Lecturi de vacanţă. Răspunsuri la o anchetă literară

1. Primele mele lecturi s-au consumat într-o vacanţă de vară. E foarte importantă cartea cu care începi. Mi s-a refuzat magia lecturii de câteva ori. Încercasem să citesc Şarpele cu pene de D. H. Lawrence şi nu reuşisem. Am citit cu poticneli Ion de Rebreanu, dar era clar că nu ştiam să-mi aleg cărţile. Am citit apoi Aventurile lui Tom Sawyer şi uşa către marile lecturi mi-a fost deschisă. O vreme citeam doar în vacanţă, fiindcă în timpul şcolii aveam multe teme de făcut şi nu-mi rămânea timp pentru altceva. Citeam revista Cutezătorii, care conţinea benzi desenate, dar şi creaţii ale copiilor teribili de atunci, Liviu Papadima şi Vasile Poenaru. Încet-încet i-am făcut loc şi lui Alexandre Dumas, alături de Cutezătorii şi de publicaţiile sportive. Aveam cursuri după-amiază. Seara îmi pregăteam, până spre ziuă, temele, apoi a doua zi citeam până la amiază. Iarna nu prea citeam, pentru că mergeam la săniuş, dar vara o făceam aproape tot timpul, exceptând momentele de după-amiază când înotam în râul Jirnov. Citeam acasă, prin poieni înflorite – ah, ce frumos miroseau florile de lavandă! -, pe malul râului, prin cimitir. Primul contact cu Faulkner a avut loc într-o vacanţă de vară. Asta nu înseamnă că americanul e o lectură uşoară. Nici Hemingway nu e prea uşor, cu toate că la o primă lectură mi s-a părut insipid, cu personaje bidimensionale.

Cum spuneam, consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, pentru a putea colinda lumea şi a-i vedea minunile, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.

 În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !

Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici.

 În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi. Mă simţeam împăcat şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze.

Pentru un scriitor, teoretic ar trebui să existe lecturi făcute în interes profesional şi lecturi mai uşoare, de vacanţă. La mine, lucrurile sunt inversate. Citesc cărţi poliţiste în timpul anului şi cărţi mai lungi şi mai dificile în vacanţă. E tributul pe care îl plătesc faptului că am un serviciu foarte solicitant. În vacanţă i-am citit pe Faulkner, Thomas Mann, Dostoievski, Tolstoi, Dino Buzzati, Thomas Hardy, Joseph Conrad. Cu Gogol şi cu sud-americanii lucrurile stau diferit, fiindcă îi pot citi atât în vacanţă, cât şi în vreme ce trudesc la şcoală. Când sunt suprasolicitat, mă odihnesc cu ajutorul lui Raymond Chandler sau al lui Dashiell Hammett.

2. Cu câteva excepţii ( de pildă, Caragiale şi Rebreanu), scriitorul român nu ştie să-şi vândă marfa. Nici eu nu fac excepţie de la această regulă. Căutăm în primul rând să facem impresie bună criticilor, fără să ne gândim la cititorii obişnuiţi. Pe urmele lui Thomas Mann, unii fac teoria învârtitului în jurul propriei cozi. E o tehnică a amânării: relatezi pe câteva pagini un singur gest. Toate bune, dar Mann are sute de personaje, iar la el dilatarea textului este epică, nu o lungire voită, accentuat descriptivă, o aglomerare de obiecte, nerelevantă în plan uman şi estetic. Descrierile excesive sufocă epicul. Cred că există formule norocoase, de epic pur: cărţi foarte valoroase pot fi lecturi plăcute pentru orice cititor. Am încercat să fiu mai simplu în Supraveghetorul şi alte povestiri, unde am strâns mici povestiri de pe blogul meu, scrise pentru toţi cititorii. Rezultatul a întrecut aşteptările, fiindcă volumul s-a bucurat din plin de aprecierea scriitorilor profesionişti.

Ideea e că, scriind pentru toată lumea, vom putea da la iveală cărţi valoroase din punct de vedere literar. Asta am încercat şi în cele două romane pe care le am în manuscris.

3. În vacanţă îmi propun  mai întâi să recitesc anumite cărţi pe care le consider desăvârşite. După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov,  tot ce a scris Gogol,  Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David. 

Peştişorii de aur. Scrisoare domnului Van Gogh

 5 august, 2005
        
         Azi am văzut, domnule Van Gogh, un stol de corbi. Nu ştiu dacă se îndreptau spre vreun lan de grâu sau erau în căutarea unor stârvuri. I-am mai zărit şi cu alt prilej. De câte ori îi văd, mă gândesc la dumneavoastră. Ştim amândoi că nu sunt corbi adevăraţi, cu gheare şi pene, cu croncănit aspru şi o foame veşnic nestinsă. Şi ştie, de multă vreme, toată lumea : sunt numai gândurile dumneavoastră pe care ni le-aţi lăsat pe nişte tablouri şi care traversează uneori cerul verii. Sunt corbi din altă lume. Mă gândeam însă la galbenul soarelui, care colorează grânele pictate de dumneavoastră şi la galbenul aurului din pungile negustorilor care nu voiau sau nu îndrăzneau să vă cumpere tablourile. Ei ştiau de atunci ceea ce noi intuim acum : lumina nu se poate cumpăra. În ceea ce mă priveşte, vreau să cred un lucru : niciodată, sub nicio formă, nu aţi fi vrut să vă vindeţi tablourile. Ce forţă supradimensionată, ce taifun lăuntric v-a făcut să pictaţi, în câţiva ani, sute de tablouri ? Câte unul pe zi. Hieronymus Bosch a realizat toată viaţa numai şapte pânze. Mă gândesc că uneori ochii dumneavoastră vor fi obosit de atâtea vârtejuri de culori vii, dureroase. Ca şi ai lui Klimt, de altfel, care compunea simfonii cromatice. Îmi imaginez cum veţi fi stat pe o prispă răcoroasă sau sub un umbrar din Arles, aşteptând să treacă Apocalipsa. Poate de aceea, mai târziu, aţi plecat la Auvers, unde bătea puţin vântul şi lumina era mai îndurătoare. Prietenul dumneavoastră, Gauguin, a ales o altfel de fugă. A încercat să ucidă cu alcool sifilisul care îi ardea creierul. Pe urmă şi-a ascuns disperarea, strângând în braţe trupuri de femei tahitiene, ciocolatii. El era mult diferit de dumneavoastră, făcând parte, alături de Pablo Picasso şi Modigliani, din grupul sublimilor aroganţi ai artei universale. Ei optaseră pentru masca indiferenţei şi a cruzimii. Îşi permiteau să picteze cai verzi sau femei cu gâturi interminabile, fără teama că mitocanii ar putea râde de creaţia lor. Picasso, cel puţin, a dus ignorarea anatomiei, a proporţiilor şi a perspectivei până la bătaie de joc. Dumneavoastră aţi simţit că nu se poate trăi fără iubire, dar se poate supravieţui, imaginând iubirea. În absenţa iubirii nu poate exista decât singurătatea. Şi singurătatea este o formă a morţii. Cum am putea să o învingem pe cea cu straiul cernit ? Invocând violent culorile, într-o nouă Geneză, cu sori rotitori, născându-se în noapte sub privirile noastre, în forme flamboiante care închipuie cel mai teribil strigăt al vieţii, cel mai tulburător cântec împotriva morţii. Timpul, asta e problema. Au simţit-o toţi artiştii din lume şi au încercat să-l îmbuneze. Aureliano Buendia, care este unul dintre chipurile lui Marquez, fabrica la nesfârşit nişte peştişori de aur, îi retopea şi tot aşa. Se vede că şi el era fascinat de galben. Să fie aceasta culoarea secundelor, orelor şi anilor ? Sau a exasperării? Găsise legendarul colonel o soluţie ? Greu de spus. Peştişorii lui vor fi supravieţuit pe undeva, căpătând o nouă viaţă, ca şi tablourile dumneavoastră, care se vând acum pe munţi de aur. În poveşti, peştişorul de aur este cel care îţi îndeplineşte dorinţele, dar dumnevoatră, în scurta existenţă pe care aţi petrecut-o printre noi, nu aţi avut niciodată norocul de a întâlni aşa ceva, nu-i aşa ? Şi nu aţi găsit nici femeia care să vă călăuzească, precum un far, deplasarea pe talazurile amare ale propriului suflet. Femeia pentru care să pictaţi şi să reinventaţi lumea.  Nu este o ironie a sorţii ? De ce atunci când vrei să dăruieşti cuiva ceva frumos, trebuie să plăteşti destinului un impozit atât de mare ? Chiar să aibă totul un preţ ? Mă întreb uneori cât de acut aţi simţit solitudinea atunci când v-aţi tăiat urechea. Totuşi, nu vreau să cred că arta se naşte din suferinţă. Sau numai din suferinţă. Se naşte şi din iubire. Ştiu de la Sfântul Apostol Pavel. Din prea multă iubire neînţeleasă. Într-un fel sau altul, tot ce este frumos se iveşte din dragoste.

       E lună plină. Acum aţi aflat ce necunoscuţi stranii scoate din noi astrul nopţii. Aţi urcat în cămăruţa aflată deasupra cafenelei, pistolul tocmai vi s-a descărcat în piept, pipa e stinsă şi rece, iar dumneavoastră aşteptaţi calm, în întuneric.
                                                                                                

O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban

Stimate domnule Anton Holban,

Istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.

Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul "Ambigen". Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul "Jocurile Daniei", din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral  şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, "Oameni cu joben", - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat. Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "

Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul "Poveste de iarnă" .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică. Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote.

Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !

A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile.

Călugărul Negru. Synopsis

         Romanul evocă o lume care trăiește în civilizația textului.  Tema ar fi magia Cuvântului sacru, creator, și impactul pe care îl are în existența noastră cuvintele vulgare, ordinare, pe care le folosesc toți oamenii. De fapt, e o înșelare  a destinului cu ajutorul Textului.

        Prima parte a romanului, Sărbătoarea Călăului, are opt capitole. Un tânăr îndrăgostit de o colegă de liceu e marcat puternic de acest sentiment și merge să petreacă o vacanță în orașul de pe malul mării, unde făcuse școala împreună cu fata.  Tânărul se numește Oreste Șerbănescu.

            Oreste locuiește câteva zile la hotel, dar, la un moment dat,  este confundat de un arheologul Erhan  cu băiatul dispărut al unui prieten din oraș. Localnicul cu care seamănă personajul principal se numește Oskar Omer, iar Oreste, amețit de băutură și de afecțiunea noilor săi prieteni, intră în pielea lui Oskar din inerție și din lipsa unor perspective de viitor.  Personajul începe să trăiască acum după un alt text. Locuiește acum la presupusul său unchi, un surd uriaș, preocupat să dea gata mâncărurile pe care bătrâna sa soție i le pregătește fără oprire. Hrana bună îl face pe bătrân să aibă dese accese de priapism.  Oreste / Oskar nu o întâlnește pe Ioana, ci pe o localnică, Sevghin Omer, copie identică a Ioanei. E încă un semn că Oreste / Oskar trăiește în alt text, după alt scenariu, diferit de cel care i se hărăzise de Creator. „ Venisem în urmărirea unui cuvânt…  Aveam să dau însă, aici, de alte nume și de alte cuvinte”, mărturisește el.

          Șeful lui Oreste , poreclit Attila, scrie poezii în cinstea amantei sale și i le recită acesteia în birou, în pula goală. El își regulează subordonatele după modelul, istoric și livresc, al tatălui lui Armand Călinescu, care își dezvirgina toate supusele și le înzestra cu avere, când ele se căsătoreau. Un oarecare Teodorescu, amic cu personajul principal,  se deghizează în Vlad Țepeș și îi atrage pe turiști.  Pytia, nebuna orașului, vinde la colțul străzii minerale care îi dau protagonistului niște vise ciudate. În cea mai importantă piață a orașului este amplasată o sculptură, Ochii lui Allah, care îi intimidează și îi pune pe fugă pe toți locuitorii, în așa fel încât piața rămâne pustie. Parcurile și zonele mărginașe ale orașului sunt bântuite de un mongol înalt și bărbos care violează fetele și femeile. Bărbatul are o sculă imensă, în formă de obuz, iar în timpul actului sexual se transformă într-un iepuroi uriaș care lucrează cu o viteză uluitoare.Ideea e că acțiunea romanului se desfășoară la granița dintre lumi, în zona părelnică unde viața se află în imediata apropiere a morții.

         În oraș se petrec lucruri stranii. O mulatră numită Tehura, vecină cu familia la care stă acum Oreste / Oskar, îi tratează pe bolnavii din oraș -  și în special pe primar -  cu lecturi care au efecte miraculoase. Oamenii se pun pe picioare și încep să prospere într-o manieră nemaivăzută. Periodic, toți bărbații cad bolnavi, la pat, iar Tehura nu mai prididește să le citească din cărțile ei. În fiecare seară, Oskar își hrănește pisicile, citește din autori faimoși – Dostoievski, Cehov, Platonov, Gogol - și introduce capul într-un șifonier pe care îl păstrează din copilărie. Când deschide șifonierul, îl revede pe băiețelul de odinioară în diferite ipostaze. Înainte de culcare, personajul citește, pe mail, mesajele de inițiere pe care i le trimite Ni Ma, femeia misterioasă, pe care nu o cunoaște și care l-a salvat de la moarte prin puterile ei spirituale. Oskar constată că este urmărit de doi necunoscuți și e nevoit să suporte teroarea instituită de Attila la serviciu.

       În romanul Iosif și frații săi de Thomas Mann, Oreste / Oskar găsește începutul unui eseu despre Casa Esterei, o organizație misterioasă, cu rădăcini în antichitate, care are menirea de a-i pedepsi pe bărbații care comit abuzuri față de femei. Eseul vorbește despre existența unui manuscris / pergament misterios care modifică viața celui care îl citește sau scrie în el. Pergamentul a fost în posesia unor mari oameni, inclusive scriitori.

        În oraș începe Sărbătoarea Călăului, o variantă a sărbătorii Țapului Ispășitor. Primarul, domnul Rusos, a cărui carte preferată era Rodul pământului, organizează anual zilele orașului, după un scenariu care amintește de mitul Țapului Ispășitor. E materializarea unui text arhetipal care nu este prezentat ca atare. De Sf. Ilie se desfășoară concursul pentru ocuparea postului de Călău al Orașului. Este decretată Ziua Porcului, se mănâncă și se bea peste măsură. Următoarea zi este a Țapului. Sunt numiți trei judecători dintre cei mai nesimțiți mâncăi și bețivani din ziua precedentă, iar aceștia îl numesc pe Virtuos, vinovatul de serviciu, în persoana cizmarului Picioruș. Se aruncă toate păcatele asupraVirtuosului, care este condamnat la moarte, dar în locul său este sacrificat un ied.  Prin intermediul lui Sevghin, Oskar îl cunoaște pe Richard Simionescu, o copie fidelă a lui Richard Gere. E și acesta un semn că personajul trăiește în locul altcuiva. Ricky este paznic de far și îi arată lui Oreste / Oscar un Magazin al diavolului. În glumă, eroul îi cere lui Ricky  speranță, o viață bogată în evenimente și puțin noroc. I se dau toate fără niciun ban, în virtutea faptului că este prietenul lui Sevghin. Ricky îi mai oferă protagonistului o carte legată în roșu, „singurul roman scris de Cehov”, dar, probabil, manuscrisul misterios despre care era vorba în eseul dăruit Căpcăunului. Ricky pare un mediator între lumi, un Charon care îl trece pe erou Acheronul.

 Chiolhanurile continuă,  pentru că urmează Ziua Peștelui. Printr-o intervenție misterioasă, Oreste / Oskar este transferat la Biblioteca Orășenească, unde îl are ca șef pe Toma Vasiliad, un fost combatant în războiul din Afganistan. Acesta e alt tip de șef : povestește, dă sfaturi, face planuri și îi lasă lui Oskar mult timp liber. La un moment dat, Vasiliad îi spune lui Oreste / Oskar că orice acţiune trebuie să fie făcută în cunoştinţă de cauză, după anumite lecturi.

          Ricky îl duce pe Oreste / Oskar la un palat situate în afara orașului și îi prezintă șapte prieteni care formează o organizație ocultă : Elțân, Nixon, Clinton, Gorbaciov, Kennedy, Putin și Azavel. Ricky însuși este numit de tovarășii săi  Savonarola.  Cei  opt îi spun lui Oreste / Oskar că formează un club al justițiarilor și se interesează de unde a aflat el de ei. Justițiarii cred că Oreste / Oskar a scris eseul înmânat Căpcăunului.  Bărbații îi oferă lui Oreste  / Oskar unul dintre cele trei posturi de secretar ale Fundației în care vor să transforme clubul. Oreste / Oskar acceptă.

          Odată cu Noaptea Dropiei și a Zimbrului cu care se încheie zilele orașului. E un fel de carnaval în care femeile poartă costume și măști de pasăre și animale, iar bărbații sunt deghizați în în păstori, cavaleri, prinţi, regi şi oameni ai cavernelor. Ceremonialul reia vânătoarea primordială, a întemeierii, întâiul gest civilizator pe care descălecătorii l-au săvârşit pe pământurile virgine ale neamului românesc. E fecundarea originară făcută primul vânător-prinţ asupra firii originare. Mascații beau și se urmăresc prin pădure. Oskar urmărește o dropie albă și are impresia că este urmărit, la rândul său, de doi cavaleri și un om al cavernelor. Oreste / Oskar este lovit în cap și se prăbușește în nesimțire. Se trezește la palatul noilor săi prieteni și vede că în ziare se anunțase că fusese ucis cu bâta, în pădure, alături de alte trei victime : Liviu Birtaşu ( Attila ! ), Şeitan Ticulescu şi Mielu Pepenescu . Ultimii doi sunt un ziarist și un paparazzo care căutau subiecte de scandal. Oreste / Oskar e nevoit să se dea la fund.

 Partea a doua se numește  Călugărul Negru și este un fel de jurnal al perioadei petrecute de Oreste / Oskar pe munte, într-o cabană izolată, un fel de spațiu de acces către alte lumi.  Acolo  își ia cu el șifonierul din copilărie și continuă să primească mesaje de inițiere de la Ni Ma.   

           În afara orașului, Erhan face descoperiri peste descoperiri. Oskar deschide cartea primită de la Ricky și găsește povestea unui om care citește un fel de carte care nu are sfârșit. Îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Într-un pasaj, personajul, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar semăna cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această femeie care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. Eroul citește o carte în care personajul principal citește el însuși o carte. „Poate că în cartea pe care o citea ăla mai era unul care citea o carte. Și tot așa, la nesfârșit.”, se gândește el.

           La un moment dat, Oskar deschide un volum de povestiri de Cehov și recitește legenda Călugărului negru, din povestirea cu același titlu. În paralel, în manuscrisul lui Ricky, Oskar citește că personajul numit Călugărul negru a existat în realitate și s-a întâlnit cu oameni importanți, printre care câțiva mati scriitori. Erhan continuă să facă descoperiri arheologice senzaționale. Sculptura Ochii lui Allah este furată de pe soclu și este arestat, ca suspect, Mehmet, soțul Tehurei.

     Pe munte, Oskar îl cunoaște pe Sordoni, un fermier ciudat și dă peste câteva familii nobiliare reintrate în posesia pământurile strămoșești. Oamenii sunt organizați într-un fel de falanster. Petrece o noapte la ei.

      Erhan descoperă palatal și mormântul unui mare han mongol. Cei opt îl vizitează pe Oskar la cabană și îi vorbesc și ei despre Călugărul negru. Îi confirmă și ei că acesta există. Îi dezvăluie că el, Oskar, este Succesorul, adică alesul căruia Călugărul îi va înmâna, la solstițiul de iarnă, un pergament în care este scrisă istoria pe următoareasută de ani. Organizația celor opt, un fel de Casă a lui Solomon, corectează erorile făcute de Casa Esterei. Misiunea lui Oskar va fi să primească din mâinile călugărului neprețuitul pergament.

        Între timp, orașul se bucură de o prosperitate fără precedent. Compania Petrolieră de Sud ajunge la profituri scandaloase.  Clinton și Nixon îi aduc lui Oskar un motan.

Prietenii îl scot pe Oskar în oraș, unde ei au un local, Curcanul sălbatic, în care cei opt reușesc să obțină informații care îi interesează, folosind anumite tertipuri. În drum către palat, justițiarii îi pedepsesc crunt pe niște violatori, îl bat pe un intelectual și îi dau bani pentru a-și îmbunătăți traiul. De asemenea, e bumbăcit un patron de magazin care își abuzează angajatele.

     La palat, cei opt au amenajat o pușcărie în care sunt închiși politicieni, violatori, profesori, medici, polițiști și șefi care sunt mai mult sau mai puțin culpabili. Lui Oskar i se prezintă spectacolul unui flagrant și al torturării unui medic, profesor universitar, devenit senator și ministru. Acesta este surprins în timp ce încearcă să abuzeze de o tânără pe care o consultă la domiciliu. Este dus la palat și judecat.  În timp ce cabana de pe munte este un Purgatoriu, palatal foștilor președinți este o imagine a Infernului.

    La televizor se anunță că tezaurul descoperit de Erhan a fost furat de niște călăreți medievali. Oskar află că el însuși este dat în urmărire generală, cu numele său adevărat, Oreste Șerbănescu, pentru crimă și impostură.

      Bine afumați, justițiarii-demoni îl vizitează din nou pe Oreste / Oskar, iar Azavel îl numește oficial pe tânăr Succesorul Călugărului Negru. Azavel îi explică gazdei că în nopţile de echinocţiu sau de solstiţiu, Călugărul Negru îşi face apariţia în diferite părţi ale lumii şi transmite Cartea Vieţii unui Ales. La solstiţiul de iarnă, Călugărul va veni pe marginea lacului din vârful muntelui. Oreste / Oskar va urca sus , la solstițiul de iarnă, pentru a-l întâlni.

       Mongolul-iepuroi își face din nou apariția în preajma orașului,  într-o troică încărcată cu femei, iar arheologul Erhan îl vede. Mehir, șeful comunității din munți, îi vorbește lui Oreste Oskar despre Hristos și îl inițiază în lectura Bibliei.

Clinton și Kennedy îl mai iau o dată pe Oskar la plimbare prin oraș. La palat, vinovații au fost pedepsiți și pușcăria desființată. Comunitatea continuă să prospere.

Clinton îi dă lui Oreste ultimele indicații legate de întâlnirea cu Călugărul. Eroul încearcă să răsfoiască manuscrisul primit de la Ricky-Savonarola, dar constată  că nu mai poate citi : „Apoi m-am apucat să răsfoiesc din nou manuscrisul misterios, dar n-am putut citi niciun rând. Nu mai înțelegeam nimic.  Prea multe cărți. Cărți în cărți. Cărți din cărți. Cărți peste cărți, cărți oglindite în alte cărți.”

     Întâlnirea cu Călugărul are loc, dar Oreste / Oskar își pierde cunoștința și nu primește nimic. Călugărul Negru și-a dat seama, probabil, de impostura lui Oreste. Cei opt sunt ei înșiși niște impostori care au jucat la cacealma cu El și au pierdut.  Oreste / Oskar nu simte că s-a întâlnit cu miracolul și află că manuscrisul pe care urma să-l primească este unul al Puterii. Ideea e că nu numai realitatea se transformă într-o narațiune, ci și poveștile pot învia, se pot îmbrăca în hainele vieții, așa cum Cuvântul Lui a creat Universul. Cei opt se declară ca fiind niște artiști ambulanți care schimbă soarta oamenilor. Ei cred, ca și Oreste / Oskar, în cuvinte. Ei spun :„ În lumea în care ne aflăm acum, cuvintele sunt stăpâni de drept. Lumea a fost creată prin Cuvânt. Acum este mereu recreată prin cuvinte. Gândim în cuvinte și după aceea acționăm. Ne mișcăm după cum sunt așezate vorbele în propoziții. Ca și banii, cuvintele nu au stăpân. Ele înrobesc lumea. ” Cuvintele însă, ca și banii, și-au trădat menirea sacră și au trecut de partea prostovanilor. Fiind un om obișnuit, Oreste / Oskar va rămâne cu vila de pe malul mării și cu banii celor opt. Cuvintele creează toate lumile posibile, dar  îi și salvează protagonistului viața.

      După ce demonii pleacă,  toate firmele din oraș, în frunte cu Compania Petrolieră de Sud, dau faliment și nouă oameni de afaceri se sinucid. Printre ei se află domnul Rusos, tatăl lui Sevghin.

     Eroul petrece sărbătorile de iarnă în singurătate. Ajunge la concluzia că nu va trebui să termine niciodată de citit cartea primită de la Ricky, adică să procedeze exact ca personajul din op.  Oreste / Oskar se îmbogățește peste neașteptate și cumpără întreg orașul. E senator, respectat și admirat. Îi revede pe stradă, din mașină, pe Erhan, Haraminu și Pitic, cei care îl confundaseră cu adevăratul Oskar și îl vârâseră în întreaga poveste. Trece și pe la presupusul său unchi, unde locuise o vreme, dar acesta nu-l recunoaște și spune că nepotul său nu a locuit niciodată acolo.

   Căpcăunul dispare, iar Gușteru, pe care eroul îl vizitează și cu care se cinstește din belșug, spune că farul este dezafectat de mai mulți ani.

     Urcat pe tumulul pe care se află vechiul far, Oreste / Oskar se gândește la Ioana, fata de care fusese îndrăgostit. Nu e decis dacă se va întoarce la existența din trecut sau își va continua viața prosperă. Este prins undeva, între lumi.

Humbert Humbert la psihanalist : Lolita este america văzută de un impostor

      

   La început a fost fascinația pentru geniul și posibilitățile artistice ale lui Nabokov : strălucitor, unic, plin de revelații. Se întâmplase să recitesc mai multe capodopere ale literaturii universale și am rămas uimit de diferența de forță artistică existentă între Nabokov și, să zicem, Canetti. Ultimul mi s-a părut șters, modest prin comparație cu rusul, dar norocos în a nimeri, o dată în viață, o viziune uimitoare și niște personaje unice.

    Pe urmă m-a captivat evoluția lui Humbert Humbert. El este un rătăcit sau un impostor. Nu-și cunoaște ori își ascunde originile. Când se prezintă, spune că este fiul unui elvețian ”de origine incertă” și al unei englezoaice care moare timpuriu, fără să lase, în aparență, urme adânci în existența copilului. Originea incertă și moartea mamei ar putea indica absența unui leagăn matern, al unei patrii abandonate în împrejurări nefericite. În primii ani, Humbert este un copil răsfățat și dominat de obsesii erotice. Prima sa iubită este serafică, iar lucrul acesta îi trezește  puternicele instincte sexuale, iar acuplarea pe o plajă, la o vârstă incredibil de fragedă, este împiedicată de niște martori vulgari și zgomotoși. Ulterior Humbert are intuiția nimfetei, a Lolitei, copila inocentă și demonică, încarnată mai târziu, în mod desăvârșit, în Dolores Haze. Este oare Lolita o rusoaică, spiritual vorbind? Da și nu. Inocența, grația, feminitatea și demonismul sunt categoric rusești. Vulgaritatea, caracterul pervers și sexualitatea debordantă vin de peste ocean. Nu orice fetiță este o Lolită și nu orice adult o simte pe inocenta-demon :”Trebuie să fii artist sau nebun, o ființă posedată de o infinită melancolie, cu o bulă de otravă fierbinte în viscere și o văpaie supersenzuală arzând permanent în delicata coloană vertebrală ( oh, de câte ori te vei umili și te vei ascunde! ) ca să distingi dintr-o dată, după semne inefabile - conturul vag felin al pomeților, suplețea unui membru acoperit de puf și alte indicii pe care disperarea, rușinea și lacrimile de duioșie îmi interzic să le enumăr - micul și fatalul demon printre copiii normali. Ea stă acolo neștiută de ceilalți, ea însăși ignorându-și fantastica putere.” ( Vladimir Nabokov, Lolita, Polirom, 2003, pag. 23) Actul sexual întrerupt în copilărie face din viitorul bărbat un pedofil. Pentru a-și motiva înclinațiile perverse, Humbert pune la bătaie o erudiție demnă de respect : ”Bătrânii Lepcha, în vârstă de optzeci de ani, se împreunează cu fete de opt ani și nimeni nu se mai formalizează. La urma urmelor, Dante s-a îndrăgostit nebunește de Beatrice, fetișcana sclipitoare, fardată și grațioasă, îmbrăcată într-o rochie purpurie și împodobită cu multe bijuterii. Beatrice avea nouă ani și întâmplarea s-a petrecut în 1274, la Florența, în timpul unui banchet, în vesela lună a lui mai. Iar Laura, de care se îndrăgostise nebunește Petrarca, era o nimfetă blondă, de doisprezece ani, care se zbenguia prin polen și praf, o floare în plin zbor pe frumoasa câmpie văzută de pe dealurile din Vaucluse.” (pag. 26) Humbert admite cumva  - ”nebunește”! -  că toate cazurile prezentate sunt totuși niște anomalii. O caută pe Lolita chiar printre prostituate, dar este dezamăgit. Se căsătorește cu Valeria , care îi atrage atenția cu ”aerele ei de fetiță palidă”. Deziluzia este mare : ”în locul fetiței palide ce făcea trotuarul, Humbert Humbert s-a pomenit că ține în brațe o babă, multă, grasă, cu picioare scurte, sâni mari și, practic, fără minte.” Sarcasmul lui Nabokov este, ca deseori în acest roman, teribil. Humbert Humbert moștenește o mică avere în America, iar Valeria se îndrăgostește de un taximetrist, un rus alb, și se produce divorțul. Detaliile întâlnirii celor trei sunt, iarăși, excepționale. Humbert are porniri criminale când descoperă că iubitul soției sale se ușurase la toaletă, își aruncase și mucul țigării, dar nu trăsese apa. Divorțul de Valeria înseamnă o tentativă de a se despărți de Rusia natală, de originea sa „incertă”. Dar estetul desăvârșit din Humbert Humbert, care nu putea fi decât rus sau european, scoate iarăși capul la suprafață când prezintă minunățiile din America. N-am văzut la niciun scriitor american peisaje mai frumoase și de un mai bun-gust decât cele evocate de Humbert. Sunt nenumărate tablouri de neuitat, dar voi oferi doar o mostră : ”Din când în când, pe imensitatea acelor câmpii, arbori uriași înaintau spre noi și se strângeau în pâlcuri, sfioși, pe marginea șoselei, pentru a oferi o fărâmă de umbră umanitară deasupra unei mese de picnic, cu pete de soare, pahare aplatizate de hârtie, ghindă și bețe de înghețată împrăștiate pe pământul cafeniu. ” ( pag. 186-187) Descrierea Americii, făcută în timpul nesfârșitelor preumblări cu Dolores, înlocuiește evocarea actelor sexuale. Nabokov n-are și plăcerea exhibării detaliilor anatomice, precum Henry Miller sau Bukowski. Cunoașterea biblică a Lolitei este sugerată prin explorarea Americii.

     După ce Lolita îl părăsește, Humbert găsește o altă Sonia Marmeladova, în Rita. După ani, o scrisoare de la Lolita îi permite să o găsească pe fosta sa iubită, măritată, gravidă, banală - începe să semene cu maică-sa! -, lefteră și veștedă. Scena revederii este cutremurătoare. Dar mai multe elemente nu sunt motivate literar, ci doar psihologic. Humbert îi cere femeiuștii, în ciuda crudei realități, să fugă cu el. Are revelația faptului că a fost un monstru care i-a furat fetei copilăria și află, cutremurat, că nu el a fost iubirea vieții ei, ci celălalt, care i-a urmărit prin toată America și i-a furat-o pe Dolores. Humbert plecase la întâlnire înarmat și hotărât să-l omoare pe bărbatul care îl deposedase de obiectul fericirii sale. Cum acesta nu este soțul Lolitei, el pornește, după ce-i lasă viitoarei mame o sumă considerabilă, în căutarea lui Clare Quilty, marele vinovat pentru prăbușirea iluziilor sale.  Îl găsește pe răpitorul Loliteiși îl ucide într-o scenă lungă și sângeroasă. Sunt mai multe motive pentru care suprimarea lui Quilty nu este firească : timpul trecut, umorul și talentul victimei de a relativiza evenimentele în timp ce discută cu călăul său ( elemente care ar fi putut tempera elanul criminal al lui Humbert, bărbat cult și inteligent), înfățișarea ultimă a Lolitei, sentimentul zădărniciei, faptul că fata nu-l iubise niciodată pe Humbert și conștientizarea ideii că a fost un descreierat care a privat-o pe Dolores de copilărie.  Humbert devine un fel de Raskolnikov, care comisese o crimă cu toporul, dar sfârșește ca Mink Snopes, într-o închisoare americană. Omul își greșește și vârsta, înfăptuind la maturitate ceea ce visa să facă în copilărie. Agresor al Lolitei, Humbert Humbert devine ulterior o victimă a fetei, adică a unei Americi superficiale și corupte.

       Marea problemă a lui Humbert Humbert și marea temă a romanului ar fi criza de identitate. Personajul are o natură duală, poate chiar o triplă personalitate.  Oscilează între estetismul și erudiția uni european, înclinațiile artistice ale unui rus și bizareriile unui psihopat american. La sfârșit, Humbert Humbert încă n-a optat pentru adevărata sa identitate, rămasă pe veci ”incertă”.

P. S. Romancierul Dan Miron a continuat interpretarea mea într-un scurt comentariu : 
”Iartă-mă dacă bat campii, dar urmând direcția de interpretare si sugestiile tale s-ar putea susține ca iubirea pasională si eșuată a lui Humbert Humbert pentru nimfeta sa e aidoma atracției irezistibile pe care o exercită America asupra emigranților europeni. A-me-ri-ca. Lo-li-ta. Lolita e diminutivul lui Dolores, care în spaniola vine de la La Virgen Maria de los Dolores. Fecioara Maria a durerii/suferinței de pe vechiul continent versus o nimfetă din Lumea Noua care produce suferinta adoratorilor, pare a fi o translație subtil-ironică de sensuri tipic nabokoviană pentru cineva care provine dintr-o cultură impregnată de ideea mântuirii prin suferință, cultura rusa, dar și din spațiul cultural european unde muzele lui Dante si Petrarca sunt mai degrabă ființe angelice decât nimfete demonice care să conducă la păcat...”

"Dacismul pentru cititori normali".O cronică a lui Cristian Teodorescu la Supraveghetorul şi alte povestiri

Cristian Teodorescu

Dacismul pentru cititori normali

Sînt autori pe care-i știi după nume, fiindcă se vorbește de bine despre ei, dar pe care n-apuci să-i citești. Șerban Tomșa (Ion Șerban, pe buletin) e unul dintre puținii optzeciști care „mi-au scăpat”, deși i-au apărut cîteva romane, lăudate de critică, iar anul trecut un volum de povestiri.

A început cu versuri, din care a citit la Cenaclul de Luni, dar fără să scoată apoi vreun volum de poezie. Publică proză după anul 2000. Nu debutează cu povestiri, ca mai toți prozatorii optzeciști, ci cu un roman, Biblioteca lui Noe, pe care l-a scos la o mică editură, Mondocart Pres. Comentarii elogioase la fiecare dintre romanele care i-au apărut pînă acum.

Supraveghetorul…, publicat anul trecut, e un volum în care textele par scrise în perioade diferite, asta dacă nu cumva Tomșa nu e un prozator de o versatilitate specială, care poate scrie în mai multe registre, după cum îi dictează inspirația. Îi recunoști însă amprenta în fiecare dintre ele. Spre deosebire de gruparea hard a optzeciștilor, Tomșa nu dă semne că l-ar fi interesat să participe la aventurile textualismului, deși spune undeva că i-a citit pe Nedelciu și pe Gheorghe Crăciun. Mi se pare mai apropiat de Cărtărescu, de Groșan, dar mai ales de Ștefan Bănulescu, cel din nuvele, și de Ștefan Agopian, cu Manualul întîmplărilor. Aș băga mîna în foc că a citit la vreme și cu creionul în mînă Relatare despre regele David, romanul lui Stefan Heym, și povestirile lui Dino Buzzati.

Din aceste bănuite conjuncții, mai mult sau mai puțin astrale, a rezultat un prozator care te impresionează și ca autor de „mitologicale” inventate într-o cheie grotescă, și ca povestitor cît se poate de realist, dar și ca inventator de fantasme, cu o imaginație prodigioasă, și ca, nu în cele din urmă, autor de amintiri din adolescența lui literară sau din timpul stagiului militar pe care l-a satisfăcut ca terist al patriei. Pentru cine nu știe, „teriștii” erau studenții care făceau pe vremuri armata la termen redus, T.R.

Iau cartea în ordine inversă. M-am bucurat să citesc amintirile lui Șerban Tomșa despre Ion Stratan (Nino) și despre ceilalți „căminiști” din “6 Martie”, căminul studențesc din curte de la Drept, unde-i vizitam din cînd în cînd pe colegii mei de an. Așa mi-am adus aminte și de faimosul Chintilă recalcitrantul, fiul artistului plastic Spiru Chintilă, care nu mai ținea minte nici el de cîți ani era student, încît colegii lui din primul an de facultate îi deveniseră profesori.

Tomșa își desenează personajele recognoscibile cu un talent de mare portretist și cu o tandrețe specială – adică nu le îndulcește omeneștile scăderi, dar le scoate în față trăsăturile care-i făceau altfel, cel mai adesea în bine, față de oamenii obișnuiți. Cu povestirile lui fantastice, scurte sau foarte scurte, chiar dacă e inegal, prozatorul te duce, cu o siguranță fără abateri, pe acolo pe unde i se năzărește, după ce te convinge, realist, să te ții după el.

Scrisă de curînd, povestirea cu care începe volumul, Supraveghetorul, e și cea mai aparte din carte. E de fapt un mic roman, un fel de thriller eroi-comic, de la Dacia lui Decebal, cucerită apoi de Traian, pînă la așa-numita retragere aureliană, scris cu un umor teribil și cu o imaginație formidabilă.

Tomșa dă peste cap aici toată mitologia gravă a dacofililor autohtoni, trăgînd cele știute istoric, cîte sînt, într-o poveste cu supraviețuiri misterioase și cu o luptă locală pentru putere ai cărei protagoniști nu fac altceva decît să mănînce pînă dau pe dinafară, să bea pînă nu mai știu de ei și să se împreuneze, fără să se împiedice în diferențele de sex.

Supraveghetorul e un amestec de fantastic și de parodiere cu talent a romanelor noastre daciste serioase și a superproducțiilor cinematografice autohtone, cu mitologizarea lor inventată. Sînt convins că dacomanii noștri îl vor pune la zid pe Șerban Tomșa pentru ceea ce a scris în Supraveghetorul. Dar cred că micul său roman, care ar fi trebuit publicat într-o carte de sine stătătoare, va avea un destin strălucit, printre cititorii normali la cap.

                                                  Cristian Teodorescu, Caţavencii, luni, 22 octombrie 2018
                                            https://www.catavencii.ro/dacismul-pentru-cititori-normali/

Gheţarul. Synopsis

           Construit pe mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, romanul „Gheţarul” are ca temă ratarea, neputinţa unui anumit tip uman de a depăşi propriile  limite şi de a-şi finaliza aspiraţiile. Acţiunea are în centru pe Tom Kastelka, un intelectual cu veleităţi de scriitor,  care copilăreşte la ţară, trăieşte o vreme într-un mic oraş şi se retrage definitiv în casa bunicilor săi, acum decedaţi, aflată la câţiva kilometri de oraş.  Tom primeşte într-o zi o scrisoare prin care este invitat să petreacă o vacanţă în oraşul Cristiana. În drum, Tom îl ia cu maşina pe un colonel în rezervă, care călătoreşte şi el în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie, cei doi constată că localitatea se află la poalele unui munte acoperit de zăpezi. Tom cunoaşte, cu acest prilej, o lume stranie. Invitaţii locuiesc la un hotel care aparţine unor arabi pe care Tom îi cunoaşte din vremea studenţiei. Evenimentele din trecut se suprapun peste fluxul narativ al prezentului. Pe tiparul unei traume suferite în copilărie ( fiindcă păta cu cerneală filele caietelor de teme, mama sa îl pedepsea frecvent, alungându-l din curte şi încuindu-l afară), amintirile lui Tom se contopesc treptat cu imaginaţia şi cu visul. El începe să exploreze mental locurile şi întâmplările care i-au marcat existenţa. Scenele de spital au un relief grotesc. Chirurgul-şef ia mită după un ritual precis stabilit, are apucături de şobolan şi îşi face vizitele călare pe o motocicletă cu care cutreieră, în zbor, saloanele. Fără să-şi dea seama, Tom caută, de fapt, topos-urile copilăriei, unde citea liniştit cărţile preferate : o poiană acoperită cu flori albastre de lavandă, curtea casei bătrâneşti în care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei. Tom pare a fi victima unei educaţii bazate pe interdicţii absurde şi prizonierul universului imaginar al cărţilor citite. Revin obsedant momente petrecute în decor hibernal. La hotel sunt invitaţi oameni de diferite profesii şi naţionalităţi, însă misterioasa gazdă întârzie să-şi facă apariţia. Oraşul este aproape pustiu, fiind locuit doar de câţiva pensionari. Aici funcţionează o Fundaţie şi o Casă Funerară. Administratorul Fundaţiei, care a strâns o întreagă arhivă cu dosare compromiţătoare şi titluri de proprietate, se îmbracă în uniforma lui Napoleon, îşi pune cravata de pionier şi se joacă de-a războiul. De-a istoria se joacă şi bătrânii care îşi pierd timpul pe văile şi colinele de lângă oraş. Pe lângă înmormântări adevărate, la Casa Funerară  oamenii îşi organizează, de vii, cortegii funerare comice. Folosind fonduri comunitare, guvernul iniţiază proiecte fantasmagorice ( „Strămoşii”, „Clasicii vii”). Sosii ale unor voievozi glorioşi şi scriitori români faimoşi foiesc prin oraş în căutare de mâncare şi băutură şi, la o înmormântare, sunt în centrul unor scene burleşti şi groteşti. Voievozii urmează să reconstituie bătălii celebre, dar din lipsă de fonduri se apucă de furat. Copiile scriitorilor au menirea de a scrie replici la capodoperele literaturii române, dar se mulţumesc să chefuiască. Între timp, apar şi arabii, prietenii lui Tom şi proprieterii hotelului, dar nici ei nu ştiu cine este stăpânul Marii Fundaţii care finanţează totul. Personajul principal visează, aproape în fiecare noapte, un bătrân pe care l-a văzut în copilărie şi despre care crede că este Dumnezeu. În stare de veghe, este urmărit de imaginea unei tinere femei cu înfăţişare de asiatică. În paralel, este urmărit destinul unei fete care pare şi nu pare a fi misterioasa necunoscută. Se zvoneşte că nişte chinezi, foşti lucrători forestieri,  se apucă să exploateze gheaţa de pe munte. Gheţarul îşi schimbă nuanţele în funcţie de anotimp. Toamna devine transparent şi în interiorul său se văd umbre ciudate. De-a lungul cărţii, personajele leagă de munte mai multe mituri : înăuntru ar fi prinşi nişte dinozauri, căţiva soli ai lui Genghis-Han, iar nişte generali germani au efectuat, în timpul celui de-al doilea război mondial, experienţe pe animale şi versanţii muntelui ar fi locuiţi de vieţuitoare încă necunoscute. Un struţ răpitor bântuie oraşul şi minţile personajelor. Datorită secetei, ţinutul din afara oraşului se deşertifică. Unii au vedenia unei oaze unde s-ar afla sediul Marii Fundaţii. Se proiecteză o expediţie în deşert şi evenimentul se produce pe neaşteptate şi aproape în secret. În oraş rămân numai Tom şi Ştefan cel Mare. Cei doi repară camerele dărăpănate ale hotelului şi îşi fac provizii pentru iarnă. Un viscol puternic acoperă totul cu zăpadă şi îl readuce pe Tom în decorul copilăriei. Doi angajaţi de la un observator astronomic îi explică lui Tom că oraşul este pustiu de aproape patruzeci de ani şi sunt de părere că tot ce i se întâmplă lui Tom se desfăşoară, de fapt, numai în imaginaţia sa. Câteva elemente de care se leagă prezentul lui Tom ( colonelul Buia, ostaşii germani) au existat, într-adevăr, în realitate, dar în urmă cu zeci de ani. După plecarea străinilor, dispare şi Ştefan. A venit Crăciunul şi totul este pregătit de sărbătoare. În căutarea lui Ştefan, Tom dă peste casa primei sale copilării, împodobită pentru sărbătorile de iarnă. El păşeşte fericit înăuntru, sugestia fiind că drumul către Cristiana este nu numai o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.

  

                                            

Romanul poliţist ca un ceasornic cu arcul dat peste cap

Romanul polițist poate fi asemuit cu un ceasornic ale cărui limbi sunt mutate temporar de cineva, pentru a arăta o oră falsă și pentru a acoperi o crimă. Rolul detectivului ar fi acela de a-l descoperi pe cel care măsluiește timpul, umblând la un mecanism perfect reglat. Cărțile Agathei Christie ( cu excepția celor Zece negri mititei, capodoperă absolută a genului) chiar asta sunt. În plan literar, îmi apar ca niște jocuri cu păpuși de cârpe, iar faimosul Hercule Poirot se comportă ca un motan mecanic, întors la cheie. Doar Sherlock Holmes și Ellery Queen îl întrec în rigiditate. Asta nu înseamnă că nu ne putem delecta cu multe dintre textele faimoasei englezoaice. Preferații mei sunt însă Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald și mai recentul Stieg Larsson, în romanele cărora omenescul curge firesc și cu haz. Marii autori de romane polițiste sunt scriitori adevărați, cu înclinații ludice. Au creat și personaje memorabile (Philip Marlowe, Sam Spade, Lew Archer), pline de fermecătoare stereotipii : biroul sordid, pipa, sticluța ascunsă, loviturile primite în cap, pe neașteptate, chiar la locul crimei și, neapărat, o etică superioară.
    Am citit cu interes Cele cinci piste false de Dorothy L. Sayers, Ed. Univers, București, 1994. Proză scrisă fluent, personaje vii, mișcându-se natural, umor, situații captivante. Personajele sunt pictori profesioniști, băutori de nădejde și, simultan, pescari înrăiți. Nu lipsește nici detectivul casei, lordul Peter Wimsey, cu ticuri abia perceptibile. Se produce o crimă, iar poliția și Wimsey întorc pe față și pe dos toate posibilitățile. Până aici, toate bune și frumoase. Farmecul unui roman polițist constă în soluția finală care revelă un adevăr surprinzător. Scenariul apare, la sfârșit, clar, simplu și logic. În Cele cinci piste false rezolvarea enigmei de către Wimsey este atât de complicată și de nefirească, încât devine puțin credibilă, artificială, aproape fantastică. E ca un banc care decurge admirabil până la poanta care conține sarea și piperul. Când poanta e ratată, bancul nu există. Cam asta se întâmplă în această carte, cu o intrigă foarte încâlcită și greu de înghițit. Autoarea a vrut să facă narațiunea cât mai interesantă, însă a exagerat și a dat-o de-a berbeleacul, așa cum se rupe arcul unui ceas întors prea mult. Povestea e complicată inutil, spre paguba sa și dezamăgirea noastră.
    Se spune că arta unui pedagog constă în a face accesibile elevilor/studenților cele mai profunde teme. Prin școlile bucureștene ar fi însă, se aude, și dascăli care transformă chiar cea mai simplă problemă în ceva imposibil de înțeles. Citind un roman polițist ratat, trăiești sentimentul elevului care încearcă să învețe o lecție despre pisici, expusă în termeni hegelieni.

Primul meu interviu

            Şerban  Tomşa

Răspunsuri pentru domnul Bogdan Romaniuc  - „Suplimentul de cultură”

1. Întrebare : Cine este Tom Kastelka ? Un Mâşkin „ignorant” ?

Răspuns : Aţi intuit foarte bine natura personajului meu. Da, se poate spune că  Tom Kastelka este un alt Mâşkin. „Ignorant” doar în sensul că îi lipseşte credinţa profundă care îl caracterizează pe eroul dostoievskian. Şi poate că el nu înţelege în întregime tot ceea ce i se întămplă. Tom suportă presiunea unei societăţi care îi reduce la dimensiuni meschine toate nobilele sale elanuri. Povestea tinerei care moare într-un accident de automobil este, de fapt, romanul scris de Tom şi el nu trece de limita superioară a unei mediocrităţi lăudabile. Tom este „Maestrul” lui Bulgakov, un Mâşkin autohton, un fel de Ladima cu o aureolă slavă... Construit pe sugestii oferite de mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, Tom Kastelka ilustrează, ca şi prinţul Mâşkin, tipul insului care face parte din altă lume decât aceea în care vieţuiesc semenii săi. În plan social, el evidenţiază neputinţa unui anumit tip uman de a-şi finaliza aspiraţiile. Tom ajunge să trăiască în imaginaţie, într-o lume formată din elemente selectate din propria copilărie şi din cărţile citite. Conflictul în care este prins Tom este unul specific tragediei : el se luptă cu fantasmele şi cu destinul său. Călătoria în oraşul Christiana şi întâmplările de acolo se petrec numai în mintea personajului. Drumul către Cristiana poate fi socotit nu numai o întoarcere acasă, o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.

2. Întrebare : „Eu nu pretind că sunt personaj de poem sau de epopee. De roman, da, dar asta este altceva”, spune la un moment dat Tom. Ce îl împiedică să fie personaj de epopee ?

Răspuns : Epopeea presupune o perspectivă narativă „de jos în sus”, iar Tom este privit de narator de „la egal la egal”, cu îngăduinţă şi cu o tuşă abia vizibilă de umor. Personajul are şi el simţul umorului în aceeaşi proporţie. Poate că ar fi fost mai în spiritul romanului să fac din Tom un personaj comic. Să-l privesc, adică, „de sus în jos”, cum procedează John Kennedy Toole în „Conjuraţia imbecililor”.  Trăind în virtual, Tom legitimează un alt tip de roman, total diferit de realismul dur, cinic sau teribil în care excelează proza românească. În altă ordine de idei, „Gheţarul” este, poate, şi printre ultimele romane româneştide mari dimensiuni, cu o miză artistică riscantă, deoarece cred că viitorul nu va fi, cel puţin pe piaţa literară, al romanelor „mari”, de anvergură, al căror scenariu este o învârtire la nesfârşit în jurul propriei cozi. Vor triumfa cărţile de mai mici dimensiuni, cu o poveste la suprafaţă, cu un conflict bine pus în evidenţă, care să-l ţină în priză pe cititor. Aşadar, nu Thomas Mann sau Nicolae Breban, ci Friedrich Durrenmatt.

3.  Întrebare : Spuneţi : „cea mai mare miză a unui roman este viaţa”. Care ar fi atunci miza poeziei ?

Răspuns : Da, cea mai mare miză a unui roman este viaţa, dar nu văzută ca o supravieţuire de azi pe mâine. E viaţa trecută prin filtrul unor idei, iluminată de nişte revelaţii.  Realismul dur şi-a consumat ultimele experienţe valabile artistic odată cu remarcabila operă a lui Radu Aldulescu. Deschiderea către virtual, grotesc, comic şi fantastic, într-o formulă originală, este unul dintre pariurile „Gheţarului”. Constantin Ţoiu arătase cândva, la aparţia primului meu roman , „Biblioteca lui Noe, că sunt, ca prozator, un fel de... Urmuz.. Da, „Ghetarul” ţine de un urmuzianism romanesc.

      Aşa cum alţii se concentrează pe scriitură sau pe conflict, eu mi-am îndreptat atenţia asupra unui personaj care nu poate vieţui normal în societate, dar poate trăi cu succes în plan literar. Tom înţelege că suferă de complexul lui Leonardo, acela de a lăsa neterminate toate lucrurile începute. Dacă l-aş fi făcut conştient de toate implicaţiile actelor sale, ar fi ieşit schematic şi răsuflat. E mai bine ca personajul să fie dus la vale de apele epicului... Este evident, pentru mine, că miza marii poezii nu va fi niciodată mimesis-ul, ci absenţa, virtualitatea şi negativitatea lucrurilor, cum ar spune dl. Nicolae Manolescu. Dumneavoastră, ieşenii, care aţi dat cei mai mari poeţi din literatura română,  ştiţi, cu siguranţă, acest lucru. Tom trăieşte virtual fiindcă are o structură de poet ratat, care pune în viaţa sa ceea ce ar fi trebuit să scrie. În cazul său, funcţiile vieţii şi ale literaturii se inversează...