cărţi interesante, îmi imaginez că le ating, însă nu îndrăznesc să le comand. Boala asta a indeciziei mă sperie.
*Mâine fiind o zi specială şi vrând să-mi demonstrez mie însumi un adevăr, am scris într-o oră, pe nerăsuflate, povestirea Hoţul

Niciun comentariu: