A nouăsprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

19. Walt Whitman sau serenitatea iluminării

Richard Maurice Bucke (1837 –1902) a fost un proeminent psihiatru canadian, care isi umplea timpul liber cu poezia si literatura. Intr-o vizita in Anglia, a avut un moment de ceea el a numit "constiinta cosmica". Alaturi de doi prieteni, isi petrecuse seara citind din operele unor poeti. S-au despartit dupa miezul noptii si Bucke s-a intors acasa cu o caleasca trasa de cai. Inspirat de poeziile lui Walt Whitman, a realizat subit ca totul este viu, cu diferite nivele de constienta, iar dragostea este principiul fundamental al universului. Spunea ca a invatat in acel moment mai mult decat in toti anii de studiu. Iata cum il descriein cartea Constiinta cosmica: "Brusc, m-am pomenit invaluit intr-un nor de culoarea flacarilor. O clipa, m-am gandit la foc, la un incendiu undeva in apropiere, in marele oras; apoi mi-am dat seama ca focul era in mine. Imediat dupa aceea m-a coplesit o senzatie de exaltare, de uriasa bucurie, insotita sau urmata, peste o clipa, de o iluminare intelectuala imposibil de descris. Printre altele, am ajuns nu doar sa cred, ci sa si vad, sa inteleg  ca Universul nu este format din materie moarta, ci, dimpotriva, este o Prezenta vie; am devenit constient de viata eterna. Nu era o convingere ca voi trai vesnic, ci o constientizare a faptului ca aveam in clipa aceea viata vesnica; am inteles ca toti oamenii sunt nemuritori; ca ordinea cosmica este astfel randuita incat, fara indoiala, totul functioneaza perfect, spre binele  fiecaruia; ca principiul fundamental al lumii, al tuturor lumilor, este ceea ce numim dragoste, si ca fericirea fiecaruia dintre noi si a tuturor este, in perspectiva, absolut sigura.Apoi a urmat un moment de extaz atat de intens, incat Universul insusi a incremenit, ca inmarmurit de maretia de nedescris a spectacolului. Totul era una in intregul Univers infinit! O singura entitate perfecta, atotiubitoare...  In acel minunat moment de extaz dumnezeiesc a venit iluminarea. Am vazut cu intensitatea vie a ochilor mintii atomii sau moleculele din care Universul parea ca e compus – nu stiu daca erau atomi materiali sau spirituali – i-am vazut rearanjandu-se, in vreme ce Cosmosul (in existenta lui vie, vesnica) trecea de la o ordine la alta. Ce bucurie am simtit cand am vazut ca nu exista nicio intrerupere in acest proces, ca nicio veriga nu lipsea din acest lant, totul era la locul sau, la timpul sau. Lumi, sisteme, totul ingemanat intr-un intreg armonios. Strazile erau ale mele, templul era al meu, oamenii erau ai mei. Cerurile erau ale mele, la fel si soarele, luna si stelele, lumea intreaga era a mea, iar eu eram unicul ei spectator si beneficiar. Nu existau limite, nici granite si nici conventii, toate granitele si conventiile erau ale mele, toate comorile si toti detinatorii lor. Asa incat am fost corupt si am ajuns sa invat trucurile murdare al acestei lumi, de care acum ma dezvat sa redevin iar mic copil, pentru a putea intra in imparatia lui Dumnezeu."

La cativa ani dupa experienta descrisa, Bucke l-a cunoscut pe Walt Whitman(1819 - 1892) – cel pe care multi l-au considerat cel mai mare poet american.Petrecusera doar o ora impreuna si vorbisera putin, dar la plecare Bucke a fost invaluit de un sentiment de extaz, despre care spunea ca a durat mai mult de 6 saptamani si l-a influentat toata viata. A simtit personal cat de puternic radia cel care ii va deveni prieten sau, mai degraba, mentor spiritual. Era expresia puritatii fizice si morale. Viata exterioara si cea launtrica, vocea, gesturile si poeziile lui, erau toate in armonie.

"Nicio descriere nu poate da o idee suficienta despre atractivitatea extraordinara a acestui barbat. Nu vorbesc acum despre afectiunea prietenilor si a celor care au stat mai mult in preajma sa, ci despre magnetismul exercitat de el asupra oamenilor care il vad doar cateva minute sau il intalnesc pe strada", spunea Bucke in cartea saL-a pus alaturi de Moise, Budha, sau Isus.Nu exagera, pentru ca Whitman, desi ducea o viata obisnuita, a fost printre putinele fiinte umane care au trait intr-o constiinta mistica permanenta. Era continuu constient de stralucirea si armonia puterii spirituale care impregneaza universul, exaltat de minunea vietii, pe care o simtea pretutindeni. Pentru el, toata lumea era divina si nu se simtea separat de alte fiinte, asa cum se dezvaluia in poezia sa, Song of Myself (Cantec despre mine): "Vazul, auzul, simtirea sunt minuni, si fiecare particica din mine e o minune. / Sunt divin pe dinauntru si pe dinafara, si tot ce ating si tot ce ma atinge devine sfant."

Era patruns de sentimentul ca Dumnezeu este prietenul sau apropiat, ca toti oamenii care s-au nascut vreodata sunt fratii, surorile si iubitele sale si caintreaga creatie este construitasi se bazeaza pe iubire. Aceasta stare i-o certificau toti cei care l-au cunoscut. Aveau impresia ca l-au cunoscut dintotdeauna si il iubeau fara sa stie bine de ce. Nu puteau spune clar de ce il placeau, dar simteau ca este ceva in legatura cu el. Maniera lui era invariabil de calmasi simplasi nu putea fi descrisa complet sau transmisa.Erau evidenteputerea mentala, elevarea moralasi bucuria perena.Se regaseain versurile care il ajutau sa se exprime: "Cu buzunarele goale putem cumpara ce-i mai scump pe pamant / Si mai spun oricarui barbat si oricarei femei: sa va ramana sufletul netulburat / dinaintea unui milion de universuri!" (Cantec despre mine)

O doamna distinsa, cunoscuta la vremea aceea, povesteste despre el: "Intr-o seara din anul 1866, in timp ce se Whitman se oprise cu noi la New York, clopotelulpentru ceai sunase de zece minute sau mai mult, cand a coborat din camera lui si ne-am adunat cu totii in jurul mesei. L-am remarcat de cum a intrat in camera:avea o stralucire si o elevatie deosebite, o bucurie indicibila care stralucea de pe fața lui si parea sa-i invaluieintregul corp. Era cu atat mai vizibil, cu cat dispozitia lui obisnuita era una de liniste, dar cu o vesela seninatate. Stiam ca lucra la o noua editie a cartii sale si am sperat ca, daca va avea o oportunitate, va spune ceva care sa ne lase în secretul bucuriei sale misterioase. La fiecare pauza am asteptat cu nerabdare sa vorbeasca, dar altcineva relua conversatia. El parea sa asculte si chiar zambea sau radea la unele observatii, totusi nu a rostit niciun cuvant in timpul mesei; iar chipul sau purta inca acea stralucire si incantare singulare, ca și cum ar fi participat la un elixir divin. As fi putut sa maindoiesc de propria observatie, daca nu ar fi confirmat-o si altii."

       Ce idee putem lua cu noi, cand aflam despre oameni ca Walt Whitman, veniti parca dintr-o alta dimensiune, ca sa lase lumea mai buna in urma lor? Oricat de rari ar fi, ei le-au adus oamenilor,in toate timpurile si vremurile, speranta si dovada unor idealuri spre care sa priveasca. Ne-au aratat caDumnezeu vine spre noi cu fiecare gand frumos sau vorba buna, de fiecare data cand iertam sau facem ceva plin de iubire.

Cosmin Perţa despre Ninge la Iasnaia Poliana

„Fin observator al realității, Șerban Tomșa este un colecționar de personaje. De la cele excentrice până la cele comune, toate au consistența și naturalețea sfidătoare a persoanelor vii care ies din pagină în întâmpinarea ta, te iau și te plimbă prin acest Macondo românesc în care umorul și cruzimea, profunzimea și superficialitatea se îngeamănă. Prozator pursânge, Șerban Tomșa reușește să comprime în doar câteva pagini universuri întregi, fiecare cu atmosfera lui, fiecare cu mirosurile, gusturile și sunetele lui."

                                                            Cosmin Perţa 

                                       

Teodor Dună despre Casa noastră cea de toate zilele

Polifonic, centrifug, contrapunctic, Casa noastră cea de toate zilele e un roman al monologurilor, un straniu puzzle autosubminant, în care fiecare piesă în plus adaugă „întregului” doar propria ei absență. Întrucât cei care vorbesc aici dau senzația că au fost de la început morți. Nu niște morți biologici, ci niște morți în toate celelalte feluri posibile, care își dovedesc existența doar prin mecanica inimii și a instinctelor.

Dacă un Gogol ar fi scris o continuare a Sufletelor moarte în secolul XXI, în care cei „cumpărați”, cei de mult îngropați și cei de la început îngropați, ar fi putut să vorbească, cu siguranță acea carte ar fi semănat cu această „casă”, de fapt goală și imposibilă și verosimilă, pe care Șerban Tomșa o ridică pe ruinele unei lumi aproape cu totul dispărute. – Teodor Dună

A optsprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

Cărarea pierdută

De obicei uitata si neglijata, victoria launtricaa fost intotdeauna aspiratia cea mai nobila si triumful cel mai inalt. Reinhold Messner (n. 1944)este considerat cel mai mare explorator si catarator montan al tuturor timpurilor.Printre performantele sale unice in ascensiune se numara urcarea solitara a muntelui Everest fara masca de oxigen si escaladarea, in premiera mondiala, a tuturor celor 14 varfuri de peste 8.000 m.Am putea crede ca mandria si sensul vietii sale au fost aceste fenomenale performante. Dar iata ce ne spune acest om de exceptie: "Eu escaladez muntele dinlauntrul meu. Inteleg din ce in ce mai bine cat de limitat sunt. Ca fiinte omenesti, avem probleme, avem temeri. Nu caut sa cuceresc piscuri, ci sa dobandesc cat mai multe cunostinte despre temerile si sperantele mele, precum si despre natura fiintei omenesti."

Urmarind ceea ce se intampla in lumea noastra si modul in care fiecare pas inainte al civilizatiei pe care am construit-o striveste sau sparge ceva, se pare ca urmatoarea mare frontieraa omenirii nu este spatiul cosmic, ci spatiul din interiorul nostru.Refuzam adesea sa observam ca, in fiecare zi si cu fiecare lucru pe care il facem, cultivam partea luminoasa sau, deseori, partea intunecata din noi.Daca vom cauta, vom gasi multe exemple frapante, care ne minuneaza si ne arata resursele nemarginite ale universului nostru interior. Pentru o prezentare intr-un spatiu cat mai restrans, am ales unul singur – cazulmedicului Richard Moss. Intr-una dintre cartile sale (Fluturele negru), ne face cunoscute doua momente care merita toata atentia.Sa urmarim, mai intai, experienta iluminatorie care i-a schimbat viata:

"O lumina vie cuprindea totul, iar eu am inceput sa ma dizolv in lumea din jur. Eu si lumea din afara eram aproape imposibil de diferentiat, dar nu chiar contopiti. Totul avea semnificatie: pozitia pietrelor pe drum, zgomotul tevilor de apa din baie, toate pareau sa comunice cu mine. Nu ca as fi putut descifra comunicarea sau ca vocile ar fi avut un mesaj pentru mine; era mai degraba faptul ca toate lucrurile erau legate intre ele; toate aveau sens, dar nu din punct de vedere rational, ci pentru ca faceau parte dintr-un lucru viu. Intreaga creatie era o singura constiinta. Il slaveam pe Dumnezeu in pavajul drumului, in cosurile de gunoi, in iarba si in copaci.

Un dupa alta, iluziile vietii mele mi s-au perindat prin fata si am vazut ca pana si cea mai nobila dintre ele, cariera medicala si munca de vindecator si profesor, era fundamental egoista, cu scopul de construire a sinelui. Aveam nevoie sa aiba cineva nevoie de mine. In mod inconstient, aveam nevoie ca altii sa fie bolnavi, pentru a-mi sustine identitatea mea de medic si vindecator. Pe scurt, tot ce traiam eu, era o continua consolidare a sinelui: starile de spirit, fanteziile, sperantele si temerile, toata munca mea si in special cautarea unei noi constiinte mai inalte, toate acestea erau forme ale iubirii de sine. Cel mai greu a fost sa inteleg ca nu am iubit niciodata un om pentru el insusi. Ca narcisismul nu este simpla vanitate, este vocea eului care se felicita subtil pe sine, esenta divizarii, a constiintei subiect-obiect. Privim in oglinda vietii si nu ne vedem decat pe noi insine.

In prima faza a deschiderii am avut parte de foarte mult disconfort fizic si de o senzatie psihica de perturbare si confuzie.

Intentia, oricat de nobila sau de inspirata, este intotdeauna dictata de eu, reflectand o dorinta. Ea creeaza o tensiune, imparte realitatea in poli, pozitiv si negativ, si il neaga in ultima instanta pe Dumnezeu ca perfectiune. Cand intelegem asta avem de-a face cu un paradox profund, care ne poate crea senzatia ca suntem complet inutili si lipsiti de speranta sau motivatie, si totusi suntem mai aprope ca oricand de un nou potential al constiintei. E un moment dificil si periculos, o noapte intunecata.  In acest punct, intentia face loc consacrarii, adica slujirii lui Dumnezeu. Intreaga existenta devine venerare.

La inceput am crezut ca iubirea neconditionata este ceva ce ar trebui sa facem cu totii. Dar era doar o culme a egoismului si o greseala obisnuita a miscarii New Age. Iubirea neconditionata este un principiu aflat la baza organizarii Universului, o intelegere care se produce in momentul realizarii. In dimensiunea caracterizata de spatiu, timp si cauzalitate, iubirea neconditionata nu exista.Recunoscandu-mi egoismul si interesul personal in raport cu acest standard, am descoperit ca incep sa ma eliberez din ce in ce mai mult de atitudinea egocentrica. Imi observam intentia de a face bine, nevoia de recunoastere, presupunerile pe care le faceam cu privire la motivele si implicarea mea. Era o constiinta de sine dureroasa, dar nu m-am lasat oprit de nimic. Aceasta a devenit un exercitiu de constienta. Am inceput sa-mi dau seama ca nu stiu nimic, toate erau doar ganduri. Ca urmare, puteam face un singur lucru: sa-mi pastrez constiinta treaza. Ramaneam cu constiinta treaza si in acelasi timp aveam increderea ca se petrece ceva dincolo de mine, ceva mult mai pur. Astfel a inceput intuitia mea profunda a Divinitatii. Confruntat cu aceste iluzii, am ramas cu o senzatie de gol si de intuneric. Am devenit cumplit de introvertit, pe muchia a ceea ce parea a fi cea mai adanca suferinta. Ea a  trezit la viata o energie mai inalta. Cateva saptamani mai tarziu a avut loc desteptarea, si atunci am cunoscut direct, pentru prima data, iubirea neconditionata."

        In urma acestei experiente, munca de vindecator a medicului Richard Moss va continua intr-un alt mod, la alt nivel de intelegere si de conectare cu pacientii. Fenomenele subtile si surprizele magice faceau parte integranta din noua viata.Am ales un exemplu, pe care l-am putea numi Miracolul Laurei:

"Era a doua zi a conferintei. Laura canta de cateva ore un imn din copilarie, repetandu-l la nesfarsit. Dintr-o data, felul in care canta s-a schimbat. Laura se simtea ca si cum  ar fi incetat sa mai cante. Ea era cantecul. S-a trezit ridicata in picioare, cu bratele inaltate spre cer si cu capul arcuit pe spate. Mainile nu i se terminau la varful degetelor, ci se prelungeau in aer, in cer. Aerul si cerul erau vii, iar ea se contopise cu ele. Pamantul, picioarele, corpul, bratele, cerul, cantecul, cantareata – toate erau o singura fiinta vie. Laura nu se gandea la ceea ce se intampla, ci s-a lasat pur si simplu absorbita. Fiinta ei era totuna cu experienta pe care o traia.A doua zi, cancerul ei la ficat, aflat in faza finala, disparuse. Metastaza intestinala de marimea unui grepfrut, pe care o sustinea cu mana, disparuse. Trei zile mai tarziu, si-a dat seama ca, pentru prima oara in 38 de ani, nu si-a facut injectia cu insulina. In saptamana urmatoare, toate complicatiile secundare ale diabetului si cancerului de care suferea – insuficienta renala, lichid la plamani, tumori la nivelul nodulilor limfatici, orbirea partiala, absenta oricarei senzatii la nivelul mainilor si picioarelor, dependenta la analgezice – au disparut. Chiar si cele cateva degete de la picioare, fracturate recent, s-au vindecat complet in cateva zile. Dupa cateva luni, la vizita de rutina la oftalmolog, a aflat ca retina ei, mai inainte dezlipita, se refacuse complet.

Laura era stralucitoare; din corpul ei se revarsa o prezenta palpabila, aidoma unei flacari delicate, si intreaga perceptie asupra vietii i se transformase radical. Avea 5o de ani, dar arata aproape ca o adolescenta.  Am comparat o fotografie facuta cu trei zile inainte de conferinta cu una facuta imediat dupa experienta. Era aproape imposibil sa-ti dai seama ca in ambele fotografii era aceeasi persoana. Cand a venit la conferinta, invitata de medicul ei, a sperat ca va gasi putina energie ca sa poata muri. Ce se intamplase, de fapt? Pentru putin timp s-a simtit constiinta pura si aceasta intelegere a transformat-o. O schimbare radicala apare numai in momentele in care ne percepem identitatea perfecta, aceea de constiinta.Transformarea a continuat sa se desfasoare, dincolo de grijile fizice. Se trezea plangand ore intregi, fara un motiv aparent. Simtea “vantul” curentului spiritual sufland prin ea. Luni de zile i-a fost greu sa faca activitati care cereau planificare sau concentrare. In primele cateva saptamani, corpul ei a inceput sa se curete, printr-o diaree oribil mirositoare si usoare crampe intestinale.Multi oameni erau dispusi sa creada ca vindecarea ei era posibila, dar nu puteau admite ca asta se intamplase intr-un cadru spiritual netraditional. Unii credeau ca de vreme ce Isus nu fusese invocat, vindecarea ei era opera diavolului. Medicii au asteptat si asteapta si acum revenirea bolii, incat “realitatea” lor sa poata ramane neamenintata si neschimbata.

Dar cine fusese Laura inainte? Era implicata intr-o cariera orientata catre servicii si afunsese chiar in varf. Timp de cativa ani, a fost presedinta unuia dintre cele mai mari sindicate din tara si fusese votata de doua ori femeia cea mai remarcabila a anului in domeniul ei. Viata ei era plina de provocari si o traia cu intensitate. Cancerul aparuse tocmai in aceasta centrala energetica. A fortat-o sa capituleze, s-a pensionat si s-a intors la locul copilariei ei, impacata cu gandul mortii.

Dar dupa?Laura si sotul ei si-au vandut casa si au dat o buna parte din lucrurile pe care le posedau. Au cumparat o rulota, ca sa poata calatori. Pensiile lor le ajungeau daca traiau simplu. Ea spunea: 'Cand viata e atat de plina de vitalitate, cine mai are nevoie de toate lucrurile astea?' Viata lor a devenit o miscare continua din loc in loc, cu poapasuri de luni de zile, pentru a-si oferi serviciile oriunde era posibil."

Parerile sunt printre putinele lucruri de care nu ducem lipsa, dar daca as fi intrebat ce cred despre cele doua exemple, as spune ca le vad doar ca o scurta privire pe sub suprafata lucrurilor, doua momente in care fiinta si-a regasit cararea pierduta, recunoscandu-si fiintarea.Cautand explicatii erudite, ca sa ne simtim mai destepti, vom sustine si vom ranforsa iluzia mintii analitice. Dupa 100 de analize, inca vom mai analiza. Ne va lua tot restul vietii si nu se va schimba nimic calitativ.Daca as fi intrebat si despre aspiratia oamenilor catre aceste realizari, as spune ceva si mai putin agreabil: Oamenii doresc sa se trezeasca, dar vor versiunea lor de trezire. Doresc, de fapt, sa fie fericiti in starea lor de vis.

O parere mai transanta ne-a ramas de la Anthony de Mello (1931 - 1987), un preot indian iezuit, care a vazut mult mai departe decat traditia si limitele propriei religii –  motiv pentru careVaticanuli-a cenzurat sau interzis scrierile. Cartile publicate, seminariile si cursurile sale au fost, insa, cunoscute si apreciate peste tot în lume. Iata cum isi incheie prima expunere (Trezirea) din celebra sa carte,Constienta. Capcanele si sansele realitatii: "Cei mai multi oameni iti spun ca vor sa treaca de gradinita – dar sa nu-i crezi. Nu-i crede! Tot ce vor de la tine este sa le repari jucariile sticate. 'Da-mi inapoi sotia. Da-mi inapoi slujba. Da-mi inapoi banii. Da-mi inapoi reputatia mea, succesul meu.' Asta este ce vor ei; vor alte jucarii in locul celor vechi."

A şaptesprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

O poveste diferită despre noi înșine

Filosofia yoga vorbeste despre doua stari de constiinta mistica (samadhi): extazul legat de o forma (savikalpa samadhi) si extazul fara forma (nirvikalpa samadhi). In primul caz, sinele coexista cu lumea pe care o percepe, ca parte dintr-un intreg. Al doilea caz este cea mai inalta manifestare a constiintei, in care "eul" este absorbit de realitatea absoluta. Ramane doar oceanul de extaz si iubire, in care eternul "acum" este sursa tuturor lucrurilor. Sa urmarim modul in care aceste "stari de gratie" deschid ferestre catre un nivel existential unificator si atat de profund, incat cuvintele sunt incapabile sa-l descrie. Primele patru exemple le-am extras din cartea Trezirea din somnul constiintei, a unui lector in psihologie si spiritualitate, dr. Steve Taylor (n. 1957), el insusi cu experiente personale iluminatorii.

Un preot crestin (reverendul Leslie Whitehead) era in tren, cand tot compartimentul s-a umplut de lumina."Am simtit ca totul era bine pentru omenire. Toti oamenii erau fiinte glorioase si stralucitoare care, in cele din urma, aveau sa patrunda intr-o bucurie incredibila.Ma poseda un sentiment neobisnuit, coplesitor si plin de extaz. Iubeam pe toata lumea din compartimentul in care ma aflam. As fi murit pentru oricare dintre oamenii aceia."

       Un student se afla in sala de asteptare a unei gari, cand a devenit constient de un curent misterios, care strabatea incaperea. "M-am uitat la feţele celor din jurul meu si pareau imbibate de o stralucire interioara. Am trait, in clipa aceea, un sentiment de inrudire cu fiecare persoana de acolo. Mi-am pierdut orice simţ al identitatii personale.Oamenii aceia nu imi mai erau straini, nu mai erau indivizi separati, fiecare inchis in propria sa lume, divizati de toate barierele conventiilor sociale si ale exclusivismului personal. Eram una unii cu altii si cu Viata pe care o traiam in comun."

Autorul povesteste si una dintre experientele sale: "Mergeam cu masina la serviciu, cu un sentiment de calm si cu mintea deschisa la ceea ce simteam in jur. Dintr-o data, dualitatea a disparut iar eu am devenit tot ce era in jurul meu, aerul, copacii, drumul catre autostrada, totul."

In timpul unei meditatii, poetul din perioada victoriana, Alfred Lord Tennyson isi pierde simtul separarii si devine parte din fundalul spiritual, fara forma, al universului. "Individualitatea in sine parea sa se dizolve si sa dispara intr-o fiintare infinita –si asta nu era o stare confuza, ci cea mai limpede, cea mai sigura dintre cele sigure, extraordinara si dincolo de cuvinte – in care moartea era o imposibilitate de care aproape iti venea sa razi. Iar pierderea personalitatii nu parea o extinctie, ci singura viata adevarata."

Scriitorul mistic Paul Brunton  (1898 - 1981) a calatorit in India si in Egipt, cautand intelepciunea spirituala. Avea sa scrie mai multe carti despre yoga si inteleptii intalniti si, in final, avea sa ramana in India, ca discipol al vestituluiintelept Ramana Maharshi. Descrie ce i s-a intamplat alaturi de acesta, intr-o seara de meditatie: "Mintea se inalta intr-o sursa transcendentala. Creierul a trecut in suspendare completa, asa cum se intampla in somnul profund, dar cu toate acestea, nu exista nici cea mai mica pierdere de cunostinta. Sinele inca mai exista, dar era un sine schimbat, stralucitor. Ceva mult superior personalitatii neimportante care eram, o fiinta mult mai profunda si mai divina se inalţă in constiinta si devine eu. Cu ea soseste un sentiment uluitor, de libertate absoluta. Ma aflu in afara marginii lumii constiintei. Planeta care m-a adapostit pana acum dispare. Sunt in mijlocul unui ocean de lumina incandescenta. Aceasta – o simt mai degraba decat o gandesc – este materia primordiala din care sunt create lumile, prima stare a materiei. Se intinde intr-un spatiu infinit, nespus, incredibil de viu."

        Un clarvazator si medium cu renume, James Van Praagh (n.1958), crescut intr-un mediu religios care-i provocase multe indoieli asupra credintei, dorea cu intensitate sa afle daca exista si cum arata adevaratul Dumnezeu. "Cererea mea si-a primit raspunsul cand aveam 8 ani. Intr-o dimineata, pe cand stateam in pat, am simtit o puternica rafala de aer rece cum trece prin fata mea. Brusc, am fost inundat de un sentiment coplesitor de pace, iubire si bucurie. Desi nu exista nici o voce bubuitoare (asa cum era adesea descrisa in Biblie) care sa-mi raspunda la intrebari sau care sa-mi dezvaluie adevarul, stiam ca aceea era o viziune al lui D-zeu. Stiam, de asemenea, ca as face orice ar fi nevoie pentru a trai din nou acel sentiment de bucurie. Am inceput sa inteleg ca viata era cu mult mai mult decat ceea ce fusesem invatat si mult mai mult decat puteam vedea cu ochii fizici."

Mai tarziu, pe cand urma seminarul teologic, avea sa aiba din nou revelatia unui Dumnezeu total diferit de imaginea pe i-o inoculase Biserica. "S-a intamplat in Saptamana Patimilor, mai precis in Vinerea Mare. Toti studentii trebuiau sa mediteze in fata monstrantei (o cruce special ornamentata). Stateam in incaperea micuta privind fix aceasta opera de arta impodobita cu flori. Am continuat s-o privesc si dupa 20 de minute am devenit constient ca D-zeu se afla in acea camera. Nu ca o figura concreta alaturi de mine, ci ca un sentiment de pace si liniste inauntrul meu. Era exact acelasi sentiment pe care il traisem cand aveam 8 ani. Din nou am simtit ca aceasta era dovada pe care o cautam. Era in mine si vorbea in inima mea, nu prin cuvinte, ci printr-un sentiment de o incredibila iubire pe care Dumnezeu o avea pentru mine si la care luam parte. Era iubire si lipsa judecatii critice, intelegere si acceptare, dreptate si onestitate. Am inteles ca aceasta prezenta a lui Dumnezeu nu putea fi gasita doar intr-un seminar sau intr-o biserica, ci pretutindeni si in tot. Din acea zi nu am mai pus niciodata la indoiala existenta lui Dumnezeu. Era de ajuns sa privesc in inima mea pentru a-l vedea pe El. Mi-am descoperit propriul simt de sine, care imi lipsise inainte. Dupa aceasta experient nu m-am mai simtit niciodata obligat sa termin seminarul. Stiam ca nu mai aveam nimic de invatat acolo. Nu mai puteam continua sa ador un Dumnezeu impovarat de regulie Bisericii. Nu mai puteam crede intr-o mitlologie centrata pe vinovatie si pedeapsa."
          La varsta de 17 ani, medicul, muzicianul si invatatorul spiritual Jean Klein(1912 - 1998) a experimentat o prima „trezire a constiintei”, pe care o descrie astfel: "Asteptam, intr-o dupa amiaza calduroasa, venirea unui tren. Nu era nimeni pe peron, iar peisajul nu ma atragea in niciun fel. Era liniste. Trenul intarzia, iar eu aveam sentimentul ca astept fara a astepta; eram relaxat si mintea era linistita, fara niciun gand care sa-mi capteze atentia. La un moment dat, un sunet neobisnuit m-a facut sa devin constient de linistea din jurul meu. Nu era o liniste obiectiva de care devenisem constient, asa cum adeseori se petrece cand ne aflam într-un loc calm unde, brusc, un sunet strapunge tacerea. Devenisem constient de acea liniste şi pace aflata dincolo de linistea exterioara. Era ca o stare interioara de fundal, care m-a ajutat sa devin un martor atat in ceea ce priveste evenimentele lumi interioare, cat si in cazul celor exterioare."

Este semnificativ si un alt moment pe care si-l aminteste acest om, care avea sa traiasca intr-o permanenta iluminare:

"Intr-o dimineata, intre somnul profund si trezire, am avut sentimentul disparitiei tuturor reziduurilor 'eu-lui' meu, fiecare din aceste reziduuri fiind convins, pana in acel moment, ca el este cel care executa, cel care traieste, cel care sufera sau este fericit. Toate acestea au disparut complet si am fost cuprins, in deplinatatea constiintei mele, de o lumina atotpatrunzatoare. Aceasta a fost trezirea la Realitate, in acel 'Eu sunt' inefabil. Am stiut atunci, pentru prima oara, ca sunt cu adevarat prezent, nu ca un concept, ci ca o fiinta divina aflata in afara conditionarilor timpului si spatiului. In aceasta stare, aflata dincolo de toate coordonatele cunoscute, non-stare de fapt, am trait cea mai deplina libertate si fericire"

Comparand traiul obisnuit cu aceste exemple de elevare spirituala, putem pastra doua idei pretioase. Marele intelept Ramana Maharshi ni le-a transmis prin cuvinte simple: "Toti oamenii sunt egali, dar unii sunt treji si altii viseaza."Si a mai adaugat ca "Toate calitatile bune se trezesc in mintea treaza."

Iar daca ne intrebam daca sunt multi oameni "treji", ne-araspuns deja zeul suprem Krishna: "Dintre mii, abia daca exista unul care Ma cauta. Iar dintre aceia care cauta, abia unul daca Ma cunoaste."

A şaisprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

Întalnirea cu tine, cel necunoscut

Celebrul psihoterapeut Carl Gustav Jung observase bine dedesupturile personalitatii umane atunci cand afirmase: „In fiecare dintre noi mai este cineva pe care nu-l cunoastem.” Urmarind ce ne povestesc doi indrumatori spirituali,cu o vasta cultura generala, vom afla cat suntem de tributari unor sedimentari subconstiente, care ne conduc viata.

Sa contemplam, mai intai, partea luminoasa a unei experiente transpersonale, descrisa de Tom Kenyon –compozitor, vindecator, psihoterapeut, scriitor, medium. "Imi amintesc o intalnire neasteptata cu universul holografic, pe cand aveam douazeci de ani. Era in amurg si eram cuprins de o profunda stare de calm. Tocmai terminasem de invatat la una dintre materiile pentru facultate si ma hotarasem sa fac o plimbare prin parc. Pe cand urcam un mic deal, am vazut un sir de masini pe strada de jos. Farurile din fata erau aprinse si in lumina crepusculara semana cu un brad de Craciun miscator. Brusc, am putut sa-i simt pe soferi intr-un fel care sfida logica. Le-am simtit sperantele, dorintele, visurile, fricile. Multi se intorceau acasa dupa slujba. Pe unii ii asteptau niste case goale, pe altii, familiile. Inima imi era plina de imensitatea perceptiei si am observat ca aerul era umplut de un fel de energie. Acest tip de experienta era nou pentru mine, cel de atunci, si nu aveam un limbaj pentru a-l descriere. Dar am simtit iubirea. Am simtit ca si cum fiecare atom din lume stralucea de iubire si, intr-un fel inexplicabil, acea iubire incerca sa ajunga la toti, la toate fiintele. Ajungea la mine, la strainii ce-si conduceau masinile spre casa, la pasarile din copaci, chiar si la soarecii din iarba, sau la greierii ce cantau in amurg. Totul a durat cam o ora. Apoi, sentimentul interconexiunii a inceput sa dispara. M-am plimbat catre casa, cuprins inca de starea de pace de la care pornise tot. Dar mintea mea se intreba: 'Cum se putea ca ceva cum e iubirea, sa existe chiar in atomii universului?' Am auzito voce care-mi spunea: 'Nu te mai poti intoarce niciodata.' De atunci, am ajuns sa inteleg ca acea stranie iubire atotcuprinzatoare este reala."
        Acum, sa vedem si contraponderea acestor momente inaltatoare. Acupuncturistii si psihofiziologii stiu ca emotiile suprimate sunt, uneori, “stocate energetic” in organele fizice ale corpului. Unele experiente transformatoare intense descarca aceste energii inmagazinate in sistemul corp-minte.Sunt relevante doua momente, povestite tot de Tom Kenyon.

        "Una dintre experientele mele personale legate de toxicitatea emotionala a avut loc cu multi ani in urma, pe cand participam la niste sesiuni de tehnici de respiratie, conduse de un terapeut.In timpul uneia dintre primele intalniri, am avut senzatia ca sunt inundat de o lumina alba si am trait un puternic sentiment de iubire neconditionata; apoi am iesit din starea de visare, izbindu-ma de un zid de amintiri adanc reprimate.Timp de un minut, am respirat conform unui tipar de respiratie, iar in urmatorul moment am fost prins in spirala unui tumult emotional. Mintea mea a fost catapultata in trecut, intr-o serie de amintiri timpurii; apoi, subit, m-am simtit rau. Propria-mi respiratie imi mirosea urat si aveam un gust amar in gura.Pe masura ce instructorul meu ma ghida prin aceasta mocirla emotionala, am avut, dintr-o data, o ciudata senzatie mentala – ca o alta versiune de-a mea statea langa mine si vomita. Aceasta ciudata experienta atat de vie a durat cateva minute, apoi, cand dublura mea si-a golit in intregime stomacul, suferinta fizica pe care o simtisem a disparut brusc.De atunci, am observat ca persoanele aflate sub influenta unor amintiri cu o mare incarcatura emotionala negativa, care fac anumite terapii sau trec prin anumite experiente intense, au, uneori, impulsul de a vomita – se poate intampla si fizic acest lucru. Ei vorbesc despre un gust amar sau metalic pe care il simt in gura si/sau un miros neplacut, atunci cand elibereaza emotii suprimate. Eu presupun ca, intr-un anume fel, emotiile negative se transpun intr-o energie subtila care are proprietati toxice. Iar uneori, aceste toxine energetice pot fi percepute prin gust si miros. Dupa parerea mea, daca aceste energii sunt mentinute mult timp in tesuturi, ele pot avea efecte distrugatoare asupra sanatatii celulelor."

"Acum cativa ani, eram in Kathmandu, Nepal, si eram initiat de un maestru tibetan Powa, care traise multi ani in sihastrie, in Tibet. Puteam simti un suvoi intens de energie subtila care se misca catre mine, pe masura ce maestrul recita din textele stravechi.La un moment dat, catre finalul initierii, am simtit o infuzie clara de lumina alba, pura, care se misca prin toate chakrele mele si prin reteaua de nadis-uri. In prezenta acestei lumini, am intrat intr-o stare de extaz.Dupa ce initierea s-a incheiat, prietenul meu mi-a tradus ultimele instructiuni ale maestrului, care spunea ca aceea fusese o initiere puternica si ca era posibil sa am o purificare la nivel fizic.Am plecat de la locul initierii si m-am intors in camera de hotel, pentru a face din nou meditatia, ca sa-mi reamintesc etapele. Uitasem ultimele cuvinte ale maestrului; am facut un dus si m-am bagat in pat. In mijlocul noptii, m-am trezit bolnav de moarte. In locul fluxului luminos, am simtit prin nadis-urile mele o energie lichida, intunecata, maloasa, care iesea din mine. Nadis-urile mele nu mai erau luminoase, erau pline de namol, de negativitate neprocesata, de conflictele mele nerezolvate, de obstacole si mizerii. Eram plin pana la refuz cu propria mea mizerie. Apele constiintei mele fusesera tulburate, iar noroiul de la fund fusese involburat si iesise la suprafata.Imi era greata si aveam o durere de parca imi crapa capul. Nu aveam energia necesara pentru a ma da jos din pat, nici chiar pentru a merge sa vizitez Bodinath, inainte de plecarea cu avionul, desi acesta este unul dintre cele mai sacre situri ale budistilor tibetani.Dupa vreo opt ore de greata intensa si alte patru ore de stare proasta generala, totul s-a rezolvat de la sine."

Continuand sondajul in tenebrele complexitatii umane, sa uramarim o "intalnire cu sinele", intermediata de plantele halucinogene: Am sintetizat o intamplare povestita de Stuart Wilde (1946 - 2013) - scriitor si indrumator spiritual, personaj captivant, inzestrat cu capacitati extrasenzoriale. 

“Ma aflam la o intalnire samanica, intr-o padure. Dupa cateva inghitituri dintr-o “bere druidica”, m-am trezit in afara corpului, la vreo doi metri deasupra lui. Mai avusesem experinte extracorporale, insa numai dupa ce intram in transa.Puteam vedea prin padure liniile aurii lasate de memoria celor care mai trecusera pe acolo si identitatea oscilatorie a arborilor.In primul rand puteam vedea adevarata identitate a insotitorilor mei umani – adevaratele lor sine launtrice – si nu ceea ce proiectam eu asupra lor si ceea ce proiectau ei in lume prin corpul si personalitatea lor.Am vazut multa emotie, o buna parte fiind ascunsa. La inceput mi s-a parut comic. Priveam de sus, in timp ce unul dintre ei vorbea si zambea, insa ii puteam vedea mintea subconstienta, persoana sa si energia spirituala deodata. Parea ca toti isi puneau pe fata un zambet vesel, pentru a ascunde suferinta, nelinistea si frica din vietile lor. Le vedeam emotiile ascunse, limpede ca lumina zilei.

Dupa catva timp, toate acestea au inceput sa ma tulbure. Vazusem cat de mult ii raneste viata pe oameni. Nu era o intelegere intelectuala, ca atunci cand esti alaturi de suferinta celorlalti. Era o cunoastere interioara foarte profunda, care trezea intens sentimentul de compasiune naturala. Am vazut cum viata este atat de infricosatoare pentru oameni si am perceput suferinta pe care acestia sunt nevoiti sa o acopere zi de zi, doar pentru a putea face fata. Am putut vedea singuratatea pe care o simteau acesti oameni din cauza separarii dintre semenii lor si separarii de viata, distanta pe care o creau intre ei si ceilalti pentru a mentine imaginea ego-ului si a masca suferinta. Fiecare dintre ei era ca o insula. Sufereau de lipsa fortei vitale, ca si cum n-ar fi primit oxigen. Si totusi, eu eram insotit in padure de niste persoane foarte constiente, lucide, care au lucrat mult cu ele insele. Cu toate acestea, separarea era inca foarte vizibila si le provoca atat de multa tristete, incat am fost de-a dreptul uimit. Orice judecati as fi avut in trecut in legatura cu lipsa de sinceritate  a oamenilor, cu slabiciunile si lipsa lor de curaj, acum le vedeam intr-o cu totul alta lumina. Fiecare dintre tovarasii mei pareau ca niste prizonieri incatusati de o imprejurare ingrozitoare. Primul meu impuls a fost sa plang. Imi doream sa-i descatusez cumva. Apoi, am constientizat ca si eu aveam legat de glezna acelasi lant. Groaznic! Intr-un fel, mi s-a parut ca intreaga mea existenta de invatator spiritual a fost o pierdere de timp.Daca ati judecat vreodata un dependent de alcool sau de droguri, sau o persoana cu obsesii, incepeti sa va cereti iertare.

Mi-am vazut si partile bune din viata, daratentia imi era atrasa preponderent de cele nefericite – vibratii ale umbrei, cu toata enormitatea ei.De-a lungul a 12 ore am vazut fiecare sentiment-umbra pe care l-am avut vreodata. Am vazut cat de mult atitudinea mea nu se baza pe principiile spirituale pe care ajunsesem sa le accept. Am vazut cum umbra si impulsurile sale inabuseau o mare parte din natura pozitiva a incercarilor de a face bine. Jung a spus ca a fost ingrozitor cand si-a intalnit propria umbra. Acum stiu prin ce a trecut. Eram afectat, epuizat si inca infricosat de ea. Imi amintesc de rugaciunea pe care am tot repetat-o acolo, in padure: 'Doamne, nu ma lasa sa mor inainte sa repar toate astea'."

  Daca vom cauta ceva de retinut din experienta celor doi exploratori ai constiintei, ne vom intoarce iarasi la una din observatiile lui Karl Gustav Jung: "Viata noastra constienta nu este decat o coaja de nuca plutind pe oceanul inconstientului nostru."Cand patrundem in labirintul tainic al necunoscutului din noi, deschidem un proces purificator care ne supune la o grea incercare. Cum sunea inteleptul indian "Papaji" (Harilal Poonja:1910 - 1997), "Toti zeii si demonii trecutului tau te vor revendica atunci cand te trezesti". Este pragul caredeschide cararea reintoarcerii noastre la divinitatea din care ne-am nascut: “Ce minunat creste lotusul, in mizeria de pe marginea drumului!" (Dhammapada  - scriptura in care se crede ca sunt cuvintele lui Buddha insusi).

A cincisprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

Setea de întregire

Atunci cand il constientizam, sentimentul separarii,amplificat de consecintele si limitarile care deriva din el,devine deprimant si dureros. Confruntati cu aceasta brutala luciditate,oamenii incearca sa se sustraga momentelor acute ale "trezirii".Si mijloace sunt destule: isi fac de lucru, deschid televizorul sau Internetul, isi suna prietenii, fac o plimbare, adera la grupuri sportive, artistice, religioase, politice, de caritate, orice.In cazurile mai putin norocoase, oamenii se refugiaza in dependente distrugatoare sau cad in depresii insuportabile. Cand neasteptata scanteie interioara se aprinde, nu putem scapa definitiv sau pentru mult timp de intalnirea abrupta cu noi insine.Nici speranta ca stiinta si progresul spectaculos al civilizatiei noastre ne vor rezolva incertitudinea si alienarea launtrica nu ne poate amagi. Vom simti, intuitiv, ca modelul materialist al lumii, la fel de inchis in el insusi, nu ne poate ajuta pentru ca nu-si poate transcende frontierele catre nivelul, infinit mai subtil, al fiintei. Este modelul care exclude tocmai esenta vietii silasa pe dinafara marile intrebari. Singura certitudine, cu  care ne nastem si ne insoteste restul vietii este sentimentul "eu sunt". Este singura cunoastere care nu poate fi contrazisa, fiindca pana si negarea ei i-ar demonstra existenta.Dincolo de "eu sunt",intelegerea noastra este minata de sirul nesfarsit al "de ce-urilor" fara raspuns.Filozoful si psihologul american William James (1842 - 1910) observase limitele orizontului nostru atuncicand afirmase ca "dovezile in favoarea lui Dumnezeu si a vietii de dupa moarte sunt egale cu dovezile necredintei".

Este important, insa, sa observam ca lumea neinsufletita si goala a modelului materialist, in care materia genereaza constiinta, devine plina de sacralitate si bucurie existentiala atunci cand inversam ipoteza, privind lumea materiala ca o proiectie a constiintei. Sunt oameni care aleg, intuitiv, aceasta perspectiva, cu o convingere care nu mai are nevoie de demonstratii –asa cum acceptam faptul ca "suntem". La nivel colectiv, putem observa contrastul celor doua perspective prin exemplul unor triburi, pe care europenii le-au descoperit si, dupa vechiul obicei,le-au supus cu brutalitate. Un sef de trib indian american, i-ar fi sus lui Carl Jung ca albii pe care i-a intalnit ii pareau tensionati si nefericiti: "Ei cauta mereu ceva. Sunt mereu nelinistiti si nemultumiti. Nu stim ce vor ei. Credem ca sunt nebuni."In timp ce, pentru ei,lumea era armonioasa si plina de bunavointa, lucrurile erau vii, impregnate de stralucire si de un sens intrinsec.Exista si acum triburi care traiesc intr-un ocean de spirit, in care insatisfactia interioara este inlocuita de pace si bucurie launtrica.

O constatare este si faptul ca accesul la o dimensiune mai inalta a constiintei incorporeaza o reconsiderare avalorilor si prioritatilor vietii.Calugarul dominican Toma de Aquino, care avea sa fie sanctificat, a avut o experienta mistica in timpul unei liturghii, in 1273, care a pus capat activitatii lui de savant.S-a intamplat cu doar cateva luni inaintea decesului. Nu a mai scris nimic, iar când secretarul sau l-a indemnat sa-si continue lucrul lamarea operaSumma theologiae - Suma teologica, a raspuns: "Nu pot, pentru ca tot ceea ce am scris mi se pare ca sunt paie."

Sa vedem cum descrie diferenta dintre cele doua nivelede constiinta un medic psihoterapeut francez, Patrick Drouot. Inzestrat cu simturi suprasenzoriale, el a fost cercetat si in celebrul laborator american intemeiat de Robert Monroe. "Eram asezat la masa, pierdut in visare, cand in sala de mese a intrat un mic grup de barbati si femei, argentinieni si americani, care discutau. Nu am realizat ce mi se intamplase, dar dintr-o data totul a fost absolut limpede pentru mine: eu existam pur si simplu. Timpul s-a oprit si totul a fost amplificat, gesturile, atitudinile, detaliile vestimentare, insasi existenta acelor persoane devenise un lucru minunat. In timp ce-i observam fascinat, am perceput o luminozitate diafana inauntrul si in jurul fiecarei persoane din acel grup. Cu toate acestea, mi-am dat seama simultan ca nu erau nimic mai mult decat niste fiinte adormite, inconstiente in natura lor luminoasa. Forta vitala a fiecarei fiinte parea prinsa in capcana unui fel de cochilii, care impiedica orice contact cu realul si tot ceea ce ar fi putut fi iluminat de catre constienta pura era cenusiu si parca lipsit de viata. Am realizat ca acolo exista aparenta exterioara a vietii, dar ca interiorul nu era decat o cochilie goala. Cu cateva secunde inainte fusesem exact ca ei. Am inteles atunci ca cele doua stari de existenta nu sunt separate decat de o granita diafana si apoi am simtit, fugitiv, ca voi uita aceasta stare diferita, atat de reala. Incepeam sa inteleg ce am putea fi si ce am putea face din vietile noastre."

Cand oamenii cu convingeri religioase au experiente extatice, incearca sa le interpreteze in termeni teisti. Mistica crestina Angela de Foligno, din secolul al XIII-lea, descrie una dintre viziunile ei: "Ochii sufletului meu s-au deschis, iar eu am vazut plenitudinea lui Dumnezeu, in care cuprindeam toata lumea; si acolo n-am vazut nimic altceva decat Puterea divina intr-un fel indescriptibil, incat dintr-o prea mare minunare, sufletul a strigat cu voce tare, spunand: 'Aceasta lume e plina de Dumnezeu'." Aceasta calugarita franciscana simtea si imposibilitatea limbajului de a reflecta tulburarea extatica pe care o resimtea in suflet si se plângea ca nu poate gasi un mod satisfacator de exprimare a adevarului care ii venea de la Dumnezeu.Este interesant si faptul  ca nu a fost dintotdeauna de partea credintei. S-a maritat foarte tanara, a avut mai multi copii si a dus o viatalibertina, cu numeroase legaturi extra-maritale,vinovata de diferite sacrilegii. Pana cand, intr-un singur an, i-au murit mama, sotul si fii. Implinise vârsta de 38 de ani si incepuse sa simta remuscari pentru 'pacatele' ei din tinerete. Dupa o viziune cu sfantul Francisc isi doneaza averea, se calugareste si, mai tarziu, avea sa fie beatificata pentru devotiunea si zelul cu care s-a dedicat saracilor si celor in suferinta.
        Este relevanta si marturisirea unui cautator spiritual, carea trait “inaltarea si caderea"dupa o ceremonie cu ayahuasca. In prima zi a experimentat o relaxare profunda. A doua zi a contemplat inaltarea – existenta libera, neconditionata: “Am vazut ca in esenta suntem iubire si pace sublima, pentru prima oara in viata mea am experimentat iubirea si compasiunea neconditionata fata de mine insumi si fata de semenii mei. Si chiar daca nu sunt capabil sa fiu asa cum am descris, ma accept acum

pentru ca am vazut limitarea conditionarii umane dar si potentialul pe care-l avem prin insasi esenta naturii noastre.” A treia zi, insa, s-a confruntat dureros cu abisurilesubconstientului sau: “Mi-a aratat adancurile din mine. M-a cufundat in formele conditionarii pe care le-am vazut din exterior cu o noapte inainte. Insa nu mai aveam relaxarea si acceptarea de atunci si cu cat imi doream sa se termine, cu atat se prelungea totul. M-am chinuit in intuneric vreo 12 ore, totul se naruia si nimic nu mai avea sens. Cautam intelegerea si eliberarea avuta in experienta anterioara, dar tot ce am primit a fost zbucium interior amplificat de zeci de ori, tortura la nivel emotional.

M-a umilit si parca imi spunea: Ieri te-am inaltat si ti-am aratat cine esti, acum te cobor sa-ti arat problemele pe care le ai. A fost greu si epuizant.”

Desi succinta, prezentarea si micile exemple subiacente ne pot arata, totusi, cevaimportant –o observatie pe care a facut-o scriitorul britanic Aldous Huxley (1894 – 1963): "Misticii constituie canale prin care o mica parte a realitatii este filtrata spre universul nostru uman de ignorantasi iluzii. O lume total anti-mistica ar fi oarbasi dementa. Iar in prezent ne aflam foarte inaintati, primejdios de inaintati,in intuneric."