A douăzeci şi doua scrisoare de la Manuel Angelescu

22. Drumul de la „a cunoaște” la „a înțelege”

Ciclul "Aspiratie, inspiratie si iluminare", care, dupa impresia mea, a aparut intamplator sau, cumva, "de la sine", trebuie sa aiba si un sfarsit. Il inchei cu senzatia ca m-a purtat el pe mine, si nu invers. Dar, daca unii cititori au gasit ceva bun de luat din tot ce s-a adunat pana acum, ma simt si eu rasplatit, la fel cum cineva care priveste de pe margine este fericit ca a fost prins si el in imaginea peisajului.

Am citit undeva (Iesirea din intuneric - Steve Taylor) despre un om de succes, care era foarte activ si ducea o viata de lux. Dupa o confruntare cu  moartea, in urma unui atac de cord, si-a schimbat radical viziunea si modul de viata, incercand sa le transmita si altora ceva din invatatura sa. "Acum stiu ce inseamna sa fii viu, cat de minunat este. Uneori, oamenii ma cred nebun, dar eu stiu ca ceva a ajuns si la ei. Atata timp cat le dau de gandit, nu ma deranjeaza. Poate ca plantez in mintea lor o samanta care o sa rasara mai tarziu." Sunt cunoscute multe cazuri asemanatoare.

Transformara lor este mirobolanta, ca si povestea destinului lor, care i-a aruncat de pe culmile succesului in cea mai neagra decadere, in suferinte atroce si in ghearele mortii, pentru a-i intoarce la o viata iluminata, in care extazul si empatia cu tot ce-i inconjura nu i-a mai parasit niciodata. Suferinta este inseparabila de viata, dar atunci cand vine nu trebuie vazuta numai in termeni negativi. Acestor oameni, pe care i-asi numi "Transformatii", le-as dedica urmatoarele povestiri, daca se va intampla.Poate, peste cursul ireversibil si totusi statornicit al unui nou anotimp,cu bunavointa si sprijinul prietenului nostru, Serban Tomsa, care sustine si administreaza blogul, vom putea reveni cu inca un ciclu – dupa parerea mea, mai interesant

          Pentru ca ceea ce avem pana acum sunt aceste "scrisori", as vrea sa mai aruncam o privire asupra unor lucruri pe care au incercat sa le spuna si, mai ales, sa ne dea de gandit. Pentru ca nu putem ramane, la sfarsit, cu ceva care sa merite importanta, daca nu vom realiza diferenta dintre "a cunoaste" si "a intelege". Calatoresc si eu pe acest drum de la aparente catre adevar si sunt pe deplin constient ca fara a intelege unele lucruri care transcendputerea cuvintelor si logica gandirii rationale, nu se va intampla nicio transformare, niciun progres autentic. Intelegerea de care vorbesc vine din tacerea mintii, sub incidenta intuitiei si gratia starii de constienta. Mintea – zeul la care ne inchinam si cu care cucerim spatiul cosmic, este mult mai limitata si mai inselatoare decat ne inchipuim. Si, asa cum sugeram intr-o scrisoare, se poate transforma usor intr-un monstru – este un miracol ca planeta noastra supravietuieste cu conflictele si cu puterea distructiva pe care deja o avem. Fara a mai vorbi de zgomotul ei permanent, de care nu scapam nici cand vrem sa ne odihnim.

Prin urmare, pentru a putea intra in rezonanta cu inteleptii aureolati de nimbul iluminarii, cam ce interogari sa ne punem si, in cele din urma, sa accedem la dizolvarea lor, gasind linistea, libertatea si pacea imperturbabila,pentru care am fost proiectati?

Voi incerca sa sugerez cateva – daca pot eu sa dau sfaturi –, pe care le-as considera material de lucru atunci cand o chemare metafizica se aprinde in destinul si in sufletul nostru. Multa vreme, ele m-au framant si pe mine.

Intrebarea cu care as incepe este de unde stim ca intelegereaunui fenomen de natura transcendentalaeste corecta si cum o putem demonstra? Trebuie sa fim de acord ca exista un nivel comprehensiv care nu are nevoie de validare sau de justificari, si nu este posibil sa-l demonstram.A afla raspunsuri la intrebarile existentiale care se nasc in procesul cercetarii interioare nu inseamna a gasiargumente cerebrale, de maniera stiintifica, pentru ca lucrurile sunt de alta natura. Insasi stiinta se sprijina, ab initio, pe un cadru de referinta care nu poate fi ales decat prin ceea ce numim bunul simt sau vocea intuitiei.

A intelege astfel de fenomeneinseamna a le percepe intuitiv, a simti, dintr-o data, ca este asa si asa trebuie sa fie, fara indoieli si fara nevoia de a primi aprobari. Esti linistit, ai senzatia adevarului si nu simti nevoia sa-i convingi pe ceilalti. Asa cum faptul ca exist nu trebuie sa mi-l confirm sau sa-l demonstrez celorlalti. Ceva de genul acesta.Redau un moment dintr-un interviu BBC din 1959, cu reputatul psihiatru Carl Gustav Jung:

"- Credeati in Dumnezeu? (Este vorba de educatia primita in copilarie)

- O, da.

- Acum credeti in Dumnezeu?

- Acum?! E dificil de raspuns. Eu stiu. Nu am nevoie sa cred. Eu stiu."

O alta precizare cu care ma simt dator este si ceea ce inteleg prin "dizolvarea" unei probleme. Uneleintrebari  nu pot avea raspunsuri in acelasi mod in care le cautam, pentru ca originea lor este falsa. Cand observam acest lucru, sunt eliminate. Multi savanti pretinsi in cunoasterea scripturilor fondatoare pentru diferite religii si multi discipoli atinsi de setea dezvoltarii spirituale vin cu intrebari la inteleptii validati de faima iluminarii, dar cand intra sub incidenta linistii si acuitatatii perceptive pe care acestia o iradiaza in jurul lor, neclarittile, framantarile si orgoliile cautatorilorse dizolva. Cum povestea Paul Brunton, la intalnirea lui cu Ramana Maharshi: "Maruntele mele probleme s-au retras tiptil, rusinate." Astfel sunt intrebarile insolubile pe care mintea le genereaza la frontiera cu infinitul sauin coexistenta contrariilor care par ca se exclud reciproc. Spre exemplu, spatiul si timpul sunt categorii ale mintii si apoi mintea se intreaba ce a fost inaintea oricarui inceput, si ce urmeaza dupa orice sfarsit. Cand mintea tace, aceste nebulozitatidispar in asa-numitul "aici si acum", sau asa-numita "prezenţă". In ce priveste intelegerea unor contrarii care par ca se exclud reciproc, pe care mintea nu le poate concepe, intuitia le poate percepe sensul si rostul. Sa le urmarim pe cele predominante:

Carvazatorii afirma transant ca nu exista liber arbitru, dar vorbesc deseori despre responsabilitate, consecinte si ce ar fi bine sa facem. Vorbesc de predestinare, de acceptare si abandon, dar neaga fatalitatea si dezaproba pasivitatea. Spun ca nu exista bine si rau, pacat, eroare sau judecata de apoi, si tot ei spun ca nimic nu se pierde, faptele sunt inregistrate si determina viitorul si evolutia noastra. Deseori neaga raiul si iadul, alteori le admite existenta. Unor discipoli le spun cu fermitate ca nu exista reincarnare, altora le confirma existenta unui lung sir al revenirilor in diferite planuri existentiale, pana la eliberarea suprema. Uneori aproba existenta unor lumi populate cu zei, zane si tot felul de spirite, la fel de reale ca fiintele pamantene, alteori spun ca toate sunt doar inchipuiri. Egoul este considerat, fara dubii, sursa nefericirii si ignorantei dar, totodata, el nu exista – daca il cauti nu-l vei gasi nicaieri. El este necesar pentru evolutie si maturizare, dar tot el este iluzia care trebuie, prin toate mijloacele, sa dispara. Acesti oameni empatizeaza cu suferinta si cu toate dramele lumii si totusi, ei spun ca lumea straluceste de frumusete si armonie. In pofida acestor aparente labilitati, superluciditatea si acuitatea spiritului lor de observatie nu pot fi puse la indoiala. Aparentele contradictii sunt datorate incapacitatii limbajului si adresarii lor in contextul si la nivelului de intelegere al celor care intreaba. Am putea crede ca sunt capriciosi, incoerenti sau nu stiu ce spun, am putea folosi logica comuna ca sa argumentam ca sunt impostori. Dar nu este deloc asa. Toti cei a caror minte se linisteste si reusesc sa asimileze intuitiv aceste invataturi, leinteleg adevarul si evidenta. Cum spunea Anthony de Mello, "Tot ce trebuie sa faceti, este sa intelegeti. Trebuie sa te trezesti, ca sa intelegi ce zice sfanta Scriptura. Cand te trezesti cu adevarat, ea capata inteles."

Pana la un oarecare nivel, lucrurile pot fi explicate in termenii de care dispunem, insa demersurile teoretice si constructiile intelectuale nu pot inlocui asa-numita "stare de intelegere".Nu degeaba psihiatrul Richard Maurice Bucke, prezentat in scrisoarea a nouasprezecea, spunea ca a invatat in momentul straluminarii descrise acolo, mai mult decat in toti anii de studiu. Daca am fi mai atenti, am observa ca viata este plina de paradoxuri si ca traim impreuna cu ele. Ca sa iau un exemplu, succesul dupa care alergam este uneori lucrul cel mai rau care ni se poate intampla, el ne poate transforma in cineva care nu am vrut niciodata sa fim. Este bun, sau este rau succesul? Uneori, da, alteori, nu. Cand am gresit si cand am spus adevarul? Dar suferinta, pe care nimeni nu si-o doreste? Nu putem spune ca este buna, scopul vietii este sa fim fericiti. Si totusi, suferinta este maestrul care a trezit la iluminare cei mai multi oameni. Este inseparabila de viata si atunci cand vine nu trebuie vazut numai in termeni negativi. Toate lucrurile pamantesti poarte in ele un da si un nu, un potential pozitiv si un potential negativ.Ne-am obisnuit sa acumulam cunostinte,sa tinem predici, sa interpretam si mai putin sa intelegem. Cred ca la acelasi lucru se gandea Maica Tereza cand spunea ca atunci cand ii judecam pe oameni nu mai putem sa-i iubim. Cand judecata si analiza iau locul intelegerii, oricat ne-ar indemna morala si religiile sa iubim si sa iertam, nu o putem face cu adevarat. In Shinjinmei (cel mai vechi si cel mai important text al budismului Zen), se spune: „Daca ne ramane cea mai mica reprezentare despre corect si incorect, spiritul nostru se va nimici din cauza confuziei".Nisargadatta Maharaj le spunea celor care il ascultau: "Tot ce va pot invata este intelegerea, restul vine de la sine." Alteori mai adauga: "Despre ceea ce este incognoscibil, numai tacerea vorbeste."

Cred ca nu mai este nimic de zis.Daca mai sunteti cu mine, as vrea, la sfarsit, sa ne despartim de aceste scrisori cu cuvintele psalmistului David:“Pentru numele tău, Doamne, dăruiește-ne viață!”

A douăzeci şi una scrisoare de la Manuel Angelescu

21. Sa se schimbe lumea, sau sa te schimbi tu?

          "Priviti suferinta de pretutindeni, priviti singuratatea, teama, confuzia, contradictiile din inimile oamenilor, de la conflictul launtric, la conflictul exterior." (Anthony de Mello)Viata este un mister, nicio minte rationala nu-i poate descifra intelesul. Nu exista o explicatie savanta care sa justifice toata suferinta si raul din lume. Lumea evolueaza, dar problemele ei raman. Suntem la fel de nelinistiti, nemultumiti si vulnerabili, viata ne ia planurile si le face bucati.

          Cum sa intelegem, atunci, ceea ce Leibniz ne-a lasat ca "teorema fundamentala a optimismului" (pe care a ironizat-o, rastalmacind-o, Voltaire, in romanul picaresc Candid, sau Optimismul - Candide, ou l'Optimisme). Considerat un geniu universal la vremea sa, Leibniz ar fi spus, in acord cu filozofia sa optimista, ca "Totul este pentru mai bine, in cea mai buna dintre lumile posibile" ("Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles" ). Misticii spun si ei: Universul este in armonie, lumea este stralucitoare si glorioasa (in sanscrita, ritambhara - starea suprema a mintii, in care domneste armonia universala). Din experienta lor, ne-au lasatsi o cale de acces catre aceasta perfectiune – una simpla, dar greu de aplicat. Inainte de o afla, sa urmarim o istorisire pe care am impumutat-o de la inteleptul Anthony de Mello (Constienta. Capcanele si sansele realitatii).

          "Un baietel, care mergea pe malul unui rau, vede un crocodil prins intr-o plasa.   Crocodilul se tanguieste:

– Fie-ti mila de mine! Nu vrei sa-mi dai drumul, te rog? Poate ca sunt urat, dar nu-i vina mea, stii prea bine. Asa am fost creat. Dar, indiferent de infatisarea mea exterioara, am si eu o inima de mama. Am venit in dimineata asta in cautare de hrana pentru puii mei si am fost prinsa in aceasta capcana.

Asa ca baiatul spuse:

– Poate, dar daca ar fi sa te ajut sa scapi din capcana, ai sa ma inhati si ai sa ma omori.

Crocodilui se apara:

– Crezi ca i-as putea face asa ceva binefacatorului si salvatorului meu?

Baiatul se lasa convins sa traga plasa afara, iar crocodilul il inhata.Prins intre falcile crocodilului, el protesta:

– Va sa zica, asta e raplata pe care o primesc pentru fapta mea buna?

Dar crocodilul isi motiva gestul:

– Ei bine, n-o lua ca pe un afront personal, baiete, asa e lumea, asta este legea vietii.

Baiatul, insa, nu era acord cu asta, asa ca zise:

– Vrei sa intrebam si pe altcineva daca este asa sau nu?

Vazu o pasare asezata pe ramura unui copac si-i spuse:

– Pasare, e adevarat ce zice crocodilul?

Iar pasarea ii raspunse:

– Crocodilul are dreptate. Uite-te la mine. Intr-o zi, veneam acasa cu mancare pentru puisorii mei. Imagineaza-ti groaza mea cand am vazut un sarpe care se urcase in copac si se indrepta tinta spre cuibul meu. Eram cu totul neajutorata. Nu s-a oprit pana nu mi-a inghitit toti puii, unul cate unul. Am tot tipat si strigat, dar a fost in zadar. Crocodilul are dreptate, aceasta este legea vietii, asa stau lucrurile pe lume.

– Vezi?, spuse crocodilul. Dar baiatul insista:

– Lasa-ma sa mai intreb pe cineva.

– Bine, intreaba.

Pe malul fluviului tocmai trecea un magar batran.

– Magarule, i se adresa baiatul, crocodilul zice asa si asa. Are dreptate crocodilul?

Magarul confirma si el:

– Crocodilul are deplina dreptate. Uitat-te la mine. Eu am muncit si am slugarit toata viata la stapanul meu si abia de-mi dadea cat de cat sa mananc. Acum, ca sunt batran si nefolositor, m-a alungat si iata-ma ratacind prin jungla, asteptand vreo fiara salbatica sa ma sfasie si sa-mi puna capat vietii. Crocodilul are dreptate, aceasta este legea vietii, asa este lumea asta.

– Vezi?, spuse iar crocodilul. Hai sa megem!

Baiatul, insa,nu se lasa:

– Mai da-mi o sansa, o ultima sansa. Lasa-ma sa mai intreb inca o fiinta. Aminteste-ti cat de bun am fost cu tine.

– Bine, e ultima ta sansa, se indupleca crocodilul.

Baiatul vede un iepure trecand si il intreba si pe el:

– Iepure, crocodilul are dreptate?

Iepurele se aseza in doua picioare si-i zise crocodilului:

– Asa i-ai spus tu baiatului?

– Da, asa i-am spus.

– Stai putin, continua iepurele. Trebuie sa discutam chestia asta.

– Bine, fuse de acord crocodilul.

Dar iepurele mai spuse:

– Cum putem sa stam de vorba, cand tu tii baiatul intre falci? Da-i drumul; trebuie sa ia si el parte la discutia noastra.

– Esti un smecher, protesta crocodilul. Daca-i dau drumul, o va lua la fuga.

– Am crezut ca ai mai multa minte, zise iepurele. Daca ar incerca sa fuga, cu o singura lovitura de coada il poti omori.

Crocodilul accepta si il elibera pe baiat. Imediat, iepurele il indemna pe acesta sa fuga. Baiatul fugi si scapa. Apoi, iepurele il intreba:

– Nu-ti place carnea de crocodil? Oamenilor din satul tau nu le-ar placea o masa buna? Nu l-ai eliberat complet pe crocodil. De ce nu te duci in sat sa-i aduci pe toti si sa faceti un ospat?

Asa si facu baiatul, se duse insat si-i chema pe toti barbatii. Acestia venira cu topoare, bate si sulite si-l omorara pe crocodil. Cainele baiatului venise si el si zarind iepurele, l-a urmarit sil-a sugrumat pe loc. Baiatul ajunse prea tarziu, si vazand cum moare iepurele, ii spuse:

– Crocodilul avea dreptate, asa este lumea, asta este legea vietii."

          Ne catifelam potecile si suntem mereu in competitie cu lumea si cu viata, ca sa ne fie mai bine.Ne imaginam cat de bine ar fi daca lumea s-ar schimba: ce minunata ar fi viata daca vecinul, seful sau sotia mea ar fi asa cum vreau eu. Intotdeauna vream ca altcineva sa se schimbe pentru ca noi sa ne simtim bine.Asta facem cu totii, dar nu functioneaza. Ceea ce vrem noi, este imposibil. Inteleptul Adyashanti, spunea dupa ce experimentase iluminarea: "Cearta cu realitate este o cale sigura catre suferinta. Este reteta perfecta. Mai rau decat atat, ne atasam de lucrurile pe care le respingem. Ne legam de lucrurile cu care suntem in conflict si retraim aceeasi durere in mod repetat."         Noi nu vedem lucrurile asa cum sunt ele, ci asa cum suntem noi. Doi oameni care se uita la ceva sau la cineva, inseamna doua reactii diferite. Uneori, insa, atunci cand suntem intr-o stare inaripata, parca si lumea arata mai bine. Daca am observat asta, suntem aproape de rezolvarea pe care au gasit-o inteleptii timpurilor – despre care vorbeam la inceput. Ei spun ca  procesul schimbarii trebuie realizat invers: sa ne schimbam noi, si lumea se va schimba odata cu noi.Schimbarea trebuie sa inceapa cu noi – este atat de simplu!  Asta ne spune si Anthony de Mello:"Ma simt bine cand lumea este in regula. Gresit! Lumea este in regula pentru ca eu ma simt bine." Si mai spunea: "Sentimentele negative sunt in tine, nu in realitate. Asadar, inceteaza sa mai incerci sa schimbi realitatea. Ar fi o nebunie. Noi ne irosim timpul si energia in incercarea de a-i schimba pe partenerii nostri, pe sefii nostri, pe prietenii nostri, pe dusmanii nostri, si pe toti ceilalti. Dar nu trebuie sa schimbam nimic. Sentimentele negative sunt in voi. Nici o persoana de pe Pamant nu are puterea sa va faca nefericiti. Nu exista niciun eveniment pe pamant care sa aiba puterea sa va tulbure sau sa va raneasca. Nimeni nu v-a spus asta; toti v-au spus contrariul. De aceea sunteti acum intr-o asemenea situatie incurcata. De aceea sunteti adormiti. Nu vi s-a spus asta, desi este mai mult decat evident... Nu exista nicio situatie pe lume care sa justifice un sentiment negativ. Asta este ceea ce s-au tot caznit sa ne spuna misticii nostri. Dar nimeni nu asculta. Ceea ce iti trebuie este sa iubesti. Asta este realitatea si asta este natura ta. Dar ceea ce-mi spui, de fapt, este catu vrei sa fii dorit. Vrei sa fii aplaudat, sa fii atragator, vrei ca toate maimuticile sa alerge dupa tine. Iti irosesti viata. Trezeste-te! Nu ai nevoie de asa ceva. Poti fi fericit pe deplin si fara asta."

          Cand schimbareavine din interiorul nostru, perceptia corecta si eficientasunt consecinte imediate. Dar cat de greu este sa acceptam si, mai ales, sa punem in practica acest adevar!Spuneti-i cuiva, care se lamenteaza, ca atunci cand i s-a intampla ceva neplacut a fost si el prin preajma, ca ar trebuie sa lase lumea in grija celui care a facut-o si sa se ocupe mai mult de el insusi. Veti vedea cum isi cauta argumentele si cat de repede se supara cand aude asa ceva. Oamenii vor continua sa creada ca marile afaceri, politica si stiinta sunt mai practice, desi inteleptul de Mello se mai intreaba: "Ce folos avem trimitand oameni pe Luna, daca noi nu putem trai pe Pamant?"

          Dar poate ca totusi, in momentele noastre extreme, cele mai inalte – cand suntem in al noualea cer –, sau cele mai deprimante – cand ne vine sa spunem "opriti lumea, vreau sa cobor!" –, vom rezona cu o cugetare transmisa in versuri:

"Ieri am fost destept,

De aceea am vrut sa schimb lumea.

Astazi sunt intelept,

De aceea vreau sa ma schimb pe mine."

Si, in sfarsit, daca suntem in spiritul acestei intentii, ne vom intreba cum sa ne schimbam si care este acea schimbare care ne transforma pe noi si transforma, in mod miraculoas, lumea pe care o percepem.Sa-l mai ascultam putin pe de Mello: "Ne ramane, totusi, o mare intrebare: Ce trebuie sa fac pentru a ma schimba?Nu trebuie sa faceti nimic. Cu cat faceti mai mult, cu atat mai rau devine totul."

Asa ajungem in fata unei frontiere intr-adevar profunde, pe care nu o putem depasi decat atunci cand o descoperim si o metabolizam pe cont propriu. Nu te schimbi prin eforturi, prin agresiune si dictatura interioara. Te schimbi cand ai senzatia adevarului. Atunci vei intelegesi faptul ca nu este suficient sa-l cunosti doarcu mintea. Sfantul Ignatiu de Loyola (1491 - 1556), principalul fondator al Ordinului Iezuit, spunea ca "Te schimbi atunci cand ai gustat si ai simtit adevarul. Cand il cunosti doar cu mintea, nu te schimbi."Voi incerca sa sugerez cam despre ce adevar este vorba.

Unul dintre cei mai devotati discipoli ai faimosului intelept Ramana Maharshi, i-a spus intr-o zi maestrului sau: "Cred ca am inteles esenta invataturii tale, pe care o urmaresc de multi ani. De fapt, este singurul lucru pe care ni l-ai spus, in atatea moduri: Doar El Este, in vreme ce orice altceva doar pare ca este, in realitate, insa, nu este." Si Maharshi l-a aprobat.

A douăzecea scrisoare de la Manuel Angelescu

20. Locul de care ne e dor

Suntem, oare, niste accidente biologice care defileaza inutil prin timp si spatiu? In urma unor experiente traite, unii oameni sunt convinsi ca nu este asa.

Doctorul Eben Alexander, timp de 15 ani profesor neurochirurg la Harvard, s-a imbolnavit de o forma grava de meningita."In jurul orei 5, din dimineata zilei de 10 noiembrie 2008, m-am trezit cu primele simptome a ceea ce s-a dovedit a fi un caz extrem de sever de meningita bacteriana. In urmatoarele ore, cortexul meu cerebral s-a stins." Scanarea computerizata arata ca nu mai exista nicio activitate cerebrala.Timp de sapte zile a fost in moarte clinica. Avea atunci 58 de ani. Cu ajutorul medicilor de la spitalul din Virginia, SUA, a reusit sa revina la viata.

Patru ani mai tarzu, Eben Alexander a hotarat sa scrie o carte (Proof of Heaven: A Neurosurgeon’s Journey into the Afterlife – Dovada lumii de dincolo adusa de un neurochirurg ),in care isi povesteste fabuloasa calatorie din cele sapte zile de moarte clinica. "Dupa ce am intrat in coma am simtit ca eram parcaingropat in pamant. Dar eu vedeam si simteam aici si alte entitatiin jurul meu. Era in acelasi timp infricosator si placut, parca as fi facut parte din natura primordiala.Dupa un timp, nu stiu exact cat, a coborat incet o lumina spre mine si vedeam culori frumoase, nuante de auriu si argintiu. Am vazut o entitate sferica ce emitea o muzica superba, divina. Apoi,in luminaaceea s-a deschis o poartasi am intrat intr-o campie plina de verdeata, cu flori si cascade. Vedeam norisori albi si roz si cerul foarte albastru.Experienta a fost foarte intensa, nu a fost ca un vis. Ştiu cum suna povestirea mea si ii inteleg pe cei care nu o cred.Am vazut acolo animale, oameni, copaci, rauri pline cu apasi cu pesti. Era cea mai pura apa din lume, nu se compara cu nimic vazut de mine pe Pamant.In Rai totul este intens si unit, totul este Unul. Ma simteam ca un fluture intr-un roi cu milioane de alti fluturi care zburau impreuna. Auzeam imnuri, un cor cantand, iar ecoul vocilor mainvaluia, simturile mele se amestecau, vazul si auzul nu mai erau separate. Auzeam frumusetea si vedeam muzica. Iar muzica era doar manifestarea unei bucurii pure, pe care aceste fiinte nu o mai puteau tine in ele, bucuria trebuia exprimata.Deasupra cerului erau alte universuri si am urcat pana am ajuns in Centru, unde era sanctuarul Divinului. Aici am simtit o iubire neconditionatasi am intalnit o divinitate autotputernica pe care am numit-o Om, datorita vibratiei sunetelor pe care le auzeam aici.In timpul calatoriei mele au avut o calauza, o femeie foarte frumoasa, pe care nu o mai vazusem inainte, nu stiam cine era, dar prezenta ei ma linistea. Avea ochii albastri si parul de culoarea mierii. Desi nu mi-a vorbit, femeia mi-a transmis un mesaj care ar putea fi exprimat in cuvintele'esti iubit, esti parte a intregului Univers, nu ai de ce sa te temi'. "

Eben era om de stiinta, asemeni tatalui sau,si fusese foarte sceptic in privinta relatarilor unor pacienti despre experientele lor la limita mortii.Expert in neurologie si neurochirurgie, el credea ca aceste trairi sunt simple halucinatii provocate de traumele suferite.Insa trairile pe care le-a avut in acele sapte zile l-au schimbat complet si l-au convins ca exista viata si dupa moarte, una mult mai intensa. "Stiu ca descrierea mea pare desprinsa dintr-un film de la Hollywood, insa vreau sa le spun persoanelor sceptice ca ceea ce traiam era real si nu o simpla fantezie. Aceasta experienta m-a apropiat de Dumnezeu si m-a facut sa inteleg ca ne iubeste pe toti neconditionat."

In salonul de spital, medicii se intrebau daca nu ar trebui sa opreasca aparatele care il tineau in viata pe Alexander. Chiar atunci, el si-a revenit brusc. Nu mai stia nimic din viata lui de pana atunci si a trebuit sa reinvete cine era. Dar nu a uitat nimic din experienta pe care o traise in timp ce fusese in coma.Din fericire, in doar cateva saptamani si-a revenit complet – un alt miracol pe care medicina actuala nu-l poate explica. Dupa cateva luni de la bizara experienta, Alexander si-a dat seama, urmarind o fotografie mai veche, ca femeia care ii fusese calauzain lumea de dincolo era Betsy, sora lui biologica, pe care nu o cunoscuse pentru ca el fusese adoptat. Femeia murise de multi ani si a fost, pentru Alexander, dovada ca nu avusese halucinatii.

"Criticii sustin ca experienta mea, ca si altele asemanatoare, este, de fapt, o iluzie creata de sinapsele mele. Asta ar fi fost, cu certitudine, ceea ce as fi spus eu insumi, inainte de a trece prin aceasta experienta. In cazul meu, insa, sinapsele neuronale au fost oprite cu totul. Doctorii care au efectuat teste pe mine in saptamanaaceea sustin ca nu exista absolut nicio posibilitate ca functii precum vazul, auzul, emotiile, memoria, limbajul, logica sa fi fost intacte. Iata de ce, cred ca experienta mea adauga ceva nou istorisirilor altor persoane care au trecut prin moarte clinica, misticilor sau meditatorilor. Aduce o noua dovada a faptului ca exista constiintain afara corpului...De mult timp incoace, oamenii de stiinta spun o poveste care nu este intru totul adevarata.Aceasta poveste este ca mintea noastra produce constiinta. De fapt, nu exista nicio dovada indubitabila a faptului ca sediul constiintei este creierul. Activitatea creierului si constiinta sunt, intr-adevar, profund relationate, dar intrebarea intrebarilor este daca acest paralelism inseamna cageneratorul constiintei este creierul. Iar in urma experientei pe care am trait-o, raspunsul meu, foarte ferm, este NU.Multi cercetatori care studiaza constiinta vor fi de acord cu mine cand afirm ca, de fapt, originea constiintei este cea mai grea problema, o problema la care stiinta moderna nu poate raspunde si care e posibil sa ramana fara raspuns. Constiinta ramane un mister total, asa cum era cu 10, 100 sau 1000 de ani in urma. Pur si simplu, nu stim ce este. Raman deplin increzator in stiintasi misiunea ei. Dar reafirm ca exista o alta lume, mai mare si mai adevarata. Cei care au accesat-o nu sunt nici victime ale autosugestiei, nici mincinosi, dar sunt impiedicati de limitele limbajului in incercarea de a zugravi vastitatea pur exponentiala a ceea ce au trait. Aceasta lume a constiintei de dincolo de corpul nostru este adevarata noua frontiera, nu doar a stiintei, ci a omenirii. Este speranta mea profunda ca ceea ce mi s-a intamplat va aduce lumea mai aproape de acceptarea acestei realitati."

        Este bine de stiut ca povestea doctorului Eben Alexander nu este o exceptie.Sunt cunoscute si alte cazuri de medici, neurosavanti, oameni de stiinta, care si-au schimbat radical convingerile ateiste si modul de viata, in urma unor momente de moarte clinica. Fenomenele din aceasta categorie au fost cercetate sub genericul experiente in preajma/ la limita mortii (near-death experience - NDE). Exista studii si o literatura tot mai vasta, in care sunt prezentate zeci de mii de cazuri semnificative, majoritatea asociate cu schimbari radicale in personalitatea pacientilorsi in perspectivalor asupra vietii.O larga popularizare au avut cercetarile si publicatiile unor medici cardiologi, psihologi, psihiatri, neurosavanti. Elisabeth Kübler-Ross (1926 - 2004),Raymond Moody, Pim van Lommel, Sam Parnia, Melvin Morse, Bruce Greyson, Peter Fenwick,Penny Sartori, sunt printre cei mai cunoscuti. Aventura clinica si spirituala a doctorului Eben Alexander este descrisa si comentata amplu intr-un interviu acordat faimosului doctor, psiholog si filozof Raymond Moody, cel care a introdus termenul Near-death experience in cea mai bine vanduta carte,Life After Life (Viata de dupa viata).

Este relevanta si congruenta perceptiilorexperimentate la limita mortii cu cele iluminatorii, descrise in experientele transpersonale: unicitatea, clarviziunea, fiintele de lumina, empatia, compasiunea, iubirea atotputernica, intoarcerea la divinitate. Este un semn de progres faptul ca stiinta a inceput sa le acorde mai multa atentie.

Cum spune dr. Penny Sartori in cartea sa, Ce este o experienta la limita dintre viata si moarte, "Desi suntem mult mai deschisi fata de acest fenomen si consecintele lui, nu suntem inca cu nimic mai avansati decat eram acum cateva sute de ani in a cunoaste, stiintific, ce se intampla. Cercetarile mai recente abia au inceput sa atraga atentia asupra a ceea ce este de descoperit in privinta constiintei....Constiinta este mai mult decat produsul materiei cenusii si al batatilor inimii...Acum 20 de ani, cand mi-am inceput cercetarile, eram convinsa ca voi gasi toate raspunsurile. Astazi, cand inteleg cat de multe lucruri am invatat, observ ca pentru tot ceea ce stiu exista cel putin tot atatea intrebari carora trebuie sa le gasesc raspuns."

Mii de experiente la limita mortii, comentarii si alte consideratii adiacentesunt prezentate pe situl nderf.org.

A nouăsprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

19. Walt Whitman sau serenitatea iluminării

Richard Maurice Bucke (1837 –1902) a fost un proeminent psihiatru canadian, care isi umplea timpul liber cu poezia si literatura. Intr-o vizita in Anglia, a avut un moment de ceea el a numit "constiinta cosmica". Alaturi de doi prieteni, isi petrecuse seara citind din operele unor poeti. S-au despartit dupa miezul noptii si Bucke s-a intors acasa cu o caleasca trasa de cai. Inspirat de poeziile lui Walt Whitman, a realizat subit ca totul este viu, cu diferite nivele de constienta, iar dragostea este principiul fundamental al universului. Spunea ca a invatat in acel moment mai mult decat in toti anii de studiu. Iata cum il descriein cartea Constiinta cosmica: "Brusc, m-am pomenit invaluit intr-un nor de culoarea flacarilor. O clipa, m-am gandit la foc, la un incendiu undeva in apropiere, in marele oras; apoi mi-am dat seama ca focul era in mine. Imediat dupa aceea m-a coplesit o senzatie de exaltare, de uriasa bucurie, insotita sau urmata, peste o clipa, de o iluminare intelectuala imposibil de descris. Printre altele, am ajuns nu doar sa cred, ci sa si vad, sa inteleg  ca Universul nu este format din materie moarta, ci, dimpotriva, este o Prezenta vie; am devenit constient de viata eterna. Nu era o convingere ca voi trai vesnic, ci o constientizare a faptului ca aveam in clipa aceea viata vesnica; am inteles ca toti oamenii sunt nemuritori; ca ordinea cosmica este astfel randuita incat, fara indoiala, totul functioneaza perfect, spre binele  fiecaruia; ca principiul fundamental al lumii, al tuturor lumilor, este ceea ce numim dragoste, si ca fericirea fiecaruia dintre noi si a tuturor este, in perspectiva, absolut sigura.Apoi a urmat un moment de extaz atat de intens, incat Universul insusi a incremenit, ca inmarmurit de maretia de nedescris a spectacolului. Totul era una in intregul Univers infinit! O singura entitate perfecta, atotiubitoare...  In acel minunat moment de extaz dumnezeiesc a venit iluminarea. Am vazut cu intensitatea vie a ochilor mintii atomii sau moleculele din care Universul parea ca e compus – nu stiu daca erau atomi materiali sau spirituali – i-am vazut rearanjandu-se, in vreme ce Cosmosul (in existenta lui vie, vesnica) trecea de la o ordine la alta. Ce bucurie am simtit cand am vazut ca nu exista nicio intrerupere in acest proces, ca nicio veriga nu lipsea din acest lant, totul era la locul sau, la timpul sau. Lumi, sisteme, totul ingemanat intr-un intreg armonios. Strazile erau ale mele, templul era al meu, oamenii erau ai mei. Cerurile erau ale mele, la fel si soarele, luna si stelele, lumea intreaga era a mea, iar eu eram unicul ei spectator si beneficiar. Nu existau limite, nici granite si nici conventii, toate granitele si conventiile erau ale mele, toate comorile si toti detinatorii lor. Asa incat am fost corupt si am ajuns sa invat trucurile murdare al acestei lumi, de care acum ma dezvat sa redevin iar mic copil, pentru a putea intra in imparatia lui Dumnezeu."

La cativa ani dupa experienta descrisa, Bucke l-a cunoscut pe Walt Whitman(1819 - 1892) – cel pe care multi l-au considerat cel mai mare poet american.Petrecusera doar o ora impreuna si vorbisera putin, dar la plecare Bucke a fost invaluit de un sentiment de extaz, despre care spunea ca a durat mai mult de 6 saptamani si l-a influentat toata viata. A simtit personal cat de puternic radia cel care ii va deveni prieten sau, mai degraba, mentor spiritual. Era expresia puritatii fizice si morale. Viata exterioara si cea launtrica, vocea, gesturile si poeziile lui, erau toate in armonie.

"Nicio descriere nu poate da o idee suficienta despre atractivitatea extraordinara a acestui barbat. Nu vorbesc acum despre afectiunea prietenilor si a celor care au stat mai mult in preajma sa, ci despre magnetismul exercitat de el asupra oamenilor care il vad doar cateva minute sau il intalnesc pe strada", spunea Bucke in cartea saL-a pus alaturi de Moise, Budha, sau Isus.Nu exagera, pentru ca Whitman, desi ducea o viata obisnuita, a fost printre putinele fiinte umane care au trait intr-o constiinta mistica permanenta. Era continuu constient de stralucirea si armonia puterii spirituale care impregneaza universul, exaltat de minunea vietii, pe care o simtea pretutindeni. Pentru el, toata lumea era divina si nu se simtea separat de alte fiinte, asa cum se dezvaluia in poezia sa, Song of Myself (Cantec despre mine): "Vazul, auzul, simtirea sunt minuni, si fiecare particica din mine e o minune. / Sunt divin pe dinauntru si pe dinafara, si tot ce ating si tot ce ma atinge devine sfant."

Era patruns de sentimentul ca Dumnezeu este prietenul sau apropiat, ca toti oamenii care s-au nascut vreodata sunt fratii, surorile si iubitele sale si caintreaga creatie este construitasi se bazeaza pe iubire. Aceasta stare i-o certificau toti cei care l-au cunoscut. Aveau impresia ca l-au cunoscut dintotdeauna si il iubeau fara sa stie bine de ce. Nu puteau spune clar de ce il placeau, dar simteau ca este ceva in legatura cu el. Maniera lui era invariabil de calmasi simplasi nu putea fi descrisa complet sau transmisa.Erau evidenteputerea mentala, elevarea moralasi bucuria perena.Se regaseain versurile care il ajutau sa se exprime: "Cu buzunarele goale putem cumpara ce-i mai scump pe pamant / Si mai spun oricarui barbat si oricarei femei: sa va ramana sufletul netulburat / dinaintea unui milion de universuri!" (Cantec despre mine)

O doamna distinsa, cunoscuta la vremea aceea, povesteste despre el: "Intr-o seara din anul 1866, in timp ce se Whitman se oprise cu noi la New York, clopotelulpentru ceai sunase de zece minute sau mai mult, cand a coborat din camera lui si ne-am adunat cu totii in jurul mesei. L-am remarcat de cum a intrat in camera:avea o stralucire si o elevatie deosebite, o bucurie indicibila care stralucea de pe fața lui si parea sa-i invaluieintregul corp. Era cu atat mai vizibil, cu cat dispozitia lui obisnuita era una de liniste, dar cu o vesela seninatate. Stiam ca lucra la o noua editie a cartii sale si am sperat ca, daca va avea o oportunitate, va spune ceva care sa ne lase în secretul bucuriei sale misterioase. La fiecare pauza am asteptat cu nerabdare sa vorbeasca, dar altcineva relua conversatia. El parea sa asculte si chiar zambea sau radea la unele observatii, totusi nu a rostit niciun cuvant in timpul mesei; iar chipul sau purta inca acea stralucire si incantare singulare, ca și cum ar fi participat la un elixir divin. As fi putut sa maindoiesc de propria observatie, daca nu ar fi confirmat-o si altii."

       Ce idee putem lua cu noi, cand aflam despre oameni ca Walt Whitman, veniti parca dintr-o alta dimensiune, ca sa lase lumea mai buna in urma lor? Oricat de rari ar fi, ei le-au adus oamenilor,in toate timpurile si vremurile, speranta si dovada unor idealuri spre care sa priveasca. Ne-au aratat caDumnezeu vine spre noi cu fiecare gand frumos sau vorba buna, de fiecare data cand iertam sau facem ceva plin de iubire.

Cosmin Perţa despre Ninge la Iasnaia Poliana

„Fin observator al realității, Șerban Tomșa este un colecționar de personaje. De la cele excentrice până la cele comune, toate au consistența și naturalețea sfidătoare a persoanelor vii care ies din pagină în întâmpinarea ta, te iau și te plimbă prin acest Macondo românesc în care umorul și cruzimea, profunzimea și superficialitatea se îngeamănă. Prozator pursânge, Șerban Tomșa reușește să comprime în doar câteva pagini universuri întregi, fiecare cu atmosfera lui, fiecare cu mirosurile, gusturile și sunetele lui."

                                                            Cosmin Perţa 

                                       

Teodor Dună despre Casa noastră cea de toate zilele

Polifonic, centrifug, contrapunctic, Casa noastră cea de toate zilele e un roman al monologurilor, un straniu puzzle autosubminant, în care fiecare piesă în plus adaugă „întregului” doar propria ei absență. Întrucât cei care vorbesc aici dau senzația că au fost de la început morți. Nu niște morți biologici, ci niște morți în toate celelalte feluri posibile, care își dovedesc existența doar prin mecanica inimii și a instinctelor.

Dacă un Gogol ar fi scris o continuare a Sufletelor moarte în secolul XXI, în care cei „cumpărați”, cei de mult îngropați și cei de la început îngropați, ar fi putut să vorbească, cu siguranță acea carte ar fi semănat cu această „casă”, de fapt goală și imposibilă și verosimilă, pe care Șerban Tomșa o ridică pe ruinele unei lumi aproape cu totul dispărute. – Teodor Dună

A optsprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

Cărarea pierdută

De obicei uitata si neglijata, victoria launtricaa fost intotdeauna aspiratia cea mai nobila si triumful cel mai inalt. Reinhold Messner (n. 1944)este considerat cel mai mare explorator si catarator montan al tuturor timpurilor.Printre performantele sale unice in ascensiune se numara urcarea solitara a muntelui Everest fara masca de oxigen si escaladarea, in premiera mondiala, a tuturor celor 14 varfuri de peste 8.000 m.Am putea crede ca mandria si sensul vietii sale au fost aceste fenomenale performante. Dar iata ce ne spune acest om de exceptie: "Eu escaladez muntele dinlauntrul meu. Inteleg din ce in ce mai bine cat de limitat sunt. Ca fiinte omenesti, avem probleme, avem temeri. Nu caut sa cuceresc piscuri, ci sa dobandesc cat mai multe cunostinte despre temerile si sperantele mele, precum si despre natura fiintei omenesti."

Urmarind ceea ce se intampla in lumea noastra si modul in care fiecare pas inainte al civilizatiei pe care am construit-o striveste sau sparge ceva, se pare ca urmatoarea mare frontieraa omenirii nu este spatiul cosmic, ci spatiul din interiorul nostru.Refuzam adesea sa observam ca, in fiecare zi si cu fiecare lucru pe care il facem, cultivam partea luminoasa sau, deseori, partea intunecata din noi.Daca vom cauta, vom gasi multe exemple frapante, care ne minuneaza si ne arata resursele nemarginite ale universului nostru interior. Pentru o prezentare intr-un spatiu cat mai restrans, am ales unul singur – cazulmedicului Richard Moss. Intr-una dintre cartile sale (Fluturele negru), ne face cunoscute doua momente care merita toata atentia.Sa urmarim, mai intai, experienta iluminatorie care i-a schimbat viata:

"O lumina vie cuprindea totul, iar eu am inceput sa ma dizolv in lumea din jur. Eu si lumea din afara eram aproape imposibil de diferentiat, dar nu chiar contopiti. Totul avea semnificatie: pozitia pietrelor pe drum, zgomotul tevilor de apa din baie, toate pareau sa comunice cu mine. Nu ca as fi putut descifra comunicarea sau ca vocile ar fi avut un mesaj pentru mine; era mai degraba faptul ca toate lucrurile erau legate intre ele; toate aveau sens, dar nu din punct de vedere rational, ci pentru ca faceau parte dintr-un lucru viu. Intreaga creatie era o singura constiinta. Il slaveam pe Dumnezeu in pavajul drumului, in cosurile de gunoi, in iarba si in copaci.

Un dupa alta, iluziile vietii mele mi s-au perindat prin fata si am vazut ca pana si cea mai nobila dintre ele, cariera medicala si munca de vindecator si profesor, era fundamental egoista, cu scopul de construire a sinelui. Aveam nevoie sa aiba cineva nevoie de mine. In mod inconstient, aveam nevoie ca altii sa fie bolnavi, pentru a-mi sustine identitatea mea de medic si vindecator. Pe scurt, tot ce traiam eu, era o continua consolidare a sinelui: starile de spirit, fanteziile, sperantele si temerile, toata munca mea si in special cautarea unei noi constiinte mai inalte, toate acestea erau forme ale iubirii de sine. Cel mai greu a fost sa inteleg ca nu am iubit niciodata un om pentru el insusi. Ca narcisismul nu este simpla vanitate, este vocea eului care se felicita subtil pe sine, esenta divizarii, a constiintei subiect-obiect. Privim in oglinda vietii si nu ne vedem decat pe noi insine.

In prima faza a deschiderii am avut parte de foarte mult disconfort fizic si de o senzatie psihica de perturbare si confuzie.

Intentia, oricat de nobila sau de inspirata, este intotdeauna dictata de eu, reflectand o dorinta. Ea creeaza o tensiune, imparte realitatea in poli, pozitiv si negativ, si il neaga in ultima instanta pe Dumnezeu ca perfectiune. Cand intelegem asta avem de-a face cu un paradox profund, care ne poate crea senzatia ca suntem complet inutili si lipsiti de speranta sau motivatie, si totusi suntem mai aprope ca oricand de un nou potential al constiintei. E un moment dificil si periculos, o noapte intunecata.  In acest punct, intentia face loc consacrarii, adica slujirii lui Dumnezeu. Intreaga existenta devine venerare.

La inceput am crezut ca iubirea neconditionata este ceva ce ar trebui sa facem cu totii. Dar era doar o culme a egoismului si o greseala obisnuita a miscarii New Age. Iubirea neconditionata este un principiu aflat la baza organizarii Universului, o intelegere care se produce in momentul realizarii. In dimensiunea caracterizata de spatiu, timp si cauzalitate, iubirea neconditionata nu exista.Recunoscandu-mi egoismul si interesul personal in raport cu acest standard, am descoperit ca incep sa ma eliberez din ce in ce mai mult de atitudinea egocentrica. Imi observam intentia de a face bine, nevoia de recunoastere, presupunerile pe care le faceam cu privire la motivele si implicarea mea. Era o constiinta de sine dureroasa, dar nu m-am lasat oprit de nimic. Aceasta a devenit un exercitiu de constienta. Am inceput sa-mi dau seama ca nu stiu nimic, toate erau doar ganduri. Ca urmare, puteam face un singur lucru: sa-mi pastrez constiinta treaza. Ramaneam cu constiinta treaza si in acelasi timp aveam increderea ca se petrece ceva dincolo de mine, ceva mult mai pur. Astfel a inceput intuitia mea profunda a Divinitatii. Confruntat cu aceste iluzii, am ramas cu o senzatie de gol si de intuneric. Am devenit cumplit de introvertit, pe muchia a ceea ce parea a fi cea mai adanca suferinta. Ea a  trezit la viata o energie mai inalta. Cateva saptamani mai tarziu a avut loc desteptarea, si atunci am cunoscut direct, pentru prima data, iubirea neconditionata."

        In urma acestei experiente, munca de vindecator a medicului Richard Moss va continua intr-un alt mod, la alt nivel de intelegere si de conectare cu pacientii. Fenomenele subtile si surprizele magice faceau parte integranta din noua viata.Am ales un exemplu, pe care l-am putea numi Miracolul Laurei:

"Era a doua zi a conferintei. Laura canta de cateva ore un imn din copilarie, repetandu-l la nesfarsit. Dintr-o data, felul in care canta s-a schimbat. Laura se simtea ca si cum  ar fi incetat sa mai cante. Ea era cantecul. S-a trezit ridicata in picioare, cu bratele inaltate spre cer si cu capul arcuit pe spate. Mainile nu i se terminau la varful degetelor, ci se prelungeau in aer, in cer. Aerul si cerul erau vii, iar ea se contopise cu ele. Pamantul, picioarele, corpul, bratele, cerul, cantecul, cantareata – toate erau o singura fiinta vie. Laura nu se gandea la ceea ce se intampla, ci s-a lasat pur si simplu absorbita. Fiinta ei era totuna cu experienta pe care o traia.A doua zi, cancerul ei la ficat, aflat in faza finala, disparuse. Metastaza intestinala de marimea unui grepfrut, pe care o sustinea cu mana, disparuse. Trei zile mai tarziu, si-a dat seama ca, pentru prima oara in 38 de ani, nu si-a facut injectia cu insulina. In saptamana urmatoare, toate complicatiile secundare ale diabetului si cancerului de care suferea – insuficienta renala, lichid la plamani, tumori la nivelul nodulilor limfatici, orbirea partiala, absenta oricarei senzatii la nivelul mainilor si picioarelor, dependenta la analgezice – au disparut. Chiar si cele cateva degete de la picioare, fracturate recent, s-au vindecat complet in cateva zile. Dupa cateva luni, la vizita de rutina la oftalmolog, a aflat ca retina ei, mai inainte dezlipita, se refacuse complet.

Laura era stralucitoare; din corpul ei se revarsa o prezenta palpabila, aidoma unei flacari delicate, si intreaga perceptie asupra vietii i se transformase radical. Avea 5o de ani, dar arata aproape ca o adolescenta.  Am comparat o fotografie facuta cu trei zile inainte de conferinta cu una facuta imediat dupa experienta. Era aproape imposibil sa-ti dai seama ca in ambele fotografii era aceeasi persoana. Cand a venit la conferinta, invitata de medicul ei, a sperat ca va gasi putina energie ca sa poata muri. Ce se intamplase, de fapt? Pentru putin timp s-a simtit constiinta pura si aceasta intelegere a transformat-o. O schimbare radicala apare numai in momentele in care ne percepem identitatea perfecta, aceea de constiinta.Transformarea a continuat sa se desfasoare, dincolo de grijile fizice. Se trezea plangand ore intregi, fara un motiv aparent. Simtea “vantul” curentului spiritual sufland prin ea. Luni de zile i-a fost greu sa faca activitati care cereau planificare sau concentrare. In primele cateva saptamani, corpul ei a inceput sa se curete, printr-o diaree oribil mirositoare si usoare crampe intestinale.Multi oameni erau dispusi sa creada ca vindecarea ei era posibila, dar nu puteau admite ca asta se intamplase intr-un cadru spiritual netraditional. Unii credeau ca de vreme ce Isus nu fusese invocat, vindecarea ei era opera diavolului. Medicii au asteptat si asteapta si acum revenirea bolii, incat “realitatea” lor sa poata ramane neamenintata si neschimbata.

Dar cine fusese Laura inainte? Era implicata intr-o cariera orientata catre servicii si afunsese chiar in varf. Timp de cativa ani, a fost presedinta unuia dintre cele mai mari sindicate din tara si fusese votata de doua ori femeia cea mai remarcabila a anului in domeniul ei. Viata ei era plina de provocari si o traia cu intensitate. Cancerul aparuse tocmai in aceasta centrala energetica. A fortat-o sa capituleze, s-a pensionat si s-a intors la locul copilariei ei, impacata cu gandul mortii.

Dar dupa?Laura si sotul ei si-au vandut casa si au dat o buna parte din lucrurile pe care le posedau. Au cumparat o rulota, ca sa poata calatori. Pensiile lor le ajungeau daca traiau simplu. Ea spunea: 'Cand viata e atat de plina de vitalitate, cine mai are nevoie de toate lucrurile astea?' Viata lor a devenit o miscare continua din loc in loc, cu poapasuri de luni de zile, pentru a-si oferi serviciile oriunde era posibil."

Parerile sunt printre putinele lucruri de care nu ducem lipsa, dar daca as fi intrebat ce cred despre cele doua exemple, as spune ca le vad doar ca o scurta privire pe sub suprafata lucrurilor, doua momente in care fiinta si-a regasit cararea pierduta, recunoscandu-si fiintarea.Cautand explicatii erudite, ca sa ne simtim mai destepti, vom sustine si vom ranforsa iluzia mintii analitice. Dupa 100 de analize, inca vom mai analiza. Ne va lua tot restul vietii si nu se va schimba nimic calitativ.Daca as fi intrebat si despre aspiratia oamenilor catre aceste realizari, as spune ceva si mai putin agreabil: Oamenii doresc sa se trezeasca, dar vor versiunea lor de trezire. Doresc, de fapt, sa fie fericiti in starea lor de vis.

O parere mai transanta ne-a ramas de la Anthony de Mello (1931 - 1987), un preot indian iezuit, care a vazut mult mai departe decat traditia si limitele propriei religii –  motiv pentru careVaticanuli-a cenzurat sau interzis scrierile. Cartile publicate, seminariile si cursurile sale au fost, insa, cunoscute si apreciate peste tot în lume. Iata cum isi incheie prima expunere (Trezirea) din celebra sa carte,Constienta. Capcanele si sansele realitatii: "Cei mai multi oameni iti spun ca vor sa treaca de gradinita – dar sa nu-i crezi. Nu-i crede! Tot ce vor de la tine este sa le repari jucariile sticate. 'Da-mi inapoi sotia. Da-mi inapoi slujba. Da-mi inapoi banii. Da-mi inapoi reputatia mea, succesul meu.' Asta este ce vor ei; vor alte jucarii in locul celor vechi."

A şaptesprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

O poveste diferită despre noi înșine

Filosofia yoga vorbeste despre doua stari de constiinta mistica (samadhi): extazul legat de o forma (savikalpa samadhi) si extazul fara forma (nirvikalpa samadhi). In primul caz, sinele coexista cu lumea pe care o percepe, ca parte dintr-un intreg. Al doilea caz este cea mai inalta manifestare a constiintei, in care "eul" este absorbit de realitatea absoluta. Ramane doar oceanul de extaz si iubire, in care eternul "acum" este sursa tuturor lucrurilor. Sa urmarim modul in care aceste "stari de gratie" deschid ferestre catre un nivel existential unificator si atat de profund, incat cuvintele sunt incapabile sa-l descrie. Primele patru exemple le-am extras din cartea Trezirea din somnul constiintei, a unui lector in psihologie si spiritualitate, dr. Steve Taylor (n. 1957), el insusi cu experiente personale iluminatorii.

Un preot crestin (reverendul Leslie Whitehead) era in tren, cand tot compartimentul s-a umplut de lumina."Am simtit ca totul era bine pentru omenire. Toti oamenii erau fiinte glorioase si stralucitoare care, in cele din urma, aveau sa patrunda intr-o bucurie incredibila.Ma poseda un sentiment neobisnuit, coplesitor si plin de extaz. Iubeam pe toata lumea din compartimentul in care ma aflam. As fi murit pentru oricare dintre oamenii aceia."

       Un student se afla in sala de asteptare a unei gari, cand a devenit constient de un curent misterios, care strabatea incaperea. "M-am uitat la feţele celor din jurul meu si pareau imbibate de o stralucire interioara. Am trait, in clipa aceea, un sentiment de inrudire cu fiecare persoana de acolo. Mi-am pierdut orice simţ al identitatii personale.Oamenii aceia nu imi mai erau straini, nu mai erau indivizi separati, fiecare inchis in propria sa lume, divizati de toate barierele conventiilor sociale si ale exclusivismului personal. Eram una unii cu altii si cu Viata pe care o traiam in comun."

Autorul povesteste si una dintre experientele sale: "Mergeam cu masina la serviciu, cu un sentiment de calm si cu mintea deschisa la ceea ce simteam in jur. Dintr-o data, dualitatea a disparut iar eu am devenit tot ce era in jurul meu, aerul, copacii, drumul catre autostrada, totul."

In timpul unei meditatii, poetul din perioada victoriana, Alfred Lord Tennyson isi pierde simtul separarii si devine parte din fundalul spiritual, fara forma, al universului. "Individualitatea in sine parea sa se dizolve si sa dispara intr-o fiintare infinita –si asta nu era o stare confuza, ci cea mai limpede, cea mai sigura dintre cele sigure, extraordinara si dincolo de cuvinte – in care moartea era o imposibilitate de care aproape iti venea sa razi. Iar pierderea personalitatii nu parea o extinctie, ci singura viata adevarata."

Scriitorul mistic Paul Brunton  (1898 - 1981) a calatorit in India si in Egipt, cautand intelepciunea spirituala. Avea sa scrie mai multe carti despre yoga si inteleptii intalniti si, in final, avea sa ramana in India, ca discipol al vestituluiintelept Ramana Maharshi. Descrie ce i s-a intamplat alaturi de acesta, intr-o seara de meditatie: "Mintea se inalta intr-o sursa transcendentala. Creierul a trecut in suspendare completa, asa cum se intampla in somnul profund, dar cu toate acestea, nu exista nici cea mai mica pierdere de cunostinta. Sinele inca mai exista, dar era un sine schimbat, stralucitor. Ceva mult superior personalitatii neimportante care eram, o fiinta mult mai profunda si mai divina se inalţă in constiinta si devine eu. Cu ea soseste un sentiment uluitor, de libertate absoluta. Ma aflu in afara marginii lumii constiintei. Planeta care m-a adapostit pana acum dispare. Sunt in mijlocul unui ocean de lumina incandescenta. Aceasta – o simt mai degraba decat o gandesc – este materia primordiala din care sunt create lumile, prima stare a materiei. Se intinde intr-un spatiu infinit, nespus, incredibil de viu."

        Un clarvazator si medium cu renume, James Van Praagh (n.1958), crescut intr-un mediu religios care-i provocase multe indoieli asupra credintei, dorea cu intensitate sa afle daca exista si cum arata adevaratul Dumnezeu. "Cererea mea si-a primit raspunsul cand aveam 8 ani. Intr-o dimineata, pe cand stateam in pat, am simtit o puternica rafala de aer rece cum trece prin fata mea. Brusc, am fost inundat de un sentiment coplesitor de pace, iubire si bucurie. Desi nu exista nici o voce bubuitoare (asa cum era adesea descrisa in Biblie) care sa-mi raspunda la intrebari sau care sa-mi dezvaluie adevarul, stiam ca aceea era o viziune al lui D-zeu. Stiam, de asemenea, ca as face orice ar fi nevoie pentru a trai din nou acel sentiment de bucurie. Am inceput sa inteleg ca viata era cu mult mai mult decat ceea ce fusesem invatat si mult mai mult decat puteam vedea cu ochii fizici."

Mai tarziu, pe cand urma seminarul teologic, avea sa aiba din nou revelatia unui Dumnezeu total diferit de imaginea pe i-o inoculase Biserica. "S-a intamplat in Saptamana Patimilor, mai precis in Vinerea Mare. Toti studentii trebuiau sa mediteze in fata monstrantei (o cruce special ornamentata). Stateam in incaperea micuta privind fix aceasta opera de arta impodobita cu flori. Am continuat s-o privesc si dupa 20 de minute am devenit constient ca D-zeu se afla in acea camera. Nu ca o figura concreta alaturi de mine, ci ca un sentiment de pace si liniste inauntrul meu. Era exact acelasi sentiment pe care il traisem cand aveam 8 ani. Din nou am simtit ca aceasta era dovada pe care o cautam. Era in mine si vorbea in inima mea, nu prin cuvinte, ci printr-un sentiment de o incredibila iubire pe care Dumnezeu o avea pentru mine si la care luam parte. Era iubire si lipsa judecatii critice, intelegere si acceptare, dreptate si onestitate. Am inteles ca aceasta prezenta a lui Dumnezeu nu putea fi gasita doar intr-un seminar sau intr-o biserica, ci pretutindeni si in tot. Din acea zi nu am mai pus niciodata la indoiala existenta lui Dumnezeu. Era de ajuns sa privesc in inima mea pentru a-l vedea pe El. Mi-am descoperit propriul simt de sine, care imi lipsise inainte. Dupa aceasta experient nu m-am mai simtit niciodata obligat sa termin seminarul. Stiam ca nu mai aveam nimic de invatat acolo. Nu mai puteam continua sa ador un Dumnezeu impovarat de regulie Bisericii. Nu mai puteam crede intr-o mitlologie centrata pe vinovatie si pedeapsa."
          La varsta de 17 ani, medicul, muzicianul si invatatorul spiritual Jean Klein(1912 - 1998) a experimentat o prima „trezire a constiintei”, pe care o descrie astfel: "Asteptam, intr-o dupa amiaza calduroasa, venirea unui tren. Nu era nimeni pe peron, iar peisajul nu ma atragea in niciun fel. Era liniste. Trenul intarzia, iar eu aveam sentimentul ca astept fara a astepta; eram relaxat si mintea era linistita, fara niciun gand care sa-mi capteze atentia. La un moment dat, un sunet neobisnuit m-a facut sa devin constient de linistea din jurul meu. Nu era o liniste obiectiva de care devenisem constient, asa cum adeseori se petrece cand ne aflam într-un loc calm unde, brusc, un sunet strapunge tacerea. Devenisem constient de acea liniste şi pace aflata dincolo de linistea exterioara. Era ca o stare interioara de fundal, care m-a ajutat sa devin un martor atat in ceea ce priveste evenimentele lumi interioare, cat si in cazul celor exterioare."

Este semnificativ si un alt moment pe care si-l aminteste acest om, care avea sa traiasca intr-o permanenta iluminare:

"Intr-o dimineata, intre somnul profund si trezire, am avut sentimentul disparitiei tuturor reziduurilor 'eu-lui' meu, fiecare din aceste reziduuri fiind convins, pana in acel moment, ca el este cel care executa, cel care traieste, cel care sufera sau este fericit. Toate acestea au disparut complet si am fost cuprins, in deplinatatea constiintei mele, de o lumina atotpatrunzatoare. Aceasta a fost trezirea la Realitate, in acel 'Eu sunt' inefabil. Am stiut atunci, pentru prima oara, ca sunt cu adevarat prezent, nu ca un concept, ci ca o fiinta divina aflata in afara conditionarilor timpului si spatiului. In aceasta stare, aflata dincolo de toate coordonatele cunoscute, non-stare de fapt, am trait cea mai deplina libertate si fericire"

Comparand traiul obisnuit cu aceste exemple de elevare spirituala, putem pastra doua idei pretioase. Marele intelept Ramana Maharshi ni le-a transmis prin cuvinte simple: "Toti oamenii sunt egali, dar unii sunt treji si altii viseaza."Si a mai adaugat ca "Toate calitatile bune se trezesc in mintea treaza."

Iar daca ne intrebam daca sunt multi oameni "treji", ne-araspuns deja zeul suprem Krishna: "Dintre mii, abia daca exista unul care Ma cauta. Iar dintre aceia care cauta, abia unul daca Ma cunoaste."

A şaisprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

Întalnirea cu tine, cel necunoscut

Celebrul psihoterapeut Carl Gustav Jung observase bine dedesupturile personalitatii umane atunci cand afirmase: „In fiecare dintre noi mai este cineva pe care nu-l cunoastem.” Urmarind ce ne povestesc doi indrumatori spirituali,cu o vasta cultura generala, vom afla cat suntem de tributari unor sedimentari subconstiente, care ne conduc viata.

Sa contemplam, mai intai, partea luminoasa a unei experiente transpersonale, descrisa de Tom Kenyon –compozitor, vindecator, psihoterapeut, scriitor, medium. "Imi amintesc o intalnire neasteptata cu universul holografic, pe cand aveam douazeci de ani. Era in amurg si eram cuprins de o profunda stare de calm. Tocmai terminasem de invatat la una dintre materiile pentru facultate si ma hotarasem sa fac o plimbare prin parc. Pe cand urcam un mic deal, am vazut un sir de masini pe strada de jos. Farurile din fata erau aprinse si in lumina crepusculara semana cu un brad de Craciun miscator. Brusc, am putut sa-i simt pe soferi intr-un fel care sfida logica. Le-am simtit sperantele, dorintele, visurile, fricile. Multi se intorceau acasa dupa slujba. Pe unii ii asteptau niste case goale, pe altii, familiile. Inima imi era plina de imensitatea perceptiei si am observat ca aerul era umplut de un fel de energie. Acest tip de experienta era nou pentru mine, cel de atunci, si nu aveam un limbaj pentru a-l descriere. Dar am simtit iubirea. Am simtit ca si cum fiecare atom din lume stralucea de iubire si, intr-un fel inexplicabil, acea iubire incerca sa ajunga la toti, la toate fiintele. Ajungea la mine, la strainii ce-si conduceau masinile spre casa, la pasarile din copaci, chiar si la soarecii din iarba, sau la greierii ce cantau in amurg. Totul a durat cam o ora. Apoi, sentimentul interconexiunii a inceput sa dispara. M-am plimbat catre casa, cuprins inca de starea de pace de la care pornise tot. Dar mintea mea se intreba: 'Cum se putea ca ceva cum e iubirea, sa existe chiar in atomii universului?' Am auzito voce care-mi spunea: 'Nu te mai poti intoarce niciodata.' De atunci, am ajuns sa inteleg ca acea stranie iubire atotcuprinzatoare este reala."
        Acum, sa vedem si contraponderea acestor momente inaltatoare. Acupuncturistii si psihofiziologii stiu ca emotiile suprimate sunt, uneori, “stocate energetic” in organele fizice ale corpului. Unele experiente transformatoare intense descarca aceste energii inmagazinate in sistemul corp-minte.Sunt relevante doua momente, povestite tot de Tom Kenyon.

        "Una dintre experientele mele personale legate de toxicitatea emotionala a avut loc cu multi ani in urma, pe cand participam la niste sesiuni de tehnici de respiratie, conduse de un terapeut.In timpul uneia dintre primele intalniri, am avut senzatia ca sunt inundat de o lumina alba si am trait un puternic sentiment de iubire neconditionata; apoi am iesit din starea de visare, izbindu-ma de un zid de amintiri adanc reprimate.Timp de un minut, am respirat conform unui tipar de respiratie, iar in urmatorul moment am fost prins in spirala unui tumult emotional. Mintea mea a fost catapultata in trecut, intr-o serie de amintiri timpurii; apoi, subit, m-am simtit rau. Propria-mi respiratie imi mirosea urat si aveam un gust amar in gura.Pe masura ce instructorul meu ma ghida prin aceasta mocirla emotionala, am avut, dintr-o data, o ciudata senzatie mentala – ca o alta versiune de-a mea statea langa mine si vomita. Aceasta ciudata experienta atat de vie a durat cateva minute, apoi, cand dublura mea si-a golit in intregime stomacul, suferinta fizica pe care o simtisem a disparut brusc.De atunci, am observat ca persoanele aflate sub influenta unor amintiri cu o mare incarcatura emotionala negativa, care fac anumite terapii sau trec prin anumite experiente intense, au, uneori, impulsul de a vomita – se poate intampla si fizic acest lucru. Ei vorbesc despre un gust amar sau metalic pe care il simt in gura si/sau un miros neplacut, atunci cand elibereaza emotii suprimate. Eu presupun ca, intr-un anume fel, emotiile negative se transpun intr-o energie subtila care are proprietati toxice. Iar uneori, aceste toxine energetice pot fi percepute prin gust si miros. Dupa parerea mea, daca aceste energii sunt mentinute mult timp in tesuturi, ele pot avea efecte distrugatoare asupra sanatatii celulelor."

"Acum cativa ani, eram in Kathmandu, Nepal, si eram initiat de un maestru tibetan Powa, care traise multi ani in sihastrie, in Tibet. Puteam simti un suvoi intens de energie subtila care se misca catre mine, pe masura ce maestrul recita din textele stravechi.La un moment dat, catre finalul initierii, am simtit o infuzie clara de lumina alba, pura, care se misca prin toate chakrele mele si prin reteaua de nadis-uri. In prezenta acestei lumini, am intrat intr-o stare de extaz.Dupa ce initierea s-a incheiat, prietenul meu mi-a tradus ultimele instructiuni ale maestrului, care spunea ca aceea fusese o initiere puternica si ca era posibil sa am o purificare la nivel fizic.Am plecat de la locul initierii si m-am intors in camera de hotel, pentru a face din nou meditatia, ca sa-mi reamintesc etapele. Uitasem ultimele cuvinte ale maestrului; am facut un dus si m-am bagat in pat. In mijlocul noptii, m-am trezit bolnav de moarte. In locul fluxului luminos, am simtit prin nadis-urile mele o energie lichida, intunecata, maloasa, care iesea din mine. Nadis-urile mele nu mai erau luminoase, erau pline de namol, de negativitate neprocesata, de conflictele mele nerezolvate, de obstacole si mizerii. Eram plin pana la refuz cu propria mea mizerie. Apele constiintei mele fusesera tulburate, iar noroiul de la fund fusese involburat si iesise la suprafata.Imi era greata si aveam o durere de parca imi crapa capul. Nu aveam energia necesara pentru a ma da jos din pat, nici chiar pentru a merge sa vizitez Bodinath, inainte de plecarea cu avionul, desi acesta este unul dintre cele mai sacre situri ale budistilor tibetani.Dupa vreo opt ore de greata intensa si alte patru ore de stare proasta generala, totul s-a rezolvat de la sine."

Continuand sondajul in tenebrele complexitatii umane, sa uramarim o "intalnire cu sinele", intermediata de plantele halucinogene: Am sintetizat o intamplare povestita de Stuart Wilde (1946 - 2013) - scriitor si indrumator spiritual, personaj captivant, inzestrat cu capacitati extrasenzoriale. 

“Ma aflam la o intalnire samanica, intr-o padure. Dupa cateva inghitituri dintr-o “bere druidica”, m-am trezit in afara corpului, la vreo doi metri deasupra lui. Mai avusesem experinte extracorporale, insa numai dupa ce intram in transa.Puteam vedea prin padure liniile aurii lasate de memoria celor care mai trecusera pe acolo si identitatea oscilatorie a arborilor.In primul rand puteam vedea adevarata identitate a insotitorilor mei umani – adevaratele lor sine launtrice – si nu ceea ce proiectam eu asupra lor si ceea ce proiectau ei in lume prin corpul si personalitatea lor.Am vazut multa emotie, o buna parte fiind ascunsa. La inceput mi s-a parut comic. Priveam de sus, in timp ce unul dintre ei vorbea si zambea, insa ii puteam vedea mintea subconstienta, persoana sa si energia spirituala deodata. Parea ca toti isi puneau pe fata un zambet vesel, pentru a ascunde suferinta, nelinistea si frica din vietile lor. Le vedeam emotiile ascunse, limpede ca lumina zilei.

Dupa catva timp, toate acestea au inceput sa ma tulbure. Vazusem cat de mult ii raneste viata pe oameni. Nu era o intelegere intelectuala, ca atunci cand esti alaturi de suferinta celorlalti. Era o cunoastere interioara foarte profunda, care trezea intens sentimentul de compasiune naturala. Am vazut cum viata este atat de infricosatoare pentru oameni si am perceput suferinta pe care acestia sunt nevoiti sa o acopere zi de zi, doar pentru a putea face fata. Am putut vedea singuratatea pe care o simteau acesti oameni din cauza separarii dintre semenii lor si separarii de viata, distanta pe care o creau intre ei si ceilalti pentru a mentine imaginea ego-ului si a masca suferinta. Fiecare dintre ei era ca o insula. Sufereau de lipsa fortei vitale, ca si cum n-ar fi primit oxigen. Si totusi, eu eram insotit in padure de niste persoane foarte constiente, lucide, care au lucrat mult cu ele insele. Cu toate acestea, separarea era inca foarte vizibila si le provoca atat de multa tristete, incat am fost de-a dreptul uimit. Orice judecati as fi avut in trecut in legatura cu lipsa de sinceritate  a oamenilor, cu slabiciunile si lipsa lor de curaj, acum le vedeam intr-o cu totul alta lumina. Fiecare dintre tovarasii mei pareau ca niste prizonieri incatusati de o imprejurare ingrozitoare. Primul meu impuls a fost sa plang. Imi doream sa-i descatusez cumva. Apoi, am constientizat ca si eu aveam legat de glezna acelasi lant. Groaznic! Intr-un fel, mi s-a parut ca intreaga mea existenta de invatator spiritual a fost o pierdere de timp.Daca ati judecat vreodata un dependent de alcool sau de droguri, sau o persoana cu obsesii, incepeti sa va cereti iertare.

Mi-am vazut si partile bune din viata, daratentia imi era atrasa preponderent de cele nefericite – vibratii ale umbrei, cu toata enormitatea ei.De-a lungul a 12 ore am vazut fiecare sentiment-umbra pe care l-am avut vreodata. Am vazut cat de mult atitudinea mea nu se baza pe principiile spirituale pe care ajunsesem sa le accept. Am vazut cum umbra si impulsurile sale inabuseau o mare parte din natura pozitiva a incercarilor de a face bine. Jung a spus ca a fost ingrozitor cand si-a intalnit propria umbra. Acum stiu prin ce a trecut. Eram afectat, epuizat si inca infricosat de ea. Imi amintesc de rugaciunea pe care am tot repetat-o acolo, in padure: 'Doamne, nu ma lasa sa mor inainte sa repar toate astea'."

  Daca vom cauta ceva de retinut din experienta celor doi exploratori ai constiintei, ne vom intoarce iarasi la una din observatiile lui Karl Gustav Jung: "Viata noastra constienta nu este decat o coaja de nuca plutind pe oceanul inconstientului nostru."Cand patrundem in labirintul tainic al necunoscutului din noi, deschidem un proces purificator care ne supune la o grea incercare. Cum sunea inteleptul indian "Papaji" (Harilal Poonja:1910 - 1997), "Toti zeii si demonii trecutului tau te vor revendica atunci cand te trezesti". Este pragul caredeschide cararea reintoarcerii noastre la divinitatea din care ne-am nascut: “Ce minunat creste lotusul, in mizeria de pe marginea drumului!" (Dhammapada  - scriptura in care se crede ca sunt cuvintele lui Buddha insusi).