Axel Munthe despre câini

 Este cert că medicul și scriitorul suedez Axel Munthe avea însușiri ieșite cu totul din comun.  Mă impresionează nivelul lui de înțelegere a lumii, capitol la care îi depășea pe contemporanii săi.  Autorul Cărții de la San Michele a scris pagini indimenticabile despre câini. Iată câteva rânduri : ”Inteligența câinilor este proverbială, dar există o mare diferență de grad, vizibilă deja la cățeluși imediat ce aceștia au deschis ochii. Există chiar și câini proști, deși procentajul e mult mai mic decât la oameni. În ansamblu, este ușor să înțelegi câinii și să înveți să le citești gândurile. Câinele nu se poate preface, nu poate înșela, nu poate minți, deoarece nu poate să vorbească. Câinele este un sfânt. Este sincer și cinstit prin fire. Dacă, în cazuri excepționale, apar la un câine unele semne ale defectelor ereditare ușor de identificat ale strămoșilor, care trebuie să se bizuie pe viclenie în lupta lor pentru existență, aceste semne vor dispărea când experiența animalului îl va fi învățat să conteze pe înțelegeri drepte și cinstite din partea noastră. [... ]Un câine recunoaște bucuros superioritatea stăpânului său asupra sa, îi acceptă judecata ca decisivă, dar, contrar credinței multor iubitori de câini, el nu se consideră pe sine drept sclav. Supunerea lui este voită și așteaptă să îi fie respectate micile sale drepturi. Se uită la stăpânul său ca la un rege, aproape ca la un zeu, se așteaptă ca zeul să fie sever, dacă e necesar, dar se așteaptă să fie și drept. Știe că zeul său îi poate citi gândurile și știe că nu e bine să încerce să și le ascundă. Poate câinele să citească gândurile zeului său? Mai mult ca sigur că da.[...]...telepatia între câine și om a fost dovedită în repetate rânduri. Câinele poate citi gândurile stăpânului său, îi poate înțelege stările sufletești variate și poate anticipa deciziile lui. Știe din instinct când nu este dorit, stă foarte liniștit ore întregi, când regele său este ocupat cu treaba, așa cum sunt adesea regii, sau cel puțin s-ar cuveni să fie. Dar când regele lui e trist și îngrijorat, știe că a sosit vremea lui - se strecoară pe lângă acesta și își așază capul pe genunchii lui. ” Nu fi îngrijorat! Nu are importanță dacă toți te-au abandonat, eu sunt aici, ca să-ți înlocuiesc toți prietenii și să lupt împotriva tuturor dușmanilor tăi! Hai să mergem să facem o plimbare și să uităm toate astea!”

    În mediul în care am trăit, câinii au un destin tragic. Dacă fac cea mai mică greșeală, sunt omorâți cu bestialitate. Dacă se îmbolnăvesc ori se înmulțesc necontrolat, sunt duși departe și abandonați. Când sunt otrăviți, rar li se dă atenție. Prinși pe proprietăți, sunt împușcați fără milă. Rabdă de foame în mod crâncen. Când eram elev, mulți colegi spuneau că nu-și hrănesc câinii. Mai cu seamă un prost se lăuda cu lucrul ăsta. Avea o cățelușă și spunea mereu, nepăsător, despre bietul animal : ” Găsește ea un os și se satură!” Nu sunt pasionat de câini, așa cum cred unii, însă suferința imensă care îi împovărează mă afectează și pe mine. Din empatie, din compasiune, încerc să le ușurez viața, după puterile mele. Trăiesc adevărate șocuri când văd, pe câmpiile pustii, câini ai nimănui, agonizând de foame. Mă simt responsabil față de durerea lor și mă frământ că, în cele mai multe cazuri, nu-i pot ajuta. Îi percep ca pe niște copii abandonați de părinți. Trebuie să spun că m observat un lucru emoționant. Câinii își presimt soarta. Am avut mulți câini cu privirea tristă și aceștia au sfârșit rău, în accidente sau uciși de nătărăi. N-au trăit mai mult de doi ani. Câinii cu priviri vesele au dus-o mult și bine.
Comportamentul câinilor mă marchează puternic și socotesc rasa canină, vă rog să mă iertați,  superioară celor mai multor oameni.

”Inima-i un vânător singuratic” de Carson McCullers

 Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, Ed. Leda, 2005. Cu mulți ani în urmă am citit Ceasornic fără minutare și mi-au plăcut stilul și personajele autoarei. Parcurs recent, volumul Balada tristei cafenele m-a impresionat puternic. Același lucru s-a întâmplat cu Inima-i un vânător singuratic. : deseori, în cazul scriitorilor mari, suntem bulversați de ceea ce ni se relatează și nu ne mai punem problema originalității. Problematica umană ne copleșește, iar esteticul trece în plan secund. Este situația  prozatorilor ruși. Care cititor își mai pune problema tehnicii narative în Demonii sau în Suflete moarte? Prin contrast, la Faulkner, de pildă, te împiedici de schelele pe care s-a așezat romancierul pentru a-și ridica edificiul. ( Interesant este că rușii contemporani sunt plini de artificii încântătoare, care te acaparează la fel de mult ca și impecabila lor scriitură : Andrei Bitov, Evgheni Vodolazkin.) Carson McCullers povestește cursiv întâmplări care au în centru ființe care nu pot comunica normal cu ceilalți, fiind izolate în propria lume interioară. Sunt inadaptați, traumatizați, deformați fizic și afectiv, singuratici, supradotați intelectual, marginalizați. Personajele americancei sunt altfel decât ceilalți membri ai societății și nu găsesc mai pe nimeni care să le înțeleagă. Carson McCullers este o prozatoare a excepțiilor pe care le integrează unui curs firesc de viață, dar care sfârșesc într-o tragedie. Prozatoarea se instalează în inima dramei și a excepționalului, dezvăluind gândurile solitarilor vieții. Anormalul și patologicul este umanizat și devine un mod natural de existență. În același Sud obsedant, doi surzi, evreul John Singer și grecul Spiros Antonapoulos, locuiesc împreună și duc o viață potrivită la cheie, precum un ceas, cu tabieturi și automatisme. Dimineața se prezintă fiecare la lucru. Înainte de despărțire, Singer pune mâna pe umărul lui Antonapoulos și îl privește în ochi. Evreul lucrează la un bijutier, grecul muncește în cofetăria unui compatriot. Seara, după ce se întorc acasă și iau masa ( pregătită de Antonapoulos, care pare și ușor retardat), Singer îi povestește prietenului său întâmplările de peste zi. Uneori cei doi joacă șah, după ce Singer îl ademenește la joc pe Antonapoulos cu o sticlă de băutură bună, iar evreul mută pentru amândoi și îl lasă pe grec să câștige. O dată pe săptămână, Singer împrumută o carte de la bibliotecă și supraponderalul său amic își face o poză la atelierul fotografic. Vinerea se duc la film. Viața lor liniștită e întreruptă brutal de îmbolnăvirea grecului. Apoi acesta începe să aibă un comportament deviant. E nervos, irascibil violent și începe să fure obiecte din restaurante și din magazine. În cele din urmă, patronul său, care îi este văr, îl trimite pe Antonapoulos la un ospiciu aflat la două sute de mile depărtare. Din acest moment, totul se schimbă pentru John Singer. Închiriază altă cameră și ia masa într-o cafenea al cărei patron, Biff Brannon, este el însuși un singuratic, un neînțeles. Treptat, Singer devine confidentul celor care nu-și găsesc locul într-o societate ostilă : un agitator alcoolic, un medic de culoare înstrăinat de familie și o fetiță ieșită din toate tiparele vârstei sale. Mai ales acest ultim personaj este o reușită a cărții. Fata trăiește într-o familie săracă, cu o casă care funcționează ca pensiune pentru alți oropsiți ai soartei. Ziua are grijă de frații ei mai mici. noaptea se plimbă pe străzi și descoperă că există o casă în care se aude un aparat de radio. Se duce des acolo și stă lângă fereastră, ascultând muzică clasică. Ulterior, când Singer își va cumpăra și el un aparat, va merge în camera acestuia și se va delecta cu muzică chiar când chiriașul nu este acasă. Mick este o fată prea înaltă pentru vârsta ei. Când are răgaz, pictează și compune ea melodii scurte. Are visuri mari și se simte încurajată de privirea inteligentă a lui Singer, care le acordă tuturor cea mai mare atenție. Evreul inspiră încredere și siguranță.( Din scrisorile pe care nu le va expedia niciodată lui Antonapoulos, reiese că nu înțelege nimic din dramele cunoscuților săi, dar le acordă permanent atenție.) Doctorul Copeland vrea să schimbe mentalitatea oamenilor de culoare, dar este părăsit de propria familie. Bolnav de plămâni, el continuă să-și îngrijească bolnavii și să facă planuri revoluționare. E bătut, umilit, rănit grav. Jack e marxist și pretinde că știe secretul societății : cu cât muncesc mai mult cei săraci, cu atât bogații devin mai bogați, iar pauperii, mai lipsiți de mijloace economice. Se îmbată des și încearcă să-și popularizeze ideile, dar este luat în râs de ceilalți. Se bate orbește, cu cine nimerește. Ca și medicul, el pare a găsi o oază de înțelegere în camera surdului pe care, ca și ceilalți, îl vizitează des. Singer se duce periodic la prietenul aflat la ospiciu și îi face cadouri costisitoare. La a doua vizită, îl găsește pe Antonapoulos la infirmerie, bolnav de nefrită. Ultima dată când ajunge la tristul așezământ, află că Antonapoulos murise. Totul se prăbușește în John Singer. La întoarcere, își lasă bagajele pe peronul gării, merge în camera sa și își trage un glonț în piept. Ceilalți rămân neajutorați. Cafeneaua lui Biff Brannon continuă să meargă în pierdere, rebelul Jack o șterge către alte meleaguri ( dar își promite sieși că nu va părăsi Sudul infernal), doctorul Copeland e dus cu căruța la ferma de legume a familiei sale, iar Mick se angajează vânzătoare la un magazin. Renunță la visurile sale și, din inocenta care era, se transformă ușor în femeie, căpătând tușe de vulgaritate.

Graham Greene a scris cândva niște cuvinte demne de a fi reținute : ”Domnișoara McCullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D.H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru ca nu are niciun mesaj.“
  Carson McCullers realizează personaje rotunde, în termenii lui E. M. Forster. Prin comparație, în opera lui Hemingway, dacă facem abstracție de scriitura desăvârșită, umanitatea este apă de ploaie. Cel din urmă are personaje bidimensionale. Cu un stil adecvat poți scrie povestiri antologice, dar nu poți fi un romancier de calibru. Judecând cu inima, o pun pe Carson McCullers alături de William Faulkner, John Steinbeck și Francis Scott Fitzgerald, cei mai mari scriitori americani, în opinia mea. 

P.S. Uimitor este că prozatoarea americană a publicat Inima-i un vânător singuratic când avea doar 23 de ani.

O cronică de Dumitru Augustin Doman la romanul Gheţarul

 Dumitru Augustin Doman

Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd

Primind de la Șerban Tomșa romanul Ghețarul ( Cartea Românească, 2009 ), cu o dedicație măgulitor-batjocoritoare [...], am fost tentat să-l exilez (romanul, desigur ) într-un dulap din redacție, în „sarcofagul” unde îndeobște trimit cărțile de necitit ale nenumăraților veleitari români contempăorani. Mi-am găsit însă răgaz să-l răsfoiesc, am văzut între timp o cronică despre roman scrisă de Radu Aldulescu și mi-am zis că dacă un romancier mare ca Aldulescu scrie elogios despre un prozator, e groasă ! Când am văzut și o prezentare de Al. Cistelecan, critic parcimonios cu texte despre prozatori, m-am răzgândit brusc și am purces la o lectură atentă și îndelungată și bine am făcut. Altfel, nici nu știam ce pierdeam.

Cadrul romanului este reprezentat de un oraș imaginar, insolit, în care s-au retras niște „ratați” ai României reale, reprezentanți ai mai multor categorii sociale, profesionale, psihologice, loc izolat, rupt de lume, în care cei de mai sus -ca-ntr-o nesfârșită ședință de terapie colectivă - povestesc, povestesc, povestesc, într-un amestec aiuritor de real și fantastic. Gazda lor este un anume Geronimo care s-ar fi dorit un fel de „Dumnezeu și stăpân” al lor, dar care de fapt e unul la mâna a doua, „Dumnezeul” adevărat rămânând necunoscut, Geronimo fiind angajat „prin corespondență și prin intermediari ” să-i primească și să-i întrețină, el știindu-le totuși trecutul : „ Niște mici dosare uitate de proprietar mi-au permis să vă studiez viețile... Evident, evident, a fost un abuz din partea mea, aveți motive întemeiate să protestați, vă rog să mă iertați pentru bădărănia mea, dar ia gândiți-vă la cine a inițiat și a finanțat cercetările...Cine i-a permis lui să întocmească acele dosare, cu ăla cum rămâne ?Aud ? Nu este el un criminal care și-a băgat nasul în viețile dumneavoastră ? Dosarele alea mi-au arătat că toți cei prezenți în acest hotel sunteți sau ați fost oameni de talent, cu mari posibilități, dar dintr-un motiv sau altul, v-ați poticnit, v-ați împotmolit, n-ați putut trece peste anumite obstacole, ați rămas în pană, niște ratați, niște mediocri, nu vă supărați, reformulez, niște neîmpliniți, ca și mine, ratatul dumneavoastră de serviciu care a visat că poate schimba destinul altora...”

Odată fixat cadrul și stabiliți protagoniștii, romancierul se dezlănțuie. Șerban Tomșa are viziune, are imaginație, nimic nu-i e străin din realismul magic, din alunecarea în fantastic, din Mateiu Caragiale, din Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu, din Gabriel Garcia Marquez și Mircea Eliade, deși nu e copiator, nici epigon, nici măcar mimetic, poate doar livresc.

Personajele din așezământ fac parte din diferite epoci istorice (Evul Mediu, România modernă, comunism, perioada de tranziție ) și poartă nume insolite sau celebre, dar având identități diferite de cele ale personajelor istorice : Socrate, care e un bucătar bețiv, Sacrificiucalului, Haisănebatem, Zerocincizeci, Puterea Locală, Napoleon, scriitorul Tom Kastelka ( în multe privințe, un alter ego al autorului ), Ștefan cel Mare, colonelul, doctorul...

Așadar, acțiunea se petrece în „orașul acela de munte, cu nume de femeie nordică, Christiana ”, iar personajele trăiesc „în iluzie”. Romanul - livres și senzațional, livresc și savuros - este o mare și gravă trăncăneală, din care trăncăneală se reface ca-ntr-o uriașă oglindă deformatoare istoria poporului român. Ca orice roman adevărat, Ghețarul este legitimat de personaje puternice, apăsat conturate : v. bătrânul cinic, dostoievskian, care a trăit o viață din șantaje ordinare, dar și personaje reale, nenumite, cum e - la pagina 261 - Marin Preda sau - la pagina 200 - Radu Aldulescu, ca și scriitorul Tom Kastelka, prototip al creatorului „ficționar” („mereu paralel cu lumea reală”), cel ce are „rădăcini doar în cărțile pe care le citește” și cel care rătăcește „deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric și printr-un mare oraș care are câmpii și păduri interioare...”)

Filosofia romanului este expusă într-n dialog dintre doi protagoniști : „ - Domnule, spuse colonelul, orice viață e dată pentru a fi irosită. Toată filosofia e să o irosim cât mai frumos... După mintea mea Leonardo da Vinci a fost cel mai mare om care a existat pe pământ. El, singurul, a înțeles esența vieții noastre de șobolani nevrotici care privesc cerul.. De aceea nu a reușit sau nu a vrut să termine nimic din tot ce a început...”

„- Ha, ha, ha, râse Tom.După logică asta, noi l-am depășit deja pe Leonardo, din moment ce nici n-am început vreodată ceva... Eu cred însă că Leonardo ne-a lăsat ideea că merită să încerci orice. Că poți... Finalizarea nu mai are niciun rost... Poate fi dezamăgitoare sau chiar îngrozitoare, ca și moartea... Acum îmi vine în minte că poate am fost invitați aici nu ca să depășim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înțelege cu adevărat măreția eșecului... ”

Șerban Tomșa știe să șteargă verosimil granițele dintre realitate și ficțiune, dintre istorie și contemporaneitate, dintre sănătate și psihoză, făcând-o totuși în povestiri adevărate. „Spune adevărul și nu te vqa crede nimeni ” - sentința lui Dostoievski - devine aici, la Tom Kastelka : „Adevărul pare cel mai puțin real.” Dar, să nu uit, Tom știe să ignore granița dintre logică și absurd, în Gheațarul găsind și o reală dimensiune a absurdului ; nu cumva Kastelka trimite la Kafka, la ...omul de la Castel ?

Oricât m-am străduit, nu cred că am reușit să dau o imagine cât de cât fidelă a forței romanului lui Șerban Tomșa, singular în literatura română contemporană, , un Ghețar demn de a sparge Titanicul greoi al peisajului literar actual, ca să fac o metaforă. Sper să fi reușit măcar să incit la lectură câțiva cititori. Puterea de creație ieșită din comun a prozatorului rezultă și din faptul că a scris cartea în doar trei luni.

Argeș, nr. 7, iulie, 2010

Magie şi autenticitate

  Elias Canetti a scris în 1931, la 26 de ani, Orbirea, ”unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea”, după cum spune cineva. Publicată prima oară în 1935, la intervenția lui Stefan Zweig, cartea trece nebăgată în seamă. Este reeditată în 1946, fără niciun ecou. Abia în 1963, după ce este tradusă în engleză și în franceză, narațiunea se va bucura de succesul meritat. Este o creație pentru care autorul va primi Nobel-ul în...1981, adică la cincizeci de ani după ce își terminase munca! În ceea ce mă privește, am avut impresia că am de-a face cu o capodoperă încă de la prima scenă, în care Kien intră în dialog cu un copil. Și atunci de ce a existat o atât de puternică rezistență la receptarea unui roman incomparabil?

       Să facem un efort și să ne imaginăm că romanul ar fi fost scris în românește. Ce s-ar fi întâmplat? Nimic. Dacă ar fi trăit, G. Călinescu ar fi dat un verdict, pe jumătate inspirat, pe jumătate incompatibil cu obiectul în discuție, îngropându-l definitiv pe autor, fiindcă următorii critici, urmași spirituali ai marelui model, s-ar fi ferit să iasă din rând și să modifice canonul fixat o dată pentru totdeauna. Ce să mai vorbim, probabil că Elias Canetti n-ar fi avut, la noi, nici cota lui H. Bonciu. Dar dacă Junger, Hesse, Broch, Musil ar fi publicat în România? Minori, artificiali, ar fi sunat verdictul. N-ar fi fost evaluați nici la nivelul lui Radu Petrescu și Paul Georgescu, prozatori uriași, dar ocoliți cu grijă de toată lumea. Aici nici Joyce nu s-ar fi bucurat de cine știe ce recunoaștere - lui Călinescu nu-i plăcea Proust! -, ca să nu mai vorbesc de Thomas Mann, prea eseistic pe alocuri, prea adesea lipsit de epic. Lui Alexandru Ivasiuc i se reproșa, ca și lui Petru Popescu, caracterul eseistic, tezist, al unor romane. Cât ar mai fi fost forfecat Muntele vrăjit de vajnicii cercetători, pentru lungile dialoguri dintre Naphta și Settembrini! Iar Faulkner are atâtea artificii nemotivate literar în textele sale! Și, ca să vezi, toate personajele americanului vorbesc la fel. Constantin Țoiu s-a impus cu mare dificultate și numai după ce inteligentul Nicolae Manolescu a lansat formula ”romanului intelectual”, care a prins.  ( Într-o convorbire telefonică, Țoiu însuși mi-a spus că dialogurile din Maimuțele  mele sunt...stranii. Asta după ce se supărase pe mine dintr-un motiv pueril. Inițial, într-o scrisoare pe care mi-o trimisese, săltase în slăvi același volum! I-am răspuns că asta și urmărisem : voiam să scriu în așa fel încât să las impresia de straniu.) Nicolae Breban a avut ”scuza” că e descendent al lui Dostoievski, altminteri ar fi dat de necaz.  Iar”romanul pedagogic” al lui Lenz n-ar fi avut nicio trecere, dacă ar fi fost conceput pe malul Dâmboviței. Dar cum ar fi fost receptat Portretul lui Dorian Gray, în cazul în care ar fi aparținut unui român? Știm sigur că Douăsprezece scaune și Maestrul și Margareta ar fi fost socotite superficiale și forțate. Teribilă exigență!  Criticul literar român, mi-a zis un cititor, nu se pricepe la proză.  (Mă rog, știam unul care era maestru în a-i ”mirosi” pe prozatorii de valoare : Valeriu Cristea. Și mai sunt azi Dumitru Augustin Doman - mare scriitor și barometru literar de cea mai mare precizie, în materie de romane fiind de neegalat - și câțiva cronicari foarte tineri și talentați, dar deocamdată, din nefericire, fără o poziție foarte influentă în mecanismul vieții literare. Cu timpul, își vor impune însă opțiunile.) Nu e nimic de discutat în condițiile în care critici străluciți insistă pe ideea că, în unele cazuri, naratorul este totuna cu autorul.
          Să vedem ce cărți sunt apreciate la noi. Care sunt capodoperele noastre? Moromeții, Groapa, Craii de Curtea-Veche, Ion și altele câteva. Indiscutabil, vorbim despre niște cărți mari, unice. Și care sunt marii clasici ai prozei românești? Caragiale, Creangă, Slavici. Vorbim despre opere excepționale și scriitori adevărați , dar numai în limitele limbii noastre. De ce? Pentru că ei scriu dialectal - vezi Caragiale, Creangă, Slavici, Marin Preda -  sau argotic, cum face Eugen Barbu. Autorilor menționați nu li se mai impută că toate personajele vorbesc la fel ca și naratorul, contaminat de vorbirea lor buruienoasă. La Mateiu însă lucrurile sunt mixate savant, într-un aliaj magic. Tipul acesta de literatură ne place tuturor și este încurajat deopotrivă de critici și de cititori. Suntem fascinați de oralitate. Nu mai spun că n-am fost surprins atunci când un tânăr și foarte talentat critic literar le dădea o binevenită lecție prozatorilor care nu cunosc viața și nu trebuie să scrie romane cu substrat, simboluri sau alegorii sau să încerce a crea universuri epice originale. Datoria romancierilor ar fi să transcrie cât mai bine niște experiențe personale. În această atitudine, limpede exprimată de cineva, dar împărtășită de majoritatea comentatorilor - care cunosc, nu-i așa, și viața - se strecoară două erori majore. În primul rând, este absolutizată scriitura, adică se mizează excesiv pe limbaj. Ce să spunem despre ruși, care nu erau deloc niște stiliști, dar sunt cei mai impresionanți prozatori?   Se știe că Breban și alți corifei sunt nițel agramați. În al doilea rând,  așezarea întregii proze în planul reportajului cu note personale este un abuz, o discriminare estetică. La fel de bine, altcineva ar putea demonstra că scriitura devine, în condițiile date, transcrierea unor scene petrecute aievea, în care ideea este, de regulă, refuzată. Tehnica e minimă, un fel de manufactură de instinct. Proză leneșă, ar fi zis Ion Barbu. Ce trăncănea un țăran din satul lui Preda?  Lucruri nu grozav de interesante : ” Ce a creat ăsta, mă? A povestit și el ce a auzit pă ulița noastră!” Nu mâna sau ”inspirațiunea” decid valoarea unui op, ci o ureche fidelă și nuanțată. Toți marii prozatori români au auzul ascuțit, fiindcă și critica românească dintotdeauna a mers pe aceste linii de forță artistice. Dar autorii nu pot fi traduși și rămân pe veci în granițele minunatelor noastre dialecte. Nu e un păcat, ci o opțiune. Dar lipsa de toleranță la adresa altor modalități narative este o vină capitală. Cum să le impui unor autori ce și cum să scrie? ( Îmi amintesc că Ivasiuc avea o rubrică micuță în ”România literară”, unde scria adesea despre ”diversitate de stiluri” și alte mofturi, acceptate numai de câțiva critici care s-au dovedit, până la urmă, printre puținii valizi din epocă. ) Se spune că nivelul unei civilizații este dat de religia dominantă. Dacă criticii noștri s-au comportat până acum ca niște diaconi intoleranți, binecuvântând numai cărțile care merg pe orizontul de așteptare descris mai sus, lucrurile sunt clare. Contrar tuturor așteptărilor - Preda, Barbu și ceilalți acceptau numai propriul mod de a face literatură -, mai multă nuanțare are, în înțelegerea cărților de proză, Radu Aldulescu,  romancierul român cu opera cea mai proeminentă din ultimul sfert de veac și cu o amprentă stilistică de neconfundat.  Profund original, el este însă deschis, când analizează opurile confraților, către fantastic, grotesc, introspecție și livresc.( Stăpâni pe uneltele lor, poeții le impun ei înșiși criticilor direcții literare fertile, fiindcă sunt mai buni teoreticieni decât cei din urmă. Fac afirmația asta, exceptându-i, desigur,  de la regulă pe Gheorghe Gricurcu și Al. Cistelecan. ) Dacă aș fi malițios, aș remarca faptul că gusturile literare urmează, la noi, o străveche chemare folclorică. Așa cum strămoșii se dădeau în vânt după basme, doine și balade, acum ne plac realismul, veridicul, autenticul, pitorescul, pestrițul, înjurătura, apropiind foarte mult literatura de stradă ( sau de uliță : poiana lui Iocan a devenit un loc mitic. ). Să fie o formă de snoavă savantă? Este, indiscutabil, o formulă valabilă din punct de vedere literar. Dar și Slavici tot experiențe de viață voia să transcrie. Unele bat până la noi, altele nu. Cu ce am evoluat de atunci până acum? Iar Caragiale a copiat realitatea fără rușine. Ce nu înțeleg este însă de ce alte formule literare nu-și găsesc locul în spectrul comodei noastre percepții.  Îi vedeți de pildă, pe Mann și Junger scriind dialectal și argotic? Ismail Kadare e albanez, dar scrie ca un european.
 Sunt și acum convins că Bukowski reprezintă modul ideal de a se exprima onest al unui scriitor, dar sunt la fel de fascinat de Joce, Buzzati, Lowry și Faulkner. Iar autorul Cătunului este, cum am convenit deja, lipsit de autenticitate. ( Mă bate gândul că și uluitoarea lume a lui Dickens nu se apropie de nicio realitate și este în întregime inventată : prea mulți oameni cu suflete de Feți-Frumoși, prea mulți ticăloși absoluți. Basme, ce s-o mai lungim. )
Răspunsul mi-l dă romancierul Dan Miron într-un schimb de mesaje. ( Dan Miron îl recitește acum pe Faulkner. ) ”În marea literatură, autenticitatea este sacrificată de dragul frumuseții.” Marquez este un exemplu convingător. ”Magia cu care scriitorul îl poartă pe cititor pe unde dorește” este secretul literaturii adevărate. Dacă poate și dacă are pe cine, aș adăuga eu. Și atunci bezna se luminează. Nu tot ce pare autentic este valoros, nu tot ce este artificial este fals.Toată opera lui Preda este dialectală, orală, ”autentică”. Dar magie există numai în câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri , în Scrieri de tinerețe, în Moromeții I, în Viața ca o pradă, într-o bună parte din Cel mai iubit dintre pământeni și în insule izolate din alte romane. Magia există peste tot în  Craii de Curtea-Veche, Îngerul încălecat, Rădăcina de bucsau, Simion Liftnicul și Groapa. Dar este și în Vara baroc, în Prins, în jurnalele lui Radu Petrescu, în Tache de catifea, în Iluminările lui Ivasiuc, în Îngerul de gips și în Cartea Milionarului,  genială construcție artificială, poate cea mai însemnată din literatura noastră.
Da, cheia este magia fără limite, fără sfârșit, inefabilă, cuceritoare. Adică un element care nu poate fi definit și rămâne la gustul fiecăruia. Seducție pură. Și ne întoarcem de unde am plecat.
Nu a demonstrat Eugen Ionescu, în mod strălucit,  că aceeași operă poate fi, în egală măsură, genială sau lipsită de orice valoare?
Ideea este că scrie fiecare ce vrea și înțelege fiecare ce poate. Nimeni nu deține adevărul în ceea ce privește canonul valabil pentru un anumit moment literar. Consecințele sunt incalculabile.

P:S. Mă întreb ce carieră literară ar fi făcut Gogol la București și ce destin ar fi avut romanul românesc dacă, în loc să-și facă intrarea în marea literatură cu Ciocoii vechi și noi, ar fi început cu Suflete moarte.
        

Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

        Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"

          Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
 Uimitoare idee! Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului. Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
      Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

 

Cele mai frumoase rânduri scrise de mâini omeneşti

 

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate ) 
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( John Steinbeck, La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Moromeții, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

 

Du-te la Tomşa! Un articol de Liviu G. Stan

 Liviu G. Stan

Du-te la Tomşa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii. 

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit. 

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii. 

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre „legalizarea” marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș machiguenga. 

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea. 

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic „primordial”, un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică. 

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste. 

Toate aceste „enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în „Noiembrie, iepuri mecanici” ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în „O vizită la 1925”, o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar „Mica Românie” se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse. 

                                                          https://fictiunea.ro/2020/35/art4/ 

 

Despre William Faulkner sau naraţiunea în evantai

 Am avut un an greu, cu stres intens și cu multe probleme de rezolvat, care nu mi-au permis să corectez cele două romane terminate, nici să citesc cărţile programate pentru această perioadă  Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.

     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, trilogia lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus, mi se părea pe atunci, o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Faulkner nu e nici în întregime homeric, fiindcă lucrurile se limpezesc treptat, rămânând mereu câte ceva de lămurit şi de comentat. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. Faulkner însă mă fascina şi când nu-l înţelegeam!) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune un strop de mitologie într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este admirabil croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce, cum spuneam, către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii de profesie. Ca în O adunare liniştită de Marin Preda, personajele sunt cu ochii unele pe altele şi nu se satură de povestit. Cu vervă şi haz de necaz.
Privind volumele în parte, Conacul rotunjeşte magistral personajele faulkneriene, deşi pare inferior literar Oraşului. Lirismul tragic îi dă posibilitatea lui Faulkner de a etala o viziune epică atât de puternică, încât orice prozator nu poate decât să-l admire. Interesant e că prozele lui Faulkner conţin nu doar relatarea unor fapte, ci şi interpretarea acestora.

    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală. Un rus americanizat, comportându-se ca un Moromete ambulant.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este, în opinia mea, superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

Note despre Marin Preda

 * Către sfârşitul vieţii, Preda era preocupat de "tema povestitorului", cum zicea el. Am redactat cândva un lung eseu în legătură cu această obsesie ( care explică, în opinia mea, căutările, aspiraţiile şi evoluţia prozei lui Marin Preda), dar l-am pierdut când mi-am schimbat adresa. La fel s-a întâmplat şi cu textul despre M. Blecher, teza mea de licenţă, despre care George Gană spunea că era, în 1981, cea mai bună exegeză care se scrisese până atunci despre Blecher. Atâta muncă risipită în van!

* Într-o discuţie cu Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor, am zis că romanele Delirul şi Marele singuratic, deşi scrise cu o mână "grea", de romancier pursânge, au multe pasaje discutabile. "Da, a aprobat amicul meu, el scria prost când era fericit." ( Totuşi, când a publicat Moromeţii I, Preda era cu Aurora Cornu.)
* Mă gândesc deseori în ce stare de spirit trebuie să fie un romancier pentru a ne ferici cu o capodoperă. Nu cred că putem generaliza. Blecher scria cu perspectiva sfârşitului în faţă, în timp ce Rebreanu trudea din greu, cu buzunarele pline. Alţii scriu uşor şi firesc, cum torc pisicile. Sadoveanu e un exemplu. Flaubert şi E. Barbu dădeau lupte crâncene cu manuscrisele.Un lucru care îmi sare însă în ochi este că puţini romancieri - Dostoievski, Faulkner, Thomas Mann, Conrad - au reuşit să dea mai mult de trei-patru cărţi "mari". De cele mai multe ori, una-două.

* O temă interesantă în opera lui Preda este actul de a povesti. O adunare liniştită este deopotrivă relatarea unei călătorii la munte şi valorizarea relatării cu pricina. Preda foloseşte inserţia ( povestirea în povestire) în Moromeţii ( vizita lui Moromete la Traian Pisică), dar şi în alte texte.
* Sunt uşor dezamăgit de recitirea celor mai bune povestiri ale lui Eugen Barbu. Prea des caută cuvântul rar, preţios, eventual inventat, învârtit cu o fudulie care nu dă totdeauna bine şi strică plăcerea lecturii. Uneori nimereşte locuri comune pe care nu le tratează ca atare, ci le ia în serios, ornamentându-le cu hărnicie. "Descriptiv!Descriptiv!", ar fi exclamat E. Lovinescu după o lectură a lui Preda, la Sburătorul. Cuvintele criticului i se potrivesc mai degrabă lui Barbu. Totuşi, admiraţia mea faţă de autorul Princepelui creşte: câtă tenacitate a dovedit în finisarea miracolului literar numit Groapa! Mare scriitor!

* În 1986 am fost în Siliştea-Gumeşti, cu colegii de cerc din zona mea. Mai întâi, şoferul autobuzului n-a nimerit drumul către şcoala în care învăţase Preda. Am trecut de vreo patru ori prin dreptul morii, iar sătenii ne salutau cu mâinile ridicate, din ce în ce mai veseli. În curţile oamenilor se uscau la soare cuburi de tizic, adică de bălegar presat şi trecut printr-un tipar. La ce îl folosesc? am întrebat. Îl ard iarna în sobă, mi s-a răspuns. Apoi a venit surpriza. La intrarea în şcoală, un bătrân vioi şi energic, cu obrazul neted şi cărămiziu de trai bun, ne-a oprit şi ne-a spus că el este..."bătrânul învăţător". Am dat să trec mai departe, dar am fost reţinut de colegii care considerau apariţia drept o minune căzută din cer. "Dumnezeule, zicea o doamnă, nu-mi închipuiam că l-aş fi putut vedea vreodată pe bătrânul învăţător!" Şi bătrânul învăţător n-a dezamăgit. A început să povestească, în stilul cunoscut din povestirea lui Preda, lucruri pe care nu voiam să le aud. Îmi venea să-mi bag degetele în urechi, dar alţii căscau gura de parcă Zeus însuşi le cuvânta. 
"M-am întâlnit cu el şi i-am zis:
- Nu ţi-e ruşine, mă, măgarule, să râzi tu dă mine, învăţătorul tău? Eu, care etc. Să mă bagi în cărţile tele şi să râză toţi proştii dă mine?Ai?
Atunci, Marin a pus capul în pământ şi n-a mai spus nimic..."
Atât am auzit. Am reuşit să scap de acolo şi să văd clasa în care studiase romancierul, în vreme ce învăţătorul turuia înainte, în faţa ultimilor admiratori. Am trecut şi pe la casa lui Preda, dar eram aşa de, cum să zic, amar-dezamăgit, încât n-am dat buzna, cum au făcut doi prieteni, să mă fotografiez cu Ilinca, în dreptul pridvorului.
Pentru cine nu ştie, o informaţie. "Bătrânul învăţător" a murit în 2007( trăia încă Ţoiu, căruia i-am dat vestea într-o scrisoare), cu o lună înainte de a împlini...100 de ani. Vă vine să credeţi? Presa a spus la vremea respectivă că Florea Gheorghe, model pentru personajul Toderici din Moromeţii, este un "erou" şi "o legendă vie" pentru elevii şcolii şi pentru săteni.

Profesorul de filosofie

 Eram elevul preferat al profesorului de filosofie ( sau filozofie, cum se scria pe atunci în manual). Se numea Jean Florescu. Deşi firav şi scund, omul era un băutor de forţă şi avea un principiu pe care ni l-a spus de câteva ori:" Bă tată, dacă elevul intră cu mine în cârciumă, bă, bem, amândoi, bă tată, până cădem sub masă, bă tată, şi eu, şi elevul, bă! . Dar dacă, bă tată, îl prinz pe elev bând singur în cârciumă, eu îl termin pe elev, bă tată!" Am povestit undeva când m-a luat de la ore să-i duc acasă televizorul nou cumpărat: "Doamna profesoară, Şerban e elevul meu preferat. Învoiţi-l două ore, că am cumpărat un televizor şi vreau să mi-l care în spinare acasă!."

Am ajuns acasă la profesor cu televizorul. M-a poftit să iau loc într-un fotoliu.

─ Ăla e fotoliul în care meditez la operele mele, a spus el.

─ Oooo, ce onoare! am exclamat eu.

─ Dar poate că tu ai vrea să citeşti din operele mele!

─ Sigur, sigur, ar fi o mare onoare pentru mine!

Mi-a întins câteva file de agendă. Erau prinse cu două agrafe. Am citit pe prima filă:”Stimaţi colegi şi îndoliată văduvă, ne-am adunat aici cu ocazia morţii colegului nostru...” Era o scurtă cuvântare ţinută la înmormântarea unui coleg. A greşit, mi-am zis eu, şi mi-a dat notiţele astea. Am început să citesc al doilea text:”Stimaţi colegi şi îndoliată văduvă...” Murise alt dascăl.

─ Cum ţi pare, bă tată?

─ Sunteţi, ca şi Nietzsche, un mare stilist, am răspuns eu. Scrieţi extraordinar! Sunteţi genial.

─ Bă tată, tu mă tulburi. Meriţi să te cinstesc!

 M-a târât la cârciumă şi mi-a dat vodcă şi coniac.

─ Bă tată, dă-ne, bă, câte o vodcă, a comandat bunul meu dascăl.

─ Bă tată, parcă n-a fost aşa bună. Dă-ne, bă tată, câte un coniac.

Puţin mai târziu:

─ Parcă tot vodca era mai bună. Mai dă-ne, bă tată câte o vodcă.

Îmi scârţâiau maţele şi mă ameţisem. Acolo s-a înfiinţat şi profesorul de sport Radu, tovarăşul lui de pahar. Umblau toată ziua beţi prin curtea liceului. Am văzut cu ei, în cabinetul de geografie, un meci între Dinamo şi Universitatea Craiova. Dinamoviştii atacau pe flancuri.

─ Bă tată, bă Radule, eu crez că o să câştige Dinamo, bă!

─ Da, dom’ profesor, aproba celălalt cu îngăduinţă.

Craiovenii contraatacau şi Oblemenco şuta cu puţin pe lângă poartă.

─ Bă tată, bă Radule, s-ar putea să câştige şi Craiova, bă!

─ Da, dom profesor.

Dinamoviştii reluau atacul.

─ Bă tată, bă, eu crez că tot Dinamo va câştiga, bă!

─ Da, dom profesor.

Puţin mai târziu:

─ Bă tată, da s-ar putea să câştige şi Craiova, bă!

Şi au ţinut-o aşa tot meciul.

Acum, că venise şi Radu, eram în mare pericol. I-am făcut semn profesorului Radu că vreau să plec de acolo. El s-a dus până la uşă, apoi a venit şi mi-a zis:

─ Şerbane, au venit nişte colegi după tine. Are diriginta treabă cu tine.

Am zbughit-o către ieşire. L-am mai auzit pe filosof zicând:

─ Bă tată, bă Radule, să nu minţi, că mă supăr rău de tot.

Am ajuns, împleticindu-mă, la ultima oră. Nişte asistente tocmai îi vaccinau pe copii.

─ Bine că venişi! Suflecă-ţi mâneca!

Reacţia alcoolului cu vaccinul a făcut să-mi apară o gaură în mână şi am stat speriat un an întreg. Mai am şi acum un semn acolo.

Filosoful avea nişte păsărici şi el. Dacă te vedea că stai cu o fată în bancă, se făcea negru la faţă, răbda o vreme, apoi izbucnea cu glasul sugrumat de furie: "De ce, bă tată, nu laşi tu fata aia în pace?" "Păi, dom profesor, n-am..." "Şi tu, bă fată, de ce nu-ţi vezi de treaba ta?" Erai mazilit pe viaţă. Îmi era drag. Mă contrase dur la o şedinţă cu elevii, care avusese ca temă disciplina în şcoală. Luasem apărarea unor colegi şi spusesem că anumite lucruri reprobabile făcute de ei erau nişte accidente şi că nu trebuie să dramatizăm,. "Ce accidente, bă tată? Accidentul îl faci cu maşina sau pe calea ferată etc." Fusese foarte furios pe mine, mă porcăise bine şi mă socoteam deja ieşit din graţiile lui. S-a întâmplat însă să mă asculte la oră, după două fete care bălmăjiseră nişte prostii. Am fost foarte coerent şi am trecut în rândul simpatiilor sale. “Bă tată, bă, acum e altă mâncare de peşte.” Mă întrebase ce filosofi mă interesau pe mine. Platon, Kant, Hegel, Nietzsche şi Lucian Blaga, am răspuns eu. " Bă tată, bă, pe viitor o să vorbesc în cinstea colegului vostru Şerban, bă, despre Platon, Nietzsche şi Lucian Blaga, bă!" Pe ceilalţi doi îi uitase şi a a uitat până la urmă şi promisiunea făcută. Am făcut şi psihologia cu el. Ne explica concret temperamentele. "Bă tată, acum sunt la catedră, uite! Dacă intră unul pe uşă, iar eu mă uit pe fereastră şi mă gândesc la ale mele, înseamnă că sunt melancolic. Dacă ăla intră şi eu îi zic, sigur pe mine, să iasă afară, sunt sagvin, bă! Dacă mă duc la el, îl înjur de mamă şi-i dau şi vreo două, înseamnă că sunt coleric, bă tată! Iar dacă ăla intră, iar eu mă apropii de el şi-l iau la mişto, sunt flegmatic, bă! Aţi înţeles?"
Citeam multă filosofie şi chiar voiam să intru la facultatea cu pricina, fără să ştiu că trebuia să fac, cu luni înainte, demersuri pe la organizaţia de partid. Ultima dată când l-am văzut, într-o staţie de autobuze, mirosea puternic a coniac şi mi-a recitat un fragment din Le Cid :"La valeur n'attend point le nombre des années ." Era chiar textul din manualul de clasa a X-a. Mi-a mulţumit pentru fidelitate şi de atunci nu l-am mai zărit decât de vreo două ori,din autobuz, când treceam prin Bolintin. Am aflat mai târziu că avea o baterie care îi stimula muşchiul cardiac şi că a fost găsit mort în casă. Era singur, aşezat în fotoliu, cu o carte pe genunchi şi n-a fost descoperit decât după cinci zile.

Primele imagini. Mingea şi prunul

 

M-am născut în localitatea Sîrbeni, unde se afla o maternitate numită, pe atunci, casă de naştere. După spusele mamei, aveam ochii mari şi îi fixam neîntrerupt pe un punct al tavanului. Mulţi ani mi-a plăcut să spun, în glumă, că m-am născut în ţinutul lalelelor. În Sîrbeni erau oameni muncitori şi frumos educaţi, urmaşii unor bulgari veniţi din munţii Rodopi să facă legumicultură pe râul Jirnov. Omul de serviciu de la şcoala de acolo luptase în război şi avea Parkinson. Într-o iarnă, pe un ger cumplit, a intrat în cancelarie cu un braţ de lemne şi a spus:

─ Dom’ derector, e un frig afară de te ia dracu’!

Acelaşi bătrân sta de vorbă cu un altul care i-a zis:

─ Bă Ivane, de unde vine, bă, mirosul ăsta de lalele?

─ Ce dracu lalele visezi tu, Gheorghe? Vidanjează unii closetul şcolii.

Mai mult decât de o vârstă, fericirea noastră este legată de anumite locuri.  Poienile din grădinile năpădite de salcâmi ale ţăranilor, potecile care duceau în câmp, cimitirul năpădit de liliac, fragi sălbatici şi irişi, holul, biblioteca şi amfiteatrele Facultăţii de Litere. Ai fost fericit undeva, cândva.

Un fotograf făcea poze tuturor oamenilor care locuiau pe o rază de 50 de km. Din cauza faptului că „pozarul ” avea un umăr sucit, toate amintirile noastre sunt trase ușor către dreapta și apărem, în ochii posterității, oblici în raport cu solul.

Prima imagine care îmi apare în ceţurile îndepărtate ale memoriei este o scenă în care eu eram înfăşat, iar tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos afară să-mi arate zăpada. Cred că nu împlinisem un an şi eram așezat lângă sobă, când afară s-a pornit un viscol de poveste. Tata m-a luat în brațe, a mers cu mine pe prispa casei bătrânești, a luat cu mâna dreaptă puțină zăpadă, a strâns-o în pumn și mi-a dat bulgărele acela să-l țin și eu în palmă câteva secunde, pentru a cunoaște una dintre minunile vieții de pe pământ. De aceea Ștefan Bănulescu mi-a fost mai apropiat decât Marin Preda și  Cartea Milionarului îmi este cel mai drag roman din literatura română, alături, desigur, de prozele lui Vasile Voiculescu. ( Exclud din percepția mea orice judecată de valoare.)  Din același motiv, textele lui Juan Rulfo, Marquez, Manuel Scorza și Miguel Angel Asturias exercită asupra mea o vrajă perpetuă.

Pe urmă mă văd jucându-mă cu o minge roşie pe care apoi am pierdut-o.

─ Unde este mingea? a întrebat mama.

─ Nu ştiu, a luat-o potiii ( copiii)!

Râdea mama, râdea tata, râdea şi bunica vitregă. Mai râdeau şi când în cimitirul aflat la 50 de metri de noi se auzeau femeile jelindu-şi morţii. O căutam pe mama şi îi spuneam:

─ Cântă oitarii (lăutarii) în cimitir.

Marea mea plăcere era să mă duc în mijlocul şoselei, să mă aşez jos şi să-mi pun ţărână în cap. Apucam nisip cu mâna pe care o ridicam deasupra capului, apoi eliberam praful fierbinte pe frunte şi pe faţă, trăind o fericire intensă. Bunica vitregă mă lega cu o funie de un prun bătrân, să nu mai ies din curte. Mai târziu stăteam sub prun fiindcă din el curgeau bucăţele de zahăr şi dulciuri pe care mama le arunca de la distanţă.

─ Dacă stai cuminte acolo, Dumnezeu îţi dă bunătăţi, îmi spunea ea. Aşa că aşteptam ore în şir cu ochii în ramurile prunului. Sub acelaşi prun am citit prima carte care mi-a plăcut în mod deosebit şi mi-a deschis uşa magică a literaturii: Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Interesant e că un prun identic există şi acum acolo, dar nu sunt sigur că e acelaşi pom.

Se făcea colectivizarea şi nişte oameni cu serviete veneau mereu la poarta noastră. Ai mei îi auzeau când intrau la vecini şi fugeam toţi în fundul grădinii şi ne ascundeam după un dâmb plin de coada-şoricelului. Într-un fel sau altul, ăia i-au luat bunicului pământul, boii şi căruţa. Bătrânul făcea adevărate crize de disperare când îşi amintea cum a fost lăsat sărac.”Boii mei! Căruţa mea!”, striga el cu disperare. Îmi aminteam de un lan cu nişte plante puternic mirositoare ( era cânepă) şi de un alt loc cultivat cu ardei. În fiecare zi mă trezeam în căruţă, în drum către pământurile noastre. Am simţit că s-a întâmplat ceva când nu m-am mai deşteptat în căruţă, ci într-un pat din casă. Mai târziu am aflat că boii şi caii erau tăiaţi de unul, L., şi fierţi în cazane, apoi daţi la porci. Peste tot, în ţară, caii au fost măcelăriţi şi ştiu că s-a scris mult despre această tragedie. Îmi mai amintesc de nişte cărţi de joc folosite de mama şi de bunica vitregă. Erau lucioase, colorate şi am cerut şi eu una s-o văd mai bine şi s-o pipăi. Bunica m-a refuzat şi a ascuns micile cartoane, spunându-mi că le-a băgat în sobă.

În perioada aceea am mai prins o eclipsă de soare, când am fugit toţi afară, unde se făcuse brusc noapte. În casă ţineam un miel bolnav  şi ţin minte că numai bunicul şi mielul au rămas înăuntru.  Acum îmi dau seama acum că a fost eclipsa din februarie, 1961.