Prieteni pentru totdeauna: Marin Neagu

 

Am spus şi cu alte prilejuri că sunt obsedat de ideea de solidaritate şi consider prietenia drept una dintre înaltele valori morale care ne definesc ca oameni. Încep astăzi un ciclu de evocare a prietenilor pe care i-am avut şi îi am.

Încep cu Marin Neagu, pe care l-am cunoscut mai întâi în armată şi după aceea, mai bine, în facultate, când am fost o vreme şi prieteni nedespărţiţi.

Marin era un băiat brunet, cu o privire ageră, ce trăda o inteligenţă care va deveni, cu timpul, o evidenţă pentru toţi cei cu care s-a intersectat în viaţă. Scriu aceste randuri şi imi vine sa râd, fiindca in studentie, ne prăpădeam de râs de câte ori un mare critic literar îşi începea exegeza despre vreun poet la modă, făcându-i portretul : "Are mustaţa lungă, ochii aşa şi pe dincolo..." Ni se păreau chestii inutile şi puerile. Iată, dragă Marine, că am ajuns şi noi să fim comici... Adică eu.

Marin era totdeauna vesel şi vioi, încingea lupte cu colegii săi şi, deşi era scund, îi cam tăvălea pe adversari. Juca fotbal dumnezeieşte şi marca goluri cu căruţa. Mă întreb de ce toţi tinerii din regiunile subcarpatice - Dobrin, Mutu, Dică şi Tănase nu sunt decât vărful unui aisberg uriaş - sunt talentaţi la acest sport. Operat de apendicită şi dărâmat de depresia făcută la 20 de ani, nu prea am avut ocazia să-l cunosc pe Marin în armată. Reţin doar o scenă comică. Uscatu, unul dintre camarazi, stătea la o masă şi caligrafia o scrisoare. Marin se tot da pe lângă el, vânturând aerul cu pumnii şi simulând nişte lovituri, ca la box. La un moment dat, din greşeală, l-a izbit pe Uscatu drept în bărbie. Acela s-a muiat şi şi-a pus capul pe masă, iar Marin a fugit afară, pentru a nu complica situaţia. Îmi mai amintesc că de câte ori mă întâlneam cu Marin în faţa unei uşi, eram amândoi rupţi de foame şi de somn, dar pătrunşi de o mare politeţe : făceam plecăciuni, unul în faţa altuia, cam o jumătate de oră, fiecare încercând să cedeze trecerea celuilalt...

Era imposibil să nu ne împrietenim în timpul studenţiei, cu toate că în primele săptămâni nu eram deloc curios să ştiu ce mai face băiatul sprinten ca un argint viu din armată. Nimerise în aceeaşi cameră cu un dobrogean foarte cuminte şi serios, Mitică, iar ăla se văieta mereu în primele zile că nu ajungesese să dea ochii cu Marin.

- Pe unde o fi umblând băiatul ăsta, frate, că eu nici n-am apucat să-l văd până acum ?

Eu şi Marin veneam din acelaşi mediu - el din zona colinară, eu din câmpie -, aveam aproximativ acelaşi mod de a înţelege lumea şi aceleaşi exigenţe morale. Trebuie să spun că băieţii proveniţi de la ţară erau, în general, mai discreţi şi mai pudici decât orăşenii. Marin mă întrecea la acest capitol, având şi alte trăsături care mie îmi lipseau. Era mai calm, mai puţin ambiţios decât mine, când era vorba de fleacuri, şi avea un bun-simţ de la care eu abdicam uneori. Ne plimbam, mergeam la film, uneori la Cinemateca, discutam până noaptea târziu, făceam câte un chefuleţ, râdeam, ieşeam la cantină şi învăţam împreună. Minte sclipitoare, dar şi foarte ordonată, Marin întocmea excepţionale lucrări de seminar şi era mereu strălucit la probele scrise. El mă mai tempera în elanurile mele de tot felul, iar eu i-am dezvăluit frumuseţea a doi scriitori : Radu Petrescu şi Nicolae Velea. Într-un rând, am zărit amândoi în acelaşi timp, într-o librărie, "Idiotul" de Dostoievski. Mai iute de mână, a înhăţat-o el, dar nu mică mi-a fost surpriza când, la cămin, a deschis romanul respectiv, mi-a scris pe pagina de gardă câteva rânduri emoţionante şi mi l-a făcut cadou. Marin mi-a mai dăruit, de asemenea, "Istorii insolite" de Ov. S. Crohmălniceanu. Am trăit împreună sute şi sute de momente frumoase, care mai de care mai hazlii. Povestesc aici doar trei, pe care mi le amintesc acum. Marin s-ar fi jucat tot timpul, ca un motan răsfăţat. Îşi lăsase, pe vremea aceea, o mustaţă impunătoare pe care o mai poartă şi azi. Venind bine dispus din oraş, a intrat în holul unuia dintre blocurile Complexului Studenţesc Grozăveşti - cred că era D, ultimul -, apoi în sala de la parter, unde mai mulţi studenţi urmăreau la televizor un meci de fotbal. Acolo fiind întuneric, lui Marin i s-a părut că sunt şi eu printre telespectatori. S-a dus aţă la individul pe care-l confundase cu mine şi a început să-l tragă de nas, de urechi, de păr şi să-l înghiontească. Surprins, tânărul a răbdat o vreme, după care s-a ridicat în picioare enervat şi l-a întrebat pe Marin :

- Ce vrei, mă, nenică, eşti nebun ?                                                                        

Toate ca toate, mi-a povestit Marin ulterior, dar când am văzut că ăla avea vreo doi metri, n-am mai nimerit uşa.

Cu alt prilej, plănuisem cu Marin să chiulim de la seminarul de LRC. Narcisa Forăscu, lector pe atunci, obişnuia să-i scoată la tablă pe cei care nu se pregăteau şi să-i ridiculizeze. Nu ne pregătisem, aşa că am fi riscat o straşnică bătaie de joc.

- Nu ne ducem la seminar, dar mergem la bibliotecă să citim bibliografia, a precizat Marin.

Zis şi făcut. În ziua respectivă am plecat de dimineaţă la facultate să facem ce stabilisem. Seminarul se ţinea la etajul 1, în aripa cu amfiteatrul Odobescu, iar sala de lectură era la etajul următor, chiar deasupra celei în care Narcisa Forăscu se pregătea să-i asculte pe colegii noştri. Se vede treaba că Marin a pierdut firul etajelor, căci după ce am ajuns la primul, s-a desprins de mine şi, spre mirarea mea, a luat-o, toc-toc, toc-toc, spre sala unde ne aştepta urgia, dar unde el credea că se află sala de lectură cea mică - exista şi una "mare" ! - a bibliotecii. Am rămas încremenit. Marin s-a dus până la uşă, a deschis-o şi s-a întors către mine, strigându-mă să-l urmez. I-am făcut semn să se uite înăuntru. Florin Pripoae mi-a povestit pe urmă cum s-au pomenit cu Marin că deschide uşa, rămâne în cadrul ei, strigă pe cineva, apoi se uită către Narcisa Forăscu şi o rupe la fugă pe hol...

Îmi aduc aminte de primul nostru chef. Nu mai băusem niciodată vodcă şi pe atunci se găsea prin toate magazinele. Era rusească veritabilă şi poloneză, la preţuri foarte mici. Cred că o sticlă de 700 de mg costa 25 de lei. Din solidaritate cu Andrej Wajda şi cu filmele sale, am ales un clondir de "poloneză". Eram curioşi ce licoare va fi fabricat un popor pentru care aveam un adevărat cult ! Am intrat în camera noastră de cămin, ne-am făcut comozi şi Marin mi-a cedat mie onoarea de a gusta primul din lichidul incolor. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că nu are pic de tărie.

- Băi, Marine, am luat plasă, am spus. Ăştia au pus apă, în loc de vodcă.

Furios, Marin mi-a luat sticla din mână şi a tras o duşcă sănătoasă să vadă care este problema. Adevărul era că vodca era chiar prea tare, iar arsura pe care a simţit-o prietenul meu i-a provocat un acces de sughiţuri care n-au contenit toată seara. Am mai gusta şi eu o dată şi abia atunci mi-am dat seama cât de puternică era băutura adusă din Polonia. N-am mai avut niciunul chef să bem şi aşa se face că prima noastră petrecere a fost una ratată. Am rămas dezgustaţi şi dezamăgiţi. Alături, în cameră, era bidonul cu vin pe care un alt coleg, Mitică, îl adusese de acasă, de la Feteşti. Era un vin bun şi Mitică cinstea cu câte un pahar - nu mai mult, căci era foarte evlavios ! - pe fiecare coleg în parte. Într-un moment de prostească inspiraţie, i-am zis lui Marin :

- Hai să turnăm vodca în vinul lui Mitică şi să vedem ce se întâmplă.

În zilele următoare, amicii care treceau pe la noi şi gustau din vinul lui Mitică erau uluiţi de câtă tărie căpătase peste noapte conţinutul bidonului...

- E bun, e parfumat, zicea un cunoscător, dar parcă s-a făcut prea tare...

Unul care a băut pentru prima dată din "rubiniu" a spus, plescăind din buze :

- Bă, Mitică, tu ai trotil, nu vin, bă ! Ăsta bate coniacul

Îmi amintesc de durerile de stomac pe care le aveam amândoi în dimineţile dinaintea unor examene grele, de insomniile de după aceleaşi examene, când nu ne puteam linişti din cauza solicitării nervoase excesive, de ziua în care Marin a făcut o criză de apendicită şi noi, colegii, am chemat Salvarea şi l-am dus la spital. Locuiam, pe atunci, la parterul căminului din 6 Martie, lângă Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu...

Cum accidentele şi necazurile s-au ţinut scai de mine - de aceea îmi place atât de mult Sorin Stoica ! -, prin anul doi, după ce am fost prevenit de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate pentru relaţii cu străinii, a început să mă doară brusc capul şi mi-am petrecut un an mai mult prin Spitalul Studenţesc, de-a valma cu nişte negri şi arabi, iar doctorii dădeau din umeri, căci nu reuşeau să identifice misterioasa boală care mă doborâse. Am rămas amândoi singuri. Eu, din cauza durerilor care mă izolau de rstul lumii, iar Marin din pricină că nu mai avea partener de discuţii. A început să bată ştrandurile - care funcţionau, deşi era iarnă ! - şi a cunoscut-o atunci pe Ştefana, o fată frumoasă, foarte inteligentă şi foarte ambiţioasă, de care s-a îndrăgostit şi care este şi acum soţia lui. Nu ne-am mai apropiat niciodată ca odinioară, dar am rămas prieteni. M-au vizitat acasă, iar eu le-am întors vizita pe vremea când erau profesori în satul Mănăstirea, judeţul Călăraşi. După 1989 s-au transferat amândoi în Târgovişte. Când am fost grav bolnav, au venit amândoi cu medicamente şi s-au interesat constant de sănătatea mea. De câţiva ani însă, ocupat cu doctoratul şi cu activitatea la catedră - am văzut că obţine mereu premii la Olimpiada de Limba şi Literatura Română -, Marin a încetat să-mi mai scrie şi să-mi telefoneze.

Şi ajung la lucrul cel mai important pe care voiam să-l divulg despre eternul meu prieten : talentul să literar. Dincolo de cultura şi de gusturile sale artistice infailibile, Marin avea un cert talent literar pe care nu l-a valorificat până acum din pricina... calităţilor sale deja menţionate : discreţia şi pudoarea. Marin mi-a trimis cele mai frumoase scrisori care se pot închipui şi pot să spun fără să exagerez că, în domeniul epistolar, el nu are egal. Am înţeles că lucrează la un roman de dragoste - epistolar ? - şi dacă îl va duce la bun sfârşit, literatura română se va îmbogăţi cu o nouă "Adelă". Ca şi acum mulţi ani, mă întreb deseori ce mai face Marin. Ca în romanele lui Fitzgerald, îmi răspund singur că el nu este prea departe, undeva pe o stradă din Târgovişte sau la noua casă pe care şi-o construieşte prin împrejurimi.

 

Amestecate

 

*Marinică Preda, nepotul lui Marin Preda, îl întreabă pe scriitor:

- Ce părere ai despre Ion Lăncrănjan?

- Ăla, monşer? E un prost! Un prost şi un... Alatăieri m-am întâlnit cu el în curtea editurii. Era însoţit de un amic şi mă arăta cu degetul:

- Uite-l, bă, pe Marin Preda, zice. Hă, hă, hă, hă, hă, hă, hă!

Spune şi tu dacă ăsta e om!                                           

*19 iulie, 2013. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.

*Îmi plac mult povestirile lui Nicolae Velea (1936-1987). Îmi pare a fi un Vasili Şukşin român. Ca şi scriitorul, actorul, regizorul și scenaristul rus, Velea a murit prematur.

 

*Jairzinho şi Tostao m-au făcut să ţin cu echipa de fotbal a Braziliei, în toate meciurile susţinute de aceasta, din 1970 încoace. Cruyff şi Maradona m-au determinat să pun Olanda şi Argentina, în preferinţele mele, imediat după Brazilia. În fine, Messi m-a convins să trec definitiv, cu arme şi bagaje, în tabăra argentinienilor. Păcat că, în afară de Messi, oamenii din pampa nu prea mai au fotbalişti de mare valoare. La ultimul mondial au fost penibili. Mă mir că acum au câştigat Copa America.

 

*Primul volum al lui Nino Stratan, Ieșirea din apă, apărut la Cartea Românească în 1981, a fost drastic cenzurat. Nino îmi arăta volumul și se minuna. Uite, bătrâne, mi-au schimbat „o ikebana de sexe” în „o ikebana”, pur și simplu. Ce vor spune cititorii? „Ăsta, săracul, a auzit și el de ikebana și s-a repezit să bage cuvântul într-o poezie.” Alte versuri i-au fost tăiate fără milă, fiindcă ar fi criticat, chipurile, nivelul de trai al românilor : „astă-seară la cină/ în farfuria albă/ ne vom mânca mâinile”. Era, de fapt, exprimată ideea barbiană de lume suficientă sieși: „Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.„

P.S. În cartea sa, Nino mi-a dedicat una dintre cele mai frumoase poeme : Între două respirații ale perdelei.

Am constatat că tot pierzându-mi vremea pe aici, am uitat să mai scriu pe blog. E bine, e rău?

 

*În familiile de ţărani, bătaia era principala metodă de educare. Dacă la şcoală te ologea vreun profesor, acasă te cafteau şi părinţii. Dascălului i se acorda credit total: "Te-a bătut el cu un motiv, n-a făcut-o degeaba. Ai minţit, ai furat, ai făcut ceva necuvenit." Aveam însă un prieten ( luat ca model pentru personaje din Nu există ţară pentru artişti şi Casa noastră cea de toate zilele) pe care nu reuşea să-l bată nimeni din familie. Se întindea repede pe spate şi începea să dea din picioare, făcând o adevărată morişcă. Pe taică-său l-a făcut k.o., cu un călcâi expediat în bărbie, pe bunică-sa a trimis-o la un vraci care i-a dat să bea pietre roşii, iar maică-sii i-a rupt nasul. Straşnic îi mai bumbăcea!

 

*La opera şi la valoarea lui, Nicolae Breban n-ar trebui să se mai ploconească în faţa nimănui. Un ziarist s-a dus să-i ia un interviu venerabilului scriitor. ( E un ziarist cult, cu gust literar infailibil. Mi-a luat şi mie un interviu pentru aceeaşi publicaţie.) Breban a cerut o mie de lei, drepturi de autor. Ziaristul l-a sunat pe şeful său şi i-a spus despre cererea romancierului. Radactorul-şef a refuzat să plătească. Atunci ziaristul i-a zis lui Breban:

- Dacă tot am venit, putem să stăm puţin de vorbă?

- Sigur, de ce nu? s-a arătat amabil prozatorul.

Rugat să numească un prozator (mai tânăr decât el) pe care îl apreciază, Breban a rostit un nume. Peste două luni, într-un interviu publicat în altă revistă, la exact aceeaşi întrebare, Nicolae Breban a dat numele unui alt autor, mai influent şi cu relaţii mai bine plasate. Ce să înţelegem din asta?

 

*În anii '60 ai secolului trecut, la liceul din Bolintin, un profesor care ţinea la disciplină îşi făcea ora. În ultima bancă, doi elevi jucau table. Unul dintre ei se numea Neagu. ( Mai târziu, când va deveni colegul meu de serviciu, el va avea alt nume.) Câştigând rapid confruntarea, Neagu a uitat unde se află, a sărit în sus, şi-a ridicat mâinile şi, în liniştea aceea de mormânt, a tras un urlet. Şocat, profesorul şi-a bulbucat ochii şi bâiguit precipitat:

- Tovarăşe Neagu...Tovarăşe Neagu... Fire-ai al dracu', tovarăşe Neagu!

 

*Unele cuvinte sunt purtătoare de energii negative. Când aud de "Portocala mecanică", am o stare de disconfort, gândindu-mă la romanul lui Anthony Burgess. În tinereţe nu puteam folosi cuvintele "prost" şi "prostie". Când le-am citit într-o revistă studenţească, am fost şocat. Autorul articolului era Sorin Şerban, un tânăr bolnav de poliomielită. ( Ce s-o fi ales de el?)

În şcoala gimnazială, dirigintele meu îşi bătea elevii cu o ură greu de imaginat. Îl snopea în special pe un prichindel, Bairam. Îl cotonogea şi dacă băiatul era bolnav şi lipsea câte o zi. Îl lua la palme şi îi spunea:

- Te căsăpesc!

Nu aveam dicţionare, dar cuvântul îmi suna sinistru, chiar fără să-i cunosc sensurile.

Am citit articolul lui Caragiale despre Eminescu, În Nirvana. Dramaturgul scrie că două versuri din Scrisoarea a II-a arătau, în prima versiune, aşa: "De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă înceap-a lăuda." Ulterior, la rugămintea unei doamne, Eminescu a schimbat "famenii" cu "oamenii". Mai găsisem cuvântul şi în alte lecturi şi bănuiam cam ce înseamnă, dar am vrut să-l pun la încercare pe dascăl şi l-am întrebat ce înseamnă "famen". S-a uitat atent la mine şi m-a întrebat unde întâlnisem termenul. I-am spus. Atunci el a ordonat:

-Toate fetele să iasă afară din clasă!

După ce uşa s-a închis după ultima elevă, s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu un aer misterios:

- "Famen" înseamnă un om care n-are organe genitale.

O cronică de Cristina-Claudia Ciobotaru

 

Atunci când happy-endingul nu e necesar

Rețeta unui short story de succes e ca finalul să fie total neașteptat și șocant pentru cititor, iar Șerban Tomșa, în volumul său de povestiri Ninge la Iasnaia Poliana (Editura Paralela 45, 2020, Colecția Biblioteca românească) o respectă întru totul. Fiecare piesă componentă are un singur element comun: nu au happy-ending.

Cele nouăsprezece povestiri sunt bucăți rupte dintr-un univers straniu, asemănător cu cel al realității cotidiene, aducând aminte de proze psihedelice cărtăresciene, la limita dintre real și ireal incandescent. Sunt cât se poate de picturale, fiecare dintre miniaturile literare inspirând o culoare, o cromatică ce parcă predomină pe tot parcursul lecturii: unele se scaldă în tonuri reci (Jim cel îndrăgostit de albastru, Ninge la Iasnaia Poliana, Noiembrie, iepuri mecanici, Vizitatorul nocturn, Strada morților), altele în tonuri calde, predominant roșiatice (Fata de la oraș, Arena nr. 4).

Debutul volumului este de efect, prin proza Jim cel îndrăgostit de albastru, care nu e mai lungă de o jumătate de pagină, dar care, prin obsesia personajului pentru culoarea rece, ne ține atenți până la finalul tragic al acestuia: „Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Văzând rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. (…) Într-o seară, când traversa strada la semafor, Jim fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe de viață își îndreptă privirea în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.” (p. 10). Ceea ce iubește, ajunge să-l omoare și abia când ultima fărâmă de viață se scurge din el, conștientizează și existența altor culori – un final cu teză, ascunzând, în metafora cromatică, un adevăr universal: întreaga viață alergăm unidirecțional, fără a mai observa și celelalte drumuri din jurul nostru.

În proza Ninge la Iasnaia Poliana autorul transformă domeniul tolstoian într-un loc idilic, un paradis unde ninge ca-n povești, pe care fiecare personaj îl dorește cu jind: „ – Ehe, la Iasnaia Poliana nu vezi așa ceva, spune un student, specialist în literatură rusă. Chiar dacă iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e ca fleoșcăiala de aici. Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme./ – De ce nu putem să fim și noi acolo, bătrâne? întreabă Luigi înciudat” (p. 11). Una dintre trăsăturile definitorii ale acestor proze este intertextul, interpretat și variat de autor în diverse moduri. În short story-ul O vizită la 1925 avem o reinterpretare a stilului caragialesc din schițe precum Vizită…, Dl. Goe, Lanțul slăbiciunilor ori Două loturi și regăsim, fără doar și poate, în persoana personajului principal, alter-ego-ul mizantropului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ce simte enorm și vede monstruos. Acțiunea este situată cronologic după Primul Război Mondial, într-o Românie care nu mai este Mare, ci o colonie a sistemului opresiv german învingător: „Se știe că după terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune în practică un riguros program de reeducare. În România, toate familiile de la periferia capitalei au fost militarizate și regimul este foarte aspru, fiindcă gradul de instrucție e acolo foarte redus. Nemții au constatat că numeroase familii românești nu știu să respecte reguli minime de civilizație: să nu fure, să nu mintă, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie pe stradă.” (p. 47).

În Ninge la Iasnaia Poliana avem inserată o expresie care ne aduce aminte de milionarul Gatsby, cu al său „bătrâne”, rostit de unul dintre personaje; în Insula (exercițiu cinematografic) ne aflăm în fața unei reinterpretări a poveștii lui Robinson Crusoe, dar aici, ca și în alte proze din volum, politicienii corupți și lipsiți de umanitate distrug destinul refugiatului care, salvat din ghearele canibalilor, nu poate scăpa și de sistemul egoist și orb la nevoile semenilor.

Volumul lui Șerban Tomșa este unul complex, fiecare proză fiind o adevărată delectare pentru imaginația cititorului. Finalul acestuia este marcat tot de un short story de efect, Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață, în care imaginea Morții devine cea a unui distins domn, care are ca tabiet conversația frecventă cu naratorul despre nimicuri. Pe scurt, moartea e alături de noi în fiecare zi și în fiecare lucru pe care-l facem, viața fiind o iluzie. Dar portretul său este absolut fascinant: „Moartea este un domn distins pe care îl găsesc uneori, către dimineață, așezat pe marginea patului meu. (…) El fumează tot timpul și îmi face, în răstimpuri, semne de complicitate, cu ochiul. E grăbit, fiindcă la ușă îl așteaptă un alt domn, pare-se șoferul său.” (p. 97).

Ninge la Iasnaia Poliana nu numără mai mult de o sută de pagini, însă simetria structurii, scriitura puternic descriptivă, creând imagini ce ne aduc aminte de tablourile expresioniștilor și ineditul finalurilor fac un întreg desăvârșit, dovadă că less is more.

 

Un fragment din memoriile mele

 

Omul-perete

    M-am întâlnit cu un fost coleg de liceu. Nu-l mai văzusem de foarte mulți ani. Am observat că arăta foarte rău. „Sunt bolnav, mi s-a plâns prietenul de odinioară. Am o boală pe care medicii n-o deslușesc. Mă mănâncă tot timpul pielea capului. Dar știi cum? E o nebunie. Parcă miliarde de căpușe m-ar curenta cu gurile lor însetate. Tot scărpinându-mă, mi-am jupuit pielea și mi-am smuls bruma de păr care îmi mai rămăsese pe cap. Sau poate că și căderea părului vine de la boală.” Omul vorbea și se tot scărpina în cap. Am scurtat întâlnirea, pretextând o treabă care nu suferea amânare, ne-am strâns mâinile, am făcut patru-cinci pași și a început să mă mănânce și pe mine pielea de pe cap.

Întâmplarea mi-a amintit de un instructor „de practică” pe care îl avusesem în al doilea an de liceu. Era un maistru scos special din producție și nu-mi dădeam seama ce căuta el în şcoala noastră. Ne-a șocat de cum a deschis gura. La sfârșitul cuvintelor terminate în anumite vocale, adăuga consoana „t”. Era foarte consecvent cu această regulă și nu era dispus să facă nicio concesie pronunțării corecte.

─ Bă't, pe mine't mă't cheamă't Crăciunescu't Nicolae't. Sunt maistru't de practică't... Eu sunt șefu't!

Ne urmărea tot timpul şi era foarte atent la ce discutam în pauze și intervenea, întrerupându-ne.

─ Despre't ce't vorbiţi voi acolo't?

─ Despre fotbal. Ziceam de Dobrin.

─ Ehe't, și eu am făcut fotbal. Când am jucat prima't dată't...

Și dă-i și dă-i cu isprăvile lui.

─ Despre't ce't vorbiți?

─ Despre tenis.

─ Am jucat și eu tenis.

─ Vorbeam despre Ștefan Cel Mare...

─ Păi stați să't vă't zic eu, că't sunt documentat. Ăla't era't un bețiv. Avea't și diabet.

─ Eminescu.

─ Eminescu't avea't vreo treizeci de't bube't pe't picioare't. Și l-au tratat cu mercur. Hi, hi, hi, hi, hi!

─ Despre femei.

─ Pe't femei nu't le-am iertat niciodată't. Am tras bine't de’t tot pe't ele't. Și acum toate't întorc capu't după't mine't pe't stradă't. Chiar și când eram la't spitalu't, stăteam toată't noaptea't c-o't doctoriță't. Hi, hi, hi, hi! Efectuam găurirea't!

          Probabil că nu numai femeile întorceau trăsnite capul după el, șocate că o asemenea față există. Era foarte dur cu elevii mai mici de statură. Îi pălmuia de le săreau scântei din capete. De găligani și de cei de statură medie, printre care mă număram, nu se atingea. În fiecare zi îl chema la el pe un vlăjgan și îi spunea:

─ Du-te't, bă't, și ia-mi un kil de't lapte't. Că't eu am ulceru't și trebuie't să beau lapte't.

Elevul venea cu „laptele't”, iar „șefu't” își turna lichidul alb într-un pahar mare, gusta din el și o lua, potrivindu-şi ochelarii şi dibuind ca orbul, printre bancurile din atelier, unde noi pileam, în prostie, diverse bucăți de metal. Prinsesem pică pe el, pentru că îmi lovea colegii. Unul dintre persecutați scria el însuși versuri și acest băiat îmi spunea mereu, ironic, „Autorul”: „Autorule în sus, Autorule în jos”. În momentul în care pășea printre noi, profitam de starea de confuzie care se isca și de faptul că maistrul avea cam vreo două sute de dioptrii la ochelari și mă strecuram către catedra pe care așezase paharul cu lapte şi îi puneam în el pilitură de fier. Câte o mână bună, să-i ajungă. Sunt sigur că n-ajungea să bea firimiturile minuscule de metal, dar mizeria aceea îi făcea rău. A doua zi venea la liceu galben la față și obosit.

─ De't unde't, draculu't, ai luat laptele't ăla't, bă’t? îl apostrofă el pe colegul mai înalt. Ăla't n-a't fost lapte't, a fost focu't! Era't să mor azi-noapte't! Du-te't și ia't alt lapte't, dar fii atent! Nu mai lua't de't acolo't, ia't din altă't parte't!

Ca oameni, suntem făcuți să interacționăm. Să ne învățăm, unii pe alții, mersul pe ape. Dar sunt unii care se comportă ca niște pereți de care, eventual, ne putem da cu capul.

─ Despre't ce't trăncăniți?

─ Despre volei.

─ Și’t eu am făcut volei't.

Atunci nu m-am putut abține și l-am întrebat cu candoare:

─ Dar parașutism ați făcut?

M-a scrutat atent prin lentilele ochelarilor să vadă dacă nu-mi bat joc de el, dar inocența mea l-a dezarmat.

─ Nu't, parașutism n-am făcut, a recunoscut el într-un târziu și toți am răsuflat ușurați.