Jurnal în firimituri

·        De ce marile mele iubiri au fost platonice, ca în Adela lui Ibrăileanu? Pentru că am privit femeile ca pe nişte opere de artă, zise doctorul..

·        Trăiesc într-o ficţiune marqueziană. Evenimentele importante din viaţa mea întind timpul, în cercuri şi în spirale, pe multe decenii. Pentru a povesti un eveniment, trebuie să am asupra sa o perspectivă de cel puţin treizeci de ani. Ce mai tura-vura, sunt un personaj marquezian. Sunt şi eu un colonel ( în realitate un sublocotenent în rezervă) a cărui principală preocupare este să aştepte poşta. Electronică, de astă dată." Mulţi ani amai târziu" valorific o scenă căreia, în prezent, nu-i sesizez semnificaţiile.

·        După treizeci şi doi de ani am revăzut râul copilăriei mele, Jirnov. După o vizită şi câteva rugăciuni la mormântul tatălui meu, am luat-o pe jos, spre gârlă. Am mers cam un kilometru. Podul era frumos amenajat cu scări care duceau până lângă albia apei. Partea unde amenajasem un teren de tenis, cu Nelu, Gioni, Marin Roşu şi Badea, era năpădită de buruieni şi scaieţi, iar firul apei nu se mai vedea. În schimb, în dreapta, în amonte, o splendidă sălbăticie mă îmbia cu blândeţe. Apa se strecura limpede printre arbuşti şi sălcii. Copacii şi iarba făcuseră o oază de vis. N-am mai găsit pietroiul din mijlocul apei, pe care mă odihneam după fiecare baie. Ştiam când vine toamna după limpezimea şi răceala apei.Mă văd aşezat pe piatra aceea, privind amurgul. Malul înalt este împânzit de arbori şi locuri de pescuit apar la tot pasul. Am mers cinci sute de metri, fără să ajung la baraj, şi m-am întors.
E prima dată când, văzând ceva din copilăria mea, sunt mai impresionat decât atunci când eram un ţânc. Ce verde este râul meu!

·        Mi s-a întâmplat să nu pot citi cărţi importante din pricina hârtiei de ziar pe care erau tipărite cu nişte litere abia vizibile. Seria "Biblioteca pentru toţi", de la Minerva, era campioană la acest aspect.

·        Cineva m-a întrebat de ce am blocat pe altcineva pe Facebook. N-am mai apucat să-i explic că sunt paisprezece conturi cu nume identice care, în urmă cu ani, mă tot hărţuiau. Paisprezece, doamnelor şi domnilor!

·        Cel mai mult am scris cu pixul. Într-o vreme am avut o maşină de scris portabilă. Tastam încet şi prost, ca şi acum, la computer. Aşa au fost concepute Supraveghetorul, Călugărul, articolele de pe blog şi manuscrisele nepublicate. Textul nu păstrează energia inconfundabilă a autorului. Un stilou însă ar face minuni. Trebuie să caut unul.

·        Dacă voi apuca să-mi scriu memoriile, le voi concepe ca pe un tratat despre prietenie.

·        Cea mai copleşitoare creaţie epică a unui prozator european din secolul XX? Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann.

·        Cărţile care mi-au făcut cea mai puternică impresie la prima lectură au fost: Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez, Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde şi Suflete moarte de Gogol. La următoarele lecturi, doar romanul lui Gogol a reuşit să mă impresioneze la fel de intens.

·        Lăcomia şi răutatea nu pot fi vindecate, umilinţa nu poate fi răscumpărată, greşelile nu pot îndreptate, iar suferinţa atroce nu mântuieşte pe nimeni.

·        14. Deci ce vom zice ? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu ? Nicidecum !
15.Căci El a zis lui Moise : „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă ; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.
16. Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
18. Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.

·        Cei buni şi cei răi au aceeaşi soartă . Înţelepţii dispreţuiţi

·        2. Căci toţi au aceeaşi soartă : cel drept şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel ce jură ca şi cel ce cinsteşte jurământul.
Ecleziastul, cap.  9.

·        12. Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire mai mare decât să te        bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
13. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dat de la Dumnezeu.

·        Mă obsedează manuscrisele arse ale lui Gogol.

·        Când eşti prost şi vanitos, eşti nefrecventabil.
Când eşti valoros şi orgolios, eşti insuportabil. Când eşti însă un geniu, poţi face liniştit pe modestul.

·        Ce-aţi zice de o taxă pe adulter, linguşire şi hoţie?

·        Dacă scrii proză şi nu e foarte bună, e o umilinţă pe care poezia nu o cunoaşte.

·        În liceu aveam doi prieteni foarte apropiaţi: Pavel şi Sandu. Erau duşmani aprigi şi cultul prieteniei mă ajuta să menţin relaţii ideale cu amândoi. Sandu era foarte dur şi a pălmuit un librar care ne sugerase să stăm mai departe de cărţi, să lu nu le furăm. Pe Pavel abia l-am scăpat din mâinile sale de fier, cu care intenţiona să-l sugrume. Sandu avea pentru mine o mare slăbiciune şi am fost singurul băiat din liceu care n-a încasat un pumn sau o palmă de la el, deşi frecuşuri şi polemici ascuţite aveam destule. Îl băteam de-l rupeam la fotbal de masă - ca şi, mai târziu, pe Nino Stratan -, dar nişte priviri nimicitoare era toată violenţa pe care o manifesta faţă de mine. Îi răspundeam cu surâsuri calme, relaxate. Eu îl citeam pe Faulkner, el pe Dostoievski. Idealul lui Sandu ( era din Malu Spart, Pavel era din Vânători) era să vadă. Fără să vadă Capela Sixtină viaţa lui nu avea niciun sens, obişnuia să spună. Capela Sixtină, cea mai importantă operă artistică a umanităţii, după părerea lui.) Pentru asta a suportat rigorile Institutului Mircea cel Bătrân - unde, între noi fie vorba, a bătut ofiţeri de i-a deznodat şi a terminat cu greu şcoala -, a ajuns căpitan de navă şi a văzut nu numai Capela Sixtină, ci toate minunăţiile lumii. Îmi trimitea ilustraţii de peste tot. Pavel a murit subit în urmă cu câţiva ani. Pe Sandu l-am văzut în urmă cu zece ani la televizor, rătăcit prin Timişoara, fără memorie şi fără conştiinţa propriei identităţi. Se pare că a murit şi el.
Când mă gândesc că am atâţia prieteni dincolo, parcă nu mă mai înspimântă moartea.

·        Cu cât eşti mai sincer şi mai comunicativ, cu atât oamenii te vor vârî mai adânc într-o hazna. Aşa că...tăcere.

·        Lapsusul la nevoie se cunoaşte, spunea un prieten.

·        Există o limită a lipsei de măsură rezonabilă.

·        Printre iubitele lui Stratan s-a numărat şi poeta Domniţa Petri. Era o ardeleancă ambiţioasă şi visa, pentru bărbatul ei, o carieră literară şi socială strălucită. Într-o zi l-a întrebat pe Nino care era cartea lui preferată.
- Trântorul lui Emil Botta, a răspuns prietenul meu.
Atunci a început ruptura între cei doi. Nu peste multă vreme s-au despărţit.

·        Cretinii candidează buluc la alegerile prezidenţiale, ca la un cros comunal.

·        Nu voi înţelege niciodată ce înseamnă invidia. Probabil că este, alături de delaţiune, unul dintre cele mai degradante atitudini umane. Nu cred că invidioşii sunt capabili de prietenie sinceră. Am scris elogios despre doi scriitori români contemporani şi am pierdut câţiva dintre urmăritori.

·        Jean Gabin lucra pe platourile de filmare cu doi tineri promiţători: Alain Delon şi Jean-Paul Belmondo. În timp ce al doilea era foarte arogant şi oarecum lipsit de respect la adresa lui Gabin, Alain Delon se ridica în picioare de câte ori bătrânul îşi făcea apariţia, îl trata cu politeţe, îl conducea la locul său şi îi arăta multă consideraţie. Gabin îşi va aminti cu emoţie de aceste momente. Este unul dintre motivele pentru care am o simpatie deosebită pentru Alain Delon.

·        Tinerii scriitori de valoare sunt centrul de greutate al unei literaturi. În viitor, în textele lor ne vom privi toţi, vii sau morţi.

·        Criticii literari, aceşti avocaţi ai destinului. Literar, fireşte.

Top of Form

Umbra lui Marquez peste poveştile Caraibelor

Am profitat de faptul că Editura RAO reeditează opera lui Marquez şi am recitit câteva volume. N-am uitat nicio clipă că Un veac de singurătate este romanul care, alături de Suflete moarte, mi-a făcut cea mai puternică impresie la prima lectură.
Mai întâi Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet ( aşa a tradus Tudora Şandru Mehedinţi!). Povestirile sunt scrise şi publicate cu mai mult de cincizeci de ani în urmă. Frazarea muzicală, impecabilă, a lui Marquez se simte peste tot. Un singur scriitor mai are o asemenea "dicţie" perfectă: Dino Buzzati. Dacă ne întrebăm de unde vine această mână uşoară ca o aripă de fluture, găsim repede răspunsul: cei doi au devenit celebri mai întâi ca ziarişti, făcându-şi stilul şi cizelându-şi îndelung orientarea pentru evenimentele de interes pentru public.
Povestirile lui Marquez rezistă timpului, deşi unele par uşor fanate tocmai din pricina influenţei pe care ziaristul a avut-o asupra scriitorului: foarte numeroasele superlative şi vânarea faptului excepţional:"Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată..." Sau:"i-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat de pripas." (Înecatul cel mai frumos de pe lume). Cu zeci de ani în urmă am citit o traducere care suna diferit şi mai bine : Cel mai frumos înecat din lume. şi încă: un personaj vede un transatlantic fantomatic "mai mare decât orice altceva mare de pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat decât orice altceva întunecat de pe pămâmt ori din apă..."( Ultima călătorie a vasului-fantomă) Şi exemplele pot continua. ( Vasul-fantomă are "numele săpat în slove de fier halalcsillag". Halalcsillag înseamnă, în limba maghiară, Steaua Morţii!)
A doua trăsătură pe care ziaristul i-o impune scriitorului este tenta comercială a tuturor textelor marqueziene şi nu ştiu dacă până acum a remarcat cineva acest lucru. Chiar titlurile sunt sugestive în acest sens: Povestea târfelor mele triste. Către sfârşitul vieţii, artisticul devenise anemic în textele columbianului, dar sonoritatea comercială bătea puternic în urechile citirorilor săi. Marquez este unul dintre cititorii mei preferaţi şi mi-e greu să selectez care povestiri sunt mai frumoase: toate îmi plac, într-un fel sau altul.
Colonelului n-are cine să-i scrie ( şi aici textul e tradus mai puţin inspirat decât versiunea pe care am citit-o în tinereţe) este o mică bijuterie: un colonel care aşteaptă de peste o jumătate de secol( ce lungi sun perioadele marcate de columbian în textele sale!) o pensie care nu mai vine niciodată. Se intersectează zilnic cu poştaşul şi cu încă vreo două personaje. Face foamea, fiindcă n-are nicun venit şi trebuie să mai hrănească şi un cocoş de lupte, ţinut legat cu o sfoară de piciorul patului. Cocoşul acela şi pensia ipotetică sunt speranţele care-l ţin în viaţă. Are ocazia să vândă cocoşul, însă se răzgândeşte şi rămâne înfometat şi plin de o aparentă încredere.
Una peste alta, Colonelului n-are cine să-i scrie este, după cum spuneam, un text de o mare frumuseţe: mai mult o povestire extinsă decât un roman.
Gabriel Garcia Marquez este ultimul prozator de rezonanţă universală.

Un romancier

Excepţional este romanul Filip Manakis: o poveste europeană, semnat de Liviu G. Stan, Editura Fractalia, 2019.

Începutul cărţii m-a entuziasmat şi m-a lăsat fără grai. Din curiozitate am verificat vârsta autorului: abia dacă depăşeşte treizeci de ani. Nu mă întreb cum va scrie el la o ipotetică maturitate, ci cum este posibil să manevreze acum epicul cu o mână de maestru. O asemenea siguranţă de sine la toate capitolele este cu adevărat impresionantă. Autorul este, desigur, un talent de primă mână. Romanul atinge excelenţa cu fiecare pasaj, cu fiecare pagină.

Să le luăm pe rând. Stilistic, autorul dă dovadă de o adevărată virtuozitate, folosind clapele unui pian perfect acordat, pe tonalităţi dintre cele mai diverse. Romanul este deopotrivă concentrat şi aerisit:

„o ceaţă de tărâm mlăştinos,

o ceaţă de pădure asiatică în care oamenii vânează oameni;

o ceaţă-emisar sosită pe străzile oraşului doar pentru a prefaţa realitatea inevitabilă.

Realitatea inevitabilă?

Războiul.

Începea războiul.”

Moartea vegetală capătă accente neaşteptate.: ”Sub capac, năpădită de bolboci, varza, devenind treptat arsură, se pregătea să trimită fum în lumea viselor.”

Scenele sunt decupate şi reaşezate cu minuţiozitate şi cu o artă a unui mozaic încântător, a unui mobil şi ingenios joc de cuburi.

Faptele sunt grupate în jurul unei anchete jurnalistice. Descrierile minuţioase, abundând în termeni tehnici, alternează cu fantezia cea mai debordantă. Logica epică este una kafkiană: nefirescul se instalează într-un confortabil firesc. Scene bizare, picături de absurd dau continuitate unei naraţiuni stranii: “Odată, taică-său văzuse o muscă înecată în cana cu ceai; fiul avea şi el o cană cu ceai; când copilul şi-a mutat privirea aiurea, tatăl nu s-a putut abţine şi a înlocuit cănile, frământându-şi apoi degetele cu o tristeţe inexprimabilă.” Liviu G. Stan este deopotrivă un portretist memorabil, ca şi un peisagist inimitabil:”Sub elicoptere, se zărea şerpuind albia râuluiDoamnei. Peste Lacul Vidraru plutea o strălucire orbitoare, ce făcea insesizabile insuliţele de deşeuri plutitoare care migrau din localităţile înşirate de-a lungul reţelei hidrografice, purtate de cursul afluenţilor spre punctul final de la poalele Barajului”. Perspectiva narativă este impecabilă şi schimbările sale se fac cu mare abilitate. Uneori personajul însuşi este uimit de realitatea care îl asaltează: „Filip Manakis puse primul pas, apoi al doilea pas pe nişte trepte de inox.

Inoxul este mereu porno.

Îi era frică să nu-şi spargă capul.”

Din pivniţa lui Jenel Plopeanu porneşte un tunel subteran, săpat până departe, în eventualitatea izbucnirii războiului. Portetele sunt de neuitat: de exemplu, Zina Plopeanu. Subtilitatea este la ea acasă:”Alteritatea poate fi o morgă cu vitrine. Posibilitatea dezastrului trezeşte în noi o fibrilaţie necrofagă”.

Viziunile, fantezia compun o realitate a cărei luxurianţă îl copleşeşte pe cititor. Poet al stărilor interioare, Liviu G. Stan este un excelent evocator al mulţimilor adunate în jurul barajului. Bogăţia de detalii devine foarte bogată când sunt evocate scenele de război. Liviu G Stan este un prozator al explorărilor virtualului imprevizibil.

Absurdul se prelungeşte în fantastic: „Dar, dintr-o dată, peretele se îndepărtă, lumina albastră se întrerupse în bezna holului, dintr-o dată, generalul francez se făcuse mai mic şi dispăruse progresiv dincolo de botul cizmei de la piciorul drept al lui Filip Manakis, dintr-o dată, trecu prin Filip Manakis oxigenul rece,

dintr-o dată, putu să se ridice în picioare,

dându-şi seama că fusese târât,

târât pe podea.”

Autorul este un romancier pentru bucuria cititorilor, dar şi pentru uzul altor romancieri, iar rândurile sale capătă cadenţa unui superb poem epic.

Una dintre numeroasele (foarte numeroasele!) chei ale romanului ar putea fi aceasta: „Filip Manakis nu-i aruncă nicio privire, nicio vorbă. Simţea un gust sălciu de metal pe cerul gurii. Şi se gândea că omul-şoarece e un dozator de poveşti dintre cele mai sordide, nectar pentru presă, se subînţelege”. Romanul ca un dozator de poveşti!

N-am folosit nici jumătate din însemnările făcute pentru această sumară prezentare. Construit fără cusur, romanul este foarte complex, savant orchestrat, relevă o neobişnuită vocaţie de creator epic şi ar merita un studiu aprofundat: Liviu G. Stan va fi unul dintre numele mari ale literaturii noastre dintotdeauna.

Dare de seamă despre moarte

    Orice carte a lui Dumitru Augustin Doman se citeşte pe nerăsuflate, fiind realizată perfect încă de la prima versiune. Maestrul DAD este ceea ce se numeşte un scriitor plin de har: o inspiraţie nesecată îi deserveşte cu fidelitate, cu nedezminţită constanţă fiecare pagină scrisă. Oriunde deschidem o carte scrisă de DAD, găsim spontaneitate, idee şi stil. E cazul şi acestei Moarte de după moarte, Editura Junimea, Iaşi, 2019. Este printre puţinii scriitorii români ( Caragiale fiind capul de afiş) care stârnesc interesul cititorului cult sau de toată mâna. Iată, el ne propune o formă inedită de creaţie: glose în jurul unei teme literare majore.

Moartea apare ca o obsesie nobilă, parcurgând ca un fir roşu toate cele 134 de pagini ale cărţii. Memorabilă carte, trebuie spus din capul locului. Idei proprii, citate, imagini, secvenţe biografice, visuri sunt prinse ca nişte fluturi într-un insectar.”Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces…Eram conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna ( facturi, chitanţe şi notificări) ascumdea dovada…” Cartea debutează cu cu evocarea zilei de naştere a autorului, când s-au întâmplat o mulţime de evenimente. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar în 1526, Soliman Magnificul îl ucide pe regele Ludovic al II-lea în bătălia de la Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc.Şi aşa mai departe. Dar evenimentul cel mai de seamă este că pe 29 august, 1751, în pivniţele castelului Heidelberg s-a terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin lume, cu o capacitate de 221 726 de litri.

Reflecţiile sunt care de care mai surprinzătoare :”Nimeni nu-i profet în ţara morţii veşnice.”( pag. 15) “Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul eu este grimasa Morţii cărea-I cer să mă păsuiască.” Presimţirea sfârşitului încă din tinereţe: “moartea e poate singura oglindă/ în care începem să ne vedem” (Daniel Turcea)

E un regal, o antologie despre moarte. Price pagină ar merita citată:”Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt mort, încă gândesc. Sunt.”

Elemente de viaţă sunt prezentate prin prisma unei morţi pe jumătate absente:”În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce este apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig.” ( I. D. Sârbu) Sau:”Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului, sperând în sine-ţi că acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu”. Imaginaţia stilizează uneori forme interesante:”Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.” Ori:” Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici...”

Apar lucruri de o mare frumuseţe:” Antoine de Saint-Exupery a dispărut intespestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută în urmă cu câteva luni.” Toate textele sunt de o frumuseţe stranie:”Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.” „Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.”

Partea a doua cuprinde veritabile poeme în proză, în care biograficul şi ficţiunea îşi dau mâna.”Medicina este în fond o profesie practicată de impostori şi rataţi. Ea ameliorează când şi când starea omului, dar menirea ei ar trebui să fie aceea de a vindeca de moarte, dwefinitiv. Şi ea tocmai asta nu poate.”

În partea a treia, umorul este mai accentuat. Sunt convocaţi, printre mulţi alţii, Caragiale şi Cioran. Uneori rândurile par a fi despresinse din Ecleziast:” Cei optimişti nu au parte de dreptate, nici cei vii şi nici cei harnici Dreptatea e a celor resemnaţi şi a celor morţi.”

În fine, capitolele se succed pline de har, de haz şi de o indescriptibilă tristeţe. Citate din diferiţi poeţi ( Adrian Alui Gheorghr şi Mircea Bârsilă, printre ei) iluminează zădărnicia vieţii. Uneori rămânem îndelung pe gânduri:”Cum oamenii buni, inteligenţi, blonzi, şateni au permis de pescuit, de vânat animale nevinovate (căprioare, iepuri, fazani, urşi), tot aşa mi-e teamă că Dumnezeu – în mare bunătatea lui – dă sfinţilor perpese de pescuit şi de vânat oameni. În fiecare dimineaţă, când ies în stradă, mă uit în dreapta, în stânga, în sus, în jos mai devreme sau mai târziu tot nu voi avea scăpare.”

Moartea de după moarte este o carte memorabilă, iar Dumitru Augustin Doman unul dintre scriitorii români reprezentativi de azi.