A paisprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

Câte ceva despre falsa sfinţenie

Antistene, filozoful cinic din Grecia antica, isi intorsese haina pe partea rupta, pentru ca sa se vada. Intalnindu-l, Socrate i-a zis: "Iti vad trufia prin gaurile hainei."
Ceea ce urmeaza, este o incercare de a da glas unei pareri a cunoscutului dramaturg Anton Pavlovici Cehov (1860 - 1904): "Omul va deveni mai bun cand ii vei arata cum este."Personal, am multe indoieli ca se va intampla asa, dar uneori merita incercat. A privi adevarul in faţă este o sarcina grea, de obicei insuportabila. Cand exista, insa, taria si determinarea necesara, o introspectiasincera si obiectivaeste transformatoare.

In cartea Incursiune in materialismul spiritual – o opera de referinta in filosofia orientala –, un maestru budist, Chogyam Trungpa (1939 – 1987), ii pune pe practicantii spirituali intr-o confruntare abrupta cu propriilor egouri. Acest maestru, care a studiat religia comparata si filosofia la Oxford si a lucrat cu Dalai Lama, observase ca elevii sai pareau sinceri in dorinta de a descoperi adevarul, dar motivatia lor autentica era de fapt orgoliul personal. "Ne consolidam simtul identitatii incercand sa ne convingem ca suntem o fiinta buna, spirituala, dar nu suntem pregatiti sa ne disecam si sa vedem ce se afla cu adevarat in sinelui nostru, pe care-l aparam cu orice pret. Eul, infiltrat in toate gandurile si tendintele noastre, inclusiv in dorinta de iluminare, nu va lasa din maini existenta noastra. La inceput ne inflacareaza, pentru ca lasam in urma o identitate dezagreabila, dar ne intoarcem din nou 'pe pamant' si ramanem tot cu noi insine. Eul transforma practicile yoga, rugaciunile si meditatiile, alimentatia vegetariana, retragerile in pesteri sau in munti, in fortificatii subtile de autoaparare. Este riscul cautatorului spiritual de a deveni un colectionar de idei si concepte, de 'a acumula', in loc de 'a da drumul'. Cand ne vom observa asa cum suntem si vom realiza ca eul controleaza chiar si incercarile de a scapa de ego, vom depasi targuielile noaste spirituale si vom inainta pe o cale adevarata. Atunci privesti viata asa cum este ea, fara structuri mentale – credinte, teorii, iluzia mantuirii. Renunti la 'cautarea binelui' sau 'concentrarea pe lumina' si accepti totul, ca parte a intregului. Structurile eului isi pierd energia si 'ceea ce trebuie facut' vine de la sursa originala."

Confucius le-a lasat religiilor asa-numita Regula de Aur: "Nu le face altora ce nu ti-ar placea sa-ti faca ei tie!" sau, inlocuind negatia prin afirmatie, "Întotdeauna poarta-te cu ceilalti cum ti-ar placea sa fii tratat si tu." O  religie care nu pune acest principiu  in centrul invataturii sale nu este autentica. Se pare, insa, ca pana si marile religii au pierdut aceasta busola. Si ce se poate intampla aflam de lacelebrul matematician, fizician si filozof Blaise Pascal(1623 –1662): "Oamenii nu comit crime cu atata dedicare si cu atata bucurie ca atunci cand o fac din motive religioase.'' A spus-o  cel care si-a pus scurta viata in slujirea saracilor si a incercat, print-o argumentatie destul de ingenioasa si de profunda, sa demonstreze existenta lui Dumnezeu.

       Cu inteligenta ascutita care il caracteriza, controversatul filozof si lider spiritual Rasneesh Osho ne face mai atenti la viciile naturii umane. “Odata am fost invitat la de un shankaracharya (lider spiritual regional – urmas al lui Shankara). Probabil a fost o greseala, deoarece nu stia modul meu de a fi. M-a invitat si m-am gandit: 'Este o posibilitate minunata!'. Asa ca am acceptat invitatia si m-am dus la el; desigur, imediat ce am ajuns au inceput problemele. Cum am intrat am vazut ca shankaracharya statea pe un tron auriu, iar langa el se afla un tron mai mic pe care statea un calugar hindus; ceilalti discipoli stateau pe jos. Shankaracharya mi-a spus: 'Probabil te intrebi cine este cel care sta in dreapta mea. Este fostul judecator al Curtii Supreme, un om cu adevarat spiritual, care a renuntat la tot: la salariu, la privilegii, la putere. A devenit discipolul meu si este atat de umil incat nu sta niciodata pe un scaun asemanator cu cel pe care stau eu.' I-am spus: 'Se vede ca este foarte umil – sta pe un scaun mai mic – dar ceilalti par a fi si mai umili, deoarece stau direct pe podea! Daca este cu adevarat umil, atunci ar trebui sa sape o groapa in pamant si sa stea in ea – daca ar fi cu adevarat umil! Este umil doar fata de tine, in schimb fata de ceilalti este foarte arogant.' Am simtit imediat cum apare furia... Ambii au devenit foarte nervosi. Pe moment au ramas intr-o stare de suspensie, in care nu stiau ce sa spuna. Atunci am vorbit tot eu: 'Si observati-va piosenia voastra – v-ati infuriat! Iar cel de langa tine inca mai sta pe scaun! Daca ar fi umil s-ar fi dat imediat jos si ar fi inceput sa sape! Nu are de ce sa se agate de acest scaun. Desigur, atunci va aparea o alta competitie, pentru ca ceilalti vor incepe sa sape gropi si mai mari... Iar in gradina am vazut o fantana – cu siguranta cea mai umila persoana va sari in ea!'. Toate aceste idei stupide au fost considerate importante secole intregi, dar prin ele nu s-au creat altceva decat noi competitii. I-am mai spus acelui shankaracharya: 'El nu asteapta altceva decat moartea ta si va sari imediat pe tron. Acum doar asteapta; deja a ajuns la jumatate din calatorie. In sinea lui probabil chiar se roaga: 'Batran prost, mori mai repede!' Atunci va pune pe altcineva pe scaunelul lui si le va spune tuturor cat de umila este acea persoana. Acum nici el nici tu nu sunteti umili. Iar daca el este umil pentru ca sta pe un scaun mai mic, atunci cum ramane cu tine? Si daca se pune problema de superior si inferior, cum ramane cu paianjenul care sta pe tavan? Inseamna ca el va este superior voua! Sau ce spui de pasari? Daca aceasta este situatia, inseamna ca nu ai renuntat la nimic. Duci in interior aceleasi stupiditati vechi, carora le-ai dat nume noi.' "

Cu o alta privire critica, Osho isi continua radiografia: "Aproximativ 99% dintre oamenii religiosi – sfinti, mahatma – sunt doar niste scolastici. In ceeace priveste cuvintele sunt foarte destepti, dar daca privesti adanc in ochii lor vei vedea doar niste fiinte stupide. Am citit o declaratie a lui Abdul Ghaffar Khan – cunoscut ca fiind un al doilea Ghandi. De fapt, se crede ca a el fost discipolul cel mai apropiat al lui Mahatma Ghandi. Acum are 94 de ani si intreaga viata si-a dedicat-o filosofiei non-violentei – insa afirmatia facuta de el este atat de violenta, incat m-a zdruncinat chiar si pe mine. Nu puteam sa imi inchipui ca va ajunge sa faca un lucru atat de stupid la o varsta atat de inaintata. Si afirmatia sa a fost facuta in fata unui alt mare sustinator al non-violentei, Vinoba Bhave; ambii au fost discipoli ai lui Mahatma Ghandi. Se aflau la o conferinta de presa si un jurnalist l-a intrebat pe Abdul Ghafar Khan: 'Ce credeti despre Z. A. Bhutto si faptul ca a fost condamnat la moarte? Nu incercati sa il salvati? Pentru ca stiu ca credeti pe deplin in non-violenta.' Imediat i s-au inrosit ochii si a spus: 'Acel om este un pacatos! Ar fi trebuit ars de viu in piata publica!' A uitat complet de filosofia sa si acum nu este multumit doar sa il omoare, ci vrea sa fie ars de viu in public. Iar Vinoba Bhave nu a obiectat de loc. Acelasi lucru s-a intamplat cu milioane de oameni. Crestinii au ucis sute de mii de oameni in numele lui Cristos; cu Bibliile in mana ucideau si macelareau in stanga si in dreapta.  Musulmanii au facut la fel, hindusii de asemenea. Iar hindusii vorbesc si ei despre non-violenta, prietenie, iubire universala. In ceeace priveste cuvintele, pot folosi de tot felul de subtilitati, dar constiinta le ramane insensibila si rece.”

Sa-l mai urmarim putin pe inteleptul neconformist: “Crezi ca daca citesti Biblia poti intelege mesajul lui Isus?Mai demult am fost invitat la Colegiul Teologic Leonard, un colegiu in care sunt pregatiti misionari crestini – cursurile dureaza 6 ani. Mii de misionari ies in fiecare an de pe bancile colegiului. Am inceput sa vizitez cladirea impreuna cu directorul colegiului. L-am intrebat pe acesta: 'Acesti oameni sunt invatati si sa mediteze?' El a spus: 'Sa mediteze? Pentru ce? Noi pregatim misionari! Ii invatam cum sa interpreteze Biblia, cum sa argumenteze logic – deoarece lumea a devenit ateista. Ei nu au nevoie de meditatie, ci de cunoastere; ei trebuie sa dovedeasca faptul ca crestinismul este singura religie adevarata si Cristos este unicul fiu al lui D-zeu.' M-am plimbat si am vazut intr-o clasa un profesor care ii invata pe elevi cum sa predice: cum sa stea, ce gesturi sa faca, cand sa taca, cand sa vorbeasca incet sau tare, cum sa accentueze anumite cuvinte... I-am spus directorului:'Dar aici pregatiti niste actori, nu misionari. Nu pregatiti crestini. Imi poti spune unde si cum a fost pregatit Isus? A trecut el printr-un colegiu pentru a transmite oamenilor mesajul sau? A fost invatat de cineva ce gesturi sa faca, cum sa vorbeasca si cum sa taca?' Directorul a spus: 'Nu, nu a fost invatat asa ceva.' Atunci am continuat: 'Inseamna ca difernta este foarte clara. Cuvintele rostite de Isus au aparut din propia sa experienta, iar acesti oameni vor ajunge sa le repete ca niste papagali. Isus nu va fi in inimile lor. Le lipseste experienta, trairea directa; ei nu vor avea nici un fel de autenticitate. Pregatiti doar niste papagali. Pe aceste persoane le transformati in fiinte mai stupide decat erau inainte sa vina aici.' Si doar niste oameni mediocri pot face astfel de lucruri.”

Teologul rus Paul Evdokimov (1901 - 1970), spunea in cartea Iubirea nebuna a lui Dumnezeu ca ar trebui infiintata o catedra de ateism în cadrul Facultatilor de Teologie, pentru a le tempera viitorilor preoti infatuarea, triumfalismul religios si sentimentul ca au dobandit un nivel de cunoastere superior celorlalti oameni.
      Mi-as fi dorit sa-l pot contrazice pe Osho si probabil ca multi ar dori sa o faca, dar cu cat cautam mai mult, deziluzia ne intampina tocmai la varful institutiilor religioase.Nu trebuie sa ne indepartam prea mult in timp si spatiu, pentru ca si in jurul nostru gasim exemple relevante. Ne intristam si ne ingrozim de dimensiunile fenomenului. Un preot devotat slujirii comunitatiia reusit sa construiasca o biserica frumoasa si primitoare, prin munca si contributia satenilor. Dar, la sfarsit, a avut indrazneala sa se opuna taxelorimpovaratoare impuse de superiori si la adjudecarea bisericii in patrimoniul Patriarhiei. Este intrunit un sobor de preoti si arhiepiscopul, debordant de prosperitate si patos evlavios, ii indeamna sa ia atitudine impotriva tanarului coleg. Vorbea cu autoritatea ierarhica de urmas al lui Cristos, aceeasi cu care predica din amvon smerenia si iubirea aproapelui:  "Luati-l de gat si trantiti-l de perete, ca sa se invete minte! Escrocul, ticalosul, debilul! Trebuie sa luati atitudine! Tranteste-l de perete! Unde l-ati intalnit pe Vatra (numele localitatii) in cimitir trebuia sa-l trantiti cu capul de bordura, sa-i vina mintea la cap! Cum isi permite, nemernicul?"In final, preotul care trudise ani la rand pentru biserica satului, fara niciun sprinjin de la superiori, este caterisit pentru ca indraznise sa se opuna puterii banului. Detaliile, cu toate numele de referinta, actiunile petrecute si inregistrarea audio-video a dialogului reprodus se pot gasi in documentarul In numele banului, amin! (prezentat si pe canalele de televiziune).

In fata unor asemenea realitati, nu putem incheia decat tot cu o cugetare ramasa de la Cehov: "Ce urat traiti, domnilor!" Subminati credinta si imaginea oamenilor despre sfintenie!Si totusi,sacralitatea exista, si ne vom indrepta catre ea in urmatoarele subiecte, pentru ca ne face bine si ne face placere.

A treisprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

În căutarea unui sens

       "Ascultati raspunsul: nu renunta la nimic si nu pastra nimic, ia parte la bucuria totului si fii asa cum esti!" (Abhinavagupta –Imnuri inchinate Absolutului)

Cand incepem sa ne consideram mai speciali, incolteste in noi ideea ca viata asteapta ceva deosebit de la noi. Ne place sa credem ca am venit pe lume pentru un rol important si ne intrebam: care este menirea noastra?Nu am fost proiectati pentru poveri, dar avem impresia ca lumea sta pe umerii mici ai egoului nostru.Gandul ca avem roluri importante de jucat, casi gandul ca nu conteaza ce facem,sau gandul ca ar fi mai bine sa nu facem nimic, sunt la fel de stupide. Ne focalizam pe vointa, pe metode si pe schimbari exterioare, dar ceea ce cautam este, de fapt, ceva care tine de constiinta, iar constiinta se misca intotdeauna spre interior.

Iata cum vedea lucrurile inteleptul Chuang Tsu, cu cateva secole i.e.n.:"Multe se pot realiza cu efort, dar si mai multe cu usurinta. Multe se pot face cu vointa, dar si mai multe abandonand vointa. Iar tot ceea ce obtii prin vointa va ramane mereu o povara pentru tine; se va crea un conflict permanent, o tensiune interioara, lucrul obtinut poti sa-l pierzi in orice moment. Numai ceea ce nu e impotriva firii poate ramane mereu cu tine."
Pe la inceputul secolului al XIV-lea, misticul Meister Eckhart a surprins esentialul intr-o singura fraza: „Nu prin actiunile voastre veti fi salvati, ci prin fiinta voastra; nu prin ceea ce faceti, ci prin ceea ce sunteti veti fi  judecati.”

Sa vedem siparereainteleptilor din zilele noastre:

"Cata vreme nu ati constientizat Fiinta, veti cauta intelesul numai in dimensiunea actiunii si viitorului, adicain dimensiunea timpului. Si orice semnificatie sau implinire ati gasi va fi invariabil distrusa de timp. Daca sensul vietii dumneavoastra constain a avea grija de copii, ce se va intampla cu sensul acesta atunci cand ei nu vor mai avea nevoie de dumneavoastrasi poate nici nu va vor mai asculta? Daca a-i ajuta pe ceilalti da un sens vietii dumneavoastra, inseamna ca aveti nevoie ca celorlalti sa le fie mai rau decat dumneavoastra, pentru ca viata dumneavoastra sa aibain continuare inteles, iar dumneavoastra sa aveti un sentiment de bine. Daca dorinta de a-i depasi pe altii, de a castiga sau de a reusi intr-o activitate sau alta va da un sens, ce se intampla daca nu castigati niciodata sau dacasirul de succese se incheie intr-o zi, asa cum se vaintampla? A izbuti, in indiferent ce domeniu, are sens doar atata vreme cat  exista mii sau milioane de oameni care nu izbutesc. Este nevoie ca alte fiinte umane saesueze pentru ca viata dumneavoastra sa aiba sens.A avea grija de copiii dumneavoastra sau a tinde sa va perfectionati intr-un domeniu sunt lucruri valoroase, dar nu actiunile sunt primordiale, ci starea de constiinta din care se nasc ele."(Eckhart Tolle)

"Se prabusesc grijile, planurile, nevoia, atasamentele. Doar iubirea ramane. Gasesti ceea ce nu poate disparea si iti dai seama: 'Eu sunt aici.' Vorbirea are loc, actiunile vor avea loc, dar toate se intampla conduse de o putere nevazuta, fac parte dintr-un curent normal, de la sine, pur si simplu au loc. Doar 'a fi' este de ajuns. Ne-a fost dor mereu de locul acesta, pe care ne imaginam ca l-am pierdut.Ti-ai indeplinit oportunitatea, dar constiinta, parintii, scoala si educatia iti spun mereu: 'Nu poti sta pur si simplu pe un raft stralucind. Lumea are nevoie de tine, trebuie sa progreseze, sa fie salvata. Trebuie sa ai o menire, un rost, sa lasi ceva pe Pamant ca amintire. Daca vrei sa fii iubit si sa ne fii pe plac ...'  Iti vine sa te intrebi: 'Ce, acum nu sunt important, asa cum sunt nu e de ajuns?''Rostul' tau este neimplinit si oamenii se mira ca te vad fericit. Iti transmit indoiala si tu o cumperi.

Esti dispus sa te accepti complet asa cum esti?Menirea e un cuvant care-i framanta pe multi. Ce povara sa ai o menire! Ce este menirea? De ce trebuie sa ai o menire, ce e atat de atragator sa ai o menire? Acum ai barba si lumea inca te intreaba: 'Care iti este menirea?'  Poate inca nu ai atins standardul, doar flirtrezi cu ea. Si cine si-a gasit 'rostul' in viata? Daca cineva ti-ar spune: 'Menirea ta este sa fii patiserul local... Pentru totdeauna.' , ce-ai zice? Daca menirea ta este sa salvezi o tara, apoi tara devine libera si oamenii care te aplaudau spun: 'Ei bine, acum nu mai avem nevoie de tine', tu, care ai apasat atat de mult pe acest concept, cum te vei putea impaca cu gandul asta? Era doar menirea ta!O anumita conditionare este pozitiva, cum ar fi sa iti pese de ceilalti, dar asta este altceva." (Mooji – Tony Paul Moo-Young)

"Nu este fantastic ca daca nu exista un scop, nu aveti nimic de indeplinit, puteti doar sa traiti? Dar tu vrei un scop si nu un scop simplu, vrei un scop dat de Dumnezeu. Este foarte periculos. Oamenii care cred ca au un scop dat de Dumnezeu, fac cele mai crude lucruri de pe planeta deoarece, atunci cand ai un scop dat de Dumnezeu, viata de aici devine mai putin importanta decat scopul tau. Nu, viata este importanta. Viata este importantasi cand spun viata, nu vorbesc despre familia ta, munca ta, ceea ce faci, ceea ce nu faci – nu vorbesc despre asta ca viata. Viata este in jurul tau sau in interiorul tau? Confunzi ambianta vietii cu viata." (Sadhguru –Jaggi Vasudev)

In romanul Siddharta, Hermann Hesse a creat un personaj emblematic pentru cautarea desavarsirii. La inceput, tanarul Siddharta este aspirantul avid de iluminare: "Prea multe cunostinte i-au stat obstacol, prea multe versuri sfinte, prea multe ritualuri, prea multe fapte si stradanii. Fusese plin de aroganta – mereu cel mai inteligent, cel mai zelos, mereu cu un pas inaintea celorlalti, mereu chibzuit si plin de spirit, ba preot, ba intelept. Propriul sau eu se strecurase in aceasta preotie, in aceasta trufie, in aceasta spiritualitate." Dar, la sfarsit, obosit si eliberat de obsesia cautarii, realizeaza ca iluminarea nu poate veni de la invatatori siinvataturi, de la lumea spirituala sau de la lumea materiala, ci de la unitatea dintre polaritatile existentei: "Singurul lucru care ma intereseaza este puterea de a iubi lumea, fara a o privi cu dispret, fara a o uri si fara a ma uri pe mine insumi – puterea de a o privi si de a ma privi pe mine insumi si pe toate fiintele cu dragoste, admiratie si respect."Aici, ni-l amintim pe Fericitul Augustin: "Intr-un cuvant, primeste aceasta scurta porunca: iubeste si fa ce vrei! Daca pastrezi tacerea, sa fie din iubire; daca strigi, sa fie din iubire; daca indrepti, indreapta din iubire; daca ierti, iarta din iubire. Radacina interioara sa fie cea a iubirii, din aceasta radacina nu poate iesi decat bine."

Avem ceva de invatat si dinultimele cuvinte ale lui Steve Jobs – directorul si cofondatorul Apple –,  cand a pierdut lupta cu cancerul prancreatic, in anul 2011. Ele ii contrazic existenta dedicata carierei: "Am ajuns pe culmile succesului in lumea afacerilor. In ochii altora, viata mea este un simbol al succesului. Cu toate acestea, in afara de munca mea, nu prea am alte motive de bucurie.Realizez ca toata recunoasterea, laudele si bogatia de care m-am bucurat au devenit fara de sens in fata apropiatei morti. Fuga non-stop dupa bani transforma o persoana, cat de normala ar fi ea, intr-o ciudatenie asemenea mie.Toti banii, toate proprietatile si investitiile din viata mea, nu le pot lua cu mine in mormant. Tot ce pot lua sunt amintirile scaldate in iubirea datasi primita. Acestea sunt adevaratele bogatii, care te vor insoti mereu, dandu-ti puterea si lumina necesare sa mergi mai departe."

      Am putea observa ca toate succesele si facerile de bine pentru care unii oameni isi dedica viata nu pot umple "golul interior" si aspiratia apasatoare catre o fericire imperturbabila. Cautam in directia gresita si de aceea avem spitale tot mai multe si sanatate tot mai putina, biserici tot mai multe si credinta tot mai putina, confort si bogatii tot mai  multe si fericire tot mai putina. Este momentul sa ne mai intoarcem la Eckhat Tolle: "Nu te zbate incercand sa imbunatatesti aceasta lume. Mai intai cunoaste-te complet pe tine insuti. Atunci, actiunile tale vor izvori din aceasta spontaneitate, din aceasta intelegere si vor raspandi binecuvantari asupra acestei lumi.Nu aranjandu-ti altfel circumstantele vietii iti vei gasi linistea, ci dandu-ti seama cine esti la cel mai profund nivel."

Acum, ca stim ce avem de facut, lucrurile sunt mai simple? Doar aparent! Dr.Larry Dossey, cunoscut pentru cercetarile sale neconventionale, a cerut unui grup de oameni de afaceri sa stea linistiti, cu ochii inchisi,fara sa numere,si sa-l anunte cand cred ei ca s-a scurs un minut (puteti incerca!). Multi dintre subiecti au strigat "gata" cam dupa cincisprezece secunde; unul n-a trecut nici de sase secunde.

Ne agitam cautand roluri si sensuri in curentul vietii si neglijam viata insine, maretia si inefabilul "fiintarii". Am uitat sa privim natura, care daruieste eternitatii miracolul existentei, grandoarea unitatii si armoniei in care iarba nu face eforturi ca sa creasca iar Soarele nu-i spune Pamantului „imi esti dator!”.

       As vrea sa inchei cu o poveste frumoasa,pe care ne-a lasat-o un calugar vietnamez (Thich Nhat Hanh – Miracolul momentului): "Un rege dorea sa ia intotdeauna decizii corecte si cauta raspunsuri la trei intrebari: Care este momentul cel mai potrivit pentru a face un lucru? Care sunt cei mai importanti oameni cu care sa lucrezi? Care este cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci in viata?In cele din urma, regele a gasit raspunsurile, dar nu cele pe care le astepta:Cel mai potrivit moment este acum, cea mai importanta persoana este cea langa care te afli, cel mai important lucru este sa faci fericita persoana de langa tine."

A douăsprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

12. Eugen Ionescu – De la extaz la agonie

Cu doar cateva luni inainte de a muri, parintele teatrului absurdului, Eugen Ionescu (1909 - 1994), a incercat, cu disperare, sa afle raspunsuri despre imbatranire si moarte. In zbaterea sa, el a adresat doua epistole catre cei mai inalti reprezentanti ai bisericii catolice. Dactilografiate personal, epistolele aveau un continut identic. Dupa formula de prezentare („Ma numesc Eugène Ionesco, membru al Academiei Franceze...”) urmeazaintrebarile: „Pentru ce imbatranim? Este asta vointa lui Dumnezeu? De ce razboaie asa de sangeroase? Pentru ce atatea dezastre naturale? Eu nu am rezolvat niciodata aceste probleme!” si se incheiau cu un P.S.: „Votre Sancteté, je suis infinitement anxieux...” (Sanctitatea Voastra, sunt infinit de nelinistit...) Bineinteles ca nu a primit decat niste raspunsuri diplomatice, goale de continut.Prima dintre scrisori a fost adresata fostului papa Ioan Paul al II-lea (1920–2005), cu 4 luni inaintea mortii dramaturgului: „Le monde m’étant incomprehensible, j’attends que l’on m’explique” (Lumea fiindu-mi de neinteles, astept sa-mi fie explicata). Raspunsul Vaticanului, care avea sa vina purtand antetul Secretarului de Stat al Sfantului Scaun, se rezuma, sec, la o fraza stereotipa: „Lisez la Bible et mourez sereine” (Cititi Biblia si muriti cu seninatate), insotita si de obisnuita formula sacrosancta, tocita si ea de prea multa intrebuintare: „Papa se roaga lui Dumnezeu sa va ajute”.Chinuit de presentimentul apropierii rapide a sfarsitului, marele dramaturg a incercat inca un demers, de aceasta data pe langa cardinalul-arhiepiscop al Parisului, Jean-Marie Lustiger (1926-2007) – preferatul papei Ioan Paul al II-leasi viitor membru al Academiei Franceze. Dar, din pacate, il astepta aceeasi mare dezamagire. La numai 25 de zile inaintea mortii, va primi raspunsul, unul si mai penibil: „Téléphonez à mon secrétaire, voici son numero, je le charge de vous apporter la réponse que vous souhaitez” (Telefonati-i secretarului meu, iata numarul, il insarcinez sa va ofere raspunsul pe care il doriti).In intrunericul infrangerii totale, testamentul acestei mari personalitati lasa in urma tristete si desnadejde: "Imi simt mintea goalasi mi-e greu sa continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existential de care e plina lumea, daca pot spune ca lumea este plina de vid."
     Tulburati de dramatismul acestor marturisiri, ne putem intreba ce l-a impins pe Eugen Ionescu intr-o asemenea criza sufleteasca? Nu era intamplatoare, pentru ca avusese, in tinerete, niste experiente spirituale despre care avea sa vorbeasca mai tarziu. Ramesese cu nostalgia aspiratiei umane spre ceva mai inalt decat platitudinea zilnica. Sa vedem cum descrieEugen Ionescuexperienta ce

l-a pus in fata unui nou „nivel al realitatii”, sau a unei noi "stari a fiintei":„De fapt, nu reusesc sa spun ceea ce vreau sa spun. Mi s-a intamplat sa am momente de certitudine. Am trait o experienta pe aceasta tema. Aveam saptesprezece ani, ma plimbam intr-o zi intr-un oras de provincie, prin luna iunie, dimineata. Deodata, lumea mi s-a parut transfigurata, de o asemenea manieraincat eram cuprins de o bucurie debordantasi imi spuneam: acum, orice s-ar intampla, stiu. Si imi voi aduce intotdeauna aminte de momentul acela. Astfel, nu voi mai fi niciodata cu totul disperat.N-as putea sa va povestesc ce a fost pentru ca este cu adevarat inefabil. Era ca o schimbare in aspectul orasului chiar, al lumii, al oamenilor. Cerul imi parea mai apropiat, aproape palpabil. Nu pot spune decat intensitate, densitate, prezenta, lumina. Cu aceste cuvinte s-ar putea, mai mult sau mai putin, defini. Dar nu exista o definitie posibila.In orice caz, imi spuneam in acel moment ca sunt sigur. Daca as fi fost intrebat: sigur de ce? n-as fi putut spune de ce. Eram plin de o certitudine si imi spuneam ca niciodata nu voi mai fi nefericit, cain cele mai rele situatii imi voi aminti de acest moment.Era ca si cum m-as fi gasit dintr-odatain centrul existentei pure, inefabile; ca si cum lucrurile s-ar fi eliberat de orice denumire arbitrara, de un cadru care nu li se mai cuvenea, care le limita. Cred ca reintegram unica si esentiala realitate, in timp ce, insotita de o bucurie imensasi senina, ma invada ceea ce as numi stupefactia de a fi, certitudinea de a fi. Stiam ca nimic nu ma putea impiedica sa fiu, ca neantul sau noaptea, sau indoiala, nu mai puteau sa aiba nici o putere asupra mea. Uimirea intensa care ma locuia nu era decat constientizarea ca eram. Nici o teama, nici o neliniste, ci calm, certitudine, bucurie.Spatiul se golea de greutatea lui materiala, notiunile se eliberau de continut. Obiectele deveneau transparente, permeabile, nemaifiind obstacole. Ca si cum spiritul se putea misca liber, ca si cum nici o rezistenta nu mai putea sa-l impiedice.  Stupefactia navalea, exploda, deborda, dizolvand frontierele lucrurilor, dezarticuland definitiile, abolind semnificatiile lucrurilor si gandurilor. 'Nimic nu e adevarat in afara de aceasta' – imi ziceam. O 'aceasta' pe care, bineinteles, eram incapabil sa o definesc, pentru ca 'aceasta' era tocmai ceea ce scapa definitiilor, pentru ca era insusi dincolo-ul, depasirea definitiilor. As putea traduce acest sentiment si aceasta 'aceasta' printr-o 'certitudine de a fi'. O bucurie, mai mult decat bucurie, ma ridica, ma purta…Aceasta experienta s-a repetat cu mai putina forta doi sau trei ani mai tarziu; si apoi niciodata. Am uitat-o. Nu era ceva viu. Erau numai semne luminoase."

(Experiente de acest fel vom intalni cu prevalenta in expunerile urmatoare, pentru ca ele ne dezvaluie o dimensiune mult mai inalta a fiintei si a eternitatii vietii. Este motivul pentru am deschis aceasta comunicare.)

      Profund marcat, asa cum se intampla intotdeauna dupa un asemenea soc existential, Eugen Ionescu va incerca sa decripteze marea dezvaluire mistica cu ajutorul teologiei:  "Am mers la catehism, la scoala comunala, dar aceasta nu m-a invatat nimic. Am incercat, inspre treizeci de ani, sa traiesc intr-un mod cu totul religios, si mai mult de atat, sa ma dedic posturilor, rugaciunilor, sa matin cat mai aproape de Dumnezeu, adica de Biserici. Cred ca am mers destul de departe, destul de sus. Dar nu indeajuns, pentru ca la un moment dat am simtit un regret enorm pentru lumea pamanteasca, pentru modul omenesc de a trai. Dar din acel moment pot spune ca am abandonat cerul, si am impresia ca cerul m-a abandonat pe mine. Ma simt din ce in ce mai ingropat in viata: avid, vorace. Cu cat imbatranesc cu atat am o dorinta mai mare de a trai, o lacomie enorma, o senzualitate: vinul, viata care este contrariul adevaratei vieti, gloria literara, toate acestea. Si simt ca la originea tuturor acestor dorinte enorme se afla prima mea greseala, caderea mea personala adica. Toate aceste dorinte care se cer implinite sunt lucruri care trebuie sainlocuiasca ceea ce am pierdut odata, dar care totusi, eu stiu, nu pot sainlocuiasca ceea ce am pierdut. Si, imbatranind, sunt din ce in ce mai plin de dorinte. Eu stiu ca am ratacit drumul, o stiu foarte bine, dar nu o stiu suficient. Nu o stiu decat intr-un mod abstract, intelectual, cerebral. Noi dorim sa posedam tot; noi dorim multe lucruri, si din momentul in care le avem, nu le mai iubim, descoperim ca ele nu sunt ceea ce ne asteptam sa fie. Cine ma poate pune pe cale atunci?"

     Este frapanta asemanare intre deznadejdea si deprimarea marelui scriitor si tribulatiile Maicii Tereza, marturisite in scrisorile dresate parintilor sai duhovnicesti. Unul dintre acestia, teologul si filozoful Brian Kolodiejchukle, care a fost si postulatorul (cel care sustine si argumenteaza cauza cuiva pe cale sa devina fericit sau sfant) in procesul de beatificare si canonizare a Maicii Tereza, le-a facut publice in volumul intitulat „Come Be My Light” (Vino, fii lumina Mea). Sa comparam introspectia dureroasa a marelui scriitor cu cateva dintre intimitatile suferintei spirituale a sfintei supranumita "Ingerul din Calcutta":  "In ce ma priveste pe mine, tacerea si pustietatea sunt atat de mari incat privesc si nu vad nimic, ascult si nu aud."  "Unde este credinta mea? Chiar si in adanc, in strafundul meu, nu exista nimic altceva decat vid si obscuritate. Dumnezeul meu, ce dureroasa este aceasta suferinta necunoscuta. Doare faraincetare."

     Care ar putea fi sentimentul cu care ramanem, uimiti si cutremurati de aceste marturisiri? Cred ca psihoterapeutul Karl Gustav Jung, cel care si-a dedicat viata acestei cunoasteri si a experimentat el insusi momente de straluminare, a reusit sa ne dea un raspuns:"Omul nu poate suporta o viata lipsita de sens." Inaintand mai mult spre adevarul si intelegerea lucrurilor, vom depasi chiar acest imperativ si vom ajunge la capatul cautarii, descoperind ca sensul vietii este viata insasi.  Orice alt scop sau sens este un substitut temporar si nesatisfacator al experimentarii fiintarii.

A unsprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

11. Când singurul lucru pe care il stim este ca "nu stim nimic"

De ce exista ceva, mai degraba decat nimic? De ce tot ceea ce este, este asa si nu altfel? De ce evenimentele fizice au cauze? Mintea nu poate raspunde la marile intrebari existentiale. Ce intelegem prin joc, adevar, frumusete, libertate, minte, constiinta sau Dumnezeu? De ce este logic ceea ce spunem ca este logic? De ce este ceva evident? Daca suntem intrebati care va fi grosimea unei hartii de ziar daca am impaturi-o succesiv de o suta de ori, cei mai multi dintre noi isi imagineaza ceva de marimea catorva caramizi. Cu toate acestea, aritmetica elementara ne spune ca un astfel de obiect ar fi la fel de gros cat universul cunoscut.Nici cu gandirea lucrurile nu sunt mai clare, pentru ca noi luam cunostinta de ganduri fara a cunoaste nimic despre procesul elaborarii lor. Toate celelalte le putem observa cu ajutorul gandirii, nu si gandirea insasi. In sfarsit, printre necunoscutele cu care operam permanent este si intrebarea veche de cand lumea, “Cine sunt eu?” Cu cat o dezvoltam mai mult, ea devine mai complexa si mai  confuza. Am putea spune ca traim prin procura, conditionati de premise nepuse sub semnul intrebarii si de credinte mostenite.

     In cadrul unui experiment, desfasurat la Universitatea din Buffalo, New York, subiectilor li s-a cerut sa completeze fraza "Ma bucur ca nu sunt…“. Dupa cinci repetari, s-a observat ca subiectii erau mult mai multumiti de propriile vieti.

Unui alt grup i s-a cerut sa completeze fraza "As vrea sa fiu…“. De data aceasta, subiectii s-au simtit mai nemultumiti de propriile vieti.

Daca facem inca un pas pe muchia necunoscutului din noi, ne dam seama cat de putin stim, in adancul inimii noastre, ce vrem cu adevarat. Dar o voce interioara ne indeamna mereu: "mergi mai departe!" Cum spunea Rasneesh Osho, "toata lumea alearga, dar daca opresti pe cineva si-l intrebi 'incotro?', iti va raspunde 'nu stiu, dar ma grabesc'."

Exista acum, mai mult ca oricand, institutii stiintifice si laboratoare care studiaza constiinta si asa-numitele fenomene transpersonale. Este o sarcina grea, cam atat de grea cum a caracterizat-o un fizician american (Nick Herbert): "Cred ca incercarea noastra de a intelege teoria cuantica este ca o lectie pentru prescolari, in comparatie cu intelegerea constiintei. Nu pentru ca ea implica niste calcule complicate, ci un nou mod de a gandi." Este domeniul despre care "nu stim nimic" este singurul lucru pe care il stim. Paradoxal, insa, au aparut multi invatatori si multe invataturi si s-au scris munti de carti despre iluminarea spirituala, trezirea din somnul constiintei, eliberarea din conditionarile mintii. Multi cercetatori folosesc termenul “experienta de varf”, atunci cand se refera la impactul cu constiinta cosmica. Si daca vom cerceta fenomenul, vom afla ca cine a fost atins de socul unor momente revelatorii ale realitatii transcendentale, va ramane vesnic marcat de indicibila experienta si de imboldul arzator al cautarii unei impliniri existentiale. Pentru unii, pacea interioara, extazul si accesul la o peceptie mult mai profunda a vietii – nemediata de zgomotul mintii – devine o permanenta. Pentru cei mai multi, insa, marea aventura spirituala abia incepe, penduland intre un amestec de nelinisti sufletesti, incertitudini adanci, debusolari insuportabile si acalmii luminoase, regeneratoare, insotite de patrunderi intuitive, stari euforice si uimiri pline de veneratie. Cand si de ce se intampla asa, habar nu avem. Sa urmarim cateva exemple relevante pentru modul misterios in care Dumnezeu sau Inteligenta Universala – cum vrem sa-i spunem – lucreaza in viata oamenilor. Despre asemenea lucruri nu putem spune decat ca au existat si vor mai exista.
      Sfantul Augustin (354 – 430), unul dintre parintii crestinismului modern, fiozof si teolog renumit, iata ce ne spune in faimoasele Confesiuni: "In acest interval (intre 19 si 28 de ani), am trait sedus si seducand, inselat si inseland, in felurite placeri; in mod public, prin practicarea stiintelor numite liberale; in secret, cu o fals-numita religie; ba mandru, ba suprestitios, dar mereu vanitos. Ba vanam desertaciunea laudelor populare, ravnind la aplauze teatrale si premii pentru poezie, la intreceri pentru coroane impletite din iarba, la nebuniile spectacolelor si patima dorintelor.”
Pentru ca apoi sa spuna: "Prea tarziu, Doamne, te-am iubit. Am pierdut acest timp, in care puteam puteam sa te iubesc mai bine si mai adevarat.”
      Sfantul Francisc de Assisi (1182 – 1226) – sfantul saraciei, al umilintei si al iubirii –, in anii adolescentei cheltuia banii tatalui pe costume fine, era petrecaret si se distra cu prietenii in oras. Avea si un spirit aventuros, imbatat de visul gloriei militare. In urma unei expeditii a fost luat prizonier si s-a imbolnavit grav in inchisoare. Atunci a inceput sa-si reconsidere stilul de viata si cand s-a intors la Assisi era deja un om schimbat. Mai departe, viata lui a fost un miracol, "de parca Dumnezeu coborase pe Pamant”.
      Ram Dass, cu numele initial Richard Alpert (1931 - 2019), fiu al unui stralucit om de afaceri american, spunea despre el insusi: "Aveam un apartament in Cambridge, plin de antichitati, unde dam dineuri incantatoare. Aveam un Mercedes-Benz si o motocicleta Triumph 500 cc, un avion Cesna 172 si o masina sport MG, o barca cu vele si o bicicleta. Imi petreceam vacantele in Caraibe, facand scuba-driving. Ca profesor burlac si de succes, intr-o America a 'celui care reuseste', duceam o viata pe care toata lumea se astepta s-o duc. Nu eram un savant autentic, dar parcursesem intregul traseu academic. Imi luasem doctoratul, scriam carti... (detinea 4 catedre la Harvard si lucra ca profesor cercetator la Standford si Yale). Intr-un cuvant, devenisem un maestru al jocului.” Ca om de stiinta, se mai spunea despre el ca putea raspunde bine la intrebarile legate de psihologia umana, dar el insusi era o fiinta anxioasa si nevrozata. Un sir de intamplari, despre care cineva ar putea spune cu greu ca sunt intamplatoare,  avea sa-l poarte pana in Nepal si in India, la poalele Himaleyei. Cand s-a intors in Statele Unite, cu noul nume, Ram Dass, era alt om. Mai tarziu, Neale Donald Walsh, un personaj cu o viata la fel de miraculoasa – descrisa in seria de carti "Conversatii cu Dumnezeu" si in filmul cu acelasi nume –, povestea despre Ram Dass: "Iluminarea inseamna sa fii sanatos? Cunosc oameni care fac miscare in fiecare zi, ridica greutati, alearga si fac sport, corpul lor este foarte sanatos, dar mintea, inima si sufletul lor sunt dezolant de sarace. Altii au probleme serioase de sanatate, dar mintea si sufletul lor stralucesc si sunt fericiti. Cunosc un astfel de om – se numeste Ram Dass. Cu vreo doi ani si jumatate in urma, Ram Dass a suferit un accident cerebral, avea doar 63 de ani. L-am intalnit dupa atacul lui cerebral, intr-o camera de hotel din Danver. L-am intrebat: 'Ram Dass, cum te simti?' Si, din scaunul lui cu rotile, mi-a raspuns foarte incet si cu atentie: 'Ma simt mi-nu-nat'. Asta inseamna sanatate - sanatate adevarata. Asta inseamna pace. Asta inseamna bucurie. I-am pus multe intrebari, pentru ca voiam sa aud, direct din mintea lui luminata, cum se simtea si ce experiente traise el in viata. A avut multa rabdare cu mine. Probabil ca mai auzise de sute de ori inainte intrebarile pe care i le puneam eu. Dar a ascultat atent, ca si cum le-ar fi auzit pentru prima oara. A fost un moment de daruire. Tot ce facea era sa-mi daruiasca."
     Academician Zoe Dumitrescu-Busulenga (1920 - 2006), personalitate proeminenta a cultura romane, a ales, la varsta de 85 de ani, sa se calugareasca: “Am simtit in toate un deget de sus, care m-a manat”. S-a retras la Manastirea Varatec, pentru a "respira in sacralitate", sub noul nume Maica Benedicta. La intrebarea despre relatia sa cu Dumnezeu, a raspuns intr-un interviu: "Pot sa va spun atata: ca-L caut. Cei care ma viziteaza acum Il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala."

      Christopher Reeve (1952 - 2004) a fost un actor, regizor, producator, scenarist american de succes, cunoscut mai ales pentru interpretarea rolului "Superman". La 43 de ani, in timp ce filma pe platourile din Charlottesville, cade de pe cal si ramane paralizat de la gat in jos, pentru restul vietii, dependent de un ventilator mecanic, pentru a putea respira. Intr-o emisiune, a fost intrebat cum a facut fata depresiei cauzate de dizabilitatea sa. A recunoscut ca a trecut printr-o perioada scurta de disperare totala, cand se afla in spital, la sectia de terapie intensiva. Insa senzatia de disperare a trecut destul de repede si acum se considera cu adevarat "un tip norocos“. Tot el spunea: "Mi-am dat seama ca singurul mod de a trece prin viata cu bine e sa fii constient de ceea ce ai, sa vezi lucrurile pe care inca mai poti sa le faci; in cazul meu, din fericire, nu am suferit leziuni cerebrale, asa ca mi-a ramas mintea, pe care o pot folosi“.

      Dr. Francis Collins (n. 1950), unul dintre cei mai de seama oameni de stiinta ai lumii, fost Director al Institutului National de Cercetare a Genomului Uman din SUA, a crescut ca agnostic, iar ca tanar student in mecanica cuantica si chimie fizica, a imbratisat rationalismul ca mod de viata. Dupa ce a urmat cursurile de medicina, ca student petrecea multa vreme la capataiul bolnavilor si a fost impresionat de experientele spirituale prin care treceau unii dintre ei. Ii era greu sa le inteleaga linistea interioara, in ciuda suferintelor mari pe care le indurau. Atunci cand a devenit Director al Institutului National de Cercetare a Genomului Uman, era decis sa gaseasca argumente care sa anuleze pentru totdeauna posibilitatea existentei unui Dumnezeu creator. Pe masura ce intra insa mai adanc in informatia genetica umana, lucrurile se complicau.Spunea intr-un interviu: "M-am luptat doi ani cu mine insumi si am ajuns la concluzia ca Dumnezeu este cea mai plauzibila explicatie, dar care nu poate fi dovedita. Dupa framantari de luni de zile, am facut saltul credintei intr-o zi de toamna, in muntii din nord-vest." Dupa mai bine de 10 ani de cercetari, harta genomului uman era descifrata, dar omul care cerceta a trecut de la pespectiva ateista la o cunoastere unitara, care imbina armonios si complementar credinta si ratiunea. La Casa Alba, alaturi de Presedintele Clinton, avea sa spuna: "Este o zi fericita pentru intreaga lume. Incerc un sentiment de umilinta si uimire la gandul ca am fost primii care au aruncat o privire asupra propriului nostru manual de instructiuni, stiut pana acum numai de Dumnezeu.” In acelasi spirit de modestie si pietate, avea sa conceapa cartea de mare succes, The Language of God (Limbajul lui Dumnezeu).

    Tom Shadyac (n. 1958), regizor american pe culmile succesului, are un accident de ciclism care ii pune viata in pericol. Pe patul spitalului, incepe sa se gandeasca la lucrurile pe care le realizase in viata lui. "Am avut un sentiment extrem de clar si de bizar, totodata: nu eram deloc fericit." Nu era fericit, desi detinea milioane de dolari, o vila cu parc si fantani in Pasadena, avion privat si era unul dintre cei mai reputati regizori de la Hollywood. Intr-o stare precara de sanatate, fara sa stie daca se va recupera sau nu, porneste in jurul lumii, in incercarea de a crea un documentar care sa raspunda la doua intrebari: Ce este in neregula cu lumea? si Cum ne putem schimba in mai bine? Discuta cu profesori universitari, persoane inspirationale, experti in dezvoltarea personala – o compilatie antrenanta despre nazuinta si fascinatia  cercetarii spirituale.
     Am putea credeca avem toata cunoasterea necesara si stim tot ce trebuie pentru a descoperi fericirea si sensul ascuns al vietii. Nimic mai inselator! Sa ni-l amintim pe Chuang Tzu (369 - 286 i.e.n), patriarhul taoismului: "Cei care vorbesc, nu stiu. Cei care stiu, nu vorbesc." Daca lumea perceputa prin simturi te cauta, nu te poate gasi. In urma celor cateva exemple, ne putem intreba cum l-au gasit pe Dumnezeu unii oameni care isi traiau viata la polul opus? Raspunsul ni-l dau cei care au experimentat claritatea intuitiva si intelegerea adanca a fenomenului: Nu ei l-au gasit pe Dumnezeu, ci invers! Iata un lucru la care este mult de reflectat.

A zecea scrisoare de la Manuel Angelescu

Găsind fericirea

      In 1985,  Eduard Diener, cel mai reputat cercetator in problema fericirii,  a batut la usile a 400 dintre cei mai bogati americani. Le-a cerut sa aprecieze nivelul satisfactiei in viata, pe o scala de la 1 la 7 puncte. Media a fost 5,8.

In 2004,  Diener impreuna cu Martin Seligman, parintele psihologiei pozitive, au batut la usile unul alt grup omogen, reprezentat de o comunitate conservatoare din Pennsylvania (comunitatea Amish, care traieste la un nivel traditional cu cateva secole in urma civilizatiei actuale).Aceiasi intrebare, pe scala cu 7 puncte. Rezlultatul? 7 din 7. Aici, se pare ca Nietzche avea dreptate cand spunea:„Cat de putine lucruri ii trebuie fericirii!". De fapt, inaintea lui o spusese Marcus Aurelius: "Nu uita, iti trebuie putine lucruri ca sa fii fericit"

In Costa Rica, speranta de viata este de 78,5 ani – mai mult decat in SUA. Un sondaj mondial Gallup i-a desemnat ca cea mai fericita natiune de pe planeta (inaitea Elvetiei sau Danemarcei). Si nu folosesc decat un sfert din resursele medii utilizate in lumea vestica. 

Bhutanul, supranumit Regatul fericirii, a inlocuit PIB-ul, cel mai important indice de succes al unei ţări, cu FIB-ul (fericirea interna bruta). In prezent, mai multe state analizeaza ideea de a-si modela politicile publice in consonanta cu rezultatele studiilor pe tema fericirii.

     Ca sa ilustreze phsiholgia fericirii, invatatorul spiritual Echart Tolle ne povesteste o intamplare: "Spre sfarsitul anilor 1970, luam in fiecare zi pranzul cu unul sau doi prieteni la bufetul sectiei postuniversitare din cadrul Cambridge University, unde studiam. Uneori, la masa de alaturi statea un barbat in scaun cu rotile, de obicei insotit de trei sau patru oameni. Intr-una din zile, pe cand statea la o masa direct in fata mea, nu m-am putut abtine sa nu-l cercetez mai amanuntit cu privirea si am fost socat de ceea ce am vazut. Parea aproape complet paralizat. Corpul ii era atrofiat, capul ii cadea mereu in fata. Unul dintre cei care il insoteau ii introducea cu grija mancarea in gura, iar o mare parte din aceasta cadea inapoi pe o farfurie micuta, tinuta sub barbia lui de catre o alta persoana. Din cand in cand, barbatul tintuit in scaunul cu rotile bombanea sunete neinteligibile, iar cineva statea cu urechea aproape de gura lui si apoi interpreta intr-un mod uluitor ceea ce incercase el sa spuna. Mai tarziu l-am intrebat pe prietenul meu dacastia cine este. 'Sigur', mi-a raspuns el, 'este profesor de matematica, iar cei care sunt cu el sunt absolventii care urmeaza cursurile postuniversitare predate de el. Are o boala a neuronilor care raspund de motricitate, care duce la paralizia progresiva a fiecarei parti a corpului. I s-au mai dat cel mult cinci ani de trait. Probabil ca este cea mai ingrozitoare soarta care se poate abate asupra unei fiinte umane.'

Dupa cateva saptamani s-a intamplat ca atunci cand eu ieseam din cladire, el sa intre. Privirile ni s-au intalnit in timp ce tineam usa deschisa ca sa poata trece cu scaunul sau electric. Am vazut cu surprindere ca avea ochii senini. In ei nu era nicio urma de nefericire. Mi-am dat imediat seama ca renuntase sa opuna rezistenta; traia in abandon.  Dupa cativa ani, cumparand de la un chiosc un ziar, l-am vazut cu uimire pe prima pagina a unei cunoscute publicatii internationale de stiri. Nu numai ca era incain viata, dar devenise intre timp cel mai faimos fizician teoretician din lume, Stephen Hawking. Un rand minunat din articol confirma ceea ce simtisem cand il privisem in ochi, in urma cu multi ani. Vorbind despre viata lui, spunea (acum cu ajutorul sintetizatorului de voce): 'Cine si-ar fi putut dori mai mult?' "

Intr-o conferinta TED despre fericire, Dan Gilbert, psiholog la Harvard, a evidentiat mai multe exemple. Am ales unul dintre ele: „Nu regret nicio clipa. A fost magnific. 'Magnific!'? Un american, Moreese Bickham a rostit aceste cuvinte cand a fost eliberat. Avea 78 de ani. Petrecuse 37 de ani intr-o inchisoare din Louisiana, pentru o crima pe care nu a comis-o. Afost exonerat, la varsta de 78 de ani, prin dovezi ADN. El nu a spus: 'Erau tipi de treaba.' Ci 'magnific', un cuvant pe care de obicei il pastram pentru experientele religioase."

     Daca exemplul psihologului Dan Gilber ni se pare greu de crezut, trebuie sa spun ca mai sunt si altele. Unul foarte asemanator, mai bine cunoscut noua, este un preot roman, care si-a petrecut o mare parte din viata in lagarele din Siberia si apoi in inchisorile comuniste. Preotul Dimitrie Bejan (1909-1995), a terminat seminarul cu calificativul „exceptional” si facultatile de teologie si istorie cu calificativul „Magna cum laude", gratificat cu doua calatorii de studii, la Ierusalim si la Atena. Dupaintoarcerea in tara devine asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga si este hirotonit preot la Cernauti, in 1940. Nu pentru mult timp, pentru ca este inrolat ca preot militar si in 1942 cade prizonier la rusi, impreuna cu alti 17.000 de romani. Ascris mai multe carti din amintirile sale despre gulagul rusesc si apoi, despre inchisorile din tara. Vina lui era ca sustinuse, in fata bolsevicilor, ca Basarabia si Bucovina sunt pamant romanesc. A fost eliberat abia in 1964, parasit de colegi, ocolit de preoti, cenzurat, urmarit si prigonit pana dupa 1990. S-ar crede caacest preot martir si-ar califica viata ca plina de suferinte. Dar iata ce scrie preotul Dimitrie Bejan in cartea sa, Bucuriile suferintei: "Daca esti in suferinta, sa accepti suferinta ca mantuitoare, fiind randuita de Hristos. In felul acesta suferinta este usor de acceptat si chiar simplasi-ti aduce bucurie. Stiam ca sunt urmarit, insa nu ma feream sa maintorc din nou la puscarie. Simteam chiar o bucurie, aducandu-mi aminte de Jilava, de Aiud si de alte locuri sfintite prin suferinta." Dar cum ramane, totusi, cu foamea si cu torturile? O parte din bucata sa paine, primita cat sa nu moara de foame, el o impartea celorlati tovarasi de suferinta. Pentru el, foamea nu era o dificultate. Iar despre torturile suferite, sa vedem ce spune: "Am mai spus ca nu simteam durerile. La Jilava au fost uimiti. Ne bateau organizat, pe o scara speciala de torturasi eu n-am simtit deloc durere. Ceilalti din celula strigau toti la mine si ziceau: - Striga, parinte, ca te lasa mai repede! - Dar nu ma doare! Eram tot vanat, dar nu ma durea deloc. Le-am spus: 'Cum sa strig, daca nu ma doare!' - Dar nu vezi ca esti umflat tot si vanat? Ne bateau cu ciomege pe toti la rand, ca barbarii. Pare curios, parintilor, dar n-am stranutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. Batai, paduchi, raie, munci supraomenesti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mantuitorului Hristos."La eliberare, a plecat catre gara si iata ce-si mai aminteste: "Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rusine ca aveam vreo 33 de petice la pantaloni si haine murdare. 'De unde vii?', m-a intrebat. 'Vin din rai!' - i-am raspuns. 'Nu vezi ca stralucesc?' Eram asa de fericit! Eu chiar veneam din rai! Tare-mi parea rau ca ies si din gara priveam spre inchisoarea din Aiud, si cu lacrimi ziceam: 'Mai, ce frumos a fost!' "

Intr-un studiu intreprins la Universitatea California din Riverside, s-a cerut unui grup sa aleaga o zi din saptamanain care sa faca cinci „fapte bune la intamplare“. Dupasase saptamani, subiectii studiului au prezentat ocrestere semnificativa a nivelului general de fericire si de satisfactie personala.

In 2002 s-a facut un experiment cu 8 practicanti avansati ai meditatiei budiste, in cel mai modern laborator din S.U.A. (Richie Davidson). Pentru a fi urmarite mai usor, meditatiile durau cate 60 de secunde, urmate de pauze egale. fRMN-ul oferea imagini ale creierului in fasii transversale de 1 mm, iar EEG-ul masura cu precizie dinamica undelor cerebrale prin intermediul unei inregistrari cu 128 de senzori si a unei inregistrari cu 256 de senzori. (inregistrarile obisnuite se fac cu 6 senzori). Din punct de vedere tehnic, totul era perfect...  si totusi, cercetatorii au crezut ca li s-au defectat aparatele. Dupa 15 minute de meditatie, calugarii isi modificau frecventele cerebrale pana in starea de constienta superioara gamma, starea frecventelor ultra-inalte (30 – 70 Hz), in care toate regiunile creierului tind sa se sincronizeze. Cercetatorii, cu toata experienta lor, nu mai vazusera asa ceva. Activitatea neuronala a calugarilor crescuse cu 700-800 % intr-un interval de cateva secunde. Activitatea electrica a creierului avea cea mai spectaculoasa crestere in zona asociata emotiilor pozitive, fericirii si entuziasmului. S-a constatat ca cea mai puternica dezvoltare a undelor gamma s-a produs in meditatia fixata pe “compasiunea non-referentiala”  care, in esenta, isi doreste ca toate fiintele sa fie fericite.Printre calugarii testati in laboratorul lui Davidson au fost si doua personaje celebre: Mathieu Richard (n. 1946) si  Yongey Mingyur Rinproche (n. 1975). Cu o bogata traditie culturala si cu mii de ore de meditatie, ei au scris mai multe carti, au tinut conferinte si au participat la inteviuri. Revistele de sondaj i-au declarat "cei mai fericiti oameni din lume".

Desi incununati de aureola unei fericiri profunde si permanente, viata acestor oameni a fost intotdeauna simpla si austera, uneori dramatica si nedreapta. Se pare, insa, ca simplitatea nu este simpla, mai ales pentru omul modern. Rabindranath Tagore ne-a lasat o parere pe masura intelepciunii sale: "Este simplu sa fii fericit, dar este greu sa fii simplu.” Fericirea deplina exista si acest lucru nu inseamna putin, este triumful omului asupra spiritului. Dar, fara indoiala, este foarte rara. Mai exact, asa cum sunea Carl Gustav Jung: „95% dintre oameni isi traiesc 95% din viata in mod inconstient.”

A noua scrisoare de la Manuel Angelescu

În căutarea fericirii

George Sanders, un faimos actor englez, s-a sinucis in 1972 intr-un hotel din Barcelona sia lasat un bilet in care isi motiva gestul: "Draga lume, plec pentru ca ma plictisesc. Simt ca am trait destul de mult. Va las cu grijile voastre in aceasta hazna dulce. Mult noroc!" Viata ii oferise tot ce-si dorea si, inainte de a implini 66 de ani, era prea plictisit ca sa traiasca astfel. La polul opus, curentul minimalist ne indeamna la simplitate si la valorile esentiale: „Nu lasa societatea de consum sa te consume!” , "Iubiti oamenii si folositi lucrurile, pentru ca invers nu merge niciodata!". In campania prezidentiala din 1968, Robert Kennedy si-a incheiat discursul cu fraza: “Produsul national brut masoara totul, cu exceptia lucrurilor care fac viata sa merite traita.”Intre austeritate si acumularea avida de bunuri, oamenii, de cand se stiu, isi incep si isi sfarsesc zilele in cautarea fericirii. Rareori afirma ca au gasit-o si nu sunt prea siguri de asta. Viata ne ofera, mai degraba, doua moduri de a fi nefericiti: avand tot ce vrem si neavand ce ne dorim.

Maestrulspiritual Vivekananda (1863 –1902), care a purtat mesajul Indiei traditionale in Statele Unite, a facut o observatie profunda: „Viata sociala in Occident este precum un hohot de ras; dedesuptul lui, insa, se afla un adevarat planset,tristete adanca si suferinta. Veselia oamenilor si frivolitatea sunt doar de suprafata. In India, tristetea si suferinta sunt la suprafata, dar dedesuptul lor este detasare, bunatate si compasiune.”

Filozoful mistic Filon, din Alexandria Egiptului antic, intelesese inca de pe vremea lui problema spinoasa a fericirii: "Fii bun, pentru ca toti cei pe care ii intalnesti au de dat o lupta grea". De atunci si pana in zilele noastre, generalul uman nu s-a schimbat, iar fericirea a ramas o preocupare primordiala a vietii. Desi o cautam, se pare, insa, ca ne intoarce spatele.

Dan Gilbert, psiholog la Harvard, spunea intr-o conferinta TED din 2004 (The surprising science of hapiness): "De la studii in natura la studii de laborator vedem ca pierderea sau castigarea alegerilor, pierderea sau dobandirea unui partener romantic, obtinerea sau nu unei promovari, trecerea sau picarea unui examen la facultate si asa mai departe, au mult mai putin impact, mai putina intensitate si mult mai putina durata decat se asteapta oamenii sa aiba. Un studiu recent despre traumele majore din viata, sugereaza ca daca trauma a avut loc cu mai mult de trei luni in urma, cu doar cateva exceptii, nu are niciun impact asupra fericirii noastre." Merge chiar mai departe: "Iata doua scenarii diferite: Unul dintre ele este sa castigati la loterie, asta inseamna cam 314 milioane de dolari. Iar celalalt este sa deveniti paraplegici. Exista date despre aceste doua grupuri de oameni, despre cat de fericiti sunt: la un an dupa ce nu-si mai pot folosi picioarele sau dupa ce au castigat la loterie, paraplegicii si castigatorii sunt la fel de fericiti." Singura observatie pe care as face-o eu este inlocuirea concluziei finale cu inversa ei: "sunt la fel de nefericiti."Psihologia pozitiva, literatura motivationala si metodele tot mai variate de autodezvoltare, incearca sa ne ajute. Daca, totusi, ramanem lucizi si sinceri cu noi insine, ele nu reusesc sa ne rezolve problemele mai mult decat reuseste un orb sa conduca alti orbi, pentru ca tot la nefericire ne intoarcem.

Joe Vitale, un personaj din cartea si filmul "Secretul", care a scris despre traditia hawaiiana kahuna si a colaborat cu vestitul psiholog Ihaleakala Hew Len, povesteste in cartea sa, Zero limite: "Noptea trecuta am stat de vorba la telefon cu un autor de succes si guru cunoscut. Fusesem un fan al sau timp de ani de zile. Ador toate cartile lui, sunt un mare admirator al mesajelor transmise de el. Pentru ca si lui ii plac cartile mele, am facut cunostinta si am discutat. Dar am ramas socat de ceea ce vorbeam cu el. Acest expert in dezvoltare personala mi-a spus povestea oribila a ultimilor sai ani. Ajunsese victima abuzurilor comise de o persoana iubita. In timp ce vorbeam, m-am gandit cum poate spune ca este o victima, pentru ca mesajul sau principal vorbeste despre asumarea responsabilitatii pentru propria viata.Pentru prima data am realizat ca aproape toti – inclusiv expertii care ii invata pe altii cum sa traiasca, inclusiv eu – habar nu au ce fac. Tuturor le lipseste o piesa din puzzle. Ajung intr-un punct cand cred ca tot ce a functionat in situatiile trecute de criza va functiona si in cele viitoare, si va functiona la fel pentru toti. Dar viata nu e chiar asa; suntem diferiti si existenta ni se schimba mereu. Cand te gandesti ca ai scos-o la capat, apare iar o problema si lucrurile scapa de sub control."

In catea Reantoarcerea la sacru,un psihiatru extrem de motivat, care a cautat intelepciunea prin toate colturile ezoterice ale lumii, Carlos Warter, povesteste si el:"O lectie importanta pe care am primit-o atunci si care avea sa-mi modeleze destinul s-a petrecut, in mod ironic,  acasa la unul dintre profesorii mei. Intr-o seara, fusesem invitat la masa la el. Gazda mea era un psihiatru celebru, ale carui publicatii aveau rasunet international. Ii citisem cartile inca din Chile. Descoperirile si articolele sale pareau sa transforme domeniul respectiv. Ma asteptam sa luam masa cu restul familiei, dar cand am sosit, erau puse numai doua tacamuri pe masa destul de mare din sufragerie. In America de Sud, mesele de seara sunt ocazii sociale de a cunoaste oameni si a discuta afaceri, si de aceea am crezut ca o masa in doi va fi cam posomorata. Profesorul pregatise el insusi mancarea, care era simpla si nepretentioasa. Dupa ce a adus mancarea a deschis o sticla de whiski si s-a pornit pe relatat mizeriile vietii lui. In timp ce beam impreuna, mi-a spus ca sotia lui se intalnea cu un alt barbat. Fiind un gentlemen din Boston, bunul doctor a fost de acord sa locuiasca mai departe cu ea, dar in dormitoare separate. Fiica sa era dependenta de droguri si locuia pe strazile din cartierul High-Ashbury din San Francisco. Fiul sau plecase in Canada ca sa evite incorporarea in timpul razboiului din Vietnam.  Familia nu mai avea nici structura, nici centru.Am ramas peste noapte acolo. M-a condus la etaj si mi-a spus: 'Poti ramane in camera asta, daca vrei.''Camera' era un apartament minunat, cu o baie enorma si tot felul de detalii frumoase. Desi eram obosit, n-am putut dormi. M-am uitat prin fereastra din dormitorul acestei case splendide. Am ramas trei ore in sir si m-am gandit la omul celebru care locuia in aceasta casa mare si tacuta. Pentru o asemenea viata ma pregateam oare?"

Lucrurile se complica mai mult daca luam in considerare si criticile aduse gandirii pozitive. Am ales un exemplu care ar trebui sa ne dea de gandit:"Psihoterapeutul german, dr. Giinter Scheich, a fost unul din putinii care a indraznit sa critice aceasta tehnica de gandire. El a scris o carte intitulataGandirea pozitivaimbolnaveste, in care documenteaza suferintele unor 'ganditori pozitivi'. Punctul esential in critica 'gandirii pozitive' este promisiunea acesteia de a putea atinge, cu ajutorul programarii gandurilor, o stare de armonie continua, senzatii nealterate de fericire si o sanatate mai buna. Pentru a atinge acest tel, sentimentele 'negative', precum tristetea, teama, ura sau dispretul, trebuie combatute. In schimb, realitatea demonstreaza ca omul nu poate opri cu nici un chip 'suisul si coborasul' sentimentelor sale. Emotiile de baza nu sunt lipsite de insemnatate pentru viata omului. Cine se luptain permanenta cu ele, se imbolnaveste. Studiileintreprinse arata ca o gandire pozitiva exagerata ofera de fapt o sursa de alimentare pentru gandurile negative. Ele pot deveni extrem de puternice in mintile 'ganditorilor pozitiv', punand in miscare un cerc vicios, care poate produce daune sufletesti grave."

    Suntem, deci, suficient de realisti incat sa recunoastem ca fericirea pe care o cautam in exterior sau prin mijloace artificiale, ne scapa printre degete?Si daca nu am obosit cautand-o, sa ne gandim ca trebuie sa schimbam abordarea, ceva de genul in care Dumnezeu ii raspunde lui Neal Donald Welsh, in volumele sale intitulate Conversatii cu Dumnezeu: "Nu veniti catre mine cu mintea, veniti pe cararea inimii voaste!" Si sa ne mai intrebam, la sfarsit, daca exista oameni care au atins fericirea deplina, acea stare indescriptibila. Vom vedea ca exista.

Deocamdata, sa reflectam la vorbele un batran indian american:“Nu ma intereseaza unde locuiesti si cati bani ai, nu ma intereseaza cine esti si cum ai ajuns aici. Vreau sa stiu daca poti sa ramai singur cu tine insuti si daca-ti place cu adevarat propria companie in clipele de singuratate. Vreau sa stiu ce te sustine din interior atunci cand toate celelalte se prabusesc.” 

A opta scrisoare de la Manuel Angelescu

Mintea, ca slujitor şi ca stăpân

Se spune ca mintea este un slujitor bun, dar un stapan rau. Poate fi un instrument minunat pentru cunoastere si pentru succesul material, la fel de bine cum poate deveni si cel mai distructiv monstru. Istoria omenirii a oscilat mereu intre cele doua extreme. Misticul Rasneesh Osho ne avertizasaconstientizamcapriciile minti si puterea pe care o are, pentru canimic nu ne poate hipnotizasi aservi mai mult decat dictatura ei.Mintea produce ganduri, cuvinte, idei,rationamente, aduna si prelucreaza informatii, dar nu poate empatiza cuiubirea, loialitatea, caldura vietii, miracolul existentei. Pentru a observa diferenta, sa ne imaginam doi tineri indragostiti care se plimba prin parcul impodobit de vegetatie si de parfumul primaverii. Impresionata si exaltata, tanara ar putea exclama: "Priveste cum a inviat totul, cum au inverzit frunzele arborilor!", iar mintea de serviciu a tanarului partener sare si spune: "Inseamna ca au clorofila!"
     Sa recunoastem ca atentia si linistea noastra sunt furate de ganduri la fiecare cateva secunde. Un copil,fortat de mama lui sa stea linistit, a raspuns: "Am sa stau, dar pe dinauntru tot am sa mai alerg". Specia noastra da dovada de inteligenta si creativitate uimitoare si,daca nu se poate altfel, putem suportamulte lucruri. Dar nu ne sta in putere de a ne oprimintea sa alerge in deriva si sa vorbim neintrerupt cu noi insine, oricare ar fi miza. Si, lucrul cel mai grav, identificarea noastra cu ganditorul, nereusita noastra de a recunoaste gandurile ca simple aparitii in constiinta, este sursa primara a suferintei umane si da iluzia ca in capul nostru traieste un sine separat.Invatatorul spiritual Eckhart Tolle (n. 1948) afirma intr-un interviu: "Sa nu poti inceta sa gandesti... acesta este un chin cumplit, dar noi nu realizam acest lucru, fiindca aproape toti oamenii sufera aceasta tortura. De aceea o consideram normala." Uitam ca monologul neintrerupt al mintii nu este starea noastra naturala.
Foarte putini oameni au experimentat, vreodata, tacerea. Tot ceea ce experimentam,uneori,in numele tacerii,este lipsa zgomotelor. Dar tacerea este un fenomen cu totul diferit.Nu este vid sau mortificare – cum s-ar putea crede –, este spatiu existential, expansiune si libertate, cea mai "plina"senzatie, identitatea noastra divina.Dincolo de vorbirea discursiva, exista un nivel superior al Realitatii.Rumi Jalaluddin (1207-1273), „printul mistic al poetilor sufi”, spunea ca tacerea este "limbajul lui Dumnezeu".In tacere, Dumnezeu vorbeste si noi ascultam. Calugarii au mostenit de la Sfintii Parinti votul tacerii – sa nu vorbesti decat daca iti poti imbunatati tacerea.Insa tacerea exterioara este doar primul pas catre tacerea interioara, ceacare poarta mesajul fiintei noastre.Pana acolo este un drum lung, dar sa ne punem, mai intai, cateva intrebari.

Avem un buton de oprire a gandurilor?Ne alegem gandurile, asa cum alegem cumparaturile din rafturile unui supermarket?Putem sa spunem care va fi urmatorul nostru gand?A-l cunoaste ar insemna sa gandim ceva inainte sa gandim ceva.Nu esti mai responsabil de propriile ganduri decat esti pentru nasterea ta, pentru parintii pe care ii ai, pentru societatea in care te-ai nascut, pentru structura creierului sau inaltimea ta. Si daca nu iti poti controla gandul urmator,si nu stii care va fi pana cand nu apare, unde-tieste liberul arbitru?Asemenea introspectii ne pot scoate din "cercul vicios" al gandirii, si numai tacerea mintii ne poate dezvalui adancurile fiintei noastre.
In cartea Trezirea - ghid pentru o spiritualitate fara religie, neurosavantul Sam Harris incearca sa ne trezeasca putin din visul mintii, cu simplitate si cu umor. El insusi,a calatorit pe toata planeta in cautarea celor mai avansati maestri spirituali, a studiat si a experimentat ceea ce psihologia numeste "experiente transpersonale".Sa-l urmarim:"Toti parintii si-au observat copiii in monologuri cu ei insisi. Dar numai copiii? S-au observat oamenii maturi si pe ei insisi? S-au intrebat de ce trebuie ca "eu" si cu "mine" sa ne tinem mereu companie? Sa presupunem ca ne-am pierdut ochelarii. Ii cautam prin toata casa si ii gasim pe masuta unde i-am lasat cu o zi sau doar cu cateva minute inainte. Ne gandim imediat: 'Uite-i!' Dar cui ii adresam acest gand? Cine are nevoie sa fie informat, mai este cineva alaturi de noi, care ii cauta?
Acum sa ne imaginam ca ne aflam intr-un loc public si vedem, din intamplare, un strain care isi localizeaza ochelarii pierduti. Exclama "Uite-i!" si ii ia de pe masa. Lumea isi vede de drum, fara sa dea prea multa atentie momentului. Dar sa presupunem ca ar continua monologul cu voce tare: "Unde credeai ca sunt, idiotule? Te-ai plimbat in jurul acestei cladiri de 10 minutte. Am sa intarzii acum la intalnirea cu Julie, iar ea ajunge mereu la timp." Nu trebuie sa mai spuna nimic pentru a ne asigura de neincrederea in facultatile sale mintale. Si totusi, conditia acestei persoane nu difera deloc de a noastra – acestea sunt exact gandurile pe care le-am formula in intimitatea mintii noastre."

     Sub titlul Vocea din minte, Eckhart Tolle, ghidul spiritual care a predat la Cabridge inainte de a avea experientele mistice care i-au schimbat viata, povesteste ceva asemanator:"Am avut prima strafulgerare a constiintei pe cand eram student in primul an la University of London. Luam metroul de doua ori pe saptamana ca sa merg la biblioteca universitatii, de obicei in jurul orei noua dimineata, catre sfarsitul orei de varf. Intr-una din dimineti, in fata mea sta o femeie putin trecuta de treizeci de ani. O mai vazusem de cateva ori in metroul respectiv, era imposibil sa n-o observi. Desi metroul era plin, scaunele din stanga si din dreapta ei erau libere, motivul fiind, faraindoiala, faptul ca parea nebuna. Parea extrem de incordatasi vorbea singura fara oprire, cu voce ridicatasi furioasa. Era atat de absorbita de gandurile ei incat parea total rupta de oamenii din jur. Fata ii era inclinata usor catre stanga, ca si cum s-ar fi adresat cuiva care statea pe scaunul gol de langa ea. Desi nu-mi amintesc exact ce spunea, monologul ei suna cam asa: 'Si pe urma mi-a spus ea mie... asa ca eu i-am spus esti o mincinoasa cum indraznesti sa ma acuzi de... cand tu esti cea care a profitat mereu de mine am avut incredere in tine si tu mi-ai inselat increderea...'.In vocea ei se simtea tonul nervos al cuiva care fusese nedreptatit, care trebuie sa-si apere pozitia ca sa nu fie anihilat.Cand metroul se apropia de Tottenham Court Road Station s-a ridicat in picioare si a ponit catre usa, fara saintrerupa torentul cuvintelor care-i ieseau din gura. Statia respectiva era cea la care coboram si eu, asa ca am urmat-o. Cand am iesit in strada, ea a luat-o spre Bedford Square, inca implicatain dialogul ei imaginar, acuzand furioasasi afirmandu-si pozitia. Curios, m-am hotarat sa o urmezatata vreme cat mergea in aceeasi directie in care mergeam si eu. Desi cufundatain dialogul ei imaginar, parea sastie incotro se indreapta. Curand ne-am apropiat de constructia impunatoare a Senatului, ridicatain anii 1930, care gazduia sediul administrativ central si biblioteca universitatii. Eram socat. Era posibil samergem in acelasi loc? Da, catre el se indrepta. Era oare profesoara, studenta, angajata la un birou, bibliotecara? Poate ca fusese inclusaintr-un proiect de cercetare al vreunui psiholog. N-am aflat niciodata raspunsul.Urcam cu douazeci de trepte in spatele ei, iar pana sa intru eu in cladire (care, ca o ironie, fusese sediul Politiei Mintii din filmul bazat pe romanul lui George Orwell, 1984), ea fusese deja inghitita de unul dintre lifturi.Eram oarecum stupefiat de ceea ce-mi fusese dat sa vad. Student matur, ma vedeam un intelectual in devenire si eram convins ca toate raspunsurile la problemele existentei umane puteau fi gasite prin intelect, adica prin gandire. Inca nu realizasem ca gandirea fara constientizare este principala problema a existentei umane. Priveam profesorii ca pe niste intelepti care detineau toate raspunsurile, iar universitatea – ca un templu al cunoasterii. Cum putea fi integrata aici o persoana alienata mintal, ca aceea?Înca ma mai gandeam la ea pe cand ma aflam in toaleta barbatilor, inainte sa intru in biblioteca. În timp ce ma spalam pe maini imi spuneam: 'sper sa nu sfarsesc ca ea'. O privire scurta aruncatain directia mea de barbatul care se afla alaturi m-a determinat sa realizez brusc camormaisem cu voce tare.'Dumnezeule, sunt deja ca ea', mi-am spus. Nu era si mintea mea la fel de permanent activa precum a ei? Intre noi doi nu erau decat diferente minore. Emotia predominanta din spatele gandurilor ei parea sa fie furia, in cazul meu era,in cea mai mare parte, anxietatea. Ea gandea cu voce tare iar eu gandeam – de cele mai multe ori –in mintea mea. Daca ea era nebuna, atunci toata lumea era nebuna, inclusiv eu. Diferentele tineau doar de treapta pe care ne aflam.Incidentul descris mai sus nu doar ca mi-a declansat o strafulgerare a constientizarii, dar a sadit prima indoiala cu privire la valabilitatea absoluta a intelectului uman.

Cateva luni mai tarziu o intamplare tragica mi-a amplificat indoiala: Într-o luni dimineata, ne stranseseram in asteptarea unui curs predat de un profesor a carui minte o admiram foarte mult. Dar am fost intampinati cu vestea ca, din nefericire, profesorul se sinucisese intr-una din zilele de weekend, impuscandu-se.

Am fost naucit. Era un profesor foarte respectat si parea sa cunoasca toate raspunsurile. Inca nu realizam pe atunci ca gandirea este doar un aspect minuscul al constiintei ce ne reprezintasi nici nu stiam nimic despre ego, cu atat mai putin eram capabil sa-i detectez prezenta in interiorul meu."

      Si ce se intampla cand mintea isi pastreaza destinatia ei de slujitor? Multe lucruri interesante se pot intampla, dar sa luam numai un exemplu. In cartea Sinele, realitate si subiectivitate, David Hawkins(1913 - 2002), un psiholog si psihoterapeut a carui viata a fost incarcata de decoratii si de miracole, consemneaza un experiment practic: "12 membrii ai unui grup de studiu, Un curs in miracole – dupa numele unui ciclu de carti sub acest generic –, au facut un experiment de 4 zile, desfasurat intr-o casa mare dintr-un oras estic al Statelor Unite. Cu toate ca fusesera prezentati unul altuia, nu erau, totusi, familiari, iar conditia esentiala era sa pastreze linistea, indiferent ce avea sa se intample. Dupa numai 24 de ore, tot grupul a devenit 'telepatic'. Nevoile fiecaruia erau satisfacute, mesele apareau fara a fi planificate, toti stiau ce gandesc ceilalti. Spre exemplu, daca cineva se gandea la cuvantul 'sare', cineva ii inmana sarea aproape spontan. Mai tarziu, toti au descris aceasta experienta ca pe ceva magic, antrenant si foarte placut. La sfarsit, ezitau sa reinceapa vorbirea. In doar cateva zile, tacerea li s-a parut mult mai naturala decat vorbirea, pe care o simteau confuza si obositoare."
 In cartea Mistici si magicieni in Tibet, Alexandra David-Néel (1868 -1969)

povesteste despre satele izolate din Tibet, in care modul obisnuit de comunicare intre locuitori, aflati la distanta si legati intim de natura inconjuratoare, era transmiterea gandurilor.In viata sa de un secol, aceasta neobosita exploratoare a oferit Occidentului marturii tulburatoaredespre oameni care levitau, comunicau telepatic, meargeau pe apa si multe alte lucruri, neobisnuitepentru cultura europeana.Oamenii de stiinta sunt de acord ca confortul material si tehnologia comunicarii ne-au atrofiat empatia siacuitatea senzoriala. Am putea spune ca toate lucrurile au un pret, de unde si zicala "Ia ce-ti doresti, si plateste pretul!"