Colivii pentru idei

"După mine, o zi..." de Ioan Dan Nicolescu ( II )

2012-01-22T11:48:00.005+02:00

Ioan Dan Nicolescu posedă ingeniozitate narativă şi un rar simţ al limbii. Scena vânătorii este exemplară. Scriind două istorii, Artemie consemnează, într-una dintre ele, adevărul :
" Cum şedea ei aşa şi omora - că şi puseseră rămăşag ; care dă jos peste zece ciute, cinci vulpi, doi mistreţi ş-un urs, acela va bea de la Vodă o lună de zile ; iar care va fi de tot întâiul să bea tot anul de la toţi - odată s-au rupt tufanii şi-n huiet, ca o furtună mare, ca un vânt grozav, au ieşit un urs. Şi văzându-l aceia s-au înfricoşat tare şi-au fugit toţi, că fiara nu răbda pe nimenea în jur ; nice căini, că i-a rupt ca pe oi cât se spânzura ei de el, da era prea mare şi rău, nice om. La comisul Savel i-au dat o brâncă peste greabăn de-au zburat capul peste gât, aşa întreg. Ş-au venit hiara, răcnind spre Vodă, care a dat din puşcă da nu l-au lovit ci mai avan l-au întărâtat. Noroc că s-au aflat prin prejmă Ilioiu al Toaderei , om prost, de-a pus suliţă sub coapsa namilei şi-o au străpuns până în spate prin inimă. Şi când au căzut dihania, Vodă au tras jungherul, s-au dat în genunchi ş-au vârât hierul în urs de l-au făcut sită. Şi nimica nu zicea, numai băga hierul, icnea şi curgea sudoare de pe dânsul.. Iar când n-au mai putut, au căzut lângă leş cu spume la gură, cum face adesea de vreo doi ani încoace şi aşa l-au cărat, cu o lingură între fălci, să nu-şi reteze limbă din dârdâiala dinţilor. "
Scena e prea lungă ca s-o pot cita în întregime. În loc să-l răsplătească pe salvator, Voico porunceşte ca acela să fie decapitat, fiindcă nu suportă mila unui om inferior.
Cu altă pană, dar în aceeaşi limbă savuroasă, narează Artemie întâmplarea în paginile oficiale. Motivaţia vânătorii este romantică şi deopotrivă domestic-familială :
" S-au înduplecat Vodă cât mai ales că Doamna Slamna pohtea la carne de iepure Că era grea. Şi chiar ea i-a zis : << Du-te, Măria-Ta, că ăl mic râmneşte şi nu se face să nu-i dai ! >>"
În gura voievodului sunt puse vorbe înţelepte :
" Vânaţi cu ochiul şi cu mintea, numai aşa se umple traista sufletului.Ăsta-i lucrul cel mai de preţ ! "
Iată cum e redată şi scena cu ursul :
" Şi pe când umbla ei, iaca, mare năpraznă era să se întâmple : că s-aude huiet mare şi namilă de urs cât casa intră în mijlocul cetei mânios foarte. Cum ei sta pieriţi şi nici nu crâcnea, boala de urs înşfacă pe unul Ilioiu al Toaderei, om ce ţinea puşcile, îl ardică şi-l izbeşte de pământ, taman cum face cu oaia. Apoi se suie pe el. Vodă, dacă vede primejdia în care intrase acel om - şi era om prost, nice velit, nice om prost, şedea şi el pe lângă curte, că-l luaseră pentru dusul puscilor şi belire de sălbăticiuni de-ar fi fost la o adică - era grozavă, scoate jungherul şi, dând glas mare - cum se dă când te-ncinge ursul - se prăvale asupră-i. Şi până să se dezmeticească cei din jur, străpunge pe hiară drept în inimă, hiara este moartă, iară Vodă se saltă de pe ea şi zice : << Au pohtit Doamna noastră spată de iepure, acuma îi dăm brâncă de urs ! Că decât să iasă pruncul fricos ca iepurele, mai bine tare ca ursul ! >>. Aşa au grăit el şi nemica alta n-au păţit, cât numai şi-au stricat în îmbrăţişare doi bumbi de la găitan.
Apoi au luat pe Ilioiul şi l-au dus la curte ; unde doftorul curţii, Şileru, au făcut ce-au putut ; dar Ilşioiul, bietul s-au făcut scăpat spre cele veşnice. Şi plângea Vodă ca după un frate şi zicea că omul, de-i el strălucit ori prost de tot, tot om e ; şi când moare unul, parcă ar muri toţi, aşa trebuie să ne gândim. "
Voico găseşte, chipurile, o modalitate de a ajuta familia mortului, cumpărând... găini de la soţia Lui Ilioiu, la preţuri exorbitante.
Ca orice satrap, Voico visează la o ctitorie măreaţă. Face o sală de ospeţe nemaivăzută şi îşi comandă o oglindă miraculoasă. După ce el, Voico, se va privi o dată în ea, oricine se va uita în luciul argintiu nu se va mai vedea pe sine, ci va zări chipul domnitorului ! Voico are şapte sosii - naratorul îi numeşte "ipochimeni", îmbogăţind semantic arhaismul respectiv -, fiecare fiind specializat într-un domeniu bine precizat. De exemplu, una dintre dubluri ştie mai multe limbi străine. Când vin oaspeţi, ipochmenii se perindă, pe rând, la masă şi se schimbă între ei, prefăcându-se că se duc la umblătoare. După cantităţi uriaşe de mâncare şi băutură, în final apare adevăratul Voico, proaspăt şi treaz, uluindu-i pe toţi.
Pentru a-l supraveghea pe Artemie, Voico îl deghizează pe un oarecare Picu în înger. După ce iscoada află tot ce gândea Artemie, se întoarce la vodă şi îi raportează totul, iar Voico îl execută. Precum un despot medieval autentic, Voico are un măscărici cu care se sfătuieşte. Ilea, bufonul, este singurul om de la curte care are voie să spună adevărul despre domnitor. Discuţiile despre spaimă dintre Voico şi Ilea, aşezate simetric la începutul şi la sfârşitul romanului, îşi au rostul lor. Teroarea pe care Voico o ridică la rang de lege se întoarce, în final, împotriva sa.
Înlăturat de la putere de Artemie, care beneficiază de sprijinul turcilor, Voico intră în oglinda miraculoasă şi se face pierdut. Îi rămâne numai chipul care se face văzut de câte ori cineva cercetează obiectul cu pricina. Secvenţe de mare artă narativă sunt presărate peste tot în roman. Întâlnim şi idei de o aleasă frumuseţe, cum ar fi aceea că adevărul se ascunde cel mai bine nu prin minciună, ci prin alt adevăr. Către sfârşit, din carte ar fi putut lipsi vreo şaizeci de pagini, iar textul ar fi avut de căştigat în fluenţă şi relief artistic. Sigur, ne este uşor să facem asemenea observaţii privind din exterior, dar obiecţia e măruntă : lungirea discursului epic ( devenită, de la Nicolae Breban încoace, o boală a tuturor romancierilor autohtoni ) nu afectează valoarea indiscutabilă a creaţiei lui Ioan Dan Nicolescu. În orice caz, finalul este foarte reuşit, iar " După mine, o zi..." este o creaţie memorabilă, aproape o capodoperă, şi poate fi pusă alături de Calpuzanii lui Silviu Angelescu. Sunt cele mai bune două romane istorice româneşti, moderne.
La vremea sa, Ioan Dan Nicolescu a fost apreciat de exegeţi de prestigiu. Cunoscutul critic, istoric literar, eseist şi prozator Alex Ştefănescu notează pe ultima copertă a volumului : " Ioan Dan Nicolescu oferă cititorilor unul dintre cele mai frumoase romane istorice care s-au scris în limba română. Autorul este încă tânăr, dar asemenea unui sihastru din poezia lui Eminescu ştie să stea retras şi să plutească în reveria unui trecut etern. Personajele sale, pe jumătate ascunse într-o umbră rembradtiană, se duelează la nesfârşit cu ajutorul cuvintelor. Din când în când câte o sclipire piezişă a spadelor lor iscusite ne face să tresărim, de parcă ne-ar atinge şi pe noi. "
Subscriu, cum se spune, cu ambele mâini.

LA MULŢI ANI, VALERIA MANTA TĂICUŢU !

2012-01-21T18:15:00.001+02:00

Pe 20 ianuarie sărbătorim ziua de naştere a excepţionalei poete şi prozatoare VALERIA MANTA TĂICUŢU, care este şi un strălucit critic literar.
Îi doresc să rămână mereu frumoasă, să se bucure de iubire şi să scrie în continuare multe cărţi extraordinare, cu care să ne taie respiraţia.
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, VALERIA !

Ninge cu ceşti de porţelan

2012-01-21T16:40:00.003+02:00

Ninge peste surâsul rusoaicelor blânde şi peste Mirceştii lui Alecsandri.
Ninge cu ceşti albe, de porţelan, în care iubitele ne citesc soarta.
Ninge.
Nu voi uita niciodată noaptea în care tatăl meu mi-a arătat zăpada. Era viscol puternic, tata m-a luat în braţe, cred că eram în scutece, şi a ieşit cu mine pe prispa casei bătrâneşti. Eram orbit şi înecat de fulgii de nea, care mă atacau ca nişte vietăţi de pradă, iar părintele meu s-a aplecat, a luat zăpadă de jos, a strâns-o în pumn şi mi-a întins-o. După cum îi sclipeau ochii, am înţeles că îmi face un dar neobişnuit.
Am întins mâna şi am simţit pentru prima dată ce înseamnă frumuseţea.
Peste zeci de ani, am încercat să prind, în câteva cuvinte, fulgerul care m-a străbătut atunci din creştet până-n tălpi :

frumuseţea nu se iartă !

zăpada
călcată-n
picioare
de
lupii
flămânzi

Nu cred că am reuşit.

"După mine, o zi... " Un roman de Ioan Dan Nicolescu ( I )

2012-01-20T12:55:00.007+02:00

Este nedrept că nu se mai vorbeşte deloc de Ioan Dan Nicolescu, un prozator foarte înzestrat şi original, a cărui activitate literară îşi are centrul de greutate înainte de 1989. A publicat următoarele cărţi : Rana statuilor, roman, Ed. Cartea Românescă, 1977, Legătura de chei , proză scurtă, 1980, Sărbători marţiale, roman, 1980 şi După mine, o zi... , roman, 1983. Dintre ele, am citit Rana statuilor şi După mine, o zi... şi mărturisesc că am fost impresionat de forţa artistică a romancierului. Din lipsă de timp ( dar şi din alte motive ), nu mai scriu recenzii. Mă limitez la consemnarea unor impresii de lectură, în cât mai puţine cuvinte. Încerc să propun idei prin care să surprind unicitatea unei cărţi şi ceea ce are aceasta, în structura sa, nou şi captivant.
Rana statuilor este o carte construită pe structuri mitico-folclorice, în care metafora şi lirismul sunt esenţiale. Din câte ţin minte, Marin Preda a ţinut manuscrisul romanului multă vreme la editură, insistând ca Nicolescu să elimine din text ceea ce părea poezie şi nu proză.
Am recitit, de sărbători, ultimul op al lui Ioan Dan Nicolescu.
Mi-am pus întrebarea, încă de la prima lectură, cum se face că acest volum a putut apărea în timpul lui Ceauşescu. În definitiv, este o operă despre Putere, mecanismele acesteia fiind dezvăluite, expresiv, apăsat şi explicit. Voico, feudalul gospodar şi cu noroc în toate, ia puterea după ce îl alungă pe fostul domnitor şi devine un tiran crud. Prin înscenări grosolane scapă de oamenii incomozi şi îi apropie pe alţii. Mitropolitului îi vâră în pat un călugăr tinerel. Pe Artemie, un alt călugăr, îl corupe cu cea care va deveni soţia a trei domnitori. La început, ca şi la sfârşit, romanul trenează. Discuţiile dintre Artemie şi Teofil, stareţul mănăstirii şi viitorul mitropolit, sunt greoaie şi încâlcite, dar impregnate de înţelepciune creştină şi având un parfum arhaic inconfundabil. Frumuseţea şi valoarea textului fiind de netăgăduit, mă gândesc în ce măsură După mine, o zi... ar putea fi tradus în alte limbi. E cazul şi celorlalte două cărţi româneşti cu subiect istoric, dar cu o problematică ţinând de cea mai fiebinte actualitate : Princepele lui Eugen Barbu şi Calpuzanii lui Silviu Angelescu. Dragoş C. Butuzea îmi scria, într-un comentariu, că Princepele este mult prea încărcat de arhaisme ( unele inventate de autor, spun eu ) care îl fac aproape de necitit, opinie pe care o împărtăşesc. Ce să mai vorbim, în această situaţie, de bariere lingvistice !
Romanul e plin de găselniţe care de care mai ingenioase. Ascensiunea lui Artemie, ajuns mare vornic şi după aceea domnitor, este excelent urmărită. Ca şi Procopius din Cezareea, el scrie două istorii : una oficială şi alta secretă, în care consemnează toate crimele lui Voico. Acesta îl spionează pe cronicar, îi citeşte textul şi uneori îl mustră pentru inexactităţi. Din După mine, o zi... ar merita să cităm copios, dar spaţiul nu ne permite. În timp ce Artemie şi Teofil poartă discuţii teologice şi filozofice ( Dumnezeu, credinţă, adevăr, etc ) un alt călugăr, dus cu pluta, vine şi urinează, în puterea nopţii, pe uşa chiliei lor, ca să poată spune a doua zi că diavolul a vreut să-i spurce : " Artemie auzi un ţîrîit la uşă, de parcă cineva şi-ar fi lăsat udul. Apoi un oftat şi paşi dupăind, firişorul se prelinse în chilie înaintând sprinţar, luminat de lună..." Voico aranjează cu un necunoscut, căruia îi promite bani, ca respectivul să se dea sol turcesc, iar domnitorul să-şi arate curajul în faţa oprimatorilor. Falsul sol vine în diuvan, Voico îl tratează cu obăznicie, apoi îl porcăie şi porunceşte să i se taie capul. Zadarnic strigă bietul om că nu aşa a fost înţelegerea. În scurt timp, Voico devine o fiară turbată, dar iată ce scrie istoricul Artemie : " Lume, dacă eşti cu ochi şi minte, stai să te minunezi : de unde virtutea, de unde mila, de unde hărnicia, i-au venit acestui Voico Voievod ? Care din cei ce-au stat înainte în scaunul Ţărei au străluminat mai curat ca El ? Câţi falnici cari au fost - şi-au încălărat pre umerii largi ai acestui pământ mulţi străuciţi şi de tot luminaţi domni - s-aseamănă acestuia care, neodihnit, nemâncat, nebeut, veghează şi la cel mic şi la cel mare, lăsându-se pre el ? " Voico tocmai îl ucisese pe Ilioiu al Toaderei, om cu familie şi copii, fiindcă în timpul unei vânători, ţăranul îi salvase viaţa voievodului, intrat în ghearele unui urs !

LA MULŢI ANI, KOCSIS FRANCISKO !

2012-01-18T14:52:00.001+02:00

Astăzi este ziua de naştere a eminentului poet, prozator, eseist şi traducător KOCSIS FRANCISKO, care mă onorează cu prietenia sa.
Îi doresc să se bucure de sănătate, iar iubirea şi frumuseţea să-l însoţească pretutindeni ! Să scrie în continuare cărţi extraordinare şi să ne fascineze cu poemele sale !
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, PRIETENE DRAG !

Orientul blestemat

2012-01-17T18:21:00.007+02:00

Lumea s-a crucit când a văzut că la moartea lui Kim Jong-il, nord-coreenii se jeleau şi se tăvăleau pe jos, ca bolnavi de epilepsie, organizaţi în mari şi urlătoare adunări de doliu. Mai târziu am aflat că aceia care nu se zbuciumau destul de convingător erau în pericol să fie pedepsiţi. Poate chiar cu închisoarea.
Am fost totdeauna de părere că toate tipurile de societăţi nu sunt decât variante, mai apăsate ori mai discrete, ale sclavagismului şi feudalismului. Nu sunt vânduţi, azi, jucătorii de fotbal, precum nişte vite la târg ?
Cândva am fost coleg de cămin cu nişte asiatici. Le dau numai iniţialele : R. N., L. S. G. şi J. G. Ultimul râdea toată ziua. Al doilea era o masă de oase şi de muşchi, făcuse războiul, iar după trei ani de studii, putea să articuleze, în limba română, câteva vorbe şi saluta cam aşa :
- Bânăăă zâoaa !
Mărturisea că i-ar fi plăcut mai mult să facă încă cinci-şase ani de război, decât să se apuce să înveţe graiul nostru.
R. N. era un tip special. După şase luni, ştia bine româneşte şi îşi argumenta opiniile comuniste cu patimă. Cred că era instruit în trupele coreene speciale. La fotbal, ajungea mereu înaintea noastră la minge, iar dacă vreunul încerca să-l pocnească, nici nu apuca să ridice mâna până era imobilizat de coreean. Ne spunea poveşti aiuritoare, în care el credea cu fanatism, despre tunurile lor lungi de sute de metri, ascunse în munţi şi cu care puteau distruge America. Era suficient ca Marele lor Conducător să fi apăsat pe un buton, că munţii s-ar fi dat la o parte şi ar fi apărut artileria lor de uriaşi. Sunt convins că R. N. a ajuns departe. Ne-a arătat o fotografie în care el era al treilea din stânga lui Kim Ir-sen.
O singură slăbiciune avea R. N. : fuma Kent, ţigări americane.
- Băi, R,, i-am zis într-o zi, cum se face că tu fumezi ţigări capitaliste ?
A oftat, a tras adânc din ţigară şi a fost prima dată când n-a avut replică.
Altceva voiam să zic. Fiecare coreean purta, la reverul hainei, efigia lui Kim Ir-sen. În toate camerele lor era amenajat un colţ acoperit cu catifea roşie şi prevăzut cu un portret uriaş al lui Kim şi cu steagurile partidului şi ţării lor. Aveau acolo şi câte o masă pe care erau aşezate operele Conducătorului coreean. Orice dictator trebuie să aibă nişte opere, nu ? În fiecare seară, coreenii îngenuncheau în faţa portretului lui Kim şi îşi mărturiseau toate păcatele săvârşite peste zi. Îşi cereau iertare, apoi îşi luau angajamentul să nu mai greşească.
Stau şi mă-ntreb ce-o fi în mintea unuia care deţine puterea, consideră că i se cuvine totul şi poate face orice ? Cum o fi fost să te cheme Mao Zedong, Kim Jong-il, Gaddafi ori Saddam Hussein ?
Şi cum vor fi gândind cei care devin, de bunăvoie, sclavi ?
Repet ce-am mai zis şi cu alt prilej, reproducând o idee a unui prieten care a murit : trăiască feudalismul, viitorul de aur al omenirii !

P. S. 1. Orientul politic blestemat a făcut ca Orientul magic, înţelept şi etern să bată în retragere sau să se ascundă.
2. Cineva mi-a relatat o scenă care m-a impresionat. O bătrână a intrat într-un magazin alimentar şi a cerut o felie de parizer de... cinci bani.

Calculatorul meu e defect

2012-01-15T13:21:00.001+02:00

Aş fi vrut ca acesta să fie titlul unui poem în proză, dar e o realitate tristă. Computerul meu dă din nou semne că va înceta să funcţioneze. Astăzi a pornit abia la a opta încercare pe care am făcut-o. Va mai dura până îl voi repara.
După starea de spirit pe care am încercat-o când am văzut dezastrul, mi-am dat seama că sunt dependent de acest obiect. Ce-ar fi să-l ignor câteva săptămâni ?

P.S. De fapt, mi-am dat seama că nu de jucăria asta sunt dependent, ci de prietenii cu care pot comunica prin intermediul ei !

Moşul cel Vesel şi plopii vorbitori

2012-01-13T12:48:00.003+02:00

Bătrânul lucra la zootehnia CAP-ului şi trecea zilnic pe drumul străjuit de plopi, care ducea la râu. Se purta ciudat şi era mereu vesel. Chiar aşa l-am şi numit în Biblioteca lui Noe : Moşul cel Vesel. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune Márquez, el îmi va aminti de Moşul cel Veşnic, personajul din Siberiada lui Andrei Konchalovski. Pe noi, copiii de şcoală, ne oprea şi ne spunea că merge şi el la grădiniţă, e în grupa mare, în timp ce nevastă-sa, o babă uriaşă, se zbenguie la grupa mică. La o înmormântare, a desfăcut sârmele cu care erau legate băncile din scânduri pe care erau aşezaţi oamenii veniţi la priveghi, iar aceştia s-au prăvălit în noroi. Când vecinii urcau saci cu grâu în căruţe, el se precipita să-i ajute, iar cerealele deveneau incredibil de grele, până când cineva a observat că bătrânul trăgea de sac, dar...în jos. Am văzut cu ochii mei cum s-a prefăcut că vrea să ia nişte femei cu căruţa. Când ele se apropiau fiind gata să se urce, el atingea discret caii cu biciul şi aceştia fugeau încă cincizeci de metri. Moşul se prefăcea mânios că nu-i poate struni, iar când amatoarele de plimbare se apropiau, caii deveneau din nou de nestăpânit. Cred că le-a fugărit pe nefericite vreo doi kilometri. Moşul cel Vesel era mereu senin, pus pe şotii, împăcat cu sine şi cu lumea. Îl chema Oprea şi cred că a trăit peste nouăzeci de ani.
Între timp, am crescut şi am ajuns licean. Făcusem depresie. În loc să o iau către discotecă, mă plimbam, vara şi iarna, pe şoseaua evocată mai sus. O făceam, de obicei, noaptea. Uneori mă însoţea un prieten cu care discutam verzi şi uscate. Adică literatură. Nu ştiu ce era în capetele noastre, dar ne simţeam mai în largul nostru dacă ne urcam în plopi şi ne aşezam pe ramurile acestora. Copacii nu crescuseră foarte înalţi, erau foarte stufoşi şi se aflau în apropierea cimitirului. Cine trecea prin preajmă şi auzea voci discutând liniştite în arborii de lângă locurile de veci o rupea la fugă înnebunit de groază şi povestea, după aceea, săptămâni întregi despre ce auzise el pe acolo. Într-o noapte s-a întâmplat să treacă pe drum Moşul cel Vesel. Glasurile noastre l-au surprins, s-a oprit în loc încurcat şi s-a scărpinat în cap.
- Măi, să fie ! s-a mirat el. Plopii ăştia nu fac pere, dar vorbesc. Ăia de la şcoală or fi ştiind de minunea asta ?
A mai făcut câţiva paşi, s-a oprit şi a zis, uitându-se în sus, către noi :
- Aţi putea să vorbiţi şi voi într-un cavou, că pe-acolo nu speriaţi pe nimeni.
Şi s-a îndepărtat fără grabă, şchiopătând uşor, cum păşea el de obicei.

Cine suntem

2012-01-11T12:54:00.003+02:00

Tibetanii consideră că este definitorie, pentru nivelul nostru mental, atitudinea pe care o avem faţă de un câine flămând, de pe marginea drumului. Suntem, spun ei, ceea ce credem că este animalul acela.

Un anotimp scos de sub pălăria unui magician ieşit la pensie

2012-01-09T13:55:00.001+02:00

Ninge cu lumină rece şi plouă cu sudoarea plopilor. Nebunii joacă fotbal cu luna, iar orbii văd infernul la televizor. Nu e iarnă, nici toamnă. Sinucigaşilor le e silă să facă gestul final, în timp ce prietenii lor se dizolvă încet-încet în ceţuri. Şosetele noastre se transformă în pisici sadice, iar prin peşteri nu mai e nimeni. Numai uriaşii ne-au lăsat mesaje scrijelite pe oasele sternului. Dar cine să le mai citească ?
Sfârşitul lumii este pe fundul unui pahar plin cu apă de Dâmboviţa.

Timpul este reversibil sau despre Toma, salvatorul

2012-01-08T23:56:00.007+02:00

O idee pentru uzul studenţilor de pretutindeni : frecventarea tuturor cursurilor dăunează grav sănătăţii !
Era un profesor la prelegerile căruia mă duceam mai rar. În primul rând, nu erau cursuri, ci un amalgam de înjurături, poante porcoase şi evaluări aiuritoareale ale studenţilor. După ce răsfoia câteva file ale operei sale, drăcuindu-le copios, magistrului îi venea de fiecare dată ideea salvatoare de a ne scoate la tablă, în amfiteatru. Nu conta ce te întreba. Cert era că te făcea prost cu maică-ta, cu taică-tău şi, în general, cu tot neamul. Mă opresc aici cu detaliile, precizând că eram în anul al doilea de studii.
Într-o zi, am dat nas în nas cu el, pe holul facultăţii, tocmai când aveam de gând să chiulesc de la spectacolul pe care urma să-l monteze, ca de obicei, în amfiteatru. Am vrut să iuţesc pasul, dar m-a agăţat rapid.
- Stai puţin, mi-a strigat el.
- Bună ziua, am spus, plin de respect.
- Te faci că nu mă vezi, ai ? Şi treci atât de rar pe la noi !
- Păi...
- Dumneata eşti Toma şi ai terminat facultatea acum cinci ani !
- Da, sigur ! m-am entuziazmat eu.
- Tot la Informaţia Bucureştiului lucrezi ?
- Din păcate, tot acolo, am zis, cu un aer dezamăgit.
- Lasă că e bine ! Dă-i înainte, că-mi place cum scrii ! Şi nu ne uita nici pe noi, că de !...
Mi-a strâns călduros mâna şi s-a îndreptat către amfiteatru.
- Ai văzut ce memorie am ? mi-a mai strigat de departe, întorcându-se vesel, din mers, către mine.
A trecut timpul, am terminat facultatea, iar după trei ani m-am prezentat la examenul de definitivat. Discutam pe hol cu un fost coleg de cămin, foarte drag mie, ajuns azi o mare personalitate culturală, dar încă student pe atunci. Frumosul şi inteligentul meu amic îmi spunea despre o carte recent apărută că ar fi rahat cu apă rece. Râdeam. În momentul acela, lângă noi s-a oprit vajnicul profesor.
- Pe dumneata nu te cheamă Toma ? m-a întrebat el, sever.
- Da, Toma sunt ! am zis, amintindu-mi fulgerător de tărăşenia de odinioară.
- Nu eşti student în anul al treilea aici, la noi ?
- Ba da.
- Şi de ce, mama dracului, nu vii deloc pe la cursuri şi chiuleşti ca un golan ?
- Hă, hă, hă, hă !
- Să ştii că dacă mai lipseşti o singură dată, te las repetent ! Şi nu mai râde ca idiotul !

Nici foamea nu mai e ce-a fost

2012-01-06T15:27:00.009+02:00

Am fost un fel de artist al foamei.
Fiind bursier, în timpul liceului aveam dreptul să iau masa la cantină. Aceasta era însă situată prea departe de camera în care stăteam cu chirie. Şcoala avea şi internat, un fel de grajd în care se înghesuiau în jur de patruzeci de elevi din toţi anii. Am petrecut acolo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit. Sala era un fel de adăpost pentru oamenii străzii şi mi-e neplăcut să-mi amintesc ce se întâmpla în locul acela. Mi se părea că pierd prea mult timp cu drumul dus-întors către şi dinspre cantină şi cu orele în care aşteptam să ni se pună în faţă puţină apă chioară cu două cute de cartofi în ea. Erau elevi mai mari care îţi scuipau în farfurie ca să se asigure că nu vei mai gusta din ea şi conţinutul va intra în stomacul lor. Ehe, mizeriile descrise de Dickens în romanele sale sunt parfum pe lângă ce se întâmpla în cocina aia ! Aşa că am renunţat să mă deplasez la cămin, deşi hrana era plătită, şi mă mulţumeam cu ce îmi dădea mama de acasă : puţină ciorbă, ouă, două copane de pui, câteva chiftele. Proviziile, puţine, se terminau marţea sau miercurea. Pe atunci se făceau cursuri şi sâmbăta. Până la sfârşitul săptămânii mă... răsfăţam cu un singur ou pe zi, iar uneori cu nimic! Şi aveam câte şase ore pe zi, iar la educaţie fizică, o profesoară brunetă ne alerga şi ne întindea până scotea sufletul din noi. Nu e greu de dedus că în ultimul an am ajuns la o epuizare totală. Slăbisem îngrozitor, abia mă ţineam pe picioare şi pierdusem 90% din extraordinara mea forţă fizică, dobândită greu, prin exerciţii chinuitoare, pentru că în copilărie fusesem un copil mic şi slăbuţ. Surprinzându-mă în timp ce îmi schimbam cămaşa, un coleg, care până atunci nu suflase, ca toţi ceilalţi, în faţa mea, s-a înveselit brusc, şi-a pus limba în colţul gurii şi a spus cu mare satisfacţie : " Eeeee, te-aş cam bate la puncte ! " Adevărul e că m-ar fi putut mătura cu o singură palmă, dar teama de mine îi rămăsese cuibărită în suflet.
A urmat foamea din anii de facultate. Două chiftele marinate şi un ou nu puteau asigura necesarul de calorii al unui tânăr de peste douăzeci de ani care se ţinea cu străşnicie de toate cursurile. Aveam atât de puţini bani, încât eu şi Marin Neagu nu ne puteam cumpăra, pentru a ne suplimenta alimentaţia, decât pâine neagră şi nişte castraveţi lungi şi subţiri. Eram în sesiune, învăţam câteva ore şi atunci când mă răzbea foamea, tăiam o bucată de castravete, o dădeam prin sare şi o mâncam. Pe urmă, în timp ce îmi vedean liniştit de studiu, auzeam, în liniştea camerei, un zgomot de rozător înfometat : cronţ-cronţ ! cronţ-cronţ ! Era rândul lui Marin să se înfrupte din castraveţii salvatori. Într-o zi am găsit, într-un sertar, o pâine mare, dublă, de care uitasem şi care se întărise ca fierul. Am aruncat-o pe fereastră, fără să mă asigur că nu e nimeni prin preajmă. Aşa se face că am lovit în cap un arab pe care l-am întins pe burtă, pe aleea dintre blocuri. O jumătate de oră m-a înjurat omul, atât în româneşte, cât şi în limba beduinilor.
Nino Stratan suferea de pe atunci de depresie, dar avea şi un fel de bulimie. Se scula peste noapte şi rădea tot ce era comestibil prin cameră. El şi Adrian Radu ţineau, pe noptiera de la capul patului, câte un borcan cu varză roşie, murată. Într-o noapte-dimineaţă, pe la ora trei, un poet şi un prozator ( care, între timp, a renunţat la scris ) au descins în odaie, rupţi de...oboseală şi de foame. S-au gândit imediat la borcanul lui Stratan, pe care l-au înhăţat cu mare băgare de seamă. Au ieşit tiptil pe hol, unde era lumină, şi au halit varza cât ai clipi. În recipient rămăsese doar oţetul colorat în roşu. Pe urmă, s-au gândit cum să-şi acopere fapta criminală. Prozatorul a intrat în dormitor şi a reapărut cu un sul de coli şi o foarfecă. Ajutat de poet, el a tăiat felii subţiri din hârtia albă şi le-a vârât în borcan, până l-a umplut. Acum totul părea în regulă. Hârtia se roşise şi părea varză sadea. S-au strecurat din nou în întunericul camerei şi au pus borcanul la loc. În momentul acela s-a trezit şi Stratan şi, văzându-l pe prozator în picioare, l-a rugat să-i dea şi lui borcanul de pe noptieră. Colegul s-a conformat, iar Nino s-a ridicat în capul oaselor şi s-a pregătit să guste din delicatesa lui. Încordaţi, vinovaţii auzeau cum Nino desface capacul borcanului, cum loveşte furculiţa de marginile acestuia şi, în sfârşit, cum începe să mestece originalul preparat. Clefăiala s-a întrerupt brusc. " Oooooof, bătrânelule, a oftat Nino în întunericul odăii, nici varza nu mai e ce-a fost !"

Trei poeme de MUGUR GROSU

2012-01-03T15:00:00.003+02:00

Îmi face o deosebită plăcere să postez, pe blogul meu, trei splendide texte ale extraordinarului poet, publicist şi artist plastic Mugur Grosu. Silabele vin și îi cântă în palmă nebunia poeziei.

Cărți publicate

Haltera cu zurgălăi (poezie, Ed. Pontica, 2001);
Măcelărie (publicistică, Ed. Tomis, 2006);
sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii (experiment, Ed. Vinea, 2006);
press / troleul 43 s-a spanzurat cu cordonul de la capot (experiment, Ed. Vinea, 2007 / ediția a II-a în 2009)
Grossomodo (poezie, Ed. Tracus Arte, 2011)

Volume colective

Starea de plasmă(Ed. Pontica, 1999)
EroTICA (ASALT / American Research Press, 2000)
Generația 2000 (Ed. Pontica, 2004)
Days of poetry & wine (Medana, Slovenia, 2004)
Prima mea beție (Ed. Art, 2009)
Prima mea dezamăgire în dragoste (Ed. Art, 2009)
Iubirea e pe 14 februarie (Ed. Vinea, 2010)
Maratonul de poezie și jazz (Ed. Tracus Arte, 2011)
Prima mea carte (Ed. Art, 2011)

Premii și distincții

Premiul pentru poezie la Festivalul național Cristian Popescu, ed. a II-a, 1998
Premiul pentu debut al USR filiala Constanța, pentru volumul Haltera cu zurgălăi, 2001
Premiat la "Bursa de texte noi românești" de la Dramafest pentru piesa de teatru Blackout, 2008
Premiul Experimentiuk! al revistei Tiuk! pentru volumul "Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot", 2009
Premiul pentru poezie la Salonul Internațional de Carte din Republica Moldova, 2011

Festivaluri internaționale

Days of poetry & wine - Medana, Slovenia, 2004
Avangarda românească - ICR / ICARE, București, 2006
Oskar Pastior, ed. a II-a, Sibiu, 2008
Luna 9 a Bucureștiului în Praga - I.C.R. Praga, Cehia, 2009

Mugur Grosu, nu doar poetul Mugur Grosu, ci artistul Mugur Grosu în complexitatea sa, este, în opinia mea, cel mai autentic avangardist al momentului.

Nota bene: nu mă refer la curentul literar, încadrat istoric, al avangardei, ci la avangardism ca stare de spirit, ca stil dacă vreți.
Astfel, domnul Grosu manifestă sistematic sindromuri, mărci ale avangardismului său structural.
Deducem astfel că domnul Grosu nu lucrează doar cu imaginile, sonoritățile, închipuirile, ci și cu ideile. Că nu este doar ludic, ci și profund. Că nu accesează doar realitatea, ci și irealitatea. Că este polifonic, nu doar la nivel de registre stilistice, ci și la nivelurile de realitate și irealitate pe care le excită. Că nu este doar un DJ, un mixer talentat al tuturor acestor elemente care constituie un univers poetic amalgamat, schizoidal, diform, complex, pregnant, dramatic, ci că este un veritabil compozitor, inventator al elementelor, nu dor regizor al lor.

Criticul Radu Săplăcan îmi spunea la un moment dat, în mare secret, o propoziție cu aură mistică. Ea nu poate fi probată științific dar Radu Săplăcan credea în ea și, mai târziu, am ajuns să cred și eu. Propoziția este următoarea: „Poezia autentică seamănă cu autorul ei. O poezie care nu seamănă cu autorul ei este contrafăcută”.

Poezia lui Mugur Grosu seamănă enorm de tare cu autorul ei. Este un indiciu al autenticităţii pe care, cum spuneam, nu-l pot proba, decât intuitiv, însă mie îmi este suficient.
Tonică, ludică, acidă, nepărtinitoare, provocatoare, exuberantă, inteligentă, spectaculoasă, excentrică, analitică, critică, sclipitoare, profundă, poezia lui Mugur Grosu este una de referinţă în actualul spaţiu liric contemporan.
COSMIN PERȚA
HOAX

dragă cititorule
te rog trimite poezia aceasta la toţi prietenii tăi
şi spune-le ca la rândul lor s-o trimită la toţi prietenii
negreşit
această poezie cu 77 de versuri e miraculoasă şi sacră şi dacă
timp de 14 zile o vei trimte la cel puţin 77 de oameni
o mare minune se va lăsa
peste viaţa ta
şi-a celor dragi ţie
dacă dimpotrivă vei zvârli poezia la coş
sau vei întrerupe-n vreun fel acest lanţ poetic ce ne leagă de-acum
mare urgie va fi peste tine zbaterea limbii şi oaselor nor
de lăcuste ronţăind toată lumina
ochilor
tăi
preşedintele nichard rixon a primit această poezie prin poştă
a râs şi-a catalogat-o drept junk dar şase zile mai târziu
pe când se afla la toaletă i-a-nţepenit mâna pe penis
n-au reuşit să i-o descleşteze cu toată tehnologia
aşa c-au vrut să ţină toată povestea ascunsă până găseau antidotul
i-au zis preşedintelui să-şi ţină mâna sub haină la apariţii
dar ieşi un scandal de proporţii părea că se masturbează
în timp ce vorbea despre terorism încălzirea globală sau alte minuni
ale omenirii scăpă de linşaj fugind într-un mare
deşert şi-acum bântuie în genunchi cu mâna lipită
acolo
într-o dimineaţă josephitz stigl viceseniorul băncii mondiale
primi această poezie ştia care-i mersul
cu lanţul aşa că i-a dat-o imediat secretariei
cerându-i să o multiplice şi s-o treacă-n anexele acordurilor stand-by
toate bune
doar că secretara vărsă
din greşeală cafeaua peste original şi-apoi încercă
să o şteargă frecă ce frecă
până nu se mai înţelese nimic
şi-a zis că nu-i mare pierdere nu părea
cine ştie ce poezea aşa că a căutat ea pe net
ceva mai de soi ceva să meargă la inimă la semnarea acordurilor
găsi ceva tare frumos ceva de-al lui mircea
cărtărescu părea celebru
multiplică şi făcu imediat anexele necesare
şase zile mai târziu pe când semna memorandumul tehnic de înţelegere
suplimentar pentru aranjamentul stand-by cu o ţară
din africa
stiloul viceseniorului începu să curgă
n-ar fi fost mare lucru
doar că-n loc de cerneală stiloul lui vărsa sânge
încercă să-l ascundă la piept dar cămaşa
i se înroşi imediat iar sângele-acela ţâşnea
tot mai puternic curgea pe podea stropea sala
în câteva clipe trecu tuturor de genunchi
valuri roşii îi izbeau de pereţi rupeau strada josephitz
fu luat pe braţe săltat în elicopter evacuat
de urgenţă în zare toţi îşi vor aminti
cerul acela ca un cd zgâriat de palele roşii
însângeratul amurg de elicopter în ocean
dispărut fără noimă
tânăra oki wshima-ylpon e moştenitoarea unei averi fabuloase
tatăl său un afacerist nepalezo-nordcoreean valora
potrivit publicaţiei vorbes 1,4 miliarde şi asta
la începutul anului căci averea n-a încetat
să crească să crească fireşte că
vorbes nu divulgă sursa miracolelor n-aţi fi aflat niciodată
că-n primăvara trecută tânăra oki wshima primise o poezie misterioasă
de la tânărul ylpon – muzician şi compozitor de succes
după ce făcuse avere din imobiliare – a fost pe loc cucerită
a citit-o la toate prietenele şi la scurt timp după asta
toate-au luat-o în sus
iubirea averea iubirea averea
s-au căsătorit
acum tu prietene ştii că tot rodul acesta
toată roua şi pulberea aurie
de la poezie vine prietene iar tu nu vei trăda
nu vei rupe lanţul acesta
nu vei trăda nu vei rupe
lanţul iubirii aşa
leagă-te şi dă-l mai departe dă-l mai departe dă-l mai departe

aparent astea erau numele tuturor lucrurilor

copiii strânşi în jurul bradului cântau o, albastră meduză
iar noi spuneam cai putere în loc de cai moliciune

high heel, high hell

melancolie
întunericul din cinematograful lumina
interzisă copiilor sub 12 ani, genul dramă
genul teroare
genul feminin

high heel, high hell
tatăl prizonier e ocolit de temă
copia infidelă se va descurca singură
pe picioarele sale
să plece
să se prelingă
ca o dâră ruşinoasă de sânge
în acea perioadă a lanului crud încolţit
de ce ruşinoasă?

un etaj mai sus priveliştea deşi bestială
nu muşcă
apoi şi mai sus monstruos de calm mă înalţ
mă încalţ
nu ştiu cine s-a mutat dedesubt
parterul ronţăit de tramvaiele tot mai mici care chiţcăie
şi deci cine
va mai găsi cadavrul pivniţei de sub tine

high heel, high hell
melancolie
fetiţă adulterină
ce mai faci tu
în ce pat te mai strecori pe-nserat când răsar liliecii
din perne

fără gâfâieli mă-ndepărtez de mister urc
spre nord
să verific propriul meu alibi până-n vârf
îmi voi umple pantofii
aş putea să-ţi fiu tată acum
aş putea să-ţi fiu eu marsupiu acum într-un cinema finlandez
într-o cadă de marmură să-ţi aduc fulgere oblice mici
de-ntuneric
de dorul tău m-aş zvârli crocodililor
în chip de lacrimă
de ce lacrimă?

Din volumul grossomodo -Ed. Tracus Arte, 2011.
Cartea poate fi comandată online pe site-ul editurii: http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/grossomodo

Havel, Gogâie, Iliescu, Popescu și niște poșircă

2011-12-19T18:51:00.009+02:00

Am trăit s-o văd și p-asta ! Cristian Tudor Popescu îl compară pe Havel cu... Iliescu !  Mă rog, am inversat  termenii.Cu bun-simț, chiar ultimul a arătat că nu e nicio legătură între fostul dramaturg și inginerul ajuns prim-secretar de partid. Cristian Tudor Popescu nu e numai un ziarist de calibru, foarte expresiv și plin de idei, prinzând evenimentul la vârf. Aș spune mai mult : Cristian Tudor Popescu este un scriitor remarcabil. Ceea ce nu-l scuteşte uneori de mici erori. A-i reproșa lui Iliescu faptul că n-a făcut disidență de stradă e ca și cum ai avea pretenția ca Nicolae Ceaușescu să fi distribuit manifeste în care ar fi fost înjurat Partidul Comunist Român !
1. Dacă ne-am fi gândit la un echivalent românesc al lui Havel, am fi putut aduce în discuție numele lui Mircea Dinescu. E scriitor, e artist, are alte orizonturi și vede altfel ideea de libertate. În ciuda faptului că este un om cumsecade, Iliescu rămâne marcat de condiția sa de politruc. Și nu a fost el scara pe care s-au cățărat foștii care au furat țara asta, ducând-o pe marginea prăpastiei ? Același lucru a făcut Havel ?
2.  Fiind la noi mai puțină cultură și civilizație decât în Cehia, represiunea politică  a fost mult mai puternică. Ar fi fost imposibil ca un activist de partid de aici să se manifeste deschis, în public, împotriva propriului partid. Iar pe Dinescu, poet stralucit si foarte cunoscut al generatiei sale, puterea de atunci l-a inchis fara rusine intr-un cotet. Reproșul lui Popescu sună ca nuca-n perete. După logica ziaristului, ar trebui să-l  întrebăm pe un oarecare Mircea Dinutz de ce nu scrie precum Günter Grass. În definitiv, amândoi sunt scriitori.
Asta e soarta noastră, să ne mulțumim cu resturi, mizerii și false mituri. Săptămânal se produce la televizor un băiat care se scălămbăie și o ține într-un zbieret dement, ca o primată turbată. E actor și nu are pic de talent. Adevărata vocație teatrală o are Gogâie, un șofer care este prins adesea conducând mașina beat mort. Ultima dată a fost întrebat ce a băut.
- Niște poșircă, a răspuns uluitorul artist, făcând o grimasă de dezgust.
Replica asta mi s-a părut genială nu numai prin modul cum a fost articulată, ci și prin faptul că rezumă condiția noastră de muritori în România actualului început de mileniu.

P.S. Cineva m-a blestemat rau de tot, fiindca mi s-a defectat computerul ( placa de baza si windows-ul) si toata bucuria sarbatorilor s-a dus de rapa. Abia acum a pornit dupa ce un prieten ( fost elev al meu, acum student in Bucuresti ) s-a luptat cinci ore cu el si a rezolvat toate problemele. Specialistul local in calculatoare, ocupat pana peste cap, ma tot dusese cu vorba. Nu am insa programul cu diacritice. Le cer scuze prietenilor ca nu i-am putut felicita de sarbatori si ca n-am putut raspunde la comentariile lor.

GRUPUL. Text primit de la un prieten

2011-12-18T18:43:00.003+02:00

Textul următor nu-mi aparține. L-am primit de la un prieten, medic și colonel, care mi-a salvat viața în 2006. Nu este scris nici de acesta din urmă, ci de un autor despre care nu am nicio informație, Dragoș Ungureanu. N-am urmărit emisiunea la care se referă publicistul și nu știu dacă tot ce se spune aici corespunde adevărului. Totuși, articolul mi se pare interesant și îl reproduc mai jos, pentru amicii și cititorii mei.

Pe la începutul anilor 2000, exista un talk-show pe ANTENA 1, care se numea: "Marius Tucă Show". Acest excelent ziarist invita în emisiunile sale cele mai reprezentative personalităţiale momentului, de la preşedintele statului, primul ministru şi membri ai guvernului, până la sportivi, oameni de cultură sau de ştiinţă... Pe scurt, invita, în fiecare seară, OMUL ZILEI! ...Era unul dintre programele cele mai aşteptate şi mai urmărite, întrucât realizatorul nu-şi "ierta" pentru nimic în lume invitatul, supunându-l unui continuu tir de întrebări, care de care mai provocatoare şi mai indiscrete referitoare la activitatea profesională sau acţiunile publice ale acestuia. Totul cu bun-simţ, cu maxim profesionalism, beneficiind de o echipă redacţionala de elită ! Într-o seară, în urmă cu circa zece ani, Tucă l-a avut ca invitat pe marele nostru economist şi academician Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care s-a stins din viaţa de curând. Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă. Sub Ceauşescu, Anghel Rugină a fugit din ţară, trecând Dunărea și a ajuns membru corespondent al Academiei Statelor Unite, şef de comisii economice şi consilier în diferite guverne americane. Pentru cine vrea să se edifice mai pe larg despre personalitatea acestui român de excepţie recomand lectura de pe Wikipedia şi din alte surse on-line. La un moment dat, cu toată experienţa sa, Marius Tucă a scăpat invitatul de sub control. Personajul "de mare calibru"din acea seară, a pus treptat stăpânire pe emisiune, toată pregătirea acesteia ducându-se "pe apa sâmbetei", deoarece răspunsurile sale la întrebările moderatorului depăşeau cu mult tiparul emisiunii, prin amplitudine, prin modul în care erau documentate şi mai ales prin consecinţele lor!... Erau răspunsuri care impuneau de la sine alte întrebări şi tot aşa. Ca un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească pe o pantă proaspăt ninsă! Dar să vedem ce s-a întâmplat, concret!
Domnul Rugină a afirmat, la un moment dat, că a fost invitat acasă la George Bush ! Adică la "CASA ALBĂ". Fiica domniei sale era prietenă şi colegă de facultate cu gemenele preşedintelui american, iar acesta a vrut să îl cunoască personal, aşa că l-a invitat la o cină în cel mai bine păzit obiectiv al planetei. Şi când Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele american "în privat", au început dezvăluirile:
"George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!..."
"Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă ? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?" a întrebat Tucă.
"Păi, nu prea..." a răspuns domnul profesor. "Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări", a mai spus Domnia Sa, "ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine"!...
Apoi a continuat: "Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc "ca în sânul lui Adam"! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai "potrivite" pentru a "câştiga alegerile", în mod "democratic" în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică. Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt "aleşi" cu "binecuvântarea" acestui "GRUP", şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică "directivele" trasate de acesta..."
Întrebare telefonică de la un telespectator: "Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de "GRUP"?"
"Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită "privată" în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia "foaia de drum"...
Replică telefonică: "Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele
nostru ni l-au ales americanii?"
Răspuns: "Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci "GRUPUL"
care conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor."
Replică: "Să vă fie ruşine domnule, Rugină... Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta... Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi!Să vă fie clar: aşa am vrut noi ! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele... Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia... Bună seara!..."
Anghel Rugină, (A.R.): "Dragă domnule, te felicit!... Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează ! Poţi să mori fericit în cazul ăsta ! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă!... În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile ! Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă... Îmi spui că nu ştii ce interes am... Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE... Să afle şi SĂ ÎNŢELEAGĂ!... Să înţeleagă că la nivel global "cărţile sunt făcute"! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!..."
Alt telespectator (TS), întreabă:
"Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Francmasonerie?"
A.R.: "Sunt şi masoni în "grup", dar nu sunt majoritari!"
TS, (chiar dacă e vorba de un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlugeneric, pentru cursivitatea mesajului):
"Atunci, despre cine este vorba ? E sultanul Bruneiului ? Bill Gates ? Sau cine altcineva ?"
A.R.: "Mai, băieţi... Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni... Adică nimeni dintre "muritorii de rând"! Ce, sultan ? Ce, Bill Gates ? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din "GRUP" ! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste... Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar câteva persoane, alese pe sprânceană, cunosc identitatea unora dintre ei, alte persoane "alese", cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle la un loc... Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă !..."
TS : "Atunci sunt evreii ?"
A.R.: "Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari !"
TS: "Arabii? Sunt şi arabi ? Că ăştia au petrol..."
A.R.: "Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul "GRUPULUI", deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest "GRUP"se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens...
TS: "Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea ?"
A.R.: "Se zice că acest "GRUP" a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi "GRUPUL" a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste."
TS: "Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului ? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor ? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi ?"
A.R.: "O.K. Să raţionăm un pic... Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi "administrate" de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un "GRUP", de administratori la nivel mondial de, să zicem... 250-300 de persoane!... "
...Toată lumea... mută. Inclusiv Marius Tucă...
Şi domnul profesor a continuat: "Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui "GRUP". Totul bine studiat. Totul cu un scop precis .Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial... Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul "independent", a fost nevoie de un "război rece", care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria "GRUPULUI", asupra copilului rebel -
comunismul! Acum suntem în faza în care "GRUPUL" se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume "GLOBALIZAREA". Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană, etc... Trebuie să recunoaştem că acest "GRUP" a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot, e drept, dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de "GRUP". De asemenea nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. "Drepturile omului"sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar...V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente. E drept, uneori sunt mai răi câinii decât stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!..."
Marius Tucă (M.T.):
"Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit ! De unde ştiţi toate astea?
A.R.: "În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta !"
M.T.: "Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri ?"
A.R.: "În primul rând, am o vârstă: "mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul", şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă !..."
TS: "Şi noi ce trebuie să facem ?"
A.R.: "Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră !... Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru. Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt, să ne trăim viaţa liniştiţi."
Dragoș Ungureanu

Un bec care arde de douăzeci și trei de ani și șapte luni

2011-12-18T17:59:00.000+02:00

În 1988 mi-am cumpărat o casă. Am făcut reparațiile necesare și am pus un bec oval, de veioză, în pod. Acesta a luminat tenebrele - adevărat rai al pisicilor - peste două decenii. De câteva zile am văzut că nu se mai aprinde. Îi ajunge, mi-am zis și am urcat să-l înlocuiesc. Numai într-o toaletă din Anglia, un bec a rezistat peste o sută de ani ! Dar noi nu ne bucurăm de asemenea obiecte miraculoase. Am fost însă surprins să constat că fasungul se deteriorase, în timp ce becul era încă funcțional. Folosind o șurubelniță, am corectat defecțiunea, iar becul meu drag continuă să strălucească.

La mulți ani, KARINA !

2011-12-17T11:29:00.001+02:00

Astăzi, 17 decembrie, este ziua de naștere a Karinei, prietenă și protectoare a scriitorilor și artiștilor, „zâmbetul Internetului”, cum a numit-o prietenul nostru Dan. Blogul Karinei ( http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/ ) aduce mari servicii culturii de pretutindeni.
Îi urez KARINEI să aibă o viață lungă, trăită sub semnul iubirii și să se bucure de frumusețea lumii și a artei, pe care știe atât de bine să o descopere și să o guste ! LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, KARINA !

La mulți ani, CĂLIN-ANDREI MIHĂILESCU !

2011-12-16T20:22:00.001+02:00

Astăzi, 16 decembrie, este ziua de naștere a lui CĂLIN-ANDREI MIHĂILESCU, universitar de elită, strălucit eseist și critic literar, prieten drag, profesor la Universitatea din Ontario, Canada.
Îi urez să trăiască frumos, înconjurat de muze și să scrie în continuare cărți extraordinare. LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI, CĂLINE !

O moarte care dovedește lucruri știute

2011-12-16T14:44:00.014+02:00

Am aflat cu surprindere că Guardiola, antrenorul Barcelonei, este poet și urmărește constant fenomenul cultural. Acum se explică de ce chipa din capitala Catalunyei joacă un fotbal cum nu s-a mai văzut pe această planetă. Dar Guardiola este un caz fericit, fiindcă în general artiștii se raportează neadecvat la realitatea care încearcă să-i devore zilnic.
În lumea asta mare există oameni care nu citesc cărți, nu au contribuții științifice și nu au înclinații către artă. Ei sunt, cu toate acestea, niște inși civilizați care nu și-ar ponegri în ruptul capului prietenii ori binefăcătorii. La capătul celălalt al spectrului comportamental se află lapidatorii de profesie, ființe care găsesc exclusiv defecte semenilor lor și abia așteaptă ca aceștia să dea ortul popii pentru a-i putea bălăcări în fel și chip. Sunt oameni care nu știu să admire, trăind cu impresia că, la o adică, ei le sunt superiori scriitorilor și muzicienilor pe care îi cunosc. Uneori, specimenele respective se apropie deliberat celebrități, pentru a le putea contabiliza numărul de gogonele mâncate ori zgaibele de pe fund. Se știe că artiștii reprezintă o specie aparte, fiind vulnerabili la mediul acid în care trăiesc. ( Unii dintre ei sunt, totuși, prevăzători și își transformă pielea în carapace, devenind imuni la atacurile lătrăilor de meserie. ) Să crezi că un plăsmuitor de lumi poate fi judecat după sistemul filosofic al țaței Floarea înseamnă să ieși în față și să spui : „ Sunt lipsit de cea mai elementară instrucție și cred că pot să arunc cu noroi în oricine, dar mai cu seamă în ăia care m-au ajutat în viață !” Realitatea tristă este că, în România, cei care se ridică deasupra vulgului nu pot avea prieteni, fiindcă pe aici nu sunt mulți muritorii care acceptă ideea că alții au unele merite. E un semn de inferioritate să crezi că cineva care face un lucru apreciat în domeniul său intră în competiție cu tine. Țăranii autentici, oamenii simpli, dar bine educați, de odinioară, știau că facem parte din lumi diferite, că nu avem nimic de împărțit între noi și fiecare are locul său sub soare.
Nici scriitorii nu se comportă impecabil în momentele importante din viața tovarășilor lor. Cândva aveam un prieten. Era mare poet și se numea Ion Stratan. S-a sinucis în condiții cel puțin ciudate. Ca și mine, avea cultul prieteniei. Printre apropiații săi era un important scriitor pe care îl admir și eu, deși el și amicii săi au altă impresie. Știu mai multe despre evoluția relațiilor dintre cei doi mari autori, dar nu e scopul meu nici să dezvălui amănunte scandaloase din viața lor, nici să pun la punct pe cineva. M-a durut însă să văd, într-o carte a scriitorului care a supraviețuit, referiri oarecum necontrolate la moartea prietenului nostru. Cuvintele „oribil”, „baltă de sânge” m-au impresionat neplăcut. Pe urmă l-am văzut pe genialul poet în viață la o emisiune tv, spunând că mortul avusese schizofrenie ! Se știe că schizofrenia este o boală psihică gravă, caracterizată prin disocierea spiritului, idei delirante și halucinații. Am tăcut din respect atât pentru opera sinucigașului, cât și pentru a celui care vorbea. Stratan a avut depresie ( eram prieteni de o viață, am vorbit cu el la telefon cu câteva zile înainte de tragicul eveniment și mă pricep la medicină ), iar a spune altceva este o insultă adusă memoriei sale. Și nu cred că este o rușine să fii depresiv într-o lume profund traumatizantă. Din instinct de apărare și din dorința de a-i ține pe hoitari la distanță, scriitorii folosesc ei înșiși un limbaj nepotrivit, dar nu-l îndreaptă totdeauna în direcția potrivită. Pe românește, se atacă inutil și dezonorant între ei.
Un făuritor de frumos poate face greșeala de a se apropia de oameni care nu-l înțeleg. Sigur, uneori colaborarea ia o turnură comic-intimă. În ultimii săi ani, Creangă a trăit cu un fel de țiitoare care, îndată ce scriitorul a închis ochii, s-a grăbit să pună pe foc manuscrisele rămase. Din punctual ei de vedere, erau niște terfeloage nefolositoare. Altcineva le-ar fi folosit ca hârtie igienică, dar e posibil ca femeia respectivă să nu fi obișnuit să se șteargă la fund. Mă ia groaza la gândul că Ion Creangă ar fi putut viețui în vremurile noastre, iar femeia cu pricina ar fi fost trasă de limbă de reporteri.
Aceste gânduri mi-au fost inspirate de moartea Mălinei Olinescu. S-a întâmplat ca dispărutei să-i pice dragul pe un nimeni, un burtă-verde care se lăsa întreținut de cântăreață. Prin indiferența sa criminală, bărbatul respectiv a îmbrâncit-o către cimitir. Este o evidență că artiștii nu se sinucid și nu mor accidental, ci sunt omorâți de atitudinea celor pe care îi iubesc. Acum, necunoscutul are cel puțin bunul-simț de a-și ține gura, în timp ce reporterii caută prin casa Mălinei sticlele goale. (Mă întreb ce-ar zice ziariștii dacă ar găsi, în casa unui țăran mort, câteva butoaie pântecoase, pline cu țuică proastă, distilată din zahăr și drojdie de bere. Sunt gospodari care consumă cel puțin 800 de litri de alcool anual, fără să apară niciodată beți ! )
În toată tevatura asta, cu actori proști, jucând o piesă foarte veche, a apărut un singur punct luminos : interpretul Călin Geambașu, caracter deosebit și prieten adevărat.
Jos pălăria, domnule Geambașu !

Căutarea lui Averroes

2011-12-11T13:44:00.005+02:00

Textele lui Borges sunt înțesate de idei, sugestii și teme. O singură povestire a argentinianului conține in nuce câteva cărți bune. Așa se întâmplă, de pildă, cu Căutarea lui Averroes.
„În jur ( Averroes se bucura și de acest lucru ) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puține lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental și etern.”
„Memoria lui Abulcasim era o oglindă a lașităților intime.”
...„luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleași cuvinte. ”
...„cu această logică particulară pe care o oferă ura...”
Un personaj încearcă să le explice celorlalte cum este o reprezentație teatrală :
„ - Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. ”
Spiritul musulman nu poate accepta ideea de teatru și varietatea vocilor dramatice :
„ - În cazul acesta, i-a replicat Farrach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi acesta. ”
Memorabilă este scena dintr-o curte, unde trei copii se joacă. Unul face pe muezinul, al doilea este minaret și îl ține pe primul pe umeri, iar al treilea, trântit cu fața la pământ, reprezintă adunarea credincioșilor. Jocul a durat puțin : „ toți voiau să fie muezin și nimeni nu se voia minaret sau credincios.”
Un personaj interesant : omul care vrea și trebuie să facă singurul lucru care îi este inaccesibil.
Îngrădit de mentalitatea islamică a timpului său, Averroes ( Abulgualid Muhammad Ibu-Ahmad ibn-Rushd ) nu poate afla sensul a două cuvinte pe care le găsește în Poetica lui Aristotel : comedie și tragedie. La un moment dat, Averroes crede că Aristotel „numește tragedie panegiricele, iar comedie satirele și anatemele. ” Concluzia este pe măsura înțelegerii noțiunilor: „Admirabile tragedii și comedii abundă în paginile Coranului și în cântările sfinte. ” Dar în clipa în care începe să aibă îndoieli, Averroes dispare, pur și simplu :
„Știu doar că a dispărut brusc, ca și cum l-ar fi mistuit un foc fără lumină și că odată cu el au dispărut casa și fântâna nevăzută, cărțile, manuscrisele și porumbeii, sclavele cu păr negru și cea torturată, cu părul roșu, Farrach și Abulcasim, trandafirii și poate chiar Guadalquivirul. ”
Borges își dă seama că, scriind despre Averroes, se află într-o situație similară. Fiindcă știe prea puține despre învățatul arab, autorul Aleph-ului se vede în Averroes mai degrabă pe sine, nereușind să evoce un personaj real. El, Borges, este scriitor în măsura în care îl imaginează pe Averroes. Închipuindu-și personajul, Borges se inventează pe sine.
„Pe măsură ce înaintam, am simțit ceea ce trebuie să fi simțit acel zeu, amintit de Burton, care și-a propus să facă un taur și a creat un bivol. Am simțit că povestea își bătea joc de mine. Am simțit că Averroes, dorind să-și închipuie o dramă fără să știe ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l imaginez pe Averroes fără niciun fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane și Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, mi-am dat seama că povestirea mea este un simbol al omului care am fost în timp ce scriam și că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela și că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire și tot așa la infinit. ( În clipa în care voi renunța să cred în el, „Averroes” are să dispară.)”

La mulți ani, TUDOR CRISTEA !

2011-12-10T14:14:00.001+02:00

Astăzi este ziua de naștere a eminentului poet, romancier și critic literar TUDOR CRISTEA, cel care mi-a întins o mână frățească în cel mai greu moment al vieții mele și căruia îi voi fi mereu recunoscător.
Îi urez să aibă o viață lungă, cu mulți bani în buzunar, cadâne în harem și cărți memorabile pe masa de lucru ! Să fie copleșit de iubire și de frumusețe !
LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI, TUDOR CRISTEA !

Femei, femei și iar femei

2011-12-07T19:00:00.003+02:00

Cine a trecut prin căminele de elevi cunoaște obiceiul unor golani de a-ți scuipa în mâncare ori pe desert, pentru a ți le lua. Alimentele îmbălate de un cretin te dezgustă chiar dacă ți-e foame și preferi să rămâi nemâncat decât să ingerezi fluidele unui nespălat.
Cam așa se întâmplă cu o femeie care îți place și despre care afli că s-a cuplat cu un bărbat de nimic. Nu spun că o muiere care te dezamăgește este ca o prăjitură din care mușcă un ciumat. Nu. Spre deosebire de o amandină, să zicem, o doamnă îl ajută chiar ea pe sifilitic să-i umple imaginea cu mucozități.
Să presupunem că ești căzut în limbă după Maria Dinulescu. Ce fată fină ! Ce discuții inteligente ai putea să ai cu ea înainte de... Și afli, brusc, că ea îl bagă pe necurat în iad, după expresia lui Boccaccio, cu Poponeț, un tânăr al cărui singur merit e că taică-său i-a cumpărat Ferrari ! Și atunci nu vrei să mai auzi de Maria Dinulescu. Chiar dacă ea ar intra în camera ta prin efracție, la miezul nopții, și te-ar ruga în genunchi să o ai, ai refuza-o cu un gest imperial. Fraierii sunt mai totdeauna și supărăcioși.
În ceea ce mă privește, femei frumoase din România sunt, pentru mine, Floriana Jucan, Daniela Nane, Adriana Săftoiu, Mirela Zeța.
Ordinea este alfabetică.

VALENTIN EMIL MUȘAT : un frumos nebun al literaturii române

2011-12-04T10:49:00.017+02:00

… și al căminelor studențești de altădată.
Când l-am cunoscut, Emil era un tânăr cărturar care mă fascina cu poveștile sale, aducătoare de aer tare, carpatic, și de aromele unor biblioteci ticsite cu scrierile lui Rabelais. (Cam în aceeași perioadă am mai avut un prieten care mă încânta cu poveștile sale de vânătoare, dintr-un sat de munte, mitic : Marius Bădițescu. ) Rareori am văzut un profesionist al lecturii și al scrisului autentic precum Emil și impregnat până în vârful unghiilor de spiritul viu al cărților citite, vizibil în rostirea sa unică, irepetabilă. Dar, pe atunci, el îmi ascundea faptul că era autorul unor poeme de o frumusețe fără termeni de comparație.
După ce în primul an de facultate locuisem în Grozăvești, blocul D, în toamna lui 1978 am poposit în 6 Martie. Destul de incomodat de aspectul camerelor mai mari în care încăpeau șase paturi, îi spusesem lui Laurențiu Dumitrescu, colegul nostru care răspundea de cămin, că nu mai vreau să stau în același staul cu Romulus Bucur, care era cu un an înaintea mea. În Grozăvești avusesem niște conflicte cu el, aproape toate din vina mea, arădeanul avusese de suferit, iar eu mă simțeam vinovat față de el. Romulus era un student eminent care își vedea de treaba lui, ardelean serios, dar avea și simțul umorului. Un umor special, macabru. „ Nu se poate, mi-a zis Laurențiu. Romulus a venit ieri și când l-am întrebat cu cine dorește să stea în cameră, a zis că vrea cu tine.” I-am cerut iertare, în gând, lui Romulus. Aveam să constat cu surprindere, de-a lungul anilor , că multora le plăcea să locuiască împreună cu mine. În Grozăvești, unde studenții erau repartizați câte doi în cameră, eu făceam parte dintr-o echipă de trei, împreună cu Marin Neagu și Florin Pripoae. Am spus : „ Nu e nicio problemă. Dacă el vrea cu mine, nu-l refuz. Vreau și eu cu el ! Chiar îmi place Romulus.” Începusem să-mi aranjez lucrurile, urma să-mi pun pe pat cearșafurile și pătura, când în dreptul ușilor deschise s-a oprit cineva care mă privea cu atenție. Cine a stat în 6 Martie știe că fiecare cameră este prevăzută cu un mic hol care are rolul de vestiar. Abia după ce deschideai a doua ușă puteai intra în încăpere. Vreau să spun că în ziua aceea de toamnă erau deschise ambele uși, iar Laurențiu plecase. Am ridicat capul și am zărit un tânăr frumos, cu plete castanii și ochi verzi, inteligenți, care mă iscodea de pe hol. Am ieșit, ne-am strâns mâinile și așa l-am cunoscut pe Emil.
Când ești tânăr și te consideri un geniu, ți se pare normal să fii înconjurat de genii și să nu-ți bați capul prea tare pe chestia asta. Vei face caz de scenele respective abia mai târziu, când îți vei scrie memoriile. Pe atunci era un lucru obișnuit să te ciocnești de celebrități la tot pasul. În fiecare zi zăream pe Bulevardul Elisabeta un bătrân plin de distincție, cu o figură sictirită, urcând dinspre Cișmigiu spre Universitate. Era D: I. Suchianu. Octogenar fiind, mergea iarna la ski ( până și-a fracturat un picior ! ) și umbla cu femei tinere, în ciuda moralei comuniste care ți se impunea, pe vremea aceea, cu miliția. Într-o zi mă aflam în vechea librărie a Cărții Românești, discutând cu niște colegi. Vânzător era acolo Mircea Nedelciu. Când am ajuns la ușă, un amic m-a întrebat ceva și m-am întors cu spatele către intrare, ieșind dandaratelea. Așa se face că am dat peste un pitic, cu o traistă mare agățată de umăr și cu niște mustăți lungi, fioroase și comice în același timp. Era Marin Sorescu. I-am cerut scuze și am trecut mai departe. Dar întâlnirea cu Geo Bogza, în Cișmigiul acoperit de nămeți ? Pe atunci consideram că e normal ca în fiecare zi să mi se întâmple lucruri ieșite din comun. Unul dintre miracolele permanente pe care le trăiam era talentul literar absolut uluitor pe care îl avea Valentin Emil Mușat. Simțisem asta, cu toate că el, de o discreție proverbială, , nu m-a încolțit niciodată prin vreun ungher pentru a-mi arăta textele sale. De asemenea, cât am fost colegi, n-a citit niciodată la Cenaclul de Luni. Ca și mine, de altfel. Cei mai mulți umblau cu propriile opere în mână și te transformau în ascultător, pe unde te prindeau. Puteai însă să-ți dai seama de geniul artistic al lui Emil din tot ce spunea ori făcea el. Aș fi putut deduce cum scria după cum vorbea și trăia. Semăna, din acest punct de vedere, cu Stratan. Dar în timp ce calambururile lui Nino erau făcute cu scopul precis de a plăcea, vorbele lui Emil izvorau din el în mod organic, cu o bucurie pantagruelică a împărtășirii din dumnezeirea cuvintelor. Dacă teribilismul lui Ivan sau Banu era incomod și avea ținte clare în realitate, nonconformismul lui Emil era artă pură, făcută din bucuria întru cuvânt și sortită să rămână nealterată de timp. Fantezia lui nu avea frontiere, iar felul în care ne împărtășea viziunile sale ne făcea să jubilăm. Emil era un spectacol perpetuu, un vulcan din care irumpeau vorbe de duh și povestiri revelatoare în care granița dintre realitate și ficțiune era ștearsă în mod deliberat. Într-o zi mi-a zis :
- Știi că X scrie o carte ?
- Zău ? m-am mirat. Ce carte ?
- „Viața în băi, mâncăruri și petreceri a preacuviosului Mitică”.
Am folosit expresia asta decenii în șir, citând sursa, și mulți care au auzit-o de la mine o utilizează în variate împrejurări.
Emil scotea în evidență grotescul ascuns în detaliile aparent nesemnificative care ne asaltau zilnic.
- Fusei pe la A., povestea Emil.
- Da ? eram eu curios, știind că urmează o bombă.
A. era unul care se căsătorise cu o fată mult mai solidă decât el. O mai prindea cu câte un negru, iar ea își bătea bărbatul și îl arunca pe fereastră.
- La chiuvetă, continua Emil, erau puse la uscat două perechi de chiloți. Una era de cinci ori mai mare decât cealaltă !
Sau :
- M-am întâlnit cu Stratan la intrarea în holul facultății, zicea Emil cu alt prilej. Eu intram, el ieșea.
- Și ?
- L-am întrebat : „ Ce mai faci, băi, Nino ?”. Știi ce mi-a răspuns ? „ Ce să fac, bă ! Mă pregătesc și eu să mă duc pe la București !”
De ziua lui Ionică Banu, Emil se cinstise la greu cu băiatul blond și înalt. Era duminică și Geta Urziceanu, iubita lui Ionică, era plecată acasă. O așteptau amândoi, cu nădejdea că fata va aduce ceva de mâncare. Întorcându-mă de la cantină, am fost martorul întâlnirii lor cu Geta. Se întâmpla la ușa blocului C, din 6 Martie.
- La mulți ani, dragul meu, i-a zis Geta lui Ionică și i-a întins o garoafă.
Emil stătea deoparte și îi privea cu neîncredere, trăgând din țigară. Ionică a vrut să ia garoafa, dar era atât de beat, încât a întins mâna pe lângă floare, iar aceasta, eliberată de frumoasele degete ale Getei, a căzut pe beton, frângându-și lujerul.
- Emile, ce i-ai făcut, mă, ăstuia, de nici nu mă mai vede bine ? s-a înfuriat fata.
- Acum de ce exagerezi și tu ? i-a reproșat Emil. Ion nu vede de foame, că n-am mâncat de două zile !
La Cenaclul de Luni ( cenaclul lui Manolescu, cum îi ziceam noi ), citea Ivan, un prieten al nostru care își sărbătorise ziua de naștere. Era pulbere, dar toată lumea îl asculta cu gravitate și cu respect, urmărindu-i buzele care încâlceau grozav cuvintele. Ne delecta cu niște Psalmi. La fiecare două cuvinte, poetul sughița puternic. Emil l-a privit și s-a întors spre mine zicând :
- Vezi, bă, ce înseamnă emoțiile ?
Între timp, autoriul a terminat, și-a rotit ochii tulburi peste toată adunarea și a spus, sughițând pentru ultima dată :
- Bogdaproste c-am terminat ! Hâc !
Într-o seară de toamnă intrasem cu Emil într-un local aflat în Piața Kogălniceanu, pe colț. Băusem câte o bere când ne-am pomenit că la masa noastră vine un tip solid, cu niște perciuni demodați, beat criță. S-a dat cântăreț într-o orchestră, a intonat câteva melodii aiuritoare, dar se vedea că omul urmărește să ne tragă de limbă..
- Sunt saxofonist, ne zbiera el în urechi. Ta-ra-ta-ra-tam-ra-ra !
- Ia uite ce potriveală, a zis Emil. Și el e saxofonist !
Și a arătat către mine.
- Avem o formație, a continuat Emil. Facem o grămadă de turnee prin Europa ! Iar ăstuia i-am cumpărat saxofon de argint !
Securistul bolborosea fără șir, dar tot a reușit să ne jignească. Nu mai știu ce a zis, dar țin minte că îl priveam cu atenție, căutându-i punctul slab. La o adică, să știu unde să-l pocnesc dacă situația se împuțea. Eram un tip pacifist, dar ripostam prompt la amenințări și la insultele grosolane. Era vremea când nu mă dădeam în lături să mă bat cu inși mai grei decât mine cu zeci de kilograme. La o adică, mă luptam cu cel care mă provocase până ce el se recunoștea învins. Nu știam să fac pasul înapoi și eram mândru că Emil își manifesta constant și stăruitor admirația pentru curajul meu. Necunoscutul era însă imens. Pe deasupra îmi citise și gândurile. Deh, ofițer versat, nu glumă. Mi-a zâmbit și mi-a arătat, pe sub masă, un pumn cât o căpțână de bizon. Am rânjit și eu. Nu mă descurajam așa ușor. Emil însă s-a ridicat în picioare și l-a anunțat pe uriaș că avem repetiție cu orchestra. Când m-am gândit mai târziu la scena respectivă, mi-am dat seama că ar fi trebuit să fiu mai atent la ce-mi spunea namila aceea din cârciumă. Poate că n-aș mai fi avut necazurile care mi-au întunecat zeci de ani din viață, determinându-mă să renunț și la scris. În mod cert, străinul era de la Secu, dar probabil că intenționa să mă prevină în legătură cu ce voi păți. Dar ăsta e un alt capitol.
Romulus primea de acasă tot felul de bunătăți, pe deasupra și câte o sticlă de palincă, dar nu oferea colegilor de cameră nimic. Unii dintre ei n-au putut suporta atâta cărpănoșenie și, ca și în Creangă, i-au spart zgârcitului dulapul și i-au mîncat și băut tot. Având încredere în talentele mele de detectiv, Romulus m-a rugat să-i descopăr pe hoți, iar eu l-am implicat și pe Emil în acțiunea de depistare a infractorilor. I-am identificat fără probleme, dar cum n-am fost niciodată turnător, nu i-am dat în vileag pe spărgători. Emil s-a dus la Romulus și i-a spus că nu există decât o cale pentru a afla cine se dă la proviziile sale. Planul îi oferea și posibilitatea de a le face nesimțiților o farsă. El urma să-i scrie tatălui său ( un ziarist care fusese coleg de redacție cu Fănuș Neagu ) pentru a-l ruga să-i trimită altă palincă în care să dizolve un laxativ puternic. Zis și făcut. Când coletul a apărut la poștă, am avut grijă să le spun hoților că se anunță un nou transport de tărie. Așa că ei au început să pândească. Romulus a pus sticla pe masă, lăudând cu voce tare tăria băuturii, și s-a prefăcut că are treabă la facultate. S-a dus până în piața Operei, s-a plimbat câteva minute, timp în care însetații au băut în grabă licoarea limpede, și s-a întors la timp pentru a vedea efectele devastatoare ale acțiunii sale. Îmi amintesc și acum cum se buluceau tovarășii la toaletă, izbindu-se de uși, neavând loc unii de alții și înjurându-se cu furie. Râdeam cu Emil și nu prea. Gluma ni se părea prea dură, dar Romulus s-a distrat pe cinste.
În fiecare luni Emil aducea de acasă bidoane cu vin și țuică de Văleni. Mulți dintre amicii mei aveau vii, dar nu erau dispuși să-i bucure pe ceilalți cu rodul strugurilor lor. Emil era făcut din alt aluat. Ne adunam toți și făceam un fel de șezătoare studențească, povestind și râzând. Într-o asemenea seară aveam mai mult de învățat ca de obicei și nu m-am dus la petrecere. M-am pomenit cu Bălănică, bărbos și șovăitor, că a urcat în sala de meditații și m-a poftit la chef. Eram supărați unul pe celălalt, dintr-o chestie de nimic, iar el a făcut primul pas spre împăcare. Fiindcă n-am refuzat niciodată o mână întinsă, mi-am strâns cu regret cărțile și l-am urmat pe amicul meu cu care m-am împăcat pe loc. A fost o noapte de neuitat. Emil oficia degustarea, așezat pe singurul scaun mai acătării din cameră. Ceilalți stăteau pe unde apucaseră. Paharnic era Adrian Radu. El ne punea băutură în niște căni de marmură, direct din bidon. Fiindcă prima dată ținuse degetul mic al mâinii în sus, Banu nu-l mai lăsa să toarne decât în acest mod. Dacă Adrian uita să ridice degetul, Banu îi ordona să pună vinul înapoi în recipient și să-l servească din nou. Adrian a tot pus vin, făcându-și probabil porție și când noi nu ne uitam la el, până a căzut ca secerat, pe patul pregătit cu grijă, din timp. Arăta ca un războinic căzut eroic, pe câmpul de luptă. Înduioșat de soarta lui, m-am dus la patul său și i-am turnat o cană de vin în cap pentru a-l trezi. Zadarnic ! Emil râdea cu lacrimi. Atunci băieții și-au sorbit repede vinul din stacane și i-au aruncat lui Adrian cănile goale în cap. Una, cea din care bea Ivan, era ciobită la buză și i-a făcut somnorosului o tăietură adâncă, între ochi.
- Cine m-a lovit, că-l omor ! s-a ridicat Adrian, mare și încruntat, cu sângele șiroindu-i pe față.
A căzut însă la loc pe pernă și a adormit din nou. Emil zâmbea acum discret, ca într-un salon de secol XIX. Se minuna, probabil, că realitatea făcea concurență imaginației sale.
După o vreme, Bălănică s-a strecurat binișor în camera lui, s-a întins pe pat și a oftat mulțumit. Credea că scăpase. Dar eu eram pe urmele lui. L-am înșfăcat de barbă și l-am readus la petrecere.
- Eu am lăsat cărțile pentru tine, iar tu fugi ca un laș și mă lași baltă ? i-am zis.
Pe urmă, doi inși au început să se ciondănească și s-au apucat la bătaie, din pricina pictorului norvegian Munch. Emil îi privea cum îmi imaginam că se uita Oblomov la slugile sale care se certau prin curtea conacului. Am sărit să-i despart pe împricinați. Eram la mijloc, cu mâinile în piepturile lor, iar cei doi încercau să se lovească. Cel din stânga îmi căra cu nemiluita pumni în cap, cel din dreapta mă altoia zdravăn cu picioarele în abdomen și, în general, pe unde nimerea. Credeau că se bat între ei ! Emil a început să râdă în hohote, iar eu mă gândeam, în timp ce eram burdușit bine, că trecuseră șapte săptămâni de cursuri și nu trimisesem nicio scrisoare acasă . Mă văd în dimineața următoare îmbrăcat în haina unuia mai solid - când chefliii se retrăseseră în camere, fiecare luase ce nimerise ! -, mergând prin răcoarea dimineții, pe lângă Cișmigiu, și îndreptându-mă către facultate. Râdeam de unul singur ! Îmi trecuse depresia pe care o avusesem în ultimul an de liceu ! La întoarcere, i-am văzut pe căminiști încurcați, jenați, cerându-și scuze. Băieți educați, ce să mai vorbim ! Îi dureau mâinile de atâta cafteală, ca pe Ștefan Iordache și Sebastian Papaiani, care avuseseră și ei un conflict, într-o noapte de pomină. În ceea ce mă privește, încasasem, datorită bunăvoinței mele, cele mai multe lovituri, fiind tăbăcit de bătaie, dar nu rămăsesem cu semne pe față. În schimb, Adrian, care dormise tun toată noaptea, avea capul crăpat în două. Era bandajat tot.
- Dacă vine tata pe la mine și mă vede cu p… asta între ochi, nu crede că m-am bătut prin vreo cârciumă ? se lamenta el.
Doamne, ce timpuri !
Îmi mai amintesc o scenă trăită alături de Emil. El și Stratan aveau o vorbă : „ Când o să ningă, multe se vor lămuri.” Eram cu Emil și cu Ioșca ( un nevăzător cu care eram prieten și care mergea la meciurile Stelei ! ) la mine în cameră. Pe fereastră vedeam cum în fața cantinei, niște africani făcuseră o coadă imensă. Erau dezbrăcați ca la Ecuator și începuse un pui de viscol. Bieții băieți dârdâiau și se uitau îngroziți la fulgii care erau pe cale să-i îngroape acolo, în campus. Și atunci ne-a cuprins un rîs drăcesc. După ce i-am explicat orbului ce se întâmpla, râdea și el de se prăpădea.
- Bătrâne, noi râdem de mila ăstora, a spus Emil.
Emil trăiește în Vălenii de Munte și este un strălucit profesor al liceului din localitate. Sunt convins că dacă ar fi vrut, ar fi putut face ușor o frumoasă carieră universitară. După ce nu l-am mai văzut decenii în șir pe prietenul meu, am uitat să râd. Dar am descoperit cât de mare poet este. Unul adevărat, care te saltă de pe scaun. El scrie acum așa cum trăia în tinerețe. I-am dedicat o cronică entuziastă și țin permanent poeziile sale pe birou, lângă calculator. Mă gândesc că odată și odată, până a nu muri, ne vom revedea. Plănuim de câțiva ani să ne reunim, într-o vară-primăvară, toți foștii căminiști din Grozăvești și 6 Martie și să reînviem spiritul generației noastre.
Poate odată, poate, poate, cum sună un vers al lui Stratan.
Deunăzi, un coleg mai în vârstă mi-a spus :
- În iarna asta o s-o duc în băi, mâncăruri și petreceri.
Am înțeles pe loc că atunci când făurești bijuterii care îi fac fericiți pe oameni, poți fi sigur că nu ai trăit degeaba pe fața pământului.

La ce mă mai aștept

2011-12-01T10:43:00.004+02:00

* La ceremoniile legate de 1 Decembrie, Crin Antonescu va spune că Traian Băsescu a încercat să împiedice realizarea Marii Uniri, îmbiindu-l cu whisky pe regele Ferdinand, dar datorită vigilenței opoziției, întregirea țării a devenit realitate.
* Preafericitul Patriarh Daniel va da o dispoziție prin care stareții mănăstirilor vor avea dreptul să dețină cinci neveste tunse și legitime, după vorbele lui Urmuz. Măicuțele care dețin aceeași funcție vor fi recompensate cu un număr dublu de soți, aleși dintre călugării mai bolovănoși. În incinta mănăstirilor vor fi amenajate restaurante, săli de masaj, piscine, saune și mall-uri.Totodată asupra medicilor care au constatat că maica Sebastiana a născut două gemene, concepute în postul Paștelui, va fi aruncată anathema.
* Arbitrii români de fotbal vor juca efectiv în echipele ai căror patroni au fost generoși cu ei. Vor înscrie goluri, vor da pase și îi vor faulta dur pe amărâții care n-au avut ce să le ofere.
* Va apărea o nouă lege la Sănătate. Pacienții fără venituri își vor plăti serviciile medicale cu propriile organe. De pildă, intri în spital, ți se repară stomacul, dar ești nevoit să cedezi jumătate din ficat. Vei rămâne fără ochi, mâini și picioare, dar vei beneficia de o funcționare ireproșabilă a prostatei !
* Fiindcă din salariu nu-și pot cumpăra nici două cărți, iar țara nu are bani decât pentru hoți, profesorii vor renunța la leafă și vor pleca la cerșit, luând la colindat casele foștilor elevi.
Prieteni, nu ratați ocazia și așteptați-i după ușă, cu bâtele pregătite !

Aburul cafelei fierbinți într-o sufragerie friguroasă

2011-11-29T16:24:00.000+02:00

Aurele îngerilor păzitori s-au reunit într-o umbrelă protectoare. Cuiele Orionului au slăbit și firmamentul se sprijină pe creștetele noastre. După ce am umblat zile întregi, nehotărâți, prin peștera cu ieșire în cer, ne-am regăsit în sufrageria frigului și un prieten rostește poemul de îmblânzit focul. Ne strângem mâinile și așteptăm. Suntem cei mai buni prieteni de la apariția dinozaurilor încoace.
Dar actorul de serviciu a uitat cuvântul care aduce zăpezile.

Complexul lui Abel sau despre eutanasierea elitelor

2011-11-27T12:55:00.004+02:00

M-am întrebat deseori de ce teritoriul Daciei s-a romanizat rapid, într-un mod inexplicabil și de ce dacii și-au pierdut identitatea și au dispărut ca popor.
Într-un interviu luat de Adrian Păunescu, Constantin Daicoviciu era de părere că dacii nu au avut o limbă unitară și de aceea au fost cuceriți și șterși de pe harta lumii. Alții spun că n-au avut cultul scrierii ori că reprezentau o civilizație inferioară. Sigur, sunt și glasuri care spun că aici a fost leagănul civilizației omenești. Părerea mea sinceră este că dacii au intrat în regres datorită cultului sinucigaș al lumii de dincolo, întreținut de ciudata lor religie. Ei își trimiteau la zei pe cei mai buni oameni. Cei mai mari viteji și învățați, cei mai cinstiți bărbați, cei mai puternici și cei mai frumoși tineri erau trași în țepe și încredințați lui Zamolxis. Dacii erau o seminție care își distrugea elitele. Mai înțelepți, evreii se mulțumeau să sacrifice, pe altarul zeilor, animalele cele mai grase ! De altfel, Dumnezeu semiților nu accepta sacrificii umane din partea poporului ales. Oare de ce fapte îngrozitoare se făceau vinovați presupușii noștri strămoși, încât la ei funcționa într-un grad atât de înalt terapia țapului ispășitor ? De ce aveau ei conștiința încărcată și simțeau nevoia să atribuie propria vinovăție unor oameni cu adevărat superiori ? Prin comparație, creștinismul s-a limitat la un singur țap ispășitor, care a murit și a înviat precum vechii șamani.
N-am moștenit multe de la daci, dar în mod sigur ei ne-au transmis nevroza lor autodistrugătoare. I-am redus la tăcere pe artiști și pe intelectuali, prin înfometare. Marii actori care muncesc toată ziua sunt plătiți cu câteva sute de lei lunar, iar o mizerie omenească, așa cum e primarul Clujului, spune pe telefon că nu se dă jos din pat pentru un fleac de 100 000 de euro !
Nici conștiința unor turpitudini nu poate suporta asemenea monstruozități. Și atunci hahalerele se răzbună pe niște nevinovați. În concluzie, nu mai avem decât grija de a scăpa de maidanezi, imaginea din oglindă a unui popor sortit să creadă într-un zeu care i-a învățat că numai nulitățile au dreptul să se bucure de viață.

Există cărți, există cititori !

2011-11-26T20:00:00.002+02:00

La Târgul de Carte Gaudeamus, scriitorii își lansează opere importante, care vor rămâne și după ce noi nu vom mai fi.
Horia Gârbea a tradus magistral piesa de teatru Vis de-o noapte-n miezul verii, în Opere, vol IV de William Shakespeare, Editura Paralela 45.
Radu Aldulescu a publicat, într-o nouă variantă, romanul Îngerul încălecat, Editura Cartea Românească.
Daniel Cristea-Enache va încerca să-și seducă încă o dată cititorii, cu Cinematograful gol, Editura Polirom.
Ioan Suciu și Anton Marin și-au bucurat deja cititorii cu romanele Trei sute de trepte și, respectiv, Povestea unui om și a gândacului său, apărute la Editura Tracus Arte.
Mai tânărul și sclipitorul poet Mugur Grosu a dăruit lumii volumul Grossomodo, Editura Tracus Arte.
Marea surpriză este că și Adrian Năstase și-a scos o carte în lume, iar Ion Iliescu a fost prezent la Târg. Sunt fapte demne de salutat. Să nu uităm că atunci când a vizitat Columbia, prima grijă a vateranului PSD a fost să-l caute pe Garcia Marquez ! Din fericire, unii politicieni români au cultul paginii tipărite. Scriu chiar ei lucrări, ceea ce înseamnă automat că mai și citesc câte ceva. Nu există autor care să nu fie în primul rând un cititor de forță. Din păcate, cei mai mulți dintre cetățenii cu poziții înalte în statul român nu sunt decât admiratorii propriei ignoranțe.
Există cărți, există cititori ! Să ne bucurăm, fiindcă, în definitiv, a citi este una dintre cele mai reprezentative activități umane.

Nu există scriitor american precum Faulkner

2011-11-24T20:57:00.002+02:00

Am citit târziu Nu există țară pentru bătrâni de Corman McCarthy, având mereu în minte ecranizarea făcută după roman. Am văzut de două ori filmul și am fost fascinat de ucigașul plătit jucat de Javier Bardem, care aici semăna, în mod straniu, cu scriitorul Mircea Cărtărescu. În schimb, figura distrusă de cratere, pâraie și pârâiașe a lui Tommy Lee Jones, interpretându-l pe șeriful Bell, mi-a făcut rău. (Aceeași senzație am avut-o când l-am văzut pe Richard Burton aproape descompus, interpretându-l pe Richard Wagner. )
Pe scurt, cartea m-a dezamăgit, cu toate că mi-au plăcut multe lucruri din text : stilul limpede, acțiunea bine condusă, deși uneori încărcată de amănunte inutile - când un personaj intră în mașină ori în casă, sunt înregistrate toate butoanele și clanțele pe care respectivul le atinge -, oralitatea reconfortantă, dialogurile vii, convingătoare, deși de cele mai multe ori prea lungi.
Dacă ar fi fost scrisă de un român, narațiunea ar fi părut chiar mai bună decât este. Poate fiindcă românii, cu puține excepții, nu stăpânesc arta de a încheia o operă epică de mari proporții. Iar finalul opului lui McCarthy e slab. Când mă gândesc însă la Faulkner și la marile romane americane, îmi dau seama că Nu există țară pentru bătrâni nu are suficientă forță artistică. În fond, e o creație apăsat cinematografică și oarecum sentimentală. Omenesc, prea omenesc, în detrimentul esteticului !
Ca scriitură, Corman McCarthy este o variantă mai apropiată de noi, mai naivă, mai colorată și mai stângace a lui Ernest Hemingway.

Dacii și crocodilii

2011-11-21T14:30:00.004+02:00

Dintr-un articol foarte documentat ( http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/ ) aflu că dacii aveau de la patru-cinci până la treizeci de neveste. Femeile frumoase erau achiziționate la prețuri ridicate, iar cele urâte își cumpărau soții. Oameni cu vederi largi, dacii nu țineau la virginitate. Fetele nemăritate se împreunau cu oricine, după pofta inimii, dar după căsătorie erau păzite cu strășnicie. Cea mai iubită soție a unui mort lupta pentru onoarea de a fi înjunghiată ( de rudă cea mai apropiată ) lângă leșul bărbatului ei și era arsă împreună cu acesta. Văduvele rămase se pețeau chiar lângă rugul funerar sau se moșteneau ca orice bun material rămas după un dispărut. Din aceste obiceiuri se trage, probabil, Târgul de Fete de pe muntele Găina.
Ar fi fost de așteptat ca dacii să se fi înmulțit și să fi stăpânit lumea. Dar ei și-au pierdut identitatea și au dispărut. Într-un fel, e explicabil. Cu atâtea femei pe cap... În schimb, romanii, care nu au avut la început neveste și au fost nevoiți să le fure de la sabini, au întemeiat un imperiu.
Recent s-a descoperit că dinozaurii erbivori erau mâncați de un dușman de temut. Nu este vorba de Tyrannosaurus Rex, ci de crocodilii care trăiesc și astăzi. Ființe hidoase care pândesc din mlaștini, mâl și, în general, din locurile întunecate și duhnitoare. Dinozaurii au apărut acum aproximativ 225 de milioane de ani și au dispărut în urmă cu 65 de milioane de ani. Crocodilii au viețuit și ei pe vremea șopârlelor uriașe, dar ne veghează, din mocirlă, și acum. Atâtea civilizații înfloritoare s-au prefăcut în praf și pulbere, însă reprilele astea sunt nemuritoare. Oare secretul supraviețuirii lor e sistemul imunitar foarte puternic ? Se știe că din sângele crocodililor a fost izolată o proteină, crocodilina, care ucide instantaneu bacteriile rezistente la cele mai puternice cefalosporine ! Probabil că, printre ei, procentul de femele e rezonabil.

P.S. Semnalez celor interesați un excelent blog de istorie, http://istoriiregasite.wordpress.com/, aparținând lui Horia Dumitru Oprea.

Caracterul ține de chimia organică

2011-11-20T19:07:00.009+02:00

Acum câteva săptămâni l-am revăzut pe un mare scriitor care mi-a făcut mult bine, în împrejurări cruciale ale vieții mele și căruia nu-i voi putea fi niciodată îndeajuns de recunoscător. Din păcate, până acum n-am reușit să fac nimic pentru el. Omul m-a primit cu afecțiune, m-a tratat ca pe un oaspete de seamă și a pierdut cu mine câteva ore din prețiosul său timp.
Cu o săptămână înainte, ajunsesem la mâna unor cetățeni pe ai căror copii i-am pus pe picioare și i-am scos cumva la liman. Persoanele respective îmi erau, ce mai tura-vura, datoare cel puțin moral. Nu mai spun că unora le-am prestat serviciile pomenite mai sus în mod gratuit : românul e mort dacă nu-i iese ceva pe degeaba. Acțiunea lor de sprijin sau de respingere s-a desfășurat la grămadă, în beznă, sub zodia anonimatului. Mi-e rușine, pentru ei, să povestec cum și-au manifestat recunoștința. Pot zice doarcă au acționat după principiul micului, pe care mi l-a explicat un prieten, cu mulți ani în urmă. Teoria e simplă. Dacă un oarecare îți dă doi mici, ești prieten cu el. Dacă altul îți oferă zece mici, îl abandonezi pe primul, ba chiar devii dușmanul lui și te atașezi de noul binefăcător. Până la urmă, nici nu contează dacă unul ți-a dat un milion de mici, în condițiile în care nu te mai miluiește în continuare cu nimic. Vei face echipă cu cel care îți arată micul și îi vei lua cu pietre pe ceilalți, anulând astfel orice datorie față de ei. Mici pentru oameni mici.
De aceea, ieșind din biroul marelui scriitor, mă gândeam la felul ciudat în care reacționează oamenii. Dacă aș fi idiot, aș trage concluzia că oamenii care ți-au făcut bine te privesc cu dragoste, iar cei pe care i-ai scos din rahat, te răsplătesc cu ură.
Sigur, veți spune, un mare creator mai mult decât un simplu om. Așa este, adevărul e mai complex. Caracterul cuiva e rezultatul unor reacții organice între ereditate, educația primită în familie și cultura asimilată în profunzime, vizibilă în comportament. Totuși, sunt de părere că educația este hotărâtoare, dacă avem de-a face cu oameni normali, adică sănătoși clinic.
Citeam cu jind, pe blogul scriitorului Horia Gârbea ( http://horiagarbea.blogspot.com/ ), despre Gala Poeziei Românești desfășurată la Ateneul Român și mă bucuram că se reînnoadă tradiția manifestărilor culturale interbelice, când scriitorii erau invitați să țină conferințe ori să citească din operele lor și erau remunerați împărătește. Mulți l-au uitat pe teribilul poet Dimitrie Stelaru ( 1917-1971). Era toamnă târzie, cu îngheț și brumă, ca acum, iar el purta un pardesiu pe dedesubtul căruia nu mai avea nimic ! Ajungând la cenaclul lui Lovinescu, a fost rugat să-și scoată minteanul acela soios. Vă dați seama că a refuzat ! Noaptea dormea într-o groapă umplută cu frunze, la marginea orașului. Exact ca un câine abandonat. Știind că e bine să faci bine, Liviu Rebreanu îl chema la el pe Stelaru și îl invita să citească două poezii pe scena Teatrului Național, unde autorul lui Ion era director. Cu banii câștigați, Stelaru închiria o cameră călduroasă și scria alte și alte poeme. Nu-mi dau seama dacă Rebreanu îi făcea mai mult bine lui Stelaru și, implicit, literaturii române sau se întâmpla invers.
Dar binele, adevăratul bine, nu se poate cântări și nici echivala în totalitate, prin gesturi de răspuns. Probabil că statura noastră morală este definită și de modul în care ne raportăm la cei care ne-au întins cândva o mână salvatoare.

O fată și un pahar de vin verde

2011-11-19T16:00:00.010+02:00

Ieri am auzit că, acum o lună, a murit o femeie pe care o cunoșteam din adolescență. Se numea Silvia. Era talentată, inteligentă, cultă și nonconformistă. Scria, desena, dansa. A avut o viață agitată. De la ea am împrumutat Ulise de Joyce. Tot ea m-a învățat să nu mă plictisesc niciodată. Ultima dată am văzut-o prin Videle, în această vară. Intrasem în curtea Policlinicii pentru a parca mașina și a evita conflictele cu polițiștii. Ea ieșea de acolo și mi-a spus că are cancer de vreo câțiva ani. Am fost consternat, dar i-am spus obișnuitele cuvinte de încurajare. Era optimistă.
- Nu voi muri, fiindcă nu mă lasă băiatul meu, mi-a zis, zâmbitoare.
Așa am aflat că are un fiu care a depășit vârsta majoratului. I-am dat numărul de telefon al celui mai puternic bioenergoterapeut din țară ( mi-l comunicase și mie savantul Radu Ilie Mânecuță ) și ne-am despărțit, promițându-ne că vom ține legătura.
Voi evoca o scenă care este în ton cu spiritul ei ludic și luminos. În tinerețe o vizitam pe fată, însoțit de vărul ei, un pictor talentat. Într-un rând, gazda ne-a servit cu vin. Ciudățenie mare ! La un minut după ce era pus în pahare, vinul roz devenea de un verde intens. Ciocneam, beam și miroseam cu discreție. Era vin adevărat, nu încăpea nicio îndoială, dar nu înțelegeam de ce își schimba culoarea într-un mod atât de spectaculos. Nu îndrăzneam să întrebăm, iar ea râdea de încurcătura noastră. La plecare, pictorul, ușor pilit, a spus din ușă :
- Mulțumim foarte mult ! Am băut un excelent vin verde !
Din toate întâlnirile și discuțiile noastre de atunci n-au rămas decât amintirea vinului verde și replica amicului meu. Acum înclin să cred că totul a fost o farsă nevinovată, pusă la cale de inteligenta mea cunoștință.
Să-i fie țărâna ușoară ! Sunt sigur că ne vom revedea cândva, la o răspântie de ceruri și vom admira împreună firma luminoasă a Paradisului.

Cum mă jefuiesc piticii

2011-11-18T12:33:00.001+02:00

Sunt doi. Unul e chelbos și cu o barbă neîngrijită. Celălalt, păros ca un pui de urs. Apar, în vârful opincilor, imediat după ce eu am terminat, în somn, ultimul om de zăpadă. Se știe că fac momăi de nea pentru fiecare femeie cu care m-am plimbat și pentru toți prietenii cu care am băut vodcă rusească. Piticii șușotesc trei secunde și se vede că sunt dintre aceia care, dacă le întinzi o mână, îți taie și brațul și dup-aia îți încasează pensia de handicapat. Scot repede niște traiste mari și îmi fură mai întâi zăpada. Apoi încep să să cărăbănească în sacii lor ființele de omăt care dau să scape, dar nu pot fugi, fiindcă, potrivit tradiției, nu le-am făcut și picioare. Piticii se scălămbăie și, de bucurie, scot niște limbi roșii, șerpești. Amestecă de-a valma bulgării albi cu mersul Emiliei și mă jefuiesc de poemul pe care Nino Stratan mi-l dedicase cândva ( ningea în textul ăla cu fulgi cât ceștile de cafea ! ) și de mirosul vinului fiert pe care îl beau doi unguri, la etajul al treilea al blocului D, din Complexul Studențesc Grozăvești.
Nu-i întreb niciodată pe micuți de ce fac asta. Nu sunt curios din fire.

Pedofili și ouă de dinozauri

2011-11-17T18:53:00.001+02:00

* Există o țară africană în care pensionarii reprezintă cam 1% din totalul populației. Și trăiesc acolo peste o sută douăzeci de milioane de oameni. Ăia nu au probleme cu sistemul de pensii, dar nici nu vreau să mă gândesc la ce se întâmplă cu bătrânii ! Singura preocupare a localnicilor pare a fi propria înmulțire, pe care profesorii o experimentează cu îndârjire chiar cu elevele, la școală. Într-o notă a Ministerului Educației se arată că nimeni nu poate pune capăt unui flagel devenit obișnuință : dascălii își violează discipolele chiar pe catedră, după încheierea cursurilor sau în pauze. Alea da, recreații ! De ce altă republică ne amintește oare situația mai sus pomenită ?
* S-ar părea că la noi n-au mai rămas de furat decât ouăle dinozaurilor care au trăit acum 67 de milioane de ani. Sunt oameni cu inițiativă care le-au vândut și pe astea !
* Aștept fiecare meci al lui Lucian Bute cu o din ce în ce mai mare încordare : știu că va veni inevitabil și momentul când va fi învins. Numai să aibă destulă înțelepciune și să se retragă fără să piardă nicio luptă. Așa ar fi frumos. Asta ar merita imaginea lui de om și de sportiv excepțional.

Dor de DANIEL PIȘCU

2011-11-13T14:57:00.008+02:00

Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii. Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care accepta cu fair-play înfrângerea și se bucura, împreună cu ceilalți, de poantele scoase la foc continuu de Daniel. Atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.
- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?
- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.
Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :
- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?
- Frumoasă, răspundea fata încântată.
Venea în cămin și-mi zicea :
- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?
Și mă delecta și pe mine.
Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :
- Cine e ?
- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.
- Chiar El ? întrebam eu.
- Chiar El.
A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !
Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.
Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.
- Tu de ce naționalitate ești ?
- Egiptean, spunea el, fără să ezite.
- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?
- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.
O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătescă seminariile. Era o frumusețe.
- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.
- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?
Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :
- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.
Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :
- Je suis tombé amoureux de vous !
Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.
Daniel Pișcu a scris un roman uluitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea capodopera, fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !
În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :
- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.
- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?
- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !
- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.
O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.
- Ce înveți tu, Miki, acolo ?
- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.
- Și cum vine treaba cu lema asta ?
Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.
A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :
- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.
- Poftim ? Lema... ce.. ?
- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici.
- Sigur, sigur, cum să nu ? s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală ! Zece, mulțumesc !
Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.
Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el. Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat, de la distanță, într-o înprejurare foarte importantă pentru mine.
Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan. Ei mă fac să lăcrimez de mândrie că sunt om și scriitor român.

Limba de tinichea

2011-11-12T12:28:00.009+02:00

Limba ne înalță și tot ea ne coboară.
Limbajul pe care-l folosim ne dă identitate și, în ochii unora ( de pildă, Caragiale ), ne caracterizează implacabil. De cele mai multe ori, cuvintele noastre ne așează acolo unde ne este locul. Putem locui în palate, având la îndemână iahturi și haine scumpe, însă vorbele pe care le scoatem pe gură spun lumii cine suntem. Mi-a plăcut enorm o ironie a lui Mircea Cărtărescu la adresa lui Marin Sorescu : „Sorescu nu vorbea, ci bâiguia, era cu neputință să-l înțelegi. Cred că de-asta și scria literatură, ca să poată spune și el ceva, cât de cât...” Asta nu înseamnă că oamenii care n-au talent oratoric sunt niște proști, iar cei care și-au exersat înclinația de a sporovăi, ore în șir, mereu despre aceleași lucruri, învârtind cu dexteritate niște palavre ca pe niște pietre într-o găleată, sunt cine știe ce valori.
Știți cum vorbesc chirurgii ? Folosind, în fiecare enunț, ziceri care încep cu „p” sau „c”. Un limbaj visceral : ei explorează componentele anatomice ale omului.
Teologii au un stil arhaic, cu parfum de sărbători și de tămâie.
Polițiștii și militarii parcă ar citi din regulamentele de ordine interioare.
Istoricii și savanții vânează ideea.
Filosofii și ziariștii etalează, la derută, o exprimare cam din topor ( vezi CTP ).
Profesorii fac risipă de elemente lexicale și își pun în lumină obsesiile legate de învățătură și indisciplină.
Când auzim termeni precum „ a sabota”, „ a se sustrage” și „trădător” ( vezi conflictul din PSD), ne dăm seama că avem de-a face cu supraviețuitorii unei lumi revolute. Sunt oameni care nu au capacitatea de a se autoeduca, pentru a se adapta zilelor noastre. E toxic că ei încearcă mereu să aibă ultimul cuvânt și vor să pozeze în modele pentru ceilalți. Deși pare un om de treabă, Ion Iliescu este trădat, în primul rând, de propriul grai, care ne arată limitele sale. Mai demult, Emil Constantinescu fusese dat în vileag de niște discursuri ce ilustrau un caracter discutabil. Am regretat totdeauna că Adrian Năstase, un intelectual de rasă, a intrat în politică. Multă vreme a vorbit civilizat ( mai ales când dialoga cu Coposu ), dar mai târziu, noii săi adversari l-au obligat să le arate ouăle și chiar să-i bată cu ele ! Alți lideri sunt făcuți de ocară de fiecare sintagmă pe care o scot pe gură, în deplină concordanță cu un comportament golănesc. Un individ sinistru, Tălmăcean, execută dansuri grotești pe posturile de televiziune.
A fost, mai întâi, limba de lemn a activiștilor: moartă, rigidă, fără putința de a exprima ceva. A venit moda limbii de tinichea, folosite în dublu registru, pentru uzul vedetelor și al politicienilor. E zornăitoare, stridentă, redundantă, fără priză la idee. Deseori cade în construcții de mahala și nu comunică mai nimic, dacă exceptăm ura bestială care mustește din fiecare propoziție.

P.S. 1.Nu uit că Adrian Năstase, în calitate de prim-ministru, a sponsorizat mai multe apariții editoriale ale unor autori români de prestigiu. Am observat apoi că, în frumoasa tradiție românească, unii l-au înjurat.
2. M-am referit exclusiv la limba vorbită și la cea folosită în presă. Ficțiunile nu intră în discuție, chiar dacă îți poți da seama, după stil, că Saint-Exupéry era un nobil, iar Céline, hai să spunem așa, un om dificil.

Raiul e un fel de NATO

2011-11-10T19:38:00.002+02:00

* Un predicator spunea că refuzul de a-i ajuta pe cei aflați în dificultate este, ca și nerecunoștința, un semnal că umanul cedează vizibil în favoarea monstruosului. Afirmațiile sale ( ca și pretenția unui profesor de a fi salutat de foștii săi elevi ! ) capătă o coloratură comică, din moment ce în China, oamenii sunt striviți pe stradă, ca niște bostani. Dacă se întâmplă ca ființa pe care a lovit-o un camion să fie un copil, iar micuțul mai respiră, șoferul dă înapoi și-l mai calcă o dată, pentru a-l ucide, fiindcă, în acest caz, amenda este mai mică. Vom deveni o specie pe care Dumnezeu n-a „prins-o” în Planul Său : niște pocitanii care se amuză de propriile cruzimi.
* Joe Frazier a murit. Îmi aduc aminte că eram un băiețel când el l-a învins la puncte pe Cassius Clay ( Muhammad Ali ). Nu aveam televizor, meciul se desfășurase noaptea și a doua zi dimineața l-am căutat la școală pe vărul meu, Badea, și l-am întrebat cine învinsese. Badea văzuse meciul la un vecin care se număra printre cei trei cetățeni din localitate, care aveau aparatură electronică.
- A bătut Frazier, mi-a spus vărul meu, dezamăgit.
Am rămas câteva clipe tăcuți, triști, apoi m-am întors și m-am îndreptat către clasa mea. Se mai prăbușise un mit.
Pe urmă, Foreman l-a făcut terci pe Frazier, trimițându-l de șase ori la podea, chiar în primele minute ale unui meci memorabil. Cine găsește acum cele mai potrivite cuvinte pentru a-și lua rămas bun de la cel dispărut ? Bineînțeles că Foreman, ca să rămânem pe scena comediei grotești în care jucăm toți : „ Noapte bună, prietene ! ” Îmi sună ca și cum i-ar fi dat un ultim pumn și l-ar fi trimis într-un K.O. veșnic.
* Cineva mi-a relatat un fapt greu de crezut pentru un om care trăiește într-o lume în care concetățenii caută conflictele cu lumânarea. Un bărbat din zona colinară a câștigat la loterie o sumă importantă. Cum a cheltuit omul banii ? I-a umpărat casă unui prieten și a plătit, prin intermediari, operația foarte costisitoare pe care a suportat-o, într-o clinică din Austria, copilul celui mai mare dușman al său. Pradă unei uluieli de factură creștină, un amic l-a întrebat pe norocos dacă nu a înnebunit. Omul a explicat, răbdător, că în rai nu putem pătrunde individual, iar credința nu este un fel de cârnat care se dă gratuit și din care fiecare dintre noi trebuie să apuce cât mai mult. În timp ce interlocutorul său rânjea, piosul a spus :
- Nu poate să-mi fie mie bine, dacă dușmanilor și prietenilor mei le merge rău ! Suntem interconectați ! Cum să-ți spun ? Raiul e un fel de NATO : nu ești primit acolo dacă nu ai tratate de pace semnate cu toată lumea !

Casă roșie pe o pajiște verde

2011-11-06T14:50:00.009+02:00

Am căutat iarăși casa roșie de pe pajiștea verde.
Fac deseori acest lucru. Intru, în gând, prin camerele în care am locuit, străbat locurile pe unde m-am jucat, revăd poteci, poduri și zăvoaie. Am sentimentul că peste tot am pierdut câte ceva. Dacă aș ști ce, mi-aș da seama ce caut.
Casa roșie de pe pajiștea verde a apărut în viața mea într-o vreme când nimic nu avea sfârșit. Nici vacanțele, nici cărțile citite, nici curțile lipsite de garduri și prelungindu-se unele în altele. Așa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcodușii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajiște imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roșie. Micul conac avea acoperiș de țiglă, iar în locul ferestrelor și ușilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alți băieți, am descoperit, fericiți, că nimeni nu locuia acolo. Ne-am stabilit tabăra acolo și, după ce ne înarmam până-n dinți, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii și de-a Ștefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperișului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alții, ne răneam, ne ucideam, ne salvam din situații fără ieșire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinței era întinsă și acoperită cu o iarbă deasă și grasă, ca peria, cum nu au acum stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam lați. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie nu ninsese, iarba era la locul ei și am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui mușchi și abia m-am târât acasă, prin fundul proprietății, pentru a asculta la radio programul de Revelion.
Fiecare dintre noi avea o însușire ori un atu care îi dădea identitate. Eu eram timid, retras și tocilar ( pe atunci astea erau socotite calități ! ), G. avea obrajii bucălați și roșii, N. era un băiețel de grădiniță, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe șotii. F., fratele lui, era rapid, inteligent, ambițios, cu calități de lider, iar Z. se remarca la școală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învățătorul care începuse să surzească.
- Ce am avut noi pentru astăzi ? întreba dascălul. Zi tu, Z. !
- NOI AM AVUT DE ÎNVĂȚAT PENTRU ASTĂZI PORUMBUL ! urla tovarășul nostru, de zăngăneau geamurile.
- BRAVO, MĂ ! AȘA SE RĂSPUNDE ! răcnea și învățătorul. CINSTE PĂRINȚILOR CARE TE-AU CRESCUT ȘI TE-AU EDUCAT ! IA COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ ! CAUTĂ SĂ O ȚII TOT AȘA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU F., CEL MAI BUN ELEV AL MEU !
Apoi către ceilalți, mai potolit :
- Ați văzut, mă, mocofanilor ? Așa se răspunde la școală ! Căutați să fiți și voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant.
Z. ne făcea cu ochiul și se așeza în bancă.
Puterea lui B. stătea în niște ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniți pe care îi purta și vara, fiindcă aceștia îl făceau invincibil. Fără saboții săi ucigători, fiind și mai mic de ani, B. era o victimă sigură. Când era însă încălțat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toți, luându-i la omor cu picioarele ! Nici F., care era șeful suprem, nu se lua cu micuțul B. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Z., care, ca și F., era mai mare și mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ținut pe insolent în șuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, țipa ca din gură de șarpe.
Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar F., care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua.
Peste mulți ani eram profesor și mă duceam la un prieten, cu bicicleta. Doi băieți pistruiați, cu săbii de lemn la șold, mergeau înaintea mea.
- Unde vă duceți ? i-am întrebat.
- La casa neterminată ! mi-au răspuns ei, iar fețele li s-au luminat.
Acum am găsit casa părăsită la locul ei, în mintea mea.
În realitate, când am scotocit toată strada în căutarea ei, mi s-a părut că s-a mutat cu o sută de metri către șoseaua principală. Nici n-aș fi recunoscut-o, dacă nu mi-ar fi arătat-o N., pe care îl văd când și când. Bastionul nostru este acum locuit, dar nu s-a schimbat prea mult. Este tot roșu, are uși și ferestre, iar curtea, de pe care iarba a dispărut, i-a fost înjumătățită.

Sărbătoarea continuă

2011-11-03T18:46:00.002+02:00

Nimic nu s-a schimbat. Aceleași rădăcini adormite, vreacuri jilave și fructe fermentate. Același râu respiră și naște cețuri. Aud aievea cântecul euforic al viscolelor de altădată, urările și clopoțeii sărbătorilor de iarnă, văd ninsorile scandinave dansând peste coroanele copacilor.
Nimic nu s-a schimbat. Aici, în câmpie, vara e mai cald decât în Africa, iar iarna e mai frig decât în Siberia. Acum câțiva ani am văzut la televizor un nigerian care se plângea de căldura excesivă din București.
- Și la noi e cald, recunoștea omul de culoare, ștergându-și sudoarea care îi șiroia pe față, dar nu ca la voi !
Am un amic care e originar de prin munții Bârgăului. Lucrând cu el într-o zi de iulie, l-am întrebat cum este iarna la ei.
- Mult mai cald decât aici, a spus el, aprins la față din cauza caniculei.
- Bine, dar eu știam că iarna e mai lungă și mai aspră acolo.
- Mai lungă, da. Dar mai blândă. În depresiuni e frig tare, dar pe culmi, unde am trăit eu, e plăcut. Vara, în schimb, e mai răcoroasă.
Nimic nu s-a schimbat. Elev fiind, veneam de la școală și mă apucam de lecții. Le terminam abia când se însera. Ieșeam să iau puțin aer curat. Negurile se ridicau din trupul inert al pământului, iar ceilalți copii plecau acasă. Rămâneam singur, jucându-mă de-a rătăcitul prin pâcla argintie și rece. Ajugeam la râu și mă minunam de liniștea care domnea pretutindeni. Doar sărbătorile erau pe undeva, pe aproape, în drum către mine. Mă întorceam apoi în casa bunicului și mă așezam lângă soba de pământ văruit, încinsă cu paie de grâu. Lutul din care era făcută soba păstra în el toate miresmele furate din rădăcinile florilor de stepă. La o lampă chioară, cu petrol, mai citeam câteva capitole din Alexandre Dumas sau din Zaharia Stancu, înainte de a mă cufunda în abisul odihnitor al somnului. Mă simțeam ca într-un castel medieval, pierdut prin fiorduri suedeze, unde nimeni nu se putea atinge de mine.
Doar cărțile de care eram îndrăgostit mă așteptau răbdătoare, așezate pe un raft grosolan, confecționat din scânduri negeluite.

De ce au asiaticii ochii migdalați

2011-11-01T14:53:00.003+02:00

Am avut, printre alții, și câțiva prieteni din Asia : coreeeni, vietnamezi și chinezi. Eram totdeauna uimit de fizionomiile de copii gravi, de râsul nestăvilit și de ochii lor frumoși, ca trași cu penelul. Într-o zi nu mi-am putut ține în frâu curiozitatea și i-am întrebat de ce au ochii migdalați. Mă așteptam ca ei să-mi spună o legendă orientală, plină de tâlcuri adânci. Am rămas însă dezamăgit.
- Nu-ți dai seama de ce avem noi ochii așa ? m-a întrebat, zâmbind, Ri Nham.
- Uite că sunt atât de prost, încât nu m-am prins, am zis eu.
- În Asia, a continuat Ri, e soare în fiecare zi. E un soare puternic, orbitor și trebuie să mijești ochii ca să-l poți suporta. Sute de generații au stat la noi cu ochii strânși de prea multă lumină și așa se face că ni s-au modificat trăsăturile feței.
- Dar ce, bă, în Europa nu răsare soarele ? am făcut eu pe prostul.
- Ba da, mi-a replicat Ri, dar pe aici mai sunt și nori. Și multă, multă umbră. Acolo, în stepele noastre, cerul e gol tot anul.
Da, nu era cine știe ce filosofie. Am râs și l-am bătut pe umeri pe amicul meu atât de isteț.
Multe lucruri au o explicație simplă, numai noi le complicăm inutil.
Dar tot nu pricep, de pildă, de ce oamenii cu capul țuguiat nu l-au tolerat pe Oblio printre ei și, prin intrigile Contelui malefic, l-au exilat în Pădurea-fără-Rost ?
Și din ce motiv cei cu capete trapezoidale nu-i suportă pe cei cu capete rotunde ?
De ce nasurile lungi sunt în război cu cele cârne, iar mustățile-pămătuf intră în conflict cu suratele lor aranjate în furculiță ?

Cum se schimbă oamenii

2011-10-30T09:39:00.002+02:00

Aveam ideea fixă că oamenii nu se schimbă mai niciodată în bine. Totdeauna în rău. Dar mi-am dat seama că mă înșelam. În minunata lume în care trăim, chiar și demnitarii își corectează reperele morale și devin mai buni și mai toleranți.
De pildă, Ion Iliescu declara la tot pasul, oricui voia să-l asculte, că e liber-cugetător. Iată că a trecut timpul, Iliescu a scris o grămadă de cărți, a început să se arate smerit, să se închine și să arate respect valorilor creștine. În plus, Iliescu este azi unul dintre admiratorii regelui Mihai , după ce, cu mulți ani în urmă, îl fugărea și îl vâna pe fostul suveran, dintr-o teamă pe care n-am înțeles-o.
Și cine uită cum l-a adus Emil Constantinescu pe călugărul Vasile în politică ?
Totuși, nimic nu m-a surprins mai mult decât gestul lui Traian Băsescu de a-i aduce un omagiu Mitropolitului Andrei Șaguna.
Se știe că Zoe Dumitrescu-Bușulenga, o personalitate culturală importantă, s-a călugărit în ultimii ani de viață și a murit, prin înfometare, la Văratec, în 2006. Aș vrea să trăiesc clipa când îl voi vedea pe primul politician român cum îmbracă rasa călugărească și se retrage într-o mănăstire, pentru a-și ispăși păcatele. Pe cine să pariez ?
Dar poate că visez prea mult.

Superlative

2011-10-29T14:50:00.000+03:00

Ce ar putea oferi televiziunile unui popor care se împarte în nesătui și înfometați ?
Simplu : cea mai mare tocăniță, sarma, prăjitură, pizza, brânză, ciorbiță, plăcintă, boboroadă, pâine, chiftea, cel mai lung cârnat, cozonac, gulaș sau elefant fript.
Nouă însă ni s-ar potrivi și alte superlative : cea mai mare hazna, cel mai înalt și mai consistent rahat, cel mai împuțit caracter, cel mai incompetent cetățean.
Le-am rezolva pe toate dacă am găsi cea mai mare baltă unde să ne aruncăm toți. Ar trebui doar să punem niște pietroaie pe mal și să ni le legăm de gât, înainte de a face saltul care să ne mântuiască.

Getice triste

2011-10-28T20:26:00.006+03:00

Duminica trecută am mers să văd târgul care se organizează într-unul din orașele de la șes.
Străbat cu mașina câmpia pustie, uscată, seacă. Pe ici-colo, unii agricultori au arat, iar semințele așteaptă, în pulberea roșcată, ploaia care să le aducă izbăvire.
Ierburile sălbatice sunt calcinate de soare și de brumă. Nu mișcă nimic : nici iepure, nici potârniche. Vânătorii și braconierii au ras tot. Pare un pământ ai cărui zei au murit. Iar oamenii adevărați au plecat și ei spre alte orizonturi. Unde sunt geții de altădată care locuiau în stepa care se întinde în fața mea ? ( Se știe că, la început, dacii trăiau în zonele muntoase și abia mai târziu au ocupat și zonele stăpânite de geți. )
Peisaj sărac și meschin. Unde am citit că pământul din Franța e de cinci ori mai fertil decât al nostru ? Peste tot, câini abandonați și am impresia că fiecare dintre ei seamănă cu cățelușa pe care o caut de o lună și ceva. Trăiesc sentimentul că toți sunt ai mei și că sunt răspunzător pentru ei. Opresc mașina, ei se apropie și se manifestă prietenește. Sunt neconsolat că nu am ce să le ofer.
În târg, marfă modestă pentru oameni cu bani puțini. Miroase a mici făcuți dintr-o carne dubioasă, duhnitoare, a legume crude și a piele tăbăcită. La intrare, câțiva țărani au la vânzare păsări supuse unui adevărat supliciu. Sunt legate cu sfori de picioare și de aripi. O rățușcă drăgălașă s-a lungit pe pământ și a închis ochii. E moartă sau adormită. Aproape că îmi vine rău. Cine le-o fi băgat oamenilor în cap că pot face orice cu necuvântătoarele lipsite de apărare?
Un tânăr brunet și simpatic încearcă să-mi vâre pe gât o haină. Mă pune să o probez, îmi laudă înfățișarea, mă perie, îmi explică răbdător că aș face o mare afacere dacă aș achiziționa scurteica lui.
- Se cunoaște că sunteți intelectual, spune el.
- Se cunoaște pe dracu, bombăn eu. Aduc mai mult a manelist.
Până la urmă, intru și eu în jocul lui și îi spun că scriu. Stă și se uită la mine admirativ.
- Pe cuvânt ? Păi, atunci vă fac o reducere.
M-am cam săturat de comedia asta, așa că dau să plec. Dar îl aud zicând :
- Știți, eu sunt din Z. Avem și noi un scriitor acolo. Se numește I. R. E foarte, foarte bun, după părerea mea. Îl știți ?
- Am auzit de el, mint eu, fiindcă nu-i pot strica băiatului dispoziția.
- Da ? Nu-i așa că e un scriitor talentat ?
Și mă privește cu candoare și curiozitate.
Eram obișnuit ca, prin părțile astea și în general prin România, scriitorii să fie dezavuați de concetățenii lor. Lui Sadoveanu, un nepot al lui Creangă i-a mărturisit că îi este rușine cu autorul Amintirilor..., fiindcă le-a făcut neamul de râs, iar o nepoată a lui Tolstoi trăitoare prin Sibiu i-a spus unui reporter că unchiul ei a fost...un bețiv. Cu mai mulți ani în urmă mergeam pe străzile aceluiași oraș, însoțit de un amic. La un moment dat, ne-am întâlnit cu o cunoștință a colegului meu, un bărbat între două vârste. Însoțitorul meu a făcut prezentările și i-a spus despre mine, cu fair-play, celui din fața noastră :
- E un scriitor recunoscut.
- Zău ? a rânjit necunoscutul. Nu cumva își publică volumele la editura domnului X ?
Și s-a strâmbat cu dispreț. X este un poet și eseist foarte cult și inteligent, care trăiește pe meleagurile noastre, a scris o mulțime de cărți și are propria editură. Unul dintre noi s-a grăbit să-l asigure pe exigentul intelectual ( am aflat mai târziu că era profesor, ca și noi ) că mi-am tipărit cărțile la edituri din București. Dar n-am înțeles deloc de ce ar fi fost ceva de râsul curcilor să colaborezi cu editura lui X ! Ce naiba o fi având ăsta de împărțit cu X ? m-am întrebat atunci.
O poveste amuzantă s-a petrecut cu autorul Moromeților. În Siliștea-Gumești rulase, la căminul cultural, un film făcut după nuvela Desfășurarea. Prin sat roiau activiștii de partid și iscoadele. După film, în fața autorităților a fost adus modelul real al personajului Ilie Barbu, un țăran șiret și speriat. Acesta a fost întrebat ce părere are el despre consăteanul Marin Preda. Țăranul și-a rotit ochii cu viclenie asupra adunării și a spus :
- Tovarăși ! Marin Preda a fost un prăpădit. Trăiască Partidul Comunist Român !
Comerciantul din fața mea este însă un om dintr-o generație care excelează prin inteligență și respect față de carte. În localitatea mea, de pildă, sunt foarte mulți asemenea tineri în care îmi pun mari speranțe pentru viitor.
Inocența iubitorului de scriitor m-a dezarmat. Și atunci m-am hotărât să-i cumpăr haina.

P.S. Poate că băiatul ăla era și descurcăreț. Dar am scris „inocent”, fiindcă el nu era conștient că lâudând un scriitor în fața altui scriitor, își reteza orice posibilitate de a-i vinde ceva celui din fața sa. Dar s-a nimerit ca eu să nu fiu un autor invidios. :)

Fiul lui Ilie Cuțui vindea căței !

2011-10-25T23:28:00.001+03:00

Din excelenta revistă Argeș, Nr. 10, octombrie 2011, aflu că Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, personajele lui Sadoveanu, au avut modele umane reale în satul în care s-a născut mama prozatorului, Profira Ursachi. Țăranul care l-a inspirat pe conul Mihai, când acesta l-a plăsmuit pe Ilie Cuțui, se numea Iordachi Zaharia. Unul dintre fiii criminalului, Mircea Iordachi, avea o cățea pe care o ducea noaptea la Stâlpu Popii. El lansase zvonul că, acolo, animalul său se împerechea cu un lup. Cățeii rezultați erau vânduți pe piața canină din Verșeni și din împrejurimi, la un preț foarte ridicat.
Este clar că oamenii născuți în Verșeni aveau o închipuire bogată și erau, în același timp, foarte descurcăreți. Ba chiar făceau și copii cu duiumul. Poate de aceea Sadoveanu, care a copilărit pe meleaguri verșene, era un bărbat înzestrat în toate cele !

P.S. În același număr al revistei, un fragment din romanul Călugărul Negru, aparținând subsemnatului. Revistele Vatra, Oglinda Literară, Litere și Spații culturale au tipărit și ele câte un text ( Litere chiar două ! ) din viitoarea mea carte.

„Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi ?”

2011-10-22T13:17:00.003+03:00

Am participat, prin 1990, la un recensământ. Îmi revenise un sector pitoresc, parte deluroasă a localității, și trebuia să urc și să cobor zilnic niște pante abrupte, destul de înalte. Aer curat, mișcare, parcă eram la munte ! Ca un făcut, în zona mea se îngrămădiseră toate văduvele trecute de 80 și 90 de ani. (Am constatat, cu acest prilej, că femeile trăiesc, în mai toate familiile, mai mult decât bărbații. ) Trebuia să strig ca la oale ca să mă fac înțeles. Chestionarul era normal, deși cam întortocheat pentru mințile unor recenzenți. Dacă însă erau citite cu atenție instrucțiunile, treaba era simplă. O întrebare le dădea de furcă unora : „ Aveți chicinetă ? ” Era necesar să-i explici omului ce înseamnă cuvântul cu pricina, etc.
Pe urmă, foamea a devenit din ce în ce mai mare și, cum nu fac politică, nu am mai fost solicitat pentru o asemenea operație. Se știe că profesorii câștigă prea mult la școală, ca să mai desfășoare și alte activități aducătoare de venituri ! Înțeleg însă că, la acest recensământ, o întrebare sună cam așa : „ Cine este capul familiei ?” Ce-o fi vrând să însemne asta ? Se presupune că există și un fund al familiei ? Te pomenești că sunt formulate și alte întrebări :
„ Obișnuiți să întrețineți raporturi sexuale cu vecinii ?”
„ Dacă da, de câte ori pe săptămână ?”
„Dar cu colegii de serviciu ?”
„Șeful se dă la dumeavoastră ?”
„ Când v-ați înșelat ultima dată soția ?”
„Dar ea pe dumneavoastră ?”
„Consumați covrigi cu susan ori cu semințe de mac ?”
„ Vă plac blondele ?”
„Mai trageți chiulul, când și când, la serviciu ?”
„ Întârziați des la slujbă ? ”
„Vă înjurați șeful ? De câte ori pe zi ?”
„El ce zice de treaba asta ?”
„ Vă place să vă îmbătați ? ”
Dacă asemenea informații nu sunt solicitate, ar trebui refăcute urgent formularele de lucru. Să vedeți pe urmă conversații animate între cetățeni și funcționari ! Se va sta la taclale, se vor bea cafele, iar musafirii și gazdele vor deveni prieteni nedespărțiți !
Pentru a testa înclinațiile artistice ale oamenilor, n-ar fi rău ca aceștia să fie chestionați și în direcția respectivă. Pe vremea lui Ceaușescu am văzut la televizor o scenetă tâmpită în care un pictor, care își deschisese o expoziție, arunca o trâmbă de fum în ochii unui unui reporter și îl întreba, pentru a-l epata :
„Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi ?”

Despre abuzuri, bulimie și documente de epocă

2011-10-21T14:22:00.003+03:00

A murit și Gaddafi ! Din păcate, tot ca un nesătul. După patruzeci doi de ani de dictatură, omul nu s-a îndurat să-și abandoneze poziția de maimuță dominantă și, cu miliardele de dolari strânse între timp, să se retragă undeva, departe, și să-și trâiască liniștit bătrânețile. Nu ! Omul n-a vrut să cedeze niciun pai din ceea ce avea !
Vedem peste tot lucrul ăsta : oamenii care au mulți bani, funcții și privilegii se comportă ca niște cimpanzei atinși de bulimie. Originile noastre etnice sunt incerte, dar nesimțirea și lipsa de măsură ne sunt caracteristice. Am văzut ce se întâmplă în fotbalul românesc, unde instutțiile au devenit proprietăți ale celor care le conduc. În România însă e peste tot la fel. „Niște boi ” ajunși „în post mare”, după vorbele lui Grigore Alexandrescu, pierd orice rușine și începe să se considere semizei. Îi privește de sus pe oamenii cu merite indiscutabile, dar care au neșansa să lucreze sub comanda lor, îi târăsc prin noroi, încearcă să-i umilească, în timp ce ei își burdușesc buzunarele cu gologani și cumpără și străzile pe care pășim. Azi chiar și cine conduce cea mai amârătă grădiniță ajunge să creadă că trăiește într-un Olimp personal, asezonat cu râuri de lapte și pante de mămăligă. „Nătărăii” despre care scria Eminescu nu-și dau seama că lăcomia și nerușinarea nu aduc nimic bun. Fiecare porc pe osânza lui piere !
Statul a devenit un fel de superinfractor care nu respectă legile la aplicarea cărora e dator să vegheze și dă altele care nu urmăresc decât jecmănirea oamenilor care țin două frunze în mână. Acum e febra cauciucurilor de iarnă. E jaf la drumul mare. Dar abuzurile abia vor urma.
Va rămâne în istorie, ca un document de epocă, declarația unui funcționar de la Fisc, Gheorghe Constantinescu, care a elaborat un adevărat pamflet împotriva corupților din sistemul în care lucrează. Omul e onest și se simte vânat de idioții care fură, dar fac apologia cinstei și chiar îi verifică pe alții dacă sunt corecți. Textul e savuros și mă duce cu gândul la ideea că, în România, cei care nu au nicio posibilitate de a se împotrivi mitocăniilor se pot apuca de scris. Cărțile nu fac niciun rău nimănui. Dar nici bine. Poate dintre perdanți va apărea un alt Céline. Ori, de ce nu, un Procopius din Cezareea.

Daniel Cristea-Enache și invitații săi

2011-10-18T20:12:00.008+03:00

Am urmărit cu atenție, luni, emisiunea lui Daniel Cristea-Enache, de pe TVR CULTURAL. E un lucru bun că acțiunile de acest fel sunt încredințate unor personalități de primă mână ale culturii noastre. Prin tot ceea ce scrie ori face, tânărul și autoritarul Daniel Cristea-Enache reînnoadă tradiția criticului de direcție, prefigurând viitorul literar al noilor generații. Autorii români importanți din ultimele decenii îi datorează cronici și studii fundamentale, care stau, în definitiv, la temelia prestigiului beletristicii care se scrie în zilele noastre. Dincolo de flerul, talentul sclipitor și competența sa indiscutabilă, Daniel Cristea-Enache manifestă o încântătoare independență de spirit, care nu se convertește în aroganță sterilă, ci într-un vizibil respect pentru valorile estetice veritabile. Daniel Cristea-Enache mi-a revelat și o altă însușire rară, prin care mi-a reamintit de un critic și prozator legendar, față de care am un adevărat cult : iubirea necondiționată față de cărțile celorlalți și chiar față de persoanele care se manifestă cu har în spațiul nostru ficțional. O generozitate plină de empatie, semn al celor aleși.
Am susținut totdeauna că literele noastre au nevoie de critici și eseiști autentici, care să despartă, prin opțiunile lor, apele de uscat. Pentru un critic, cărțile și autorii sunt personaje credibile ori grotești, în scenarii de idei mai mult ori mai puțin spectaculoase..
Ultimii invitați ai lui Daniel Cristea-Enache au fost doi critici literari care posedă toate mijloacele necesare pentru a fi socotiți creatori : Alex Ștefănescu și Dan C. Mihăilescu. Provocați cu dibăcie de moderator, cei doi au oferit un spectacol încântător, cu priză la public. Participanții la emisiune, inclusiv amfitrionul, sunt, literar vorbind, niște seducători, iar efectul ideilor lor, multe și interesante, asupra privitorilor este garantat. Spontaneitatea și sinceritatea au fost la ele acasă, iar opiniile exprimate au avut bătaie către actualitate. Alex Ștefănescu este de părere că, deși ar trebui să fie protejați, oamenii de valoare sunt minoritatea cea mai persecutată din România. Autorul Istoriei literaturii contemporane a arătat că literatura este un prilej de bucurie. El militează pentru o atitudine civilizată și tolerantă pe care e necesar să o aibă orice condeier față de confrații săi. Cu mulți ani în urmă, regretam că o minte ca a lui Florin Manolescu își consuma o mare parte din timp cu studiul literaturii SF. Până la urmă s-a dovedit că preocuparea istoricului literar era justificată, din moment ce din asta a rezultat o sinteză de excepție. Astăzi mă mir că Alex Ștefănescu își pierde vremea cu cărți lipsite de valoare, încercând să ne arate ce nu este literatura. Dar cine poate ști ce va rezulta de aici ?
Dan C. Mihăilescu este un personaj fabulos, de o sinceritate dostoievskiană și un stilist fără termeni de comparație. Cofesiunile sale m-au impresionat puternic. Mintea lui pare alambicul unui alchimist, mereu în efervescență, zămislind continuu idei, născând teorii și ipoteze, într-o coregrafie plină de curbe și volute fermecătoare : o sărbătoare continuă. Este un privilegiu să-l citești sau să-l asulți. Textele sale sunt impregnate de miresmele unor tomuri vechi, așezate în biblioteci confecționate din esențe de lemn prețios. Farmecul unei oralități livrești, paradoxale, dacă pot spune așa, învăluie frazele scriitorincului, cum cu simpatie l-a numit Daniel Cristea-Enache.
Dan C. Mihăilescu a afirmat că încă există numeroși cititori avizați, în special printre adolescenți și tineri, și că viitorul literaturii nu este atât de negru pe cât socotim noi. Să dea Dumnezeu să aibă dreptate !

Smintiții

2011-10-17T20:13:00.001+03:00

„Cine o fi mulgând nenorocirile care ne pasc ?” se întreba, cândva, scriitorul Tudor Vasiliu.
Azi suntem în măsură să dăm un răspuns : ceilalți.
Un tembel bătrân și-a înjunghiat soția, iar o prietenă a acesteia a jucat rolul de victimă colaterală. Vecinii se bucură din toată inima. Sunt surâzători, satisfăcuți. Sunt creștini adevărați !
„Cei doi soți se certau des ?” întreabă un reporter.
”În fiecare zi !” spune, încântată, o femeie.
„El era un nenorocit, un bețivan !” tună, cu entuziasm, un bărbat între două vârste.
Un cunoscut realizator de televiziune, pe care îl simpatizez, se comportă ca un smintit și omoară trei oameni pe un drum din România. El confundă planurile și se comportă în viața de zi cu zi ca pe micul ecran. Dușmanul teribilistului, un alt tânăr de succes, pe care de asemenea îl agreez, nu scapă ocazia și îl face pe inamicul său cu ou și cu oțet. După cum spuneam și cu alt prilej, caracterele mari nu se dezmint niciodată. În schimb, Teo Trandafir și Oreste Teodorescu au o poziție decentă. Știind ce înseamnă suferința, cei doi nu se grăbesc să-i judece pe alții.
În patria noastră, parazitismul și bălăcăreala au ajuns cele mai rentabile meserii. S-a ajuns până acolo încât ești socotit vedetă, dacă îi poți batjocori, cu talent, pe ceilalți ! Ce, oamenii politici nu procedează la fel ? Văd, prostit, emisiuni în care prezentatorul se strâmbă, scuipă, își înjură și își calomniază cu sete adversarii. Scoate pe gură onomatopee, strigăte sălbatice, mizerii de nereprodus. În ce țară trăim ? Oamenii de televiziune sunt și ei creștini ? Dacă deschid televizorul, sunt obligat să-l ascult pe Becali vorbind, zilnic, o oră și jumătate. Nu e prea mult ? Dar și Becali e creștin ! Și încă unul îndârjit ! Se pare că nimeni nu mai are măsură pe plaiurile mioritice. După ce a distrus fotbalul românesc, Mircea Sandu spune că va candida și în 2014, pentru funcția de președinte al FRF ! Sincer vorbind, nu înțeleg un lucru : din moment ce Federația Română de Fotbal a fost privatizată, ca și alte instituții din republică, nu văd de ce se mai organizează alegeri.
Cine sunt cei care se scălămbăie pe scenele publice, oferindu-ne, în absența pâinii, un circ de calitate îndoielnică ? Niște nulități, niște paraziți. Iar când ăștia îmbătrânesc pe posturi și ajung celebrități, cad într-o sminteală criminală.

Căpcăunii lui Dürrenmatt

2011-10-13T20:24:00.008+03:00

Poate că romanele viitorului va arăta ca narațiunile lui Friedrich Dürrenmatt : scurte, alerte, cu o intrigă puternică și cu personaje care se țin minte. Păcat că nu toate microromanele și povestirile sale sunt de nivelul Penei de automobil, indiscutabil o capodoperă. Pe aproape sunt Judecătorul și călăul și Făgăduiala. Nu iau în discuție piesele de teatru.
În prima parte a Penei de automobil, Dürrenmatt constată că umanul s-a împuținat, în lumea noastră, până la dispariție și că nu se mai pot scrie decât puține opere credibile : „În lumea noastră modernă au mai rămas doar una sau două povestiri de scris, în care omenia mai poate fi surprinsă pe fața unui om obișnuit, în care o supărare neînsemnată ajunge în mod întâmplător să capete o semnificație universală și în care judecata, dreptatea și chiar iertarea sunt încă prezente, oglindite întâmplător, o trecătoare clipă, în monoclul unui bătrân bețiv. ”
Ce mă fascinează atât în Pana de automobil, cât și în Judecătorul și călăul, sunt efectele pe care le obține prozatorul când descrie orgiile culinare la care se dedau personajele. Când îl face pe Tschanz, ucigașul locotenetului Schmied, să se dea de gol, comisarul Barlach, deși este foarte bolnav, înghite cantități înspăimântătoare de mâncare și îl sperie pe criminal. Arta de a reda o cină pantagruelică atinge însă desăvârșirea în Pana de automobil. Avocatul Kummer, procurorul Zorn, călăul Pilet și bătrânul judecător, gazda tuturor, par niște monștri antediluvieni, grotești, care depășesc orice măsură în ceea ce privește hrana ingurgitată și sticlele golite. Prin jocul lor, hodorogii creează o impresie de realitate atât de puternică, încât Alfredo Traps, intrat în joc ca suspect de crimă, se convinge că este vinovat și, pe fondul unei beții duse pâna la inconștiență, se sinucide.
Fabuloase mese și înfiorători gurmanzi ne prezintă Dürrenmatt !

P:S. Apropo de iertare. M-am convins că azi această noțiune este o vorbă goală. Când vedem că oamenii nu se iartă nici morți, pentru niște lucruri de nebăgat în seamă, putem trage concluzia că minunatul nostru creștinism a eșuat în nobila sa misiune de a-i face pe oameni mai buni și mai toleranți. Dar sunt și excepții : Costel Busuioc spunea că nu a ripostat la pumnii proprietarului de spălătorie, fiindcă el este creștin și nu poate lovi pe nimeni !

Vânătoarea de oameni

2011-10-13T14:47:00.004+03:00

Costel Busuioc a fost bătut până la leșin, într-o spălătorie.
Un baschetbalist american a fost omorât într-un club de noapte.
Un handbalist român a fost înjunghiat, în Ungaria, în condiții aproape identice.
Cu vreo doi-trei ani în urmă, pe Oreste Teodorescu, un om care pășește pe calea iluminării și pe care îl iubesc, l-au atacat niște golani.
Un actor din provincie a scăpat, prin fugă și fără haine, de bâtele și săbiile unor interlopi.
Ca în zorii civilizației, oamenii care sunt suspectați că ar fi, într-un fel sau altul, superiori celor din jur sau par diferiți de tovarășii lor de șandrama, sunt loviți, tăiați, bruscați ori adormiți pe veci de niște neanderthalieni îndârjiți. Apărându-i și menajându-i pe infractori, polițiștii și judecătorii își aduc și ei contribuția la procesul de exterminare a entităților umane care dau impresia că nu fac parte din lumea mârlanilor. Medicii însă, prin indiferența lor criminală, dau lovitura de grație răniților : îi lasă, pur și simplu, să moară, ca pe niște pești pescuiți într-o baltă îndoielnică.
Pentru ca unii cetățeni să nu mai fie expuși la acțiunile criminale ale mediocrilor, propun ca următoarele măsuri să fie trecute în prima ordonanță de urgență a Guvernului :
1. Artiștii să fie, fără excepție, castrați.
2. Scriitorilor să li se scurteze, în plus, limba.
3. Pictorii să fie obligați să lucreze numai în ateliere.
4. Muzicienilor să li se scoată ochii, ca să nu se mai uite după muieri și să cadă pradă unor ispite nepotrivite.
5. Sportivilor să li se extragă creierul, pentru a le elimina singura vulnerabilitate.
6. De băutură, mâncare, distracție și femei să se bucure numai cei care pot dovedi, cu acte eliberate de autorități, că n-au niciun merit pe lumea asta.
Probabil că numai așa am putea curma vânătoarea de oameni, care este în plină desfășurare.

Victoria pentru care se poate muri într-o magherniță numită club

2011-10-11T21:37:00.005+03:00

A devenit un lucru comun să aflăm că un bărbat onorabil a fost omorât, cu pumnul, bâta ori cuțitul, de către un Yeti de club. Omul se duce să se distreze și se trezește căsăpit sau cu țeasta sfărâmată.
E clar că judecătorii nu-și fac treaba.
E limpede că în spitalele românești se moare mai eficient decât pe stradă ori în casă. Medicii din Giurgiu ( acolo unde se aud câinii lătrând, când primești un pumn în cap ! ) nici măcar nu l-au examinat pe baschetbalistul american, așteptând ca acesta să se trezească dintr-o presupusă comă alcoolică. Pentru asemenea doctori ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea.
E tragic că pentru a putea supraviețui, poliștii sunt nevoiți să se împrietenească cu criminalii. Vă amintiți de șeful acela de poliție, Șoric, care susținea că interlopii fac bine când practică, ilegal, cămătăria ? Am văzut alți oameni îmbrăcați în uniformă care le plângeau de milă unor criminali și arătau că ăia sunt cei mai blânzi și mai cinstiți oameni din lume ! Asta după ce mielușeii lăudați despicaseră cu toporul tărtăcuța vreunuia a cărui mutră n-o agreaseră ! În ce țară din lumea asta s-a mai văzut ca oamenii legii să devină avocații ucigașilor ?
În fond, și foștii milițieni, și casapii au dreptate. Ce să cauți într-un club, dacă ești un om normal la cap ? Poate moartea, că altceva nu găsești acolo.
Lăsând gluma la o parte, mi se pare cel puțin nefirească înclinația unor sportivi de a-și sărbători victoriile prin cârciumi și maghernițe rău famate. Dacă vrei să faci performanță pe teren, e obligatoriu să nu intri decât într-un singur fel de club. Restul e risipire și lipsă de profesionalism.

Rețetă pentru a obține un Nobel

2011-10-07T11:57:00.007+03:00

Regret sincer că niciun român n-a primit până acum Premiul Nobel pentru literatură. Sunt mai mulți care îl merită. Pe lista mea sunt vreo 19 poeți și 17 prozatori, dar nu le dau numele pentru a nu-i supăra pe confrații lor. Nu uit să precizez că unii dintre favoriții mei scriu, cu egală strălucire, poeme, proză și piese de teatru.
Cinstit vorbind, cred că nici noi nu vrem să luăm un Nobel. Pentru că, dacă am dori asta, rețeta succesului ar fi simplă. Se știe că nu primești această înaltă distincție dacă toată lumea te laudă. Nordicii sunt cei mai civilizați oameni din lume și sar totdeauna în apărarea celor năpăstuiți. De aceea va fi luat în vizor un scriitor bun, nu neapărat genial, care va fi supus unor persecuții și abuzuri crâncene. Autorul nostru va fi discriminat politic, religios și sexual. Va fi înjunghiat. I se vor deschide două sute de procese. Familia sa va primi telefoane de amenințare. Va fi insultat, scuipat, anatemizat, îmbrâncit și tocat cu cu bâta pe toate canalele de televiziune. În sfârșit, va fi schilodit și transformat într-un handicapat.
Abia atunci vom avea un octombrie fericit.

P.S. Le cer scuze celor care mi-au trimis mesaje și cărora nu le-am putut răspunde. De sâmbătă dimineața până acum, nu am avut net.
Constat că mi-a fost spart din nou contul pe Facebook și nu pot intra pentru a răspunde prietenilor care îmi fac urări.

Copiii lui Ceaușescu

2011-10-06T20:39:00.001+03:00

În sclavagism și în Evul Mediu, când o nouă dinastie dobândea puterea, primul lucru pe care îl făcea noul rege / împărat era să-i ucidă pe urmașii fostului suveran. Lucrurile nu s-au schimbat nici în zilele noastre. Moștenitorii dictatorilor căzuți în dizgrația marilor puteri sunt vânați și hăcuiți ca niște mistreți turbați. Copiii marilor conducători sunt victimele unor crime oribile. Am fost puternic impresionat de tratamentul inuman la care au fost supuși copiii lui Ceaușescu. Zoia, Valentin și Nicu au fost niște oameni normali, cu o educație decentă, dar fostele slugi ale secretarului general al PCR nu le-au arătat îndurare. Din câte am citit și am auzit povestindu-se, Zoia a fost un om și jumătate, un caracter rar, o ființă de o modestie incredibilă. Cam aceleași lucruri s-ar putea spune și despre Valentin. Nicu, un bărbat simpatic, a fost un pic mai nărăvaș, datorită răsfățului de care s-a bucurat în sânul familiei. Totuși, a avut un suflet bun și pare un înger în comparație cu beizadelele de azi. De ce și-au mânjit unii mâinile cu sângele primilor doi și au aruncat asupra acestui popor păcatul unor omoruri groaznice ? Simplu : în subconștientul lor, Nicu și Zoia se aflau între ei și puterea sau averile spre care aspirau. Ei, activiștii de partid, politruci de mâna a patra, oameni fără nicio valoare și foști servitori ai lui Ceaușescu, au triumfat. Ca să prospere coconii vitregi, a fost nevoie să fie distruși feții biologici.
Avem acum pe cap și niște proști care ne distrug și care s-au înmulțit precum monștrii din filmele proaste, și culpa pentru niște asasinate morale înfiorătoare.

P.S. Trebuie să recunosc că Victor Pițurcă este un om inteligent. Dovadă e faptul că i-a rechemat la lot pe cei doi jucători maziliți din pricina nerespectării programului impus de antrenor.
La o adică, de ce ar fi mers selecționerul cu ambiția până în pânzele albe ? La ce i-ar fi folosit ? Se știe că numai inconștienții nu au măsură când e vorba de perpetuarea unor conflicte.

Mirosul morții

2011-10-04T20:39:00.000+03:00

Octavian Soviany are, în Viața lui Kostas Venetis, un mic inventar al felului în care miros diferitele orașe prin care personajul își poartă pașii. Este, desigur, numai ficțiune.
Trăim într-o lume care este și a mirosurilor și îmi amintesc de damfurile tuturor odăilor prin care am trecut ori în care am stat cu chirie. În timpul liceului am locuit într-o cameră în care fusese, pe vremuri, tejgheaua unei prăvălii. Mirosea a vopsea învechită, scorojită de soare, a pături îmbăcsite de praf și a șoareci. Aceștia erau cu zecile și organizau calvacade pe sub patul meu sau se jucau pe sub godin.
Căminul liceului era, practic, un fel de grajd în care erau puse vraiște vreo patruzeci de paturi, în care dormeau elevii din toți anii. Mirosea a tutun, a transpirație de om tânăr, a spermă, a motorină și a ouă stricate. Peste toate ne învăluia, dominator, mirosul de cartofi fierți care răbătea în valuri din cantina alăturată. Era felul nostru principal de hrană.
În căminul studențesc Grozăvești mirosea a mirodenii aduse din Orient, a piele de negru tratată cu deodorant, a mâncăruri necunoscute, a țigări americane, a cafea și a pește. Erau studenți străini ( nu le dau naționalitatea !) care mâncau pește la toate mesele și cu toate că își curățau, cu mopul, camera de câteva ori pe zi, duhneau a pescărie de te dădeau pe spate.
Același miros, mai atenuat, îl simțeam în preajma oamenilor care beau constant și mult : fosfor și grăsime râncedă, prăjită ușor.
În 6 Martie mirosea a rufe spălate, parfumuri ieftine, țigări proaste și tigăi încinse. Cantina era chiar la parterul blocului situat cu spatele la Operă.
Am constatat că în locurile unde peisajele sunt mai bogat colorate, mirosurile sunt și ele mai intense și mai plăcute : adevărate miresme. În zona colinară și la munte fructele, băuturile, viile, alimentele și arborii au un parfum specific La câmpie apusurile de soare formează cele mai spectaculoase tablouri, dar nu au miros. Aici predomină izurile descompunerii. Oare caracterele oamenilor sunt modelate și de mirosuri ? Așa s-ar părea.
Locuințele tinerilor spun nărilor noastre alte povești decât odăile bătrânilor. La aceștia din urmă se simte o boare grea, stătută, de sudoare alterată, impregnată în pereți și în veșminte, apoi uscată, mortificată. Moșii emană efluvii întunecate și acre, aproape ca elefanții bătrâni ai lui Hemingway. Este mirosul morții.

Târla lui Gigi

2011-10-03T20:27:00.003+03:00

Echipa Steaua a ajuns un fel de târlă a lui Becali. Omul vinde și cumpără oi, le tunde, le mulge, le batjocorește și le schimbă ciobanii. Când vrea el ori când își iese din pepeni.
De ce spă ne mirăm ? La noi, totul funcționează după modelul târlei. Fiecare localitate sau instituție este o târlă.
Partidele politice sunt târlele unor lideri cu minte puțină, dar cu multe fumuri. Conflictul din PSD confirmă această idee. Chiar scumpa noastră patrie este târla urât mirositoare a cuiva. Nu mă interesează a cui. Știu doar că sunt un animal care se târăște printr-un bălegar unsuros.
Oamenii sunt de două feluri. Unii încearcă să-i transforme pe ceilalți într-un fel de șeptel și să-i exploateze fără milă în folosul buzunarelor și mădularelor lor. Alții, puțini, se pliază pe niște idei trimise de zei și încearcă să le facă fericite pe vietățile închise în țarc.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Fleming, Edison, Graham Bell și Leonardo da Vinci ar fi avut apucături de proprietari de stână ? Probabil că numai nepoții lor și-ar fi iluminat casele cu becuri, ar fi vorbit la telefon, s-ar fi tratat cu antibiotice, ar fi știut ce este frumosul și și-ar fi adus uneori aminte că sunt oameni .
Dar nu sunt prea sigur. Dacă numai câțiva umanoizi ar fi avut atâtea lucruri, e posibil ca omenia să fi devenit un element de prisos.

Marea literatură

2011-10-02T12:19:00.010+03:00

Ion iese la câmp, îngenunchează și sărută pământul.
Moromete merge în poiana lui Iocan, unde citește ziarul pentru prietenii săi.
Hans Castorp se duce în vizită la vărul său, internat într-un sanatoriu, și nu mai poate pleca de acolo ani în șir.
În dimineața zilei sale de naștere, Iosef K. este arestat fără să i se aducă la cunoștință motivul reținerii.
Giovanni Drogo se stinge încet, în întunericul odăii sale, în timp ce tătarii, pe care îi așteptase o viață întreagă, atacă fortul.
Un personaj al lui Cehov mănâncă o felie de pepene, după ce avusese o femeie relativ accesibilă.
Ivan Ilici moare în țipete animalice, îngrozit de propriul sfârșit.
Un copil fură tablourile unui pictor, pentru a le salva de la distrugere.
Peter Kien umblă prin oraș cu servieta burdușită de cărți luate chiar din biblioteca sa.
Ignatius Reilly vinde crenvurști pe străzile din New Orleans și intră în tot felul de încurcături.
Un personaj al lui Dostoievski îl sărută, euforic, pe cel care fusese amantul soției sale.
Scroafa cea roșcată a lui Ivan Ivanovici intră în clădirea judecătoriei din Mirgorod și fură jalba depusă de Ivan Nikiforovici împotriva stăpânului ei.
Aceste secvențe țin de marea literatură .
Oare ce îl transformă pe scriitor, din cronicarul onest al unor fapte de viață, într-un romancier de geniu ?
Scriitura ? Ineditul întâmplărilor relatate ? Adevărurile revelate ? Perspectiva narativă nouă și surprizătoare asupra unei lumi proaspăt ieșite de sub apele primordiale?
Două observații se impun.
1. Scriitorii de valoare sunt apreciați deopotrivă de critici și de cititori.
2. Dacă autori fundamentali pentru literatura universală ar fi scris în limba română, cărțile acestora n-ar fi fost recunoscute la adevărata lor valoare. În mod sigur, Gogol ar fi fost privit ca o ciudățenie literară, deși după opinia mea este, probabil, cel mai strălucit prozator care s-a născut vreodată.

Când iubești prea mult o femeie

2011-10-01T19:03:00.002+03:00

Multe a uitat regele Solomon să consemneze în Ecleziastul.
De pildă : cu o femeie pe care o iubești prea mult te întâlnești ca și cu Locurile Sfinte. Te prosternezi o dată în fața altarului ei, apoi nu o mai vezi toată viața.

.

Două poeme de MARIUS ȘTEFAN ALDEA

2011-09-30T23:28:00.006+03:00

Am onoarea să găzduiesc, pe blogul meu, două poeme ale unui foarte tânăr autor care m-a entuziasmat prin sclipitorul său talent și căruia îi prevăd un mare viitor : Marius Ștefan Aldea.

Poetul s-a născut pe 23 iunie 1987, la Motru, judeţul Gorj.
Debut în revista Oglinda Literară în anul 2005.
Publică două plachete de versuri în ţară (Al treilea ochi; Iona îl aşteaptă pe Godot) şi unul în străinătate (Poetul.străzii@yahoo.com), dar e de părere că Simfonia frânei ( volum în curs de apariție ) reprezintă începutul poeziei lui.
Înfiinţează în 2010 la Timişoara revista de literatură tânără Subcultura – kalaşnikov de idei şi este redactor din 2009 la revista Contemporary Horizon.
Publică poezie şi cronici literare în diferite reviste: Viaţa Românească, Poezia, Vatra, Orizont, Luceafărul, Feed Back, Tiuk etc.
Membru al cenaclului Pavel Dan din Timişoara.

„Poemele lui Marius Aldea sunt inteligent-fanteziste şi dau o senzaţie de prospeţime, deşi refoloseşte, frecvent, şi mijloace de seducţie inventate de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Marius Aldea are o plăcere de a scrie care face ca tot ce împrumută să devină al lui.”

                                                                                           Alex Ştefănescu

“Marius Ştefan Aldea face parte din plutonul tinerilor poeţi cărora li se fâlfâie de generaţia imediat anterioară, însă nu li se deloc de generaţiile vechi. Văd şi prevăd o promoţie de poeţi lucizi şi cultivaţi printre care compozitorul Simfoniei frânei va străluci. Pentru că are umor, deci îşi permite să fie cinic, şi pentru că izbuteşte nişte metafore trăsnite, dar fluente, nu răscăutate. Apoi ochiul său este flămând şi precis, nu hoinăreşte pe firmament până se întoarce cu albul în sus. Viteza, claritatea şi subtilitatea artei lui montează un spectacol inteligent – un deliciu pentru durii ca el, care, de fapt, ascund un suflet sensibil în spatele rictusului sceptic. Un romantic de factură excelentă este Marius, adică dintre aceia cu witz, care muşcă tot, iar apoi se muşcă pe ei înşişi. Irezistibilă poezia asta ca un roman scris la colţ de stradă de un designer care ştie exact ce vrea de la manechinele lui.”

                                                                                          Felix Nicolau

“Marius Ştefan Aldea are atâta energie poetică, încât există riscul să supratensioneze Sistemul Naţional de Distribuţie a Literaturii. Dar cum SNDL nu există decât în imaginaţia noastră, nu vă rămâne, dragi cititori, decât să vă conectaţi singuri la această sursă de energie. E simplu: deschideţi cartea lui Marius şi citiţi puţin. Dacă nu sunteţi purtători de mânuşi izolante şi cizme de cauciuc, ar trebui ca în secunda a doua să fiţi scuturaţi zdravăn, iar mâinile să vi se încleşteze pe carte. E doar unul dintre efectele pe care îl are poezia bună asupra omului.”

                                                                                           Robert Şerban

Somnul

Prietenul nostru spune că a îngropat somnul sub nuc
însă noi nu suntem chiar atât de nebuni
să ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta
3 cutii de somnifere a îngropat el în pământul galben
la fel de bine ar fi putut săpa o fântână în locul ăla

.nu a avut încredere în moarte dar pariu-i pariu.
trebuie să ştii câte să înghiţi
dar toate astea nu i le mai spunem lui
dormi o viaţă ca apoi să te trezeşti mort
aşa urlă el acum
l-am aruncat în ploaie
de când nu a respectat pariul am încetat să-l mai
privim în ochi

ploaia îl loveşte ca o femeie îndrăgostită
el stă îngenuncheat într-o baltă
un câine negru îl adulmecă intră în apă
după ce se scaldă începe să bea
eşti ceea ce vei fi se roagă prietenul nostru
are acasă o iubită care în timp ce-l aşteaptă
îi coase o cămaşă albă
tunetele o fac să tresară la fiecare tresărire
cămaşa se umple de picături de sânge

am suferit atât de mult încât mi-au dat nume de sfânt
şi câinele îl linge pe faţă îl muşcă noi strigăm în gând
mamă unde e tata să vorbim ca-ntre băieţi?
ieşim în pragul casei lovim cu pâine animalul
satură-te potaie
am plânge dar ne este ruşine mamă unde e tata
să vorbim ca-ntre băieţi?

apoi mergem la trădător îl lovim cu bocancii în gură
unde le-ai ascuns jigodie?
el ne arată nucul de crengile lui atârnă un leagăn
şi dintr-o dată ni se face un somn
însă noi nu suntem chiar atât de nebuni
să ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta.

Tratat despre prăpăstii

Unde dumnezeu se duce viaţa mea
şi pe ce căi
femeia care mă iubeşte
îmi sărută cusătura ce-mi ţine
capul pe umeri. am câţiva fraţi
o mamă câţiva morţi în spate
unde dumnezeu şi pe ce căi

şi pe ce căi ar trebui să continui
femeia care mă iubeşte
o mamă câţiva fraţi
dar îmi spun dacă nu pentru ei
atunci trăieşte de dragul morţilor
sângele lor a rămas în contul tău

femeia care mă iubeşte
îşi petrece nopţile cu ochii închişi
lacrimile ei sunt monede
ce-i acoperă pleoapele ca la mort
dacă nu pentru ea atunci pentru cine
bate un ceas de perete şi pe ce căi

o mamă câţiva fraţi
şi postura mea din poză de invidiat
sufletul ia calea fumului părăseşte încăperea
prin coşul casei unde dumnezeu se duce viaţa mea
şi pe ce căi
o umbră îşi cară beţivul acasă
pe-acelaşi drum cu câini lătrând

dacă nu pentru ei atunci pentru cine
merită să asculţi bocancii în zăpadă
ca scrâşnetul din dinţi al tatălui nostru
o mamă câţiva fraţi
dacă nu pentru ei atunci pentru cine
nu se mai termină toate astea

unde dumnezeu şi pe ce căi
nu iau şi nu vă las nimic
femeia care mă iubeşte
vă va pune în braţe un copil
dacă nu pentru el atunci pentru cine
nu se mai termină

fiecare secundă este un pahar cu vin
pe care mi-l torn în cap
unde dumnezeu şi pe ce căi
am moştenit un sânge negru-pământ
nu curge se surpă se surpă încet.

Socrate și zvonurile

2011-09-30T21:17:00.003+03:00

Într-o zi, Socrate s-a întâlnit cu un amic care a alergat spre el agitat și i-a spus:
- Socrate, știi ce-am auzit despre unul dintre elevii tăi?
-Stai o clipă, i-a replicat Socrate. Înainte să-mi spui ceva, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește testul celor trei întrebări.
- Trei întrebări?
-Da. Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, a continuat Socrate, să stăm puțin și să vedem ce ai de gând să-mi spui. Prima întrebare este legată de Adevar. Ești absolut sigur că lucrul pe care vrei să mi-l spui este adevărat?
-Nu, a spus omul. De fapt, doar am auzit un zvon.
-E-n regulă, a zis Socrate. Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să răspundem la a doua întrebare, legată de Bine. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?
-Nu, dimpotrivă.
-Așadar, a spus Socrate, vrei să-mi ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
- Ajungem la a treia întrebare, filtrul Folosinței. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?
-Nu, nu chiar...
-Ei bine, a conchis Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici de bine, nici măcar de folos, atunci de ce să-mi mai spui?

A avea și a nu avea

2011-09-30T14:25:00.001+03:00

Diminețile de cositor ale toamnei îmi amintesc de bărbile brumate ale cerșetorilor și de câinii care nu au o poartă la care să râcâie și să ceară o bucată de pâine.
Lumina elducorată a amiezii mi-i aduce în minte pe cei care nu au o carte de citit, o femeie de care să se îndrăgostească și un Dumnezeu pe care să-l iubească.
Serile înșelătoare mă fac să-i văd pe cei care nu au un loc unde să se ducă, după formularea lui Marmeladov, neuitatul personaj al lui Dostoievski.

P.S. Apropo de mitocănia patronilor care își disprețuiesc și își insultă clienții.
Utilizez o rețea de telefonie care mi-a trimis, timp de trei luni, mesaje imploratoare în care mă ruga să-mi reînnoiesc abonamentul, promițându-mi avantaje demne de luat în seamă. După ce am făcut ce m-au rugat, factura s-a umflat în mod inexplicabil. Mai mult, în fiecare lună primesc amenințări în legătură cu plata pe care trebuie să o efectuez, deși n-am întârziat niciodată cu achitarea datoriei. Hărțuielile țin fix două săptămâni : una înainte de expirarea termenului de virare a banilor, a doua, după. Angajațiii firmei nici nu se ostenesc să verifice cine a plătit la timp și cine nu. Ăsata să fie capitalismul românesc ? Un amestec de milogeală agresivă, înșelătorie, amenințări, hărțuială și jecmăneală ?

Un poem de VALENTIN EMIL MUȘAT

2011-09-29T19:24:00.001+03:00

vamă veche

coborai ușor din mare
și-n nisipul din cuvinte
slipul tău de vagi cuvinte
desena o amintire
sânul tău culcat pe zare
făcea valuri foșnitoare
pleoapa scoicii adunate
boabe mari de dulce sare
pasul singur înfundat
pe nisipul ros de gânduri
umbra ta dormea în mine
între patru drepte scânduri
pe-un șezlog de aer tandru
doar o aripă albastră
se izbea precum lumina
în perdeaua din fereastră
clpotul tăcerii bate
și doar fluturii mai zboară
peste muntele lui venus
dintr-o neștiută țară

Și animalele sunt oameni. Dar oamenii ce sunt ?

2011-09-28T19:37:00.004+03:00

De aproape două săptămâni caut o cățelușă abandonată. O dădusem anul trecut, spre adopție, unor cunoscuți. S-a acomodat greu, a suferit enorm și, la un moment dat, a reușit să sape un tunel pe sub gard și să vină înapoi. În ciuda împotrivirii mele, soția a dus-o înapoi, fiindcă mai avem patru câini. Într-o duminică am aflat că noii stăpâni au aruncat năpăstuita ființă. M-am sculat imediat de la masă și am plecat după ea. Dar eram în întârziere cu vreo patru ore. Am răscolit râul cu toate tufișurile și ascunzătorile, am luat localitatea la puricat, trecând prin haite de lătrători și am explorat zece kilometri de câmpie, până la o localitate învecinată. Totul a fost în zadar. Dacă ar fi fost aruncată unde mi s-a spus, ar fi trebuit să vină singură înapoi. Dar parcă a intrat în pământ.
Acum mă stăpânește groaznica bănuială că a fost ucisă și sunt neconsolat că n-am reușit s-o salvez. M-am îmbolnăvit, pur și simplu. Nu suport să văd animale suferind și nu tolerez acte de cruzime îndreptate împotriva acestora : consider necuvântătoarele niște copii lipsiți de apărare.
După aproape două luni de bursă postdoctorală la Paris (oferită de Uniunea Europeană și de Academia Română ), Daniel Cristea-Enache trage niște concluzii ( în Observator cultural, nr.593, din 23.09.2011 ) care ne lasă visători : „ M-a frapat, apoi, nu numai respectarea regulilor, ci și respectul, în general. Sînt respectați bătrînii și copiii, mutilații de război și femeile însărcinate, cetățenii de culoare și cetățenii albi, francezul din tată-n fiu și vizitatorul din Extremul Orient. Toți îi respectă pe toți, în virtutea unui contract social ce integrează diferențele. Îți e respectată viața privată; îți este respectată munca pe care o faci, indiferent care ar fi ea; îți sînt respectate drepturile; îți e respectată intimitatea; liniștea; cei douăzeci de centimetri în care vrei să respiri. Într-o țară al cărei nume nu vreau să-l dau, te simți ne-respectat și agresat la tot pasul; și nu înțelegi de ce oameni pe care nu-i cunoști se freacă de tine, pe stradă, cu o energie demnă de o cauză mai bună.” ( Experiența franceză )
În schimb, n-am greși dacă am afirma că noi, românii, depășim în cruzime cele mai feroce animale și ne ridicăm nesimțirea la cote încă neatinse de umanitatea de afară. Am asistat la măcelărirea cailor din Pădurea Letea. Am văzut, la televizor, cum se purta cu un student un profesor universitar care este și Avocat al Poporului. Toți am fost martorii unui fapt cutremurător : o femeie și-a lăsat copilul să moară de depresie, în timp ce ea își vedea liniștită de treburi, pe alte meleaguri. Dacă ne apropiem mai mult de cineva, primim o flegmă în ochi. Când ieșim pe stradă, suntem cu ochii în patru ca nu cumva să luăm vreo măciucă în cap ori să fim buzunăriți. E drept că mare lucru n-am mai avea de pierdut !
Peste cât timp vom putea rosti, despre valahi, cuvintele de laudă pe care le are Daniel Cristea-Enache la adresa francezilor ?
S-ar părea că niciodată.

Prieteni pentru totdeauna. TOMPA GABOR

2011-09-26T20:30:00.018+03:00

Nu am socotit armata un loc unde îți poți desăvârși educația, cum o consideră alții - „Armata te face om ! ” -, dar am amintiri frumoase din perioada aceea. Contează oamenii cu care te întâlnești și care lucrează în instituția respectivă. Adevărul e că mai multă prostie îngrămădită pe metrul pătrat nu văzusem până atunci și nici n-aveam să mai văd nicăieri. Am povestit prin romanele mele scenele absurde pe care le-am trăit acolo.
- Câți ani ai, mă ? l-a întrebat colonelul pe un soldat.
- Douăzeci, să trăiți !
- Ehe, eu când eram de vârsta ta...când eram de vărsta ta.... aveam nouășpe ani !
Și s-a uitat triumfător către ofițeri : el făcuse armata când avea nouăsprezece ani ! Asta vrusese să spună.
Am făcut armata la Câmpulung Muscel, împreună cu viitori filologi, filosofi, istorici, arheologi, actori și regizori. Ultimii participau la Cântarea României, făceau repetiții în loc de instrucție și aveau ținută ștoc. Din invidie, cineva a tăiat cu baioneta chitara actorului și cântărețului Vasile Filipescu. Colonelul ne-a adunat și ne-a spus :
- Să-mi spună mie, dragă tovărășelule, ăla care a băgat baineta în ghitara lui Filipescu de ce a fost el porc și măgar ! Uite acu să recunoască !.... Să recunoască, dragă tovărășelule, și pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva !
Vinovatul a dat să facă un pas înainte.
- Pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva, dragă tovărășelule ! Și dacă nu i-o conveni lui, fire-ar mama lui a dracu, ce i-oi face, să nu-mi mai zică pe nume !
Ne trezeam la cinci și jumătate dimineața, ne spălam, făceam gimnastică și alergări prin aerul de munte înghețat, făceam curat prin dormitoare și latrine, apoi, cu mâinile unse corespunzător, ne îndreptam spre cantină, pentru a lua micul dejun. După ce mâncam niște macaroane fierte, fără gust, ne luam armele și ne prezentam la raport, pe platoul de instrucție.
Eram apăsat de depresia din ultimul an de liceu, mă simțeam epuizat și vedeam totul ca prin ceață. Văzând că nu puteam dormi noaptea, Liviu Papadima mă chema într-un colț al dormitorului și îmi citea, până spre dimineață, poeziile și prozele sale. Fiindcă fusesem operat de apendicită, am fost trimis o vreme ca veselar la cantină, alături de Tompa Gábor și de poetul giurgiuvean Ivan Gheorghe.
Acolo a început prietenia mea cu regizorul atât de cunoscut astăzi. Nu știu alții cum sunt, dar eu am avut mereu lipici la unguri. Îmi place stilul lor civilizat și mă încântă faptul că ei știu să respecte niște reguli. Obligația noastră era să scoatem mâncarea companiei de la ghișeul bucătăriei, în două ovale mari, de aluminiu, să punem tacâmurile pe masă și să turnăm, în castroane, porțiile cuvenite. Ne dădeam toată silința, dar rezultatul era dezamăgitor. În timp ce la trupă, fiii de țărani se așezau cuvincios și mâncau în liniște, cu sfințenie parcă, teriștii mei, băieți de familie bună, nepoți de generali și fii de universitari și medici celebri, se năpusteau în sala de mese ca niște sălbatici, înhățau castroanele învecinate și turnau conținutul în ale lor, după care începeau să mănânce întocmai ca niște porci la troc. Cei care se vedeau cu hrana furată rămâneau nemâncați. Constatând că munca noastră nu era apreciată, de la un timp ne-am mulțumit să punem vasele cu mâncare în capul mesei, alături de coșurile cu castroane și linguri. Ca într-un coșmar, studenții-ostași năvăleau de afară și înhățau, pe rând, câte un castron și o furculiță, apoi se băteau în jurul ovalelor, pentru a se servi. Cea mai bună mâncare care se văzuse acolo era fasolea bătută, unsă cu untură, dar fără nimic altceva în ea.
Aveau o plăcere diabolică să facă mizerie și să lase dezordine în urma lor. Îmi amintesc că Mircea Stoian, vedeta show-ului lui Dan Capatos, actor pe atunci, ungea masa cu magiun, unt, tocăniță și, în general, cu tot ce era vâscos, unsuros, consistent. Ăsta camarad ! Frecam îndelung mesele, dar la prânz ori seara, nesimțitul o lua de la capăt. Așa se face că, împreună cu Tompa, am luat într-o dimineață măturile cu care curățam closetul și am început să dăm cu ele pe masă, înainte ca Stoian și ceilalți să-și termine acțiunea de îndopare. Măturile erau pline de excremente înnegrite și lăsau dâre groase și urât mirositoare pe suprafața mesei și peste obiectele îngrămădite acolo. Băieții au sărit ca arși de la masă, scuturându-și mâinile de murdărie. Masa a stat așa două ăptămâni încheiate și toți mâncau cu pâinea și castroanele în brațe, neîndrăznind să se apropie la mai mult de un metru de focarul de infecție pe care îl priveau cu ochi îngroziți. Ne-au reclamat la companie, dar locotenentul-major Emil Dângeanu nici n-a vrut să creadă că eu și Tompa fusesem în stare de o asemenea crimă. I-a luat în râs pe pârâcioși și n-a verificat plângerea lor. După ce am făcut masa lună, nimeni n-a mai îndrăznit să o năclăiască în zemuri și sosuri.
Imediat ce terminam treaba, mergeam pe dealurile care străjuiau orașul, făceam plajă și ne recitam propriile poeme. Îmi amintesc că Tompa era un poet talentat și sensibil și ar fi putut face o frumoasă carieră literară. Gabor traducea poemele mele în maghiară și i le trimitea logodnicei sale Klára, actuala soție a unui faimos antrenor. Klára l-a vizitat pe prietenul meu și așa am cunoscut-o și eu. Era foarte frumoasă și nu prea știa românește, dar ne înțelegeam prin semne. De altminteri, eu și Tompa ne spuneam unul altuia Semn. Așa avea să ne numească și Papadima. Klára îmi promisese că îmi scrie și s-a ținut de cuvânt. Eu și Gábor am primit fiecare câte o scrisoare. Deși Klára arăta minunat, nu m-am grăbit să desfac plicul. M-am pomenit cu Tompa că a venit la mine și, palid ca un mort, mi-a spus pe un ton sinistru :
- Și p-asta tot ție ți-a scris-o !
Și a scos din sân o coală scrisă de mână, în maghiară, pe care mi-a aruncat-o în poală. Am dat din umeri : nu știam ungurește, așa că a fost nevoit să mi-o traducă el. Citea și se îneca de emoție, deși era scrisoarea unei fete către prietenul prietenului ei. Nimic deplasat, nimic compromițător. Era un text frumos și măgulitor pentru mine. Atunci m-am simțit dator să scot și eu scrisoarea primită de la Klára și s-o desfac. Stupoare ! Era adresată lui Tompa ! Fată inteligentă, Klára pusese intenționat scrisorile în plicuri în felul acesta, pentru ca fiecare dintre noi să știe ce a scris ea celuilalt și pentru a nu stârni bănuieli din partea logodnicului său !
Figura lui Tompa s-a luminat și el mi-a spus cu satisfacție :
- Klára e foarte deșteaptă ! Totdeauna am zis că e mai deșteaptă decât mine !
Într-o zi ne prăjeam la soare, în șorturi și nepăsători, când am fost surprinși de o patrulă. Eram în afara perimetrului îngăduit, iar soldații respectivi au pus mâna pe hainele și pe centurile noastere și au luat-o la picior. Fără centuri, se chema că suntem arestați ! Am țâșnit în sus și am fugit cu Gábor după ei, rugându-i să ne înapoieze ce ne luaseră. Ne apropiasem de gardul unității și milogelile noastre nu dăduseră rezultate. Atunci am trecut la amenințări și, dându-ne nepoți de generali, le-am promis celor cinci-șase trupeți iadul pentru toate zilele care le mai rămăseseră de petrecut în batalion. Asta i-a convins pe loc. Ne-au aruncat boarfele în iarbă, gratulându-ne cu niște înjurături de nereprodus.
Îmi amintesc cum într-o dimineață tomberonul din fața cantinei s-a umplut și a dat pe dinafară. În sala de mese a intrat, spumegând de furie, sanitarul batalionului, un subofițer plin de el și de...zel. Ne-a ordonat tuturor veselarilor să mergem la tomberoane și a avut tâmpita idee de a ne culca în zoaiele alea. Cei de la trupă au executat ordinul, dar eu și Tompa am rămas în picioare, rânjind batjocoritor.
- Culcat, caporal, striga la mine, ca ieșit din minți, plutonierul.
- Du-te în p.. mă-tii !
- Nu execuți ordinul ?
Îi răspundeam cu aceeași înjurătură. Unitatea era la poalele dealului și, ca să ne convingă pe Tompa și mine să ne aruncăm în lături, le-a ordonat celorlalți să urce, târâș, panta dealului.
- Culcați-vă, mă, și voi, ce dracu ! au început ăia. Nu vedeți ce ne face ?
- Păi, dacă sunteți proști ! a zis Tompa.
Până la urmă, sanitarul a plecat înjurând către comandament, promițându-ne batalionul disciplinar și pierderea facultății. Într-u târziu s-au ridicat și amărâții care fuseseră tăvăliți prin zoaie ca vai de ei, iar scena n-a avut nicio urmare. Subofițerul și-o fi zis că suntem fii de mahări, de am avut atâta tupeu și nu ne-a raportat superiorilor, ca să nu-și lege o tinichea de coadă. A trecut peste câteva zile pe la cantină și a spus ceva în genul că nu prea am fost educați în casele părintești...
Când vremea era urâtă, jucam fotbal cu bănuți pe mesele unității. Am fost surprinși de maiorul Gorgonețu, care ne-a dat două zile de arest ( a uitat pe urmă să ne și aresteze ! ) și de un locotenent care se ascundea după ușă și intra pe neașteptate. Când apărea un ofițer, primul care îl vedea era obligat să strige „Atențiune !” și toți luau poziție de drepți. Locotenetul respectiv, un ghiolban mustăcios, striga chiar el comanda și se îndrepta către masă pe care o curăța de toate monedele.
- Ce p...mea, eu n-am nevoie de bani ?
Ne-a făcut figura de mai multe ori ori, până ne-a lefterit.
Tompa avea simțul limbii și sesiza greșelile de exprimare ale superiorilor.
- Semn, ai văzut, mă, cum zicea colonelul ? Să aveți o conduită de comportament frumoasă ! Ha, ha, ha, ha !
Despe Gorgonețu, pe care Doru Mareș îl considera un boier, spunea :
- Semn, în timp ce toată lumea se deplasează pe aici în pas de defilare, Gorgonețu ăsta merge în pași de ezitare !
Nu uit episodul când Gábor adormise, iar un tovarăș de arme a încercat să-i fure ceasul. Amicul meu s-a trezit , l-a surprins pe hoț și i-a arătat obrazul. Oricare altul adintre noi ar fi sărit la bătaie, dar Tompa era prea frumos educat ca să facă așa ceva. Culmea e că nătărăul care vrusese să se procopsească s-a supărat tot el !
Când ne-am nimerit amândoi în spital, Tompa mă târa afară, să ne plimbăm, deși era un sfârșit de februarie friguros, iar noi eram numai în pijamale. De cele mai multe ori refuzam să mă călesc în felul acesta.
- Semn, tu nu simți primăvara, mă ! spunea, supărat, amicul meu.
Trăiam în plin Kafka. După cutremurul din '77, același colonel ne-a adunat și ne-a zis :
- Vedeți și voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta național...de acum... ăăă.... Voi stați ca niște puturoși aici și ascultați clandestin postul ăla de radio.... cum dracu se numește ?....ăăă... ( Între timp, i-a șoptit un locotenent numele canalului respectiv. ) Aha, Europa liberă, cum îi zice, și chiar așa și este, fire-ar mama lor a dracu ! Iar soldații destoinici din București umblă printre ruine și culeg câte un ficat, câte un picior, câte un stomac și....ăăăăă... nu se mai știe niciodată ale cui e !
Nu voi uita niciodată privirea pe care mi-a aruncat-o atunci Tompa.
Noroc că el nu a fost de față când, în momentul eliberării, înainte de a ieși pentru ultima dată pe poarta unității, câțiva dintre noi i-am strâns mâna, în semn de despărțire, gradatului care ne instruise.
- Succes în viață ! Și multe argumente ! a strigat caporalul după noi, făcându-ne să rămânem încremeniți de uimire.
Între timp, prietenul meu maghiar a făcut o carieră uluitoare de regizor, intrând în galeria marilor personalități ale teatrului nostru. Nu pot decât să mă bucur pentru el.
Recent ne-am reîntâlnit pe Facebook.

Vești despre țărani

2011-09-25T18:07:00.008+03:00

Cunoscutul cântăreț Tudor Gheorghe spunea că țăranul dezrădăcinat de locurile natale devine mârlan. Artistul îi uitase pe țăranii rămași pe loc, dar înstrăinați de obiceiuri și de morala tradițională. Ce au ajuns ăștia ?
Într-o localitate învecinată, după o înmormântare, sătenii au năvălit în curtea răposatului, la parastas, înainte ca mortul să fie dus la cimitir. Ulterior au fugit către propriile locuințe, încărcați cu sticle de băutură și cu hrană legată în bucăți de ștergare.
Acum câțiva ani, când murise tatăl unui prieten, niște invitați la pomană s-au îmbătat, au început să cânte și să urineze prin curte.
Vecinii unui doctor și-au făcut un cont fals pe Facebook pentru a-l urmări pe acesta și în spațiul virtual și a-i face zile fripte. Ulterior, nenorociții i-au otrăvit omului strugurii de pe boltă, au dat sfoară printre cunoscuți că medicul se comportă ciudat și s-au așezat la pândă. Dacă nefericitul s-ar fi prăbușit într-o baltă de sânge, criminalii ar fi bifat încă un succes personal.
Un cetățean n-a putut să-și sacrifice porcul, fiindcă nimeni n-a vrut să-i dea o mână de ajutor, din invidie.
Unde ești, Marin Preda ?
Sau ar fi fost mai potrivit, pentru vremurile astea, condeiul lui Zaharia Stancu ?

P.S. Altminteri, urmașii lui Moromete continuă să inventeze ori să folosească în mod original neologisme. Excelent observator al fenomenului lingvistic, prietenul și colegul meu de catedră mi-a reprodus dialogul dintre un așa-zis țăran și un făuritor de cazane, care voia să-și vândă marfa :
- Ia colea, neamule, cazan de aramă curată ! a zis meseriașul.
- Adică, măi, dom'le, vrei să mă prostești în față ? s-a supărat gospodarul.
- Cum, bre, să te prostesc ? s-a mirat căldărarul.
- Uite așa ! Aia nu e aramă cum nu sînt eu cal breaz !
- Zău ? Dar ce e ?
- E celofibră, măi, dom'le !

Grazia Deledda și Agârbiceanu

2011-09-23T15:28:00.001+03:00

Am recitit, în această vară, Ulii și porumbei de Grazia Deledda. Gesturi obișnuite, întâmplări mărunte, dar cu ecouri puternice, atmosferă inconfundabilă, sărăcie, prejudecăți crunte, conflicte puternice și durabile între familii. O graniță morală incertă desparte acest univers de sălbăticia căreia oamenii perseverenți, cu o voință de oțel, îi smulg fiecare îmbucătură de pâine. Sătenii se urăsc cu patimă și iubesc cu timiditate. Unii sunt nevoiți să trăiască zeci de ani prin păduri pentru a li se putea prescrie crimele. Doctorul pare, printre munteni, un excentric, un nebun cu apucături libertine, dar i se trece orice cu vederea. Ceva curat și profund principial străbate acest spațiu : deși simpli și consecvenți în ranchiună, locuitorii satului sunt capabili să-și recunoască cele mai urâte greșeli și să-și ceară iertare.
Universul ficțional al Graziei Deledda îmi amintește, de fiecare dată, de Ion Agârbiceanu, cu care romanciera sardă are multe lucruri în comun. Acestea sunt vizibile în special în romanul Strigoiul, indiscutabil, în opinia mea, capodopera prozatorului ardelean. Sigur, textul românului prezintă, în plus, inspirate inserții fantastice.
Dar de ce Deledda a fost recunoscută pe plan mondial și a primit Nobelul, deși a evocat un topos specific insulei Sardinia, unde a trăit până la trezeci de ani, iar Agârbiceanu este, pentru lumea largă, un necunoscut ?

Conspirația imbecililor și pensia lui Johnny Răducanu

2011-09-20T19:39:00.005+03:00

Cât de mult iubesc această țară !
Numai aici se poate atinge iluminarea.
Numai aici oamenii cu creier mai evoluat sunt obligați să se hrănească zilnic cu aer.
Numai aici au dreptul de a mânca pe săturate exclusiv cetățenii care posedă tupeu, vile, yachturi și mașini de lux.
Numai aici cuvântul vedetă e sinonim cu dobitoc.
Numai aici partidele de stânga au în conducerea lor cohorte de multimilionari în euro.
Numai aici oamenii de dreapta pun în practică, la vedere, politici de exterminare a copiilor și bătrânilor.
Johnny Răducanu trăia dintr-o pensie de 420 de lei pe lună, în timp ce un oligofren din Parlamentul României aruncă acești bani, în câteva clipe, pe o curvă ori pe o sticlă de whisky.
Trăim în plină conspirație a unor imbecili inconștienți. Abia acum am înțeles cât de periculos este, pentru o națiune, să aibă conducători care nu știu de rușine și viețuiesc în afara ideii de morală.
Cineva a spus un lucru dureros pentru noi toți : comuniștii au mințit în legătură cu societatea construită de ei, dar au spus adevărul despre sistemul capitalist.
Sunt patriot, îmi cinstesc țara și de aceea strig din răsputeri : trăiască feudalismul, viitorul de aur al României !

P.S. 1. Aflu, cu uimire, că milionarii din SUA plătesc un impozit de două ori mai mic decât oamenii nevoiași. Regele Solomon nu era chiar un prost. Cui are i se va mai da și cui n-are i se va mai lua, zice el în Ecleziastul.
2. Federația Română de Fotbal și Liga Profesionistă sunt niște enclave în care corupția și ticăloșia au atins cote fără precedent. Cred că așa ceva nu se petrece nicăieri în lume. Mai nou, arbitrii decid cine câștigă și cine pierde. Ei se înregimentează de la începutul meciului în echipa care a dat mai mulți bani și fluieră în consecință. Dă fault împotriva celui doborât la pământ și cotonogit, anulează goluri valabile, se întoarce cu spatele dacă unul dintre jucătorii aliați își lovește adversarul cu capul în gură, inventează penalty-uri inexistente și arată cartonașe galbene și roșii celor mai periculoși jucători din echipa care trebuie să iasă umilită de pe teren. Ce s-a întâmplat în meciul CFR Cluj-FC Vaslui este revoltător. Cât timp cooperativa lui Mitică și Săndel va prospera, nu vom avea echipe cu care să scoatem capul în lume.

Alegerea lui Anteu

2011-09-18T11:04:00.006+03:00

Uluiți de textelelui Márquez, niște curioși l-au întrebat cum poate să-și imagineze, în cărțile sale, întâmplări atât de captivante. Mirat el însuși de întrebare, columbianul a spus că nimic din ce relatează în romane nu este rodul imaginației. Totul s-a întâmplat, faptele sunt reale, iar el nu face decât să le povestească. Aș spune că situația este tipică pentru toți marii scriitori sud-americani, realist-magici ori realiști, pur și simplu. Poveștile vin, li se așează cuminți în palmă, iar ei le aștern pe hârtie, cu harul dat de Dumnezeu și abilitatea datorată lecturii și exercițiului neîntrerupt.
Situația lui Marin Preda este aceeași, deși teleormăneanul scrie în cu totul alt stil : tot ce se află în operele sale s-a petrecut mai întâi în realitate. Chiar și mașina care coase singură în liniștea unei amiezi de vară ! „ Ce mare brânză a făcut ăsta ? s-a mirat un consătean al lui Preda. A scris și el niște întâmplări petrecute pe ulița noastră ! ”
Aceștia sunt scriitorii fericiți. Și mă refer exclusiv la proză. Viața vine către ei și se supune, fără împotrivire, magiei scrisului.
Cu totul altceva este însă ca un autor să umple paginile mai mult din închipuire. Aș spune că, în mod paradoxal, el trebuie să inventeze și viața, și propria artă. Aceștia sunt marii chinuiți ai scrisului, cu toate că poveștile inventate de ei par deseori mai convingătoare decât narațiunile celor cărora istorisirile li se oferă ca niște femei îndrăgostite. La o adică, dacă ar fi să alegem între invazia de fluturi galbeni care însoțește un personaj al lui Márquez și descrierea bibliotecii lui Peter Kien, care ar părea mai apropiată de logica realului ? Știm că biblioteca sinologului conceput de Canetti n-a existat niciodată, pe când fluturii din Un veac de singurătate roiesc și acum pe undeva, pe la marginea junglei.
Romanele au un hinterland care le hrănește. Cele mai artificiale cărți au măcar câteva ferestre deschise către realitate. Mă gândeam cât de inspirat a fost Dino Buzzati când a plăsmuit topos-ul din Deșertul tătarilor. Acum câteva luni am văzut însă câteva peisaje din Alpii Dolomiți : tabloul italianului era acolo, întreg și fascinant.
Naivi și însetați de prostești ierarhii, ne-am putea întreba care scriitori sunt mai mari ? Cei care scriu mai mult din închipuire, fixându-și întreaga atenție asupra artei lor, sau ceilalți, care rearanjează lumea din jurul nostru după regulile unui joc de cuburi, având mai multă încredere în viață ? Aș spune că și unii, și alții, dar fiecare națiune își selectează marii creatori după arhetipuri existențiale și antropologice specifice. Cultura noastră ne spune că Rebreanu și Preda sunt foarte mari, deși textele lui Paul Georgescu și ale altora sunt, ca expresivitate, joc literar și inventivitate, incomparabile. E clar că noi, românii, avem preferințe în direcția realismului, autenticului, veridicului. Refuzăm artificialul, imaginarul, fantasticul, așa cum, cu decenii în urmă, Călinescu elogia balzacianismul, în detrimentul proustianismului. Nu Mircea Eliade, ci Liviu Rebreanu. Nu Paul Georgescu, ci Marin Preda. Sigur, în principiu nu e nici rău, nici bine. E o alegere. Cu un an-doi în urmă citeam un articol care m-a lăsat visător. Autorul, un comentator cult și sigur pe el, se îndoia de strategiile fantastice la care recursese un prozator. Și nu era corectat Mircea Eliade. Nici măcar eu ori Dan Stanca. Textul se referea la Gogol și, dacă mai țin bine minte, era vizată nuvela Nasul ! Comentatorul socotea că o soluție realistă ar fi fost benefică din punct de vedere artistic. Nu comentez această părere, fiindcă nu vreau să polemizez cu nimeni, dar pot spune că nu de tupeu sau de prost gust este vorba aici. Este o modalitate de a limita opțiunile unui scriitor căruia i-a ieșit, totuși, o capodoperă. Probabil că dacă ar fi fost scrisă dintr-o perspectivă mai pedestră, Nasul ar fi fost și mai....capodoperă. E limpede că pentru a judeca o carte ne trebuie mai mult decât instrucție și inteligență. E necesar, probabil, să ai un talent special pentru a fi un cititor avizat și a sesiza valoarea. Dar să fii critic literar ? În opinia mea, aceștia sunt creatori adevărați. Am fost totdeauna de părere că marii critici au avut și au un rol esențial în dinamica creației. Ei scriu cumva scenariul fenomenului literar și dau la iveală sinteze în care cărțile și autorii devin veritabile personaje. Ca prozator ori poet, un rol bine atribuit îți schimbă destinul. Studiile lui Lovinescu i-au pus în lumină pe Rebreanu, Camil, Holban, Papadat-Bengescu. Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu au impus în forță generația '60. Unii dintre cei menționați au pus umărul și la afirmarea optzeciștilor. Autoritatea unor exegeți este binevenită. Dacă Daniel Cristea-Enache scrie astăzi favorabil despre un romancier, de mâine acțiunile literare ale aceluia încep să crească spectaculos.
E curios însă că până în anii '80 ai secolului trecut, autorii selectați de noi nu au avut un ecou puternic peste hotare. ( O excepție notabilă : Rebreanu. ) În schimb, sud-americanii au cucerit planeta. Care să fie explicația ?

Autumnală

2011-09-14T18:46:00.004+03:00

Amurgul pierde perle pe iarba de sub pruni :
belciug de aur moale pe zilele de luni
sculptează-ncet lumina în lămpi rotunde, mici,
iar luna se trezește în blănuri de pisici.

Se-mpuțineaz-albastrul în ochii tăi cei triști ;
zâmbești, ești fericită, deși nici nu exiști !

Chipul și creierul

2011-09-12T13:47:00.005+03:00

Sunt șocat de câte ori constat că fizionomia unui om are rareori legătură cu modul în care acestuia îi funcționează creierul. În ochii lui Ion Caramitru și Robert De Niro se citește inteligența. Și altora, trebuie să recunoaștem, le sclipește mintea. ( Sunt mai mulți, mai ales critici literari, dar nu pomenesc pe nimeni, fiindcă mi-e teamă că îl voi uita pe vreunul ! ) Și e păcat că Ion Stratan a murit atât de timpuriu ! Omul acela era un miracol pus în scenă pentru uzul iubitorilor de idei.
Dar deseori între fizionomie și creier nu e, cum spuneam, nicio legătură.
Un muzician de geniu putea fi lesne confundat cu un măcelar. ( Nu-i dau numele, că este un brand național. )
Alina Plugaru are capul unui critic de artă.
La 65 de ani, Ilie Năstase aduce cu Shakespeare.
Deputatul Ioan Oltean parcă ar fi Edgar Poe, care a supraviețuit 30 de ani propriei morți.
Dacă ar intra într-un sat din Câmpia Română, Garcia Márquez ar fi luat drept căldărar.
Durrenmatt și Kennedy Toole ne lasă impresia că au lucrat ca funcționari într-o bancă.
Și am putea jura că Dante își câștiga pâinea vânzând sicrie.
Miron Cozma e o caricatură a lui Eminescu.
Un personaj public important este leit Alecsandri, uitat două săptămâni într-un butoi cu tărie.
Cum era Esop ? Dar Socrate ? Urâți și interesanți. Urâțenia este, în modernitate, mai mereu expresivă. Sigur că a fi urât pus jos nu este o garanție că ești și un mare om, dar se întâmplă ca idioții să arate ca niște genii, iar cei din urmă să aibă înfățișarea unor cretini. Scriitorul Ștefan Bănulescu are, în Scrisori provinciale, un text delicios despre rolul prestanței în provincie. )
În sfârșit, punând punctul pe „i”, cineva spunea că un bărbat trebuie să fie doar ceva mai frumos decât dracul.
Totuși, în fața cui și în ce împrejurări, e nevoie ca un mascul să aibă o prezență fizică măcar agreabilă ?

Cât de inteligentă poate fi o femeie

2011-09-11T16:41:00.008+03:00

Sunt de părere că femeile au resurse mentale și afective mai bogate decât bărbații. Altfel spus, sunt mai inteligente și mai sensibile decât tovarășii lor de viață. Că nu și-au concretizat constant superioritatea în realizări artistice memorabile e altă problemă.
Asta e, femeile ne sunt superioare. Dar ele nu au termeni de comparație nici când sunt proaste ori răzbunătoare. De pildă, Patricia Kaas. S-a tăvălit cu un dobitoc, un fel de Ionică cel Prost al lui Creangă, și pe urmă s-a lăudat într-o autobiografie cu ce i-a făcut ăla. Mare om, Truică ăsta ! Și ce amant teribil este ! Biata Patricia nu se mai sătura de amor ! Cred că dacă artista l-ar fi cunoscut pe Făcăleț ( vă dați seama de ce era poreclit așa ! ), un paznic de fânețe dotat mai dihai decât un măgar, Patricia i-ar fi dedicat zece ode, trei discuri și i-ar fi ridicat două statui.
Topîrceanu a fost un tip dat în Paște, după o vorbă folosită de Nichita Stănescu și Fănuș Neagu. Ca să-l discrediteze pe un istoric literar, academician și decan al unei prestigioase facultăți, el a inventat blestemul Lăuda-te-ar Bogdan-Duică ! Să te elogieze Bogdan-Duică ar fi fost suprema decădere scriitoricească. În mod sigur, Topîrceanu era nedrept cu Duică, dar este particularizată aici ideea că un prost îți aduce mai multe beneficii dacă te vorbește de rău.
Putem să adăugăm și noi un vers la înjurătura lui Topîrceanu :
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică !
Culca-te-ai cu Remus Truică !

Semnul lui Milady de Winter

2011-09-09T18:17:00.007+03:00

Multe cărți sunt unicat și nu pot fi urmate de alți scriitori fără ca respectivii să nu cadă în pastișă. Dar alte texte sunt realizate după modele, fiind sortite, la rândul lor, să devină prototipuri pentru narațiuni ulterioare. E posibil ca volumele lui Dumas să urmeze discrete tipare anterioare. Ar trebui să comparăm, de pildă, Cei patru fii Aymon, cunoscutul roman cavaleresc francez din secolul XII și Cei trei muschetari de Alexandre Dumas, operă pe care am recitit-o săptămâna trecută. Iar Dan Brown, cu al său Cod al lui Da Vinci, nu este nici el străin de tehnicile de construire a intrigii din primele două lucrări menționate. Romanele la care m-am referit conțin elemente comune : acțiune susținută și plină de neprevăzut, intrigă bine legată pe fiecare pagină, iubiri romantice, coincidențe și potriveli neverosimile, explicații naive ( mai puțin la Brown ! ), complicații incredibile, scene sentimentale. Să remarc că romanul lui Dumas rămâne memorabil prin personajele perfect conturate, dar și printr-o relatare alertă a faptelor, ușor de urmărit. Două scene, absolut superbe, sunt demne de pana lui... Dickens : episodul în care starețul iezuiților și preotul din Montdidier încearcă să-l atragă pe Aramis în sânul bisericii și prânzul pe care Porthos îl ia în casa avocatului Coquenard, soțul...amantei sale. De ce oare, în copilărie, aceste capitole nu mi-au atras deloc atenția, ba chiar m-au plictisit, iar acum mi se par, din punct de vedere literar, cu mult peste nivelul celorlalte secvențe care compun Cei trei muschetari ?
Am divagat. La altceva voiam să mă refer. Se știe că Milady de Winter ( pe numele ei, Ann de Breuil, contesă de la Fère ) este înfierată, pe umărul stâng, cu floarea de crin, semnul osândiților, de către călăul orașului Lille, fiindcă l-a sedus și l-a dus la pierzanie pe un tânăr preot. Acest stigmat este suficient de convingător pentru ca următorul ei soț, nimeni altul decât Athos, conte de la Fère, să o condamne la moarte. Athos, un nobil printre muschetari, dar care nu se dă în lături să joace la zaruri banii, caii și bunurile prietenilor !
Ce vreau să spun ? Că morala n-a pătruns niciodată prea adânc în comportamentul oamenilor. A fost, în epocile trecute, o mască a ipocriziei, o flamură pe care o afișau ( dar n-o respectau ! ) stăpânii, speriindu-i, în schimb, pe sărăntoci cu ideea de păcat și de virtute. Eticul era ajustat după interese. Asta făceau oamenii de familie aleasă, cu educație solidă și știință pe măsură. Se știe însă că de un secol și jumătate încoace, slugile au luat locul seniorilor. Iar neamurile proaste, eliberate de lunga dependență de aristocrați, nu numai că nu au nicio legătură cu morala, dar, vorba poetului Ion Alexandru, n-au niciun Dumnezeu. Pentru câțiva dolari în plus, oamenii sunt dispuși, azi, să-și trimită la moarte cei mai buni prieteni. Așa procedează acum, după calapod occidental, toate serviciile secrete din lume.

P.S. O anunț pe Ryanna că, deși m-am chinuit azi o oră, n-am putut posta un comentariu pe blogul ei. Același lucru mi se întâmplă și cu alți câțiva prieteni, printre care Dan Ioanițescu și George Adam. Se afișează un text potrivit căruia pagina nu este vizibilă pentru contul meu !

Două poeme de RADU VANCU

2011-09-06T11:10:00.010+03:00

Sunt onorat să găzduiesc, pe blogul meu, două poeme de Radu Vancu, un adevărat senior al poeziei românești de azi, după cum scria Horia Gârbea. De o frumusețe copleșitoare, poemele lui Radu Vancu plutesc în cerul marilor creații, respirând forță artistică și uimindu-ne prin frapanta lor noutate.
Blogurile lui Radu Vancu :

http://raduvancu.unspe.com/
http://sebastianinvis.unspe.com/
http://ocarteofraza.unspe.com/

„Poezia lui Radu Vancu nu seamăna cu nimic din ce se scrie în prezent în literatura română. Este un virtuos de tipul lui Malmsteen, în solurile sale de Chitară, încercând a forța cu toate mijloacele limitele tehnice ale artei, dar are în acelasi timp rafinamente demoniac-senzuale ale unui Steve Vai, exercitând o atracție comparabilă cu a unor veritabile concerte rock din anii '80-'9”.
                                                                                                                       Dragoș Varga

„Sebastian în vis, volumul lui Radu Vancu este una dintre acele bijuterii literare care îmbină virtuozitatea lingvistică, de cea mai bună calitate, cu imaginarul fantast si fantastic, livresc, popular, mitologic, în cadrul unor poeme seducătoare si rafinate care conturează un univers populat de Nietzsche-piticot, Statu-Palmă-Barbă-Cot, mini-behemot, o licornită, maurul neghinită, broscoporc, pisicâine, personaje menite să favorizeze o bună si armonioasă dezvoltare a Omuletului din Subterană care se transformă în Supraomulet, sau invers, adică Sebastian. O asemenea gingăsie literară nu s-a mai întâlnit de la Gellu Naum încoace, si până după Vancu nici nu se va mai face. ”
                                                                                                                       Cosmin Perța

„Gamei cunoscute de obsesii, generaționiste sau individuale, el îi adaugă, de fapt, un sparing-partner redutabil. Izbitoare la început prin intensitate, alcoolurile par să se evapore pe parcursul lecturii. Performanța Monstrului fericit rezidă, prin urmare, nu, cum greșit s-ar putea crede, într-o penetrație, ci într-o absorbție tematică fără rest. Diferența aceasta separă, în genere, poezia irelevantă de literatura adevărată. Pe aceasta din urmă, Radu Vancu o are în sânge. ”
                                                                                                                      Cosmin Ciotloș

Radu Vancu ( n. 1978 ) este autorul următoarelor volume :

Epistole pentru Camelia, Editura Imago, Sibiu, 2002;
Biographia litteraria, Editura Vinea, Bucureşti, 2006;
Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (eseu), Editura Vinea, Bucureşti, 2007 ;
Monstrul fericit, Ed. Cartier, 2009
Sebastian în vis, Ed. Tracus Arte, București, 2010.
Amintiri pentru tatăl meu , EdituraVinea, Bucureşti, 2010;
Eminescu. Trei eseuri , InfoArt Media - Argonaut, Sibiu - Cluj, 2011 ;
Cele mai frumoase poeme din 2010,Tracus Arte, Bucureşti, 2011, coeditor împreună cu Claudiu Komartin.

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :

„Când se apropie visul de câte unul,
craniul începe să-i strălucească
de o lumină stângace, zici că s-ar aprinde

o lumină într-o casă demult părăsită,
se aprinde apoi altul, şi încă unul,
pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconiţă tristă

şi totu-i în general aşa de lucrat în Photoshop,
încât craniile morţilor mai esteţi
au o lumină îmbujorată de stânjeneală.

Iar când visele vin cu adevărat,
năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare
şi unde era inimă, e grădină de trandafiri”.

Pleoapele ţi se zbat precum aripile fluturelui
şi auzi vocea şoptind clar:
taci, inimă, şi rabdă. Zvâcneşti şi te ridici gâfâind.

Însă unde era inimă e o iarbă deasă;
sângele ţese prin carne un giulgiu rece;
creierul zace peste corp ca o lespede.

Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn,
prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare
o mireasmă puternică de trandafiri.

*

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :

„Când mă visează maică-ta,
în inimă îmi înfloresc lanuri de foliculină.
Spicele ţâşnesc ca nişte şrapnele

afară din carne, străpung lemnăria
şi, înalte cât Sebastian, îşi leagănă umbra deasă
deasupra sicriului arătos ca un ghiveci cu arpagic.

Cât ai clipi, inimile morţilor au o reacţie în lanţ,
din toate ţâşnesc şrapnele de spice
şi peste Atacama de sicrie foşnesc acum

valuri din graminee de foliculină.
Unde era deşert, acum e mare.
Unde era inimă, acum e foliculină.

Iar noi, morţii, stăm pe fundul mării,
uluiţi ca nişte balene eşuate pe un ţărm
peste care aerul se face deodată mare.

Îngerii zboară în rotocoale peste lanuri,
intoxicaţi de mireasma de foliculină în floare.
ca un copil care bea pentru prima dată vodcă.

Apoi spicele se retrag în pământ, şrapnelele implodează.
Unde era mare, acum e deşert.
Unde era foliculină, acum e inimă seacă.

Noi, morţii, ca nişte beţivi experimentaţi
după o noapte crâncenă, ne ţinem firea,
deşi carnea moartă arde pe noi de parc-ar fi vie.

Însă îngerii îşi varsă maţele peste pământul gol,
sute de îngeri intoxicaţi vomând sincron,
puştani ingenui după o noapte la Woodstock.

Şi aşteptăm cu toţii visul
cum aşteptam ziua de salariu.
Iar până la urmă îngerii nu vor mai borî,

va arde carnea pe ei ca pe noi, nefericiţii,
însă viaţa lor nu va mai fi nici ea
decât valuri de foliculină & de vodcă.

Unde era inima lor, va fi foliculină.
Oriunde e deşert, va fi mare.
Totul verde şi arătos ca un ghiveci cu arpagic.”

Cum înțeleg țăranii politica

2011-09-05T15:05:00.004+03:00

Moș Faticu are 83 de ani, e văduv și trăiște singur. Are un porc, un câine și câteva găini.
- Dragă domnule, abia acum la bătrânețe am priceput mersul politicii. Uite, de pildă, io, de singurătate, mă mai duc și mă încurc la cârciumă cu un prieten și mai bătrân decât mine. Pensie bună avem amândoi, doar am fost cândva colonei, nevoile nu ne bat la ușă, numai sănătate ne dorim, ca să putem cheltui banii... Omorâm și noi timpul cum putem. Vin acasă afumat și mă duc de mă ușurez pe gardul ăla din fundul grădinii. Câteodată înjur câinele care nu-mi dă pace, dar de fiecare dată intru în casă și mă culc. Nu-mi place să mă iau cu nimini. Necazul e că uit să dau grăunțe găinilor și porcului. Se cheamă că le reduc salariili și le tai subvențiili... Ai înțeles ? Cam asta face, la noi, Guvernul și Parlamentul ! Puterea e ca un bețiv care transformă orice problemă în niște ostrețe potrivite să se pișe pe ele...
- Și opoziția cu ce se ocupă ? l-am întrebat, curios.
- Opoziția face cam ca vecinul Vasâle, care mă dușmănește de vreo douăzeci de ani, fiindcă port... șapcă. Mă spionează prin gard, își trimite neamurile să vadă unde mi-am făcut nevoile, înregistrează ce spun, roind toți ca muștele în jurul gospodăriei mele și culegând informații. Apoi Vasâle își pune pălăria pe-o ureche și se duce pe șanț, unde ține o conferință de presă !

Părinți și copii

2011-09-04T11:06:00.002+03:00

Olandezii vor și ridice un munte artificial și mai mult ca sigur că îl vom vedea cu ochii noștri ! În schimb, noi avem regi ai asfaltului și nu reușim să astupăm trei gropi. Mai suntem binecuvântați cu șmecheri ai energiei și campioni ai capsomaniei. Se pot lăuda ăia cu așa ceva ? Spitalele au ajuns focare de infecție, iar școlile țarcuri pentru bătăuși. Extrasele din lucrările de la bacalaureat mă înfioară, pur și simplu.
În acest timp, în țările de interes strategic, evenimentele se desfășoară după un scenariu tras la indigo : o superputere s-a săturat de dictatorul care nu prea îi mai ascultă ordinele și îl pune pe fugă sau îl omoară. Trujillo, Noriega, Saddam, Mubarak au devenit trecut. Nu sunt sigur dacă regele Hussein al Iordaniei n-a fost și el ajutat să elibereze mai repede tronul. Inspirat de Goya, un comentator politic a găsit imaginea potrivită : Saturn devorându-și copiii. Acum a venit rândul lui Gaddafi. M-a surprins să aflu că libianul a studiat la Atena și în Marea Britanie. Cu alte cuvinte, n-a fost chiar un sălbatic ! Și atunci de unde lăcomia asta atavică ( vizibilă și la alți lideri africani sau arabi ) care l-a făcut să strângă miliarde de dolari și îl împiedică să renunțe la putere, după 42 de ani de autocrație, timp în care a făcut tot ce i-a trecut prin cap ? În Occident, un om ocupă câțiva ani o funcție , apoi se dă cu decență la o parte, iar viața își urmează cursul. Universitățile înființate aici de sute de ani și-au pus și ele amprenta asupra comportamentului uman. În Orient, demnitarii nu mai pot fi dați jos decât cu pușca !
Care este explicația ? Gaddafi este fiu de beduin și a trăit într-o țară de tip sclavagist-medieval. A fost o slugă care a uzurpat tronul. Dar acolo stăpânii și supușii nu-și schimbă atât de ușor locurile. Educația lui s-a făcut în deșert și asta se vede.

P.S. Văd, într-o statistică făcută ireproșabil, că Teleorman și Giurgiu sunt județele cu cea mai ridicată rată a mortalității ! Aici mor aproape de două ori mai mulți oameni, la mia de locuitori, decât în Sibiu, Constanța, Bistrița-Năsăud, Suceava și Iași ! Uite că suntem și noi primii într-un domeniu !

Cum a condus Becali beat sau despre o idee a lui Cristian Tudor Popescu

2011-09-03T11:46:00.007+03:00

Gata ! L-au prins ! Gigi Becali a băut și pe urmă s-a urcat la volan !
După ce au numărat sarmalele și icrele de la nunta lui Borcea, după ce au filmat chiloții și mustățile invitaților, după ce au socotit cât a costat și cât nu petrecerea respectivă, niște așa-ziși ziariști au crezut că au împușcat iepurele cel gras : l-au surprins pe Gigi Becali cu paharul la gură, iar dimineața l-au văzut cum conducea mașina. Concluzia e clară : omul a condus în stare de ebrietate.
Nu pot fi bănuit că îl simpatizez pe Gigi, dar posesorul de palat are câteva însușiri care lipsesc îndeobște oamenilor din jurul nostru : crede cu adevărat în Dumnezeu, are cultul familiei și închide repede un conflict, dovadă că nu este chiar un prost. Becali a răspuns cu bun-simț la acuzațiile aduse, dar idioții au ținut-o gaia-mațu o săptămână încheiată. Asta înseamnă azi, în România, să-ți faci meseria de ziarist. Las la o parte că mulți cetățeni, fără să aibă treabă cu gazetăria, manifestă o curiozitate bolnăvicioasă în legătură cu viețile vecinilor ori colegilor de serviciu, hrănindu-se spiritual din coșurile de gunoi ale semenilor lor. Îi urmăresc zeci de ani pe cei pe care li s-a pus pata, îi monitorizează, le întocmesc dosare, răspândesc calomnii și zvonuri pe seama lor. Uneori transmit mai departe, urmașilor, misiunea pe care și-au încredințat-o singuri și care a ajuns să fie singura lor rațiune de a trăi. Cunosc cazul unora care și-au făcut un cont fals pe Facebook pentru a-și putea urmări dușmanul chiar și în spațiul virtual, deși preocupările aceluia nu au nimic în comun cu activitățile lor ! Cât de puțină demnitate trebuie să ai ca să faci așa ceva ? Cât creier să ai sub țeastă ? Să fii tânăr, trecut prin lume și prin școli și, în loc să iei o carte în mână pentru a afla cum gândea Albert Camus ori ce scria Flaubert, te vâri în closetul unui om, îi adulmeci vânturile și îi analizezi excrementele, ca să găsești lucruri compromițătoare pe care să le publici pe șanț ! Ce educație ar putea da unor copii asemenea specimene ? Sunt aspecte care depășesc limitele unui comportament normal. Un psihiatru ar avea multe de spus în această privință.
Pe scurt, ne place să mirosim ciorapii murdari și izmenele nespălate ale celorlalți. De aceea au rating emisiunile în care sunt arătate nunți scandaloase, certuri, bătăi, infidelități, beții urmate de violență, amoruri interzise, crime. Se produce și se consumă la greu mizerie omenească. Niște gândaci mișunând prin mormane de bălegar. Asta vrea poporul, asta îi dăm, par să spună realizatorii. Într-o intervenție de excepție, marele ziarist Cristian Tudor Popescu a explicat că nu așa se face gazetăria. Nu trebuie să-i dai prostului numai ce vrea el, fiindcă ne tâmpim cu toții ! E necesar ca printre emisiunile cu rating să fie strecurate și dezbateri serioase, care să trezească mințile amorțite ale compatrioților noștri. Ducând ideea lui Tudor Popescu mai departe, aș spune că în toate talk-show-urile pot fi strecurate idei importante, pentru a-i face pe privitori dependenți nu numai de bețiile lui Becali și de păsărica Biancăi, ci și de niște obiecte micuțe, tipărite pe hârtie, numite cărți. Până atunci ne delectăm cu lăturile pe care Oana și Mărioara și le aruncă în cap, cu fotografiile Simonei și Danei, cu noile cuceriri ale lui Viorel Lis.
Ce lume minunată ! Cât de ușor pot fi făcuți fericiți unii oameni !

De ce nu am învățat matematică

2011-09-02T13:43:00.020+03:00

În ciclul gimnazial am avut un profesor de matematică strălucit. Se numea Octavian Muscalu și era, alături de Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în acele vremuri. Relaxat, cu simțul umorului, cu o mentalitate superioară și tolerant atât cât trebuia pentru a face eficient actul didactic, domnul Buti, cum îl numeau toți, făcea, în fața clasei, niște demonstrații clare, logice, frumoase. Evident că nu-și punea mintea și mușchii cu noi, cum făceau alte cadre didactice care umblau numai cu bâta în mână. Muscalu îndeplinea condiția esențială care face dintr-un specialist un profesor foarte bun : transforma cele mai complicate probleme în chestiuni ușor accesibile minții elevilor. Când preda domnul Buti o lecție, matematica devenea brusc simplă, ușoară și plină de poezie. Pot spune că era un profesor fără egal. Din păcate, nu i-a fost dat să mă învețe pe tot parcursul celor patru ani.
La liceu, în schimb, prima oră de matematică a fost un adevărat șoc. Ușa s-a deschis ca scoasă din balamale și peste noi s-a năpustit un bătrân galben la față, sprinten și pus la patru ace. Pe străzile din B. erau niște noroaie atât de groase, încât te puteai îneca în ele, dar matematicianul nostru avea pantofii curați și lustruiți, veritabile oglinzi care ne întorceau mutrele lungite a mirare. A fost o intrare în forță, așa cum făceau apostolii de modă veche. Un contact care să ne intimideze și să ne facă să știm cine este jupânul în clasă. Bâtrânul cu gura încrețită într-un rictus cinic, de neam prost, și-a smuls basca de pe cap și aruncat-o, cu o precizie de baschetbalist, direct în cuierul aflat în celălalt colț al sălii de clasă. Îndemânarea moșului ne-a luat piuitul.
- Băi, toa'și ( tovarăși - n. m. ) ! O să faceți matematica cu mine ! a spus cel căruia îi vom spune, convențional, nea Costică, deși în realitate îi ziceam altfel. Dar tot cu nea înainte. Cu mine nu merge să spuneți că Marea Neagră e albastră ! Nu vă ține ! Scoateți caietele și notați ! Ăăăă... la ora de matematică trebuie să fim....două puncte, liniuță de la capăt....cuminți...liniuță...atenți...liniuță...sârguincioși...liniuță...să ne facem temele... ăăă...Mi se pare mie, băiete, sau tu râzi ? s-a încruntat nea Costică.
- Nu, dom profesor, a zis un hâtru, mi-am amintit de ceva.
- Ți-ai amintit de ceva ? Și de ce, mă rog, ți-ai adus aminte ?
- De o prostie, nu pot să vă zic.
- Aha, în timp ce noi facem matematică de înaltă clasă, tu te gândești la prostii. Marș la tablă ca să-ți aduci aminte și de matematica pe care ai învățat-o !
Restul orei se compunea din îmbrânceli, palme, pumni și ghionturi zdravene suportate de elev. În răstimpuri, nea Costică îi trăgea șuturi nefericitului, lovindu-l cu bombeurile pantofilor direct în tibie. Îl mai călca pe picioare cu tocurile și le răsucea în așa fel încât să-i zdrobească metatarsienele.
- Unde am rămas ? a întrebat nea Costică satisfăcut, după ce elevul a trecut la locul său, târându-se, de durere, de-a bușilea.
- Două puncte liniuță de la capăt, am sărit eu îndatoritor, iar nea Costică s-a uitat la mine chiorâș, bănuitor.
Dar n-a mai fost vreme de răfuieli : sunase de pauză.
- Atenție ! a urlat nea Costică. Pentru acasă, citiți primul capitol și scrieți primele treizeci de probleme !
M-am chinuit toată noaptea să fac problemele.
A două zi, nea Costică a intrat după același ritual și a întrebat :
- Ce zi e astăzi, mă ?
- Marți, a răspuns unul.
- Eee, azi e zi de ascultat ! La tablă, criminalilor !
Și a scos în față patru-cinci inși pe care i-a jucat în picioare toată ora. Dar tot n-am reușit să facem măcar un exercițiu. Fiindcă nici nea Costică n-avea idee cum trebuie să procedăm. Cu zece ani înainte, îl învățase și pe prietenul și colegul meu de catedră, Geo. Pe atunci, mi-a povestit Geo, nea Costică dădea meditații unor fete. Printre elevi era un copil liniștit și silitor, care era mai bun la matematică decât ceilalți. Nea Costică îi purta pică elevului și îi spunea P. Nicolae. Era un lucru obișnuit ca fetele meditate să nu știe nimic. În schimb, P. Nicolae, chiar dacă nu era scos la tablă, ridica mâna și rezolva problema, scoțându-i pe toți din încurcătură. La notare, concluziile lui nea Costică erau clare :
- Fetele s-au străduit la tablă și mai muncesc și suplimentar, așa că o să le punem câte un 10. Iar lui P. Nicolae îi dăm 4, că nu vrea să mai munceacă !
Revenind la vremurile mele, trebuie să spun că mai ridicam mâna și rezolvam câte ceva. Nea Costică mă privea circumspect și mă întreba :
- Tu ce vrei să te faci, mă ?
- .....
- Ești surd ? Ce vrei să studiezi ?
- Literatura.
- Aha, ești total dezorientat. Păi, în primul rând, trebuie să fii un geniu să iei la facultatea aia. În al doilea rând, află de la mine că o să mori de foame cu literatura ta. Oricum, află de la mine, cine nu gustă din viața de student degeaba trăiește pe pământ !
Au fost singurele lucruri pe care le-am învățat de la nea Costică.
Ne explica limita în matematică, izbindu-se violent cu umărul de tocul ușii.
- Limita e asta, toa'și ! Nu-mi dă voie să trec mai departe ! Uite, asta e !
Și se repezea ca nebunul în ușă, bubuind de credea tot liceul că ne-am apucat să demolăm.
Abstracțiunile le elucida într-un mod straniu.
- Să zicem că x e Ion și y e Gheorghe. 2x înseamnă de două ori Ion și 3y de trei ori Gheorghe.
Și îi lua pe numiții Ion și Gheorghe și îi scutura și îi învârtea și îi amesteca până ne năucea pe toți !
- Băi, i-am anunțat pe colegi într-o zi, știți că nea Costică a scos o carte ?
- Ești nebun ? Ce carte ? au sărit ceilalți.
- Ion și Gheorghe. Culegere de exerciții și probleme.
Lecția se încheia invariabil cu aceleași cuvinte :
- Pentru acasă luați de citit următorul capitol și de scris primele treizeci de probleme.
- Păi, le-am făcut, dom' profesor, mințeam eu, sastisit.
- Atunci făceți-le de la sfârșit către început !
- Le-am făcut și așa, pulsam eu.
- Nu-i nimic, rezolvați-le din cinci în cinci !
Avea informatori și îi teroriza pe cei care ăși exprimau îndoielile în legătură cu capacitățile sale științifice. În mod neașteptat, de la o vreme am început să fiu răsfățat de nea Costică. Îmi băteam joc de el, dar o făceam într-un mod ironic, lăudându-l.
- Bă, al dracu prost, nea Costică ăsta ! Nimic nu știe, a spus un coleg, oprindu-se lângă banca mea, după o oră de matematică.
Rămăsesem așezat, încercând să-mi adun gândurile, după ce îmi dădusem seama că nu voi învăța niciodată matematică de la nea Costică.
- Ba e foarte deștept, am spus eu în bătaie de joc. N-ai văzut câtă filosofie are în cap ?
Chiar de a doua zi, colegul a început să fie dumicat mărunt, în timp ce mie, dacă ridicam o dată mâna, nea Costică îmi punea 10 ( el care nu dădea note peste 8 ! ) și preciza :
- Ăsta nu este un tembel ca voi, ceilalți ! E un element eminent și va ajunge departe ! Este exponentul vostru !
Am întrebat cu voce tare, într-o pauză, dacă știe cineva de ce l-a cuprins pe nea Costică dragostea față de mine. Și atunci s-a apropiat o fată și mi-a mărturisit că e nepoată-sa și că i-a povestit zbirului că îl laud la tot pasul !
Într-un rând s-a îmbolnăvit și câteva săptămâni a venit, în locul lui, o doamnă drăguță, micuță, blondă. Se numea Cornelia Neagu. În prima oră cu noua noastră profesoară am dat teză. Așa era planificată. Am luat, ca de obicei, cea mai mare notă din clasă : un 5 glorios, în condițiile în care nimeni nu depășise nivelul lui 2. A fost singurul 5 din cariera mea de elev.
Cornelia Neagu explica lecția în zece minute și mi se părea că matematica era cea mai frumoasă și cea mai ușoară disciplină. Era fascinație pură. Probabil că dacă aș fi făcut cu ea matematica, aș fi ajuns un alt Grigore Moisil ! Glumesc, desigur. Într-o zi mi-am uitat caietul de teme acasă și, întâmplător, am fost scos la tablă. Fără să stau prea mult timp pe gânduri, am înhățat caietul unui coleg și l-am prezentat ca fiind al meu. Profesoara ne dădea fix două probleme și în ziua următoare ne punea să le rezolvăm la tablă. În paralel, corecta și caietul. Am făcut imediat problemele, numai că lucrasem după o altă metodă decât cea utilizată de proprietarul caietului.
- Să vedeți că-l prinde pe Gigi cu cioara vopsită, și-au dat cu părerea cei din bănci.
Cornelia Neagu a terminat de examinat tema și și-a aruncat ochii pe tablă.
- Se vede că știi matematică, a zis ea. Poți să lucrezi problemele după metode variate. Zece, mulțumesc !
Am făcut umanul și din clasa a XI-a n-am mai dat ochii cu nea Costică.
Voi încheia cu două scene petrecute mulți ani mai târziu, cum ar spune Marquez.
Fostul elev P. Nicolae, devenit între timp un profesor de matematică foarte apreciat, l-a văzut la o coadă, în București, pe bătrânul dascăl nea Costică, ieșit la pensie și dornic să apuce niște adidași, cum li se spunea picioarelor de porc. P. Nicolae s-a apropiat de moșneag plin de respect și l-a salutat, înclinându-se până la pământ.
- Salut, a răspuns cu acreală nea Costică, întorcând capul în altă direcție.
- Dom' profesor, nu știu dacă mă recunoașteți, dar eu..
- Nu te cunosc, i-a tăiat-o, scurt, boșorogul.
-...dar eu sunt un fost elev de-al dumneavoastră...
- Și ? Ce e cu asta ? Vrei să-ți dau ceva ? Vax albina !
- Nu, nu, vreau să vă spuncă datorită faptului că ați fost un profesor extraordinar și m-ați învățat matematică, am ajuns și eu profesor de aceeași materie !
- Rahat cu apă rece ! a zis băboiul didactic. Ce mare brânză e că ai ajuns și tu profesor ? Ehe, unii dintre elevii mei au ajuns și inspectori, să știi !
Și i-a întors spatele discipolului său.
Prin 92 am văzut la tv o scenă care m-a făcut să tresar. Un bătrân, în care am recunoscut pe nea Costică, bestecăia din mâini și se agita pe o arătură. Era autorul unei invenții nemaiauzite, spunea reporterul. Desființase gardul dintre gradina sa și gospodăria fratelui său, iar în spațiul respectiv putea să mai cultive două rânduri de ardei ! Epocală contribuție la dezvoltarea legumiculturii !
Mare om a fost nea Costică, Dumnezeu să-l ierte ! Dar eu, un prost incurabil, n-am reușit să învăț niciun pic de matematică de la el.

Medici și sfinți : ALEXANDRU PESAMOSCA

2011-09-01T13:33:00.005+03:00

A murit un sfânt : Alexandru Pesamosca. Un model adevărat. A salvat mii de vieți și, drept recunoștință, a fost scos la pensie cu forța. N-a luat bani nimănui și a fost lăsat să locuiască, precum un homeless, într-o debara a spitalului. Acolo a și murit, ca un câine de pripas, dar în corurile de laude ale ziarelor și televiziunilor. Mai exact, a fost găsit mort ! E revoltător. Nulitățile pline de bani se tratează la Viena sau la Paris. Așa e la noi, în România. Prosperă numai cei care nici nu te bagă în seamă, dacă nu te năpustești să le bagi banii în buzunar. Cine muncește onest și pune suflet în ceea ce face e pierdut.
Din fericire, mai există asemenea medici extraordinari, deveniți excepții într-o lume în care trebuie să ai șoriciul gros pentru a da înainte. Am cunoscut și eu câțiva doctori deosebiți și nu voi înceta toată viața să le fiu recunoscător : Andrei Bâlbâie, Dumitru Toma ( Spitalul din Videle, Teleorman ), Petre Călin ( Policlinica Videle ), Mihaela Enache-Grigore. Nu voi obosi niciodată să le mulțumesc și le voi dedica, în timp, măcar câte un articol. Pe Andrei Bâlbâie l-am făcut personaj într-un roman și i-am dus cartea, cu dedicație.
Vor urma și ceilalți. E tot ce pot face pentru ei.

Cine suntem și de unde venim ?

2011-08-31T14:24:00.007+03:00

Documentându-mă în vederea romanului pe care am început să îl scriu și a cărui acțiune se petrece în Dacia, am ajuns la câteva certitudini :
1. Romanii au ocupat numai 14% din teritoriul Daciei.
2. Stăpânirea romană în Dacia a durat 164 de ani.
3. Coloniștii aduși aici de cuceritori nu vorbeau latina literară. Ei erau de diferite origini : britani, asturi, lusitani, bosporeni, antiochieni, ubi, bretani, gali, reți, comageni, numizi și mauri.
În aceste condiții, cum s-a produs romanizarea întregii regiuni ocupate de daci ?
Teoria genomului ar evidenția faptul că spațiul carpato-dunărean este locul unde a început să existe Europa, în urmă cu 44 000 de ani ! Este o ipoteză avansată de Dr. Napoleon Săvescu. Nu intru în amănunte ( se susține că Dacia ar fi leagănul nașterii arienilor ! ), dar Prof. Dr. Augustin Deac a semnalat că la Budapesta există o lucrare, Codex Rohonczy, cu informații neprețuite despre daco-români. Manuscrisul s-ar afla în arhivele Academiei de Științe a Ungariei. Până în 1907 a fost păstrat în localitatea Rohonczi, de groful Batthyany Gusytav. E o cronică însumând 448 de pagini, scrisă în latina ppulară, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagină sunt circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în " latina vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad împotriva pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Viorica Enachiuc, care a tradus documentul, a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. Alfabetul dacic ar fi avut 150 de caractere în care dominante erau străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului.
Pe scurt, concluzia Dr. Napoleon Săvescu este că dacii vorbeau o latină arhaică ( când au cucerit Dacia, romanii n-au avut nevoie de tălmaci ! ) și sunt strămoșii tuturor popoarelor latine ...
Să înțelegem că daco-latinii ( ! ) plecați în Peninsula Italică s-ar fi civilizat spectaculos, datorită influențelor mediteraneene, iar cei rămași pe plaiurile noastre ar fi rămas fără drumuri, fără băi, apeducte și școli, adică în sălbăticie ? Nu-mi dau seama.
Vine însă Neagu Djuvara care demonstrează două lucruri :
1. Niciun popor european nu s-a edificat pe elemente etnice antice. Cu alte cuvinte, ne străduim degeaba să dovedim că suntem...daci.
2. Primii noștri conducători, care au întemeiat principalele familii domnitoare românești, au fost de origine... cumană. De exemplu, Negru-Vodă se numea, în realitate, Thocomerius. Basarabii au fost, de asemenea, cumani. Substantivele proprii Coman și Comana, ca și unele cuvinte cărora le atribuim o obârșie turco-tătară ( Deli-Orman, Teleormanul de azi ! ), ar avea aceeași proveniență.
Limba pe care o vorbim este romanică, dar noi, ca popor, din cine ne tragem?
Și de ce nu căutăm acele izvoare scrise, despre care spunem că nu există ?
Să ne fi format în sudul Dunării și să fi urcat ulterior către nord ?

Se schimbă partiturile în ceruri ( jocuri și variante )

2011-08-31T01:02:00.006+03:00

Sunt un romancier căruia îi place să se joace, riscant, cu vorbele. Dacă aș fi fost îndrăgostit, aș fi scris astfel textul de la postarea anterioară :

se schimbă partiturile în ceruri

prin părul tău se jocă un vânt adormit
pieptănându-te ca un orb cu dinți
de cristal

râuri căzând în depresie
ura din struguri dospește
luciri de opal și de gresie

se schimbă partiturile din ceruri

voi înlocui tacâmurile
fețele de masă și voi importa
lumină piezișă din suedia

cioc-cioc bate la ușă
un oaspete cu buzunarele-ncărcate cu greieri

cioc-cioc ești doar o casă părăsită
pentru câtăva vreme

se schimbă partiturile în ceruri ( variantă )

prin părul tău se joacă un vânt
cu dinți de cristal și de orb
mâna--ți - un fluviu cu estuar
pe care nu pot să îl sorb

râuri căzând în depresie
luna se clatină și mă latră
ura din struguri dospește
ochi de țigancă din șatră

înlocuim tacâmuri și mese
schimbăm partituri în cer
aducem blonde ducese
cât timp mai suntem în ler

cioc-cioc nu-i nimeni acasă
cio-cioc acum nu te teme
ești doar o casă părăsită
pentru câtăva vreme

Se schimbă partiturile din ceruri

2011-08-30T15:59:00.003+03:00

Iubitele ne-au părăsit și pășesc pe vânturi aproape adormite, cu dinți de cristal contrafăcut.
Râurile cad în depresie.
Se coc strugurii, iar ura se clatină, uleioasă, în pahare, ca un vin ancestral.
Ipocriții își aranșează măștile pe față și își pun o ținută mai groasă, pipăindu-și cucuiele.
Se schimbă muzicanții și partiturile din ceruri.
Vom înlocui tacâmurile și fețele de masă.
Vom importa lumină, piezișă și subțire, din Suedia.
Așteptăm oaspeți blonzi, cu ochi reci, nemiloși.

Unde sunt marile cărți ?

2011-08-29T20:08:00.007+03:00

Scriitorul Ioan Suciu remarcă, într-o postare foarte interesantă, că nu mai apar cărți de nivelul celor scrise de Mann, Balzac, Proust, Dostoievski și Tolstoi. E o problemă pe care mi-am pus-o și eu. Normal că nu am o explicație care să-l satisfacă pe deplin pe prietenul meu, dar voi avansa câteva ipoteze. Nu intră în discuție poezia, fiindcă e limpede că, pe acest teritoriu, geniile pot apărea oricând.
1. Arta nu are o evoluție ascendentă. E posibil să traversăm o perioadă mai săracă în valori literare. Nici pe vremuri capodoperele nu curgeau unele după altele. Erau mai puțini scriitori, care nu semănau unii cu alții în ceea ce privește stilul și arta literară. Acum sunt foarte mulți și asistăm la un proces de uniformizare valorică : e mai greu să ieși în evidență, chiar dacă scrii o carte foarte bună. Încă apar cărți mari. Romanele lui Marquez și Ismail Kadare pot fi așezate, cu cinste, în rândul realizărilor artistice memorabile. Totuși, nimic nu se poate compara cu Demonii, Castelul, Idiotul, Iliada, Frații Karamazov.
2. Presiunea structurilor extraliterare e alta. S-au schimbat clasele sociale ( nobilimea și marea burghezie și-au modificat statutul ), sistemele culturale, mentalitățile și orizontul de așteptare. Scriitorul de odinioară crea pentru un public care credea în niște valori consacrate și avea o morală fermă. Scrisul avea aură și mister, ușile erau numai întredeschise, personajele își păstrau hainele pe ele, iar curiozitetea cititorului era răsplătită cu o anumită poezie, acum dispărută, fiindcă sunt exhibate detalii intime ale personajelor, iar perdelele sunt date la o parte. În multe privințe, literatura de azi este o lecție de anatomie dezgustătoate. Odată dezvelit trupul, spiritul s-a volatilizat. Cine pentru cine scrie ? Autorii scriu fie pentru ei înșiși, fie pentru toată lumea. Ori se dau elitiști, ori fac pe proștii pentru a-și vinde scrierile. Unii nu sunt citiți deloc, alții sunt foarte populari. S-au diversificat și cititorii. Se citește în ligi diferite.
3. Dispărând substratul mitic și general uman, multe opere reprezintă consemnarea unor experiențe strict personale. Au fost epuizate temele, iar personajele s-au anemiat, în parte și din vina criticilor literari, foarte subtili și tot timpul în căutarea originalității. Literatura a devenit o meditație asupra propriei condiții, o artă literară, un curs de creație. Întorcând spatele vieții, textele se privesc în oglindă, dezvăluindu-și propriile mecanisme. Iar acest lucru nu interează decât pe cititorii specializați. Adică pe alți scriitori.
4. Marile opere excelează și prin excese. Erau copleșitoare în toate privințele. În literatura actuală, echilibrul, călduțul și discreția sunt acasă la ele. Dar textele valoroase de acum au mai mult umor. E singurul câștig.
5. O carte iese din alte cărți, având modele anterioare. CARTEA era respectată, după ce, în Evul Mediu, fusese copiată și păstrată în mănăstiri. Societatea era și ea un model cu piscuri și prăpăstii. Oamenii erau mari și mici. Azi sunt toți inteligenți și mărunți ( mlt prea inteligenți și mult prea mărunți ! ), ghidându-se după principiul Trăiește și lasă-i pe alții să moară ! Banul este suveran. Neproducând gologani, marea literatură este trecută pe linie moartă. Se publică ce se vinde, iar vânzarea n-are nicio legătură cu valoarea. Timpul este parcă și el mai puțin și mai grăbit. Cine mai deschide azi Zgomotul și furia sau Iosif și frații săi ? După ce mi-a apărut Ghețarul, am și declarat, într-un interviu, că romanul viitorului va semăna cu cele scrise de Durrenmatt : scurte, alerte, cu acțiunea bine condusă, cu intriga la vedere și explorând zonele umbrite ale conștiinței umane. Dar se poate compara tipul acesta de narațiune cu Război și pace, Muntele vrăjit, Lumină de august și Forsyt Saga ?
Firește că nu.
Se vor mai scrie cărți importante, dar nu de felul celor menționate mai sus.

CORNEL DINU : legenda continuă

2011-08-29T11:37:00.005+03:00

Sunt dinamovist de când mă știu și toată copilăria am fost fermecat de golurile și driblingurile unor fotbaliști deveniți acum mituri : Dumitrache, Dinu și Lucescu.
Într-o vreme, Cornel Dinu și Alexandru Boc formau cel mai bun cuplu de fundași centrali din Europa. Mai elegant și mai eficient decât Belodedici ori Gică Popescu, Boc era și un vârf de temut. Într-un joc amical, câștigat de Dinamo cu 4-3, fiind excesiv de relaxat, Boc a dat patru goluri și trei autogoluri ! Din păcate, și-a încheiat cariera în mod absurd, după ce a bătut, într-o cârciumă, un ofițer de Securitate.
Dinu era mai rapid, mai puternic și mai agresiv decât Franco Baresi și Gennaro Gattuso. Cu această impresie am rămas eu. Punea, cu precizie, pase de de 70 de metri și înscria goluri din apropiere, dar mai ales de la distanță. Se întâmpla uneori ca Dinu să fie depășit de minge, dar adversarul direct nu trecea niciodată de el. La nevoie, îl placa dur, așa cum se întâmplă la rugby. Deși pierdea nopțile în compania unor prieteni, Dinu avea cea mai bună condiție fizică, alerga cel mai mult și era jucătorul cel mai determinat al echipei. Alături, evident, de Lucescu. Ca sportiv, Dinu era o furtună care te surprindea cu ferestrele deschise. Pe vremea aceea, jucătorii erau liberi în fiecare luni. Era un fel de pauză de refacere după meciurile de duminică. Dar Dinu se antrena și atunci. Avea o inimă mare.
Dinu a trăit frumos, fiind apropiat de Fănuș Neagu și Dan Spătaru. Să fii prieten cu Fănuș și să joci fotbal la cel mai înalt nivel mi se pare ceva incredibil ! Din întâmplările trăite împreună s-a născut celebrul roman al lui Fănuș Frumoșii nebuni ai marilor orașe, cu trei personaje de neuitat : Ramițki, scriitorul, Eduard Valdara, fotbalistul, și Radu Zăvoianu, cântărețul.
Inima de uriaș a lui Dinu a cedat. A avut însă șansa de a găsi un doctor competent, Șerban Brădișteanu, care l-a făcut să renască.
Legenda continuă.
La mulți și frumoși ani, Cornel Dinu !

Actorii de serviciu

2011-08-28T15:11:00.002+03:00

* Retrag tot ce am scris despre Strauss-Kahn. După ce am văzut cum arată femeia pe care se presupunea că francezul a agresat-o sexual, mi-am dat seama că bietul bătrân a fost violat. Îmi imaginez că doi afro-americani voinici ( poate chiar avocații ăia șireți ! ) l-au imobilizat pe sexagenar, iar creatura aceea perfidă l-a siluit. Și când te gândești că Strauss-Kahn, la banii lui, o putea avea și pe Sharon Stone ! Ca să nu mai vorbim de Brigitte Nielsen, care, pentru niscaiva dolari, acolo, i-ar fi oferit servicii complete ! Ingrată e bătrânețea !
* Chiar dacă sunt adversari neîmpăcați, marii campioni, ca și marii artiști, se respectă între ei și, în caz că au fost în conflict cândva, sfârșesc prin a se înclina unul în fața celuilalt. Vezi părerile lui Anghel Iordănescu despre Cornel Dinu.
* O trinitate : majurul Prișibeev, Moș Teacă, Guica Moromete.
* Lionel Messi și Nowak Djokovici sunt actorii de serviciu care ne înseninează nopțile acestui sfârșit de vară.

Două poeme de IGOR URSENCO

2011-08-26T14:01:00.003+03:00

Prin potențialul artistic de care dispune și prin textele pe care ni le propune, Igor Ursenco poate fi unul dintre marile nume ale literaturii române de mâine. Reproduc o prezentare pe care i-am făcut-o acum doi ani :

Tărâmul ascuns şi magia literaturii sau despre trans-bordarea limitelor

Personalitate polivalentă, Igor Ursenco vine dintr-un loc în care spiritul diferitelor etnii arde cu flacără mare, sub semnul curcubeului. Versurile sale – pline nu numai de copleşitoare aluzii culturale, ci şi de referinţe istorice şi politice – capătă adesea valoare de mituri ale re-naşterii şi proiectării intangibile a germenelui uman.
Poet situat în descendenţa lui Nichita Stănescu şi Ion Stratan, rafinat, cult, hiperinteligent şi ludic, Igor Ursenco crede în forţa incantatorie a Cuvîntului, iar poemele sale, pline de imagini puternice şi viziuni inspirate, stau sub semnul unei adevărate mistici a simbolurilor. Schiţînd o hartă spirituală în care se simte acasă, el caută neîncetat sensurile primordiale ale creaţiei şi ale existenţei. Aş spune că nota definitorie a creaţiei sale este ”trans-bordarea” limitelor de tot felul, transgresarea genurilor, speciilor şi noţiunilor, a frontierelor senzoriale și telurice, filosofice şi spirituale.
În volumul ”apoptosium” e de găsit chiar un inventar al porţilor de acces către alte dimensiuni, pentru că poezia lui Igor Ursenco este iluminare pură, trăită într-o stare de luciditate maximă a conştiinţei poetice (printre altele, coperțile volumului sunt foarte sugestive pentru magia dinăuntru!).
Suprasaturate de simboluri şi termeni încifraţi care își așteaptă decodificatorul ideal, textele lui Igor Ursenco au strălucirea stranie a unor amulete, brăţări şi pietre protectoare, purtate de şamanii ancestrali.

Profiler rusesc

Aici unde locuiesc eu, tot mai des ploile
vin odată cu anemiile
estetice, iar primăvara nu are
suficient clorofil să răzbată dincolo
de calendarele oficiale. Tocmai

cînd mă așteptam
cel mai puțin la idiotul dostoievskian
să se materializeze, iată-l
pe însuși Anton Pavlovici. În propria

persoană și cu pușca în mînă răsarind
dintre tufișuri, bătrînul
Cehov mă fixează cu privirea sa de doctor priceput
în ale sufletelor. Nu e de mirare

că toată amorțeala
mi-a ieșit pe creier ca petele
pe eclipsa de soare. O, în clipa ceea
aș fi fost capabil să iubesc
o mulțime de femei
reproductibile, să le fac copii geniali ori
să le citesc din textele originale
care nu vor mai vedea
lumina zilei. Atunci sufletele noastre

s-ar fi făcut mai ușoare
ca și gîndurile
fără stres, au început să se îndepărteze
de la pămînt, părînd baloane multicolore
amenințate doar de obiectele
ascuțite lăsate
fără supraveghere: fără nicio

îndoială, e mîna lungă
și răzbunătoare a destinulu
sau, mai curînd, a fraților
Karamazov (nu știu exact care dintre ei:
Dmitri, Ivan sau Alioșa). Dar, ca întotdeauna,

aștepți să se ivească
vreun Smerdeakov, presupus fiu
nelegitim dornic să îți confiște toate
pornirile de nobilitate
înnăscută: pînă face spume albe

la gura sa de epileptic, părînd un trunchi
doborît dintr-o livadă
de vișini, toată
explodată
de curînd în floare

Pașalîcul România

Cu spaimele și soarta reîncălzite
de-a valma în oalele zilei de ieri, te așteaptă
orașul-în-care-nu-ai-mai-fost și nu
vei fi murit
vreodată cu gîndul la rădăcinile ereditare. Așa cum se întîmplă
cu toți cei care înving
legea gravitației doar ținîndu-se cu ambele mîini
de nas. Așa se explică enigmele istoriei: dintre
toți cuceritorii lumii,
turcii au fost cei mai sensibili
la nurii Colentinelor. Dar nu vei înțelege pînă în ziua
în care te veu strecura prin bulevardele
Capitalei ce duc previzibil spre gurile de canalizare
și cele de metrou, dar
sfîrșești
invariabil ajungînd
în Piața Matache. La final

de săptămână acolo intră grăbiți doar bătrînii
cu bani și tinerii
cu speranțe, fără ca niciunii
să observe cum prin ei trece ritualic
aceeași femeie
cu coasa. Românii veniți cu trenul

din Nordul țării ies din vagoane
rași la față
de ceasul morții, înaintînd
prin corpul
românilor din Sud odată cu mîlul
întineritor al Techirgiolului. La asfințit

Bulevardul Averescu e tot
numai o Deltă
patriotică cu pescăruși, cormorani și pești
la fiecare colț al său
care dă în străzile dosite. Stația terminus

coincide cu Cimitirul
Vesel din Săpînța sau în Capitala
cea mai apropiată
de frecvența akașă. Cînd ieși

pe peron, te pomenești singur
cuc pe o insulă izolată
de democrația
vecinilor de la frontiră, dar nu te lași
pînă nu găsești pe cineva suficent
de speriat cît să-l botezi
cu una din zilele
săptămînii. Acum poți

să ții mai departe jurnalul
de unde Robinson Crusoe intrase
ireversibil în panică
severă. Și cum semaforul

clipește roșu
în ochii tuturor, treci de cercurile
Afumaților mai repede
ca Ulisse, cu toate dovezile evidenței materiale
ale cormoranilor și peștilor
de la capătul străzii. E suficient doar cu mîinile

fierbinți să îți smulgi
inima
de lup dacic, și uite cum spahiile
vor întîmpina zorii
cu capetele
înfipte în lăncile distribuite egal
pe ambele sensuri
ale Autostrăzii Soarelui

Cărțile și filmele

2011-08-23T17:35:00.005+03:00

Un poet, prieten ( în sensul că eu îi sunt lui prieten, iar el mai puțin mie ), a atins în treacăt problema ecranizărilor unor opere literare. Vorbea și de un oarecare profit pe care îl obții atunci când citești o carte de valoare ori vezi un film bun.
A face una dintre acțiunile menționate mai sus înseamnă a a asista pe viu la reinventarea lumii. Orice operă artistică este și o lecție de creație, în sensul larg al cuvântului. Într-adevăr, ce profit mai mare poți avea pe lumea asta ? Amicul meu are dreptate.
Literatura și filmul au limbaje diferite. Dar scopurile diferă ? Poate că nu.
Se întâmplă ca un film să fie echivalentul perfect al unui roman. Ghepardul prințului Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fost ecranizat magnific de Luchino Visconti. La fel stau lucrurile în cazul celebrei cărți semnate de Margaret Mitchell, Pe aripile vântului. Poate că, totuși, Fleming e mai bun regizor decât a fost Mitchell scriitoare. Probabil că Moara cu noroc și Pădureanca sunt niște reușite.
Numele trandafirului și cărțile lui Durrenmatt se pretează foarte bine la ecranizări. Dar rareori filmul bate textul. ( Așa mi s-a părut Berlin Alexanderplatz, dar cred că sunt subiectiv. ) De cele mai multe ori, filmul exploatează doar o fațetă a operei. E varianta personală a regizorului asupra unei închipuiri de cuvinte. Moromeții lui Gulea e mai sărac decât Moromeții lui Preda, cu toate că imaginea are un impact mai puternic asupra receptorului decât cuvântul. Iar Cel mai iubit dintre pământeni, în regia lui Șerban Marinescu, cu o distribuție actoricească grandioasă, reprezintă numai un fir din drama trăită de Victor Petrini, în romanul lui Marin Preda. Nici nu vreau să mă gândesc la Felix și Otilia, cu Sergiu Nicolaescu distribuit în rolul unui fante irezistibil ! Nu neg că există și filme mai reușite decât unele scenarii descriptivo-epice încâlcite, prinse între copertele unui op. Dar nu am exemple la îndemână.
Pe urmă, sunt cărți care nu pot fi ecranizate decât de genii regizorale, cu actori unicat. Cum să traduci în imagini Toba de tinichea, Idiotul ( cred că am văzut în adolescență o oroare franțuzească după Dostoievski ! ), Frații Karamazov, Un veac de singurătate ? Dragostea în vremea holerei ar fi, pe ecran, o istorie plicticoasă la culme. Maestrul și Margareta, ca film, ar cădea în derizoriu.
Pe scurt, magia cuvântului este atotputernică. Imaginea pe celuloid e ca un fel de mâncare pe care o mesteci tu, o scuipi pe o farfurie de aur, apoi o servești spectatorului cu mare fală.
Oricum, aș vrea să gust niște filme după Rodul pământului, Deșertul tătarilor ( există unul, dar nu l-am văzut ), Orbirea, Sub vulcan, Ora de germană, Relatare despre regele David, Secretul pădurii bătrâne și Barnabo, omul munților.

P.S. Am citit toată seria James Bond a lui Ian Fleming. Am făcut-o cu eforturi de neînchipuit, deși textul este subțirel și pe înțelesul oricui : n-am văzut în viața mea cărți de spionaj mai proaste ! ( Nici nu se compară cu ce au scris John Le Carré, Colin Forbes și ceilalți.) Care o fi misterul celebrității lor ? Filmele făcute după așa-zisele romane James Bond sunt și mai îngrozitoare. Eufemistic vorbind, pot fi numite niște SF-uri aiuritoare.
S-a dovedit că Gorki și Cehov pot fi ecranizați, dar numai de cineaști ruși. Cine nu-și amintește de Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Stepa, O dramă la vânătoare, Șatra ( ah, Emil Loteanu al nostru ! ) Cred că povestirile lui Gogol, dar mai ales poemul epic Suflete moarte ar duce la niște realizări demențiale.

Un poem de GEORGE GEACĂR

2011-08-20T23:28:00.000+03:00

Un excelent poet, original și cu o tăietură impecabilă a versului este George Geacăr, comentat elogios, printre alții, de Tudor Cristea, Cosmin Ciotloș și Claudiu Tosa. Trăiește în Târgoviște.
Volume publicate :
Întâmplări în creierul meu, 1997, Ed. Cartea Românească
concert pentru coarde vocale și nervi, 2002, Ed. Cartea Românească
eu.zise el, 2005, Ed Vinea
Marin Preda și mitul omului nou, eseu, Ed. Cartea Românească

flower power

e zăpadă: o pânză subţire.

dacă treci printre blocuri
dacă laşi urme
aş putea să le văd
dimineaţa când iau pâine din colţ.
sunt un înger sunt ca un înger pot să te văd
dar nu pot să fac nimic pentru tine.

te văd pe străzi
şi simt aerul tău nepăsător dar degeaba.
acum e iarnă şi ninge la greu şi orice siluetă
poate eşti tu. sufăr pentru toate siluetele care dispar la colţuri.
poate bate vântul şi nu auzi strigătul meu
eu te văd iar tu te uiţi spre mine şi nu mă vezi
nu mă auzi iar eu te aud foarte bine
şi asta nu-mi foloseşte la nimic.

aş vrea să pun o capcană
ca pentru o sălbăticiune de pe discovery.
o să pun pantalonii ăia evazaţi maro
pe care i-am sfâşiat în gardul viu de la mitropolie
ştii tu în ce noapte. şi mocasinii ăia cu franjuri la glezne.
şi cămăşile înflorate cu guler mare rotunjit.
cât am bătut gangurile bucureştiului după mocasinii ăia
şi căminele studenţeşti după super riffle de la arabi.
cămăşile negre cu guler ascuţit tighelite cu alb
pantalonii de prelată kaki.
cămăşile uni cambrate.
scurtele de iarnă viu colorate.
am căutat de multe ori prin buzunarele lor
am găsit fel de fel de prostioare
hârtiuţe scrise din care n-am înţeles nimic.
am găsit scrisori şi bileţele de dragoste
şi nu mi-am adus aminte nimic.

LIVIU DRUGĂ citind din Ghețarul

2011-08-11T13:48:00.005+03:00

Îi mulțumesc scriitorului Liviu Drugă pentru gestul său mai mult decât prietenesc. În prezent, Liviu Drugă lucrează la un roman care se anunță extraordinar.

Pentru moment, excluși...definitiv

2011-08-11T01:20:00.006+03:00

Greu cu echipa națională.
Am căzut într-o grupă normală, dar Pițurcă se plânge de pe acum de dificultățile pe care le vom întâmpina. S-ar părea că nici el n-are idee de ce are de făcut la lotul reprezentativ. A făcut antrenamente până le-a rupt unora picioarele, iar altora le-a provocat o sete atât de mare, încât au fugit din cantonament pentru a și-o stinge. Și pentru ce atâta chin ? Ca să dovedim că suntem la nivelul ultimei echipe din lume.
E drept că nu avem nici echipe de club. Sunt dinamovist de o veșnicie, dar ce se întâmplă acolo mă oripilează. În schimb, Becali cumpără vedete după vedete, însă nu are răbdare cu antrenorii. E drept că numai un tâmpit se poate angaja antrenor la echipele lui Copos și Becali, doi instabili mintal, ultimul având, totuși, și unele calități. La Rapid ești erou dacă ai câștigat primul meci și criminal, dacă l-ai pierdut pe al doilea.
Săracul Sandu cum dădea el vina pe nivelul economic al României și arăta că locul nostru ar fi printre ultimii din lume ! Păi, în cazul ăsta de ce nu lăsăm abureala la o parte și nu desființăm toată prăvălia ?
Am văzut niște tineri jucători spanioli și cehi, la nivelul cărora nu va ajunge niciun român în următoarea sută de ani. Dar nici Argentina nu este o forță economică, nici Peru nu pare Norvegia și dau superjucători. Și atunci ?
E imposibil, cum ziceam, să ne mai calificăm vreodată. Dacă prin absurd, am fi căzut în grupă cu Turkmenistan, Afganistan, Kurdistan, Tadjikistan, Kazahstan, Kârgâzstan și Uzbekistan, am fi spus că este cu neputință să mergem mai departe, pe motiv că „stan” ăla din denumirea țărilor respective este letal !
Sau cum paradoxal se exprima Pițurcă : „Pentru moment, Mutu și Tamaș sunt excluși... definitiv de la națională ! ”
El a vrut să spună : în acest moment, constatăm că nu vom avea o reprezentativă competitivă nici în următorii zece ani.
Ceea ce, din păcate, știam.

P.S. 1. Mutu ar fi putut să ia Balonul de Aur înaintea lui Andrei Sevcenko. Ar fi putut ajunge la performanțe unice în fotbalul românesc și european. Și așa a făcut mai multe decât Hagi prin Italia și pe unde a mai fost. Dar omul nu este profesionist : e un prost plin de el. Iar educația de acasă și țuica de Pitești, cu care a fost înțărcat, i-au fost cei mai mari dușmani.
Să nu se înțeleagă greșit. Pițurcă este tot un dobitoc îngâmfat. Se știe că întâlnirea dintre doi cretini conflictuali echivalează cu un dezastru.
2. Fiindcă îmi place să fiu corect, trebuie să recunosc că sintagma prostească „pentru moment” nu aparține lui Pițurcă, ci ziariștilor sportivi. Antrenorul zisese : „În acest moment...” Iar eu l-am auzit abia astăzi. Vedeți ce înseamnă să te iei după așa-zișii oameni de presă ?

LA MULȚI ANI, HORIA GÂRBEA !

2011-08-10T09:35:00.000+03:00

Astăzi, 10 august, este ziua de naștere a poetului, dramaturgului, prozatorului, eseistului și criticului literar Horia Gârbea, personalitate proeminentă a literaturii române contemporane.
Îi urăm și noi mulți ani fericiți și nenumărate cărți „mari”, cu care să-i încânte pe numeroșii săi cititori !

Anatole France și magia povestirii

2011-08-07T22:38:00.009+03:00

În acest sfârșit de vacanță mi-am propus, printre altele, să recitesc câteva cărți dragi mie, aparținând francezilor Anatole France și Alexandre Dumas.
Am început cu Ospătăria La regina Pédauque. Cât firesc, cât farmec al relatării ! Parcurg romanul fără să mai fiu preocupat de perspectiva narativă, tehnica introducerii personajelor, incipitul, construcția și toate prostiile pe care școala ni le bagă în cap. Citesc, pur și simplu, ca un copil fascinat de basmul preferat. Erudiția e benefică pentru acțiune, întâmplările curg natural, iar eu aștept urmarea cu sufletul la gură. Am redevenit adolescent.
Cred că aceasta este menirea unui scriitor : să-și încânte cititorul, fără să facă nicio concesie prostului gust.
Criticii literari spun că Borges n-a fost influențat, în opera sa, de Anatole France. Totuși, sunt convins că dacă s-ar fi cunoscut ( Borges avea 25 de ani când Anatole France murea ), cei doi ar fi devenit cei mai buni prieteni, în ciuda diferenței mari de vârstă dintre ei. Au fost, poate, cei mai pasionați cititori care au existat vreodată. Un scurt fragment din Ospătăria La regina Pédauque :

La cea de-a doua masă a domnului episcop de Séez se afla un canonic foarte curtenitor care s-a purtat în acest chip până la cea din urmă clipă a lui. Aflând că era pe patul morții, monseniorul s-a dus să-l vadă în odaia lui și l-a găsit gata să-și dea sufletul : „Vai, a spus canonicul, cer iertare Cucerniciei Voastre că sunt silit să mor înaintea ei. ” „ Fă-o, fă-o, nu te sfii, răspunse cu bunătate monseniorul.

Numai Anatole France își putea infuza textul cu umor și ironie de o asemenea calitate.

P.S. Îl anunț pe prietenul George Adam că de două luni nu pot comenta pe blogul său. Lucrurile nu sunt în regulă nici cu al meu. Care să fie pricina ?
Azi, 8 august, am constatat că nu pot scrie nimic pe blogurile mai multor prieteni...

Spicuiesc, dintr-un mesaj tulburător trimis de poetul Valentin Emil Mușat, câteva obesrvații fundamentale.
„Cum poţi şti că un scriitor este mare? Simplu: simţi nevoia să-l reciteşti și aştepţi de la el alte pagini, cu nerăbdare, cu patimă. Iată câteva trăsături care definesc, în opinia mea, un autor important :
1. arta povestirii este esenţială şi depăşeşte detaliul descriptiv care "scuză" lipsa de talent epic ; marii scriitori sunt buni şi nesecaţi povestitori;
2. teoria literară nesăbuită de nivel şcolar (concepte operaţionale aplicate mecanic) parazitează şi distruge plăcerea lecturii, instituie o grilă a distanţării faţă de operă;
3. condiţia capodoperei nu depinde de o reţetă teoretică, ci vine organic din constituţia povestirii;
4. dacă bucuria lecturii nu e, nimic nu e !”

Două poeme de VALENTIN EMIL MUȘAT

2011-08-05T15:01:00.005+03:00

Valentin Emil Mușat este un poet admirabil, foarte talentat, ludic, inventiv și livresc-elegiac, fiind apreciat, printre alții, de Horia Gârbea, Mircea Martin și Dumitru Radu Popescu. Trăiește în Vălenii de Munte și este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume publicate :

poet de formula unu, Ed. Viitorul Românesc, București, 1998, postfață de Mircea Martin
În căutarea titlului pierdut, Ed. Viitorul Românesc, București, 2004, prefață de Dumitru Radu Popescu
Anatomia singurătății, Ed. Premier, Ploiești
Taxe, impozite, vămi, Ed. Versus, București, 2010

album

Ca o simfonie ascunsã-n vioarã
Îti vine pe trup ploaia de varã
Mã uit la tine fumând si tu taci
În ochi ti se-aprind mii de maci
Ne strânge, ne leagã cu limba ei îngereascã
Lumina vãzduhului flascã.
În fata oglinzii musti dintr-un mãr
Sãmânta crudului adevãr,
Revãrsatã în mine cu stoluri de fluturi
Fereastra cuvântului ca sã bucuri,
Necheazã o lume presãratã în dictionare,
Tinzându-ti dreapta în zare,
Apoi reintrã în fotografie
Fãptura ta – îngãduita-mi erezie.

love story

bucureștiul își revărsa lumina-i plină
peste leneșa, botanica grădină
cu anemone și lotuși, cu mango și palmieri
spre cotroceni treceau grupuri de pionieri
se mătura, se stropeau străzile principale
iar sufletul meu stăpânea punctele cardinale
trecuse un an de când exersai fur elise
și-ți vindeai banalele crize
cu vagi scrisori-fluturări de batistă
dintr-o vară la mare ce nu mai există
acum cunoșteai fericirea deplină
eleva model a ajuns studentă la medicină
și sprijinită de-un vechi perete
spre reușita mea îmi trimiteai rețete
cum trebuia să învăț ca să ajung departe
și să evit stupida moarte
într-o provincie, firesc, banală
profesor într-o mică școală
apoi biletu-acela din care nu mai pricepeam nimic
să nu te caut - te măriți cu vic
la litere în hol, trăznit de soartă
priveam statuile ca pe o limbă moartă
și mai târziu la cireșica
cu votcă mi-am învins și frica
cu nicolau și geta urziceanu
care-l cita pe nae prelipceanu
am meditat atunci pe tristele-mi ruine
din sufletul însingurat și de artist
m-am întrebat de ce exist
și-am plâns pe umărul lui nino cu șerban
venea crăciunul, mai trecea un an

nic iliescu-a scris o proză
cu viața ce deloc nu-i roză
și-atuncea m-a cuprins un dor
de cartea cu apolodor
ningea tăcut în grozăvești
ningea frumos în cartea cu povești
și parcă devenisem altul
ningea acum din tot înaltul

P.S. Astăzi este ziua de naștere a lui Marin Preda ( 5 august, 1922 ). Dacă ar mai fi trăit, ar fi împlinit 89 de ani. Puțini, dacă ne gândim că „bătrânul învățător”, dușmanul său, a atins lejer suta...

O universitate la Cotnari !

2011-08-04T12:14:00.010+03:00

Iacob Eraclide, zis Despot-Vodă sau Ioan-Vodă, a fost ironizat crunt pentru că a vrut, la jumătatea secolului al XVI-lea, să înființeze o universitate la Cotnari. Chiar a întemeiat acolo o școală, dar orientarea protestantă a acesteia n-a fost pe placul ortodocșilor. Să notăm că Despot a emis și primul taler moldovenesc, după sistemul monetar occidental.
Privesc acum o hartă cu răspândirea universităților în Europa secolelor XII-XV. Ce bine stau francezii, germanii, italienii și spaniolii ! E plin continentul de lăcașurile lor de învățătură : Paris, Nantes, Bordeaux, Orleans, Montpellier, Toulouse, Poitiers, Avignon, Koln, Leipzig, Freiburg, Salamanca, Sevilla, Valencia, Barcelona, Valladolid, Lerida, Milano, Napoli, Bologna, Roma, Florența, Ferrara, Salerno. Cele mai vechi sunt la Oxford, Paris, Salerno, Bologna. Cele mai recente, la Barcelona, Valencia, Leipzig, Freiburg, Poitiers, Nantes, Bordeaux, Glasgow, Aberdeen. Francezii, cu opt, italienii, cu șapte, și spaniolii, cu șase, au cele mai multe. Germanii se laudă cu trei, iar englezii și scoțienii, cu câte două.
Există câte o universitate în Polonia ( Cracovia ), Cehia ( Praga ) și Portugalia ( Lisabona ).
În Antichitate, grecii aveau academii. În Evul Mediu, nimic !
Acum înțelegem de ce Franța este ( sau, mă rog, a fost multă vreme ) centrul lumii culturale și de ce revoluțiile din Cehia și Polonia au fost mai civilizate decât la noi, unde oricine ocupă o funcție instaurează o dinastie.
Nu ne încălzăște deloc faptul că maghiarii nu aveau nici ei universitate în secolul al XV-lea.
Și atunci întreb : nu ne-ar fi prins bine o universitate în secolul al XVI-lea ? Cotnari, Bordeaux, tot aia e. Am fi avut și noi cele șapte secole de acasă și nu ne-am mai fi purtat ca niște sălbatici. Despot ăla a fost, în felul său, un vizionar.
Nu ne trebuie, vor răspunde unii, fiindcă acum avem universități unde vor mușchii noștri : de la Cucuieți până la Băbăița și de la Amărăștenii de Sus până la Căcăcioasa ! Dar de Futăcei, Încârligați și Bălăbănești-Lungești ce ziceți ?
Cine vrea învață carte. Nenorocirea e foarte mulți studenți nu deschid niciodată o terfeloagă și își iau, cu toate acestea, licența. Ai bani, ai parte ! Și, dacă vrei, ai și carte !
Dar asta la ce dracu', Doamne iartă-mă, ne mai folosește ?

P.S. Toponimele folosite aici sunt reale. Când am terminat facultatea, la secretariat a fost afișată lista cu posturile disponibile în învățământ, în vederea repartiției. Din ordinul Elenei Ceaușescu, orașele erau închise pentru absolvenți. În schimb, localitatea Bălăbănești-Lungești avea nevoie de doi profesori.
Discuții aiuritoare.
- M-aș duce la Piatra, a zis unul.
- Nu, nu, să nu iei în ruptul capului acolo ! a zis, speriat, altul.
- De ce, mă ?
- A fost Costache pe acolo și spunea că toată comuna e împânzită de porci.
- Ce dracu', porci, mă ?
- Uite așa ! Niște porci care traversează necontenit șoseaua și se uită cruciș spre tine !
- Ei, ce zici, s-a întors, către o colegă simpatică, poetul Ion Stratan, luăm amândoi la Bălăbănești-Lungești ?

Diavolul este stăpânul șoselelor

2011-08-03T18:23:00.002+03:00

Unde ar putea să fie absurdul și diabolicul la ele acasă ?
Firește că pe șosele, unde viața noastră atârnă de un fir de păr.
Las la o parte regulile de circulație și marcajele făcute după o logică răsucită și paradoxală, împrumutată parcă din filosofia lui Gigi Becali. Nici cu polițiștii nu am nimic de împărțit, deși mă împiedic la tot pasul de ei. Când ies cu mașina, îi văd mișunând pretutindeni. În schimb,
dacă mă plimbă altcineva, oamenii legii par inexistenți. Acum o săptămână am făcut un drum mai lung cu mașina unui prieten și nu am văzut picior de curcan !
Nu pot însă să nu remarc că șoferii români sunt cei mai exploatați oameni din lume. Plătesc zeci de taxe, impozite și asigurări și circulă pe drumuri demne de Evul Mediu, când căile de comunicație erau mai proaste chiar decât în Antichitate. În ce buzunare or fi intrând sutele de milioane de euro colectate cu japca ? Dacă locuiești în oraș, e o eroare gravă să-ți cumperi mașină.
M-a intrigat o chestie. Am observat că atunci când conduc, în momentul în care din față se apropie o altă mașină, în dreapta mea se cască o groapă ! Ca să nu deformez roata și să nu sparg baia de ulei, sunt tentat să virez pe contrasens și să mă năpustesc în celălalt. S-a întâmplat o dată, de două ori, de o mie de ori. Suspectă treabă ! Groapa apare odată cu mașina . Câte gropi, atâtea mașini întâlnite pe drum ! Am crezut că numai mie mi se întâmplă asta, că sunt urmărit de forțe diabolice, că sunt ținta unor acte de magie ! Când mă urcam în automobilul cuiva și nu șofam eu, am fost multă vreme atent la gropile de pe drum și la celelalte vehicule. Am constatat însă că evenimentele decurg la fel pentru toți conducătorii auto. Groapa și mașina ! Zeii drumurile ne tratează pe toți la fel. Fără favoritisme ori discriminări !
Zilele trecute, fiind în BMV-ul cuiva, mi-am amintit de strania coincidență când am dat într-un gropan adânc, în timp ce din sens opus venea un camion cât toate zilele. M-am uitat la cel de la volan.
- Ce, nu știai ? mi-a zis el, simțind privirea mea, deși era cu ochii la trafic. Dracul este stăpânul șoselelor !

Nu

2011-08-02T20:49:00.002+03:00

Nu-l voi mai conduce la cantina din 6 Martie pe nevăzătorul Ioșca, student la Psihologie, bărbat frumos și prieten cu poetul Radu Sergiu Ruba.
Nu voi mai privi o anumită piață din podul Universității din București.
Nu voi mai face clasamente împreună cu Nino Stratan, în nopțile când aveam prea multe să ne spunem.
Nu voi mai întâlni, la miezul nopții și în plin oraș, camioane încărcate cu cerbi împușcați.
Nu o voi mai vedea pe contesa Teleki, care vindea semințe la colțul unei străzi din Târgu-Mureș.
Nu-l voi mai citi pe Maupassant, în vreme ce stăteam pe malul râului, cu picioarele în apă.
Nu voi mai bate la ușa lui Marin Neagu după un cod dinainte stabilit : cioc-cioc !, cioc-cioc-cioc !
Nu voi mai trece pe lângă Valentin Emil Mușat, în timp ce scria un poem în care apărea și discreta mea siluetă.

Dimineață de vară, printre daci și costoboci

2011-07-31T11:51:00.004+03:00

Am trecut de multe ori pe aici. E locul cel mai înalt pe o rază de zeci de kilometri. O ridicătură semeață pe malul înalt al răului deschide orizontul către răsărit și nord, oferind, în plină câmpie, o priveliște montană, de neuitat.
Acum perspectiva este închisă de tufele de porumbar. Deși se știe că aici a fost o așezare străveche, locul este cultivat cu nepăsare de zeci și zeci de ani. Cineva a semănat ovăz, dar în mijloc au crescut rugi de mure. Săpături arheologice nu s-au făcut, fiindcă... nu sunt bani. Multă vreme, copiii au adus la școală bucăți de ceramică și obiecte casnice, inscripționate, ce par a fi din epoca pietrei.
Nu știm cine a trăit aici. Nu există izvoare scrise ! Iar dacă le găsim, le călcăm în picioare. Nu avem memorie și de aceea nu suntem în posesia unei identități ferme. Ca și caracterul nostru, originea ne rămâne în ceață. Paralele, multe, merg către alte manifestări, eminamente verbale. Urâm tot ce este așternut pe tăblițe, pergament sau hârtie, pentru că textul se cere respectat și urmat. Iar noi nu știm ce este respectul și ocolim regulile. Oralitatea ne va omorî. Ne folosim gura pentru acțiuni care se fac, de obicei, cu ajutorul altor componente anatomice.
Din desiș cântă prepelițele. Doamne, n-am mai auzit pitpalacul de atâta amar de vreme ! Credeam că vânătorii i-au omorât pe toți.
Din ființele care au respirat pe aici au rămas niște urme vagi. Stau la umbra unui tecar și încerc să-mi imaginez cum arătau și ce făceau străbunii. Nu reușesc. Oare știau să râdă ? Legendele spun că dacii se veseleau chiar și în momentul morții. În marea lui înțelepciune, Umberto Eco a înțeles un lucru esențial : creștinismul nu avea cultura râsului sănătos, ca manifestare a bucuriei de a trăi. Eruditul italian a scris Numele trandafirului. ( Fără legătură cu subiectul nostru, m-am întrebat deseori dacă Borges s-a supărat pe semiotician : Numele... a apărut în 1980, iar argentinianul a murit în 1986. ) Râsul era socotit subversiv, periculos. Misionarii credeau că nu se râde gratuit, ci totdeauna de cineva. Divinitatea lor era mereu încruntată. Din acest motiv, au distrus, cu sălbăticie, culturi și civilizații neprețuite. Deși Dumnezeul lor propovăduia iubirea, credincioșii Evului Mediu și-au ars semenii pe rug. Mai târziu, Papa Ioan Paul al II-lea i-a învățat pe creștini să râdă și a schimbat fața umanității.
Miroase a ierburi crude, a pământ umezit de rouă și simt respirația câmpiei.

P.S. Am văzut că niște deștepți au construit o parcare la Sarmizegetuza și au dărâmat, în acest scop, niște ziduri milenare !

Relatare despre regele David

2011-07-29T16:32:00.000+03:00

Impresia finală pe care o lasă Evanghelia după Arania este, ca și în cazul altor romane fals istorice, de aglomerare a unor detalii fără justificare estetică. Excesul deranjează, cititorul pierzându-se în luxurianța unor scene fără orizont artistic. De la jumătatea volumului încolo, senzația de monotonie devine copleșitoare. E ca și când ai înghiți la nesfârșit același fel sățios de mâncare.
În schimb, Relatare despre regele David de Stefan Heym conține, dincolo de textura faptelor relatate, desenul unor idei care fac ca romanul să aibă o bătaie mai lungă în planul semnificațiilor de tot felul. E o splendidă parabolă despre putere. Același lucru se întâmplă cu Princepele lui Eugen Barbu și Calpuzanii de Silviu Angelescu.
Nu spun că o carte de proză trebuie să mizeze în primul rând pe idei. Dar se cuvine ca niciun roman să nu fie refuzat de idee.

P.S. Felul de a fi al lui Eugen Barbu l-a făcut pe acesta să fie oarecum marginalizat în peisajul literar al secolului trecut. Dar oricine recitește Groapa, Princepele, Săptămâna nebunilor și Ianus își dă seama că are de-a face, fără dubii, cu un mare scriitor.
E adevărat că proza sa scurtă pare, cu excepția câtorva bucăți, fanată.

Lectura stimulează omenia și face bine sănătății noastre !

2011-07-28T12:42:00.007+03:00

Invidia, resentimentele, furia și celelalte păcate ale noastre se pot vindeca prin lectură. Rețeta e simplă. În fiecare vară este recitit măcar un volum aparținând unui scriitor rus. Catharsis-ul e garantat ! Vom fi senini, ușori, optimiști, binevoitori și animați de iubire față de aproapele nostru.
Vă recomand să începeți cu Ilf și Petrov și să continuați cu Mihail Bulgakov.
Vițelul de aur, de pildă, este cel puțin la nivelul romanului Douăsprezece scaune. Minus finalul, destul de slab.
Aș scrie o carte despre finalurile de roman. Mulți scriitori mari le ratează. Iar încheierea atârnă mult în impresia finală despre valoarea unui text. Ce ar fi fost Un veac de singurătate fără sfârșitul perfect, gândit de Márquez ? Dar romanele lui Rebreanu ?
Cititul ar reduce și rata alcoolismului. Îmi este greu să-mi imaginez că un amator de buchiseală, beat fiind, se poate delecta cu o operă literară. Este, de asemenea, un fals mit acela care spune că scriitorii au nevoie de stimulente bachice pentru a putea lucra. Eroare ! Fără o minte limpede nu poți realiza nimic. Hemingway era depedent de alcool, dar scria numai când nu punea picătură în gură. Faulkner, la fel. Chiar și Fănuș Neagu își impunea un regim de austeritate în perioadele de efervescență creatoare. Nichita a fost o excepție, dar se pare că la beție nu a izbutit să conceapă cele mai bune poeme ale sale.
Creația și băutura sunt oarecum incompatibile. Ori scrii, ori bei.

Cinci întâmplări reale sau despre prietenii lui Amy

2011-07-27T16:13:00.072+03:00

Am avut și am un cult al prieteniei.
Ce bine e să ai prieteni ! Cum se mai bucură ei când ți se întâmplă o nenorocire sau, Doamne ferește, mori ! În astfel de situații, buna-cuviință și compasiunea dispar fără urmă.
Prima întâmplare
Un fost coleg de facultate, să îl numim X, îmi povestea că în urmă cu cinci ani vânduse tot ce avea și urma să se mute în alt oraș. Atunci a fost vizitat de un văr, să îi zicem Z, care l-a implorat să îl ajute, fiindcă se afla într-o situație fără ieșire. Își însușise niște bani din gestiune și, dacă nu ar fi pus la loc suma în douăzeci și patru de ore, ar fi intrat la pârnaie. Pe scurt, X îi împrumutase nenorocitului toți gologanii pe care îi avea. Recunoscător, Z fugise în Spania cu paralele lui X, care rămăsese muritor de foame. Păgubitul nu mai putea dormi noaptea și s-a plâns într-o zi unui bun prieten al său, în legătură cu nenorocirea care îl lovise. Aștepta înțelegere și consolare. A rămas însă șocat când celui pe care-l considera fratele său i s-a luminat fața de bucurie și a început să râdă în hohote.
Credeam că se va pișa pe el, mi-a mărturisit năpăstuitul.
- Vasăzică ai pierdut totul, ai ? l-a întrebat bunul său camarad, jubilând și având întipărit pe față un rânjet de o satisfacție dementă, pe care X mi-a mărturisit că nu-l va uita niciodată.
Amicului meu îi venea să se tăvălească pe jos de bucurie, și-a încheiat povestirea fostul meu tovarăș, în condițiile în care până și cei care nu mă înghițeau erau mâhniți, solidari cu mine și scandalizați de situație.
A doua întâmplare
Acum un an a murit un cunoscut. Omul avusese un copil handicapat, suferise mult alături de fiul său și, de supărare, făcuse infarct.
- Vezi unde duce băutura ? a ridicat degetul, cu înțelepciune, unul dintre tovarășii săi. A băut mult, numai băuturi tari, și uite unde a ajuns !
- Bine, dar el nu mai bea de peste douăzeci de ani ! am protestat eu timid.
- Ehe, ce știi tu ? a spus vajnicul prieten. Când eram tineri, beam căte o vadră de țuică împreună. Bașca bidoane de vin și lăzi de bere !
A treia întâmplare
Am tresărit vag când un doctor, primar pe la Mogoșoaia și senator care vota la două mâini, a spus într-o emisiune televizată dedicată lui Marin Preda :
- Lăsați, domn'le, prostiile, că Preda a murit de băutură ! Pot să jur că nu l-a asasinat nici dracu' ! Vă spun eu, care cunosc bine situația. A băut până a crăpat !
Se discuta dacă marele scriitor a fost sau nu omorât de Securitate, iar vorbitorul fusese foarte bun prieten cu autorul Moromeților. Preda îl publicase pe medic la Cartea Românească și îl făcuse cunoscut ca prozator.
A patra întâmplare
În sfârșit, nu m-a mirat deloc fericirea care se citea în ochii celor care comentau, cu entuziasm reînnoit, moartea Mădălinei Manole.
Așa e la noi, la români, mi-am zis. Odată cu capra, e bine să crape și vecinul, ca să terminăm definitiv socotelile.
Ultima întâmplare
Am fost însă uluit de ceea ce s-a întâmplat la moartea cântăreței Amy Winehouse. Prietenii au pârât-o pe artistă presei că au văzut-o cumpărând trei feluri de droguri, că a luat o supradoză, că a murit dintr-un cocteil de alcool și cocaină etc. Ulterior s-a dovedit că Amy nu luase droguri înainte de a muri și nici urme de asemenea substanțe nu erau în locuința ei. Dar ortacii fuseseră vigilenți și găsiseră imediat, pentru stingerea prematură a englezoaicei, o explicație incriminatoare.
D-aia spuneam : ce bine e să ai prieteni ! Cum te bălăcăresc ei în momentele cele mai grele, când simți nevoia unui sprijin ori nu mai simți nimic !
Dar eu o țin pe-a mea : voi crede totdeauna în prietenie.

Toamnă la Cochirleni

2011-07-25T16:08:00.025+03:00

Îl admir de multă vreme pe profesorul, criticul și istoricul literar Ștefan Cazimir. Îmi pare rău că nu ne-am intersectat niciodată, nici în anii de facultate, nici mai târziu. Are multe idei și scrie într-un stil strălucitor, cu umor și cu imaginația ideii. Cred că și Lui Caragiale i-ar fi făcut plăcere să fie comentat de un asemenea specialist.
În urmă cu mulți ani, eram student în anul I și mergeam în Dobrogea cu colegii mei, să culegem struguri. Pe atunci recoltele erau strânse de pe câmp de militari, elevi și studenți. Se chema că făceam practică agricolă. Nu se punea problema să-i ajutăm pe agricultori, fiindcă nimeni altcineva nu mai muncea prin podgorii : noi eram toți lucrătorii.
Autobuzul ne-a dus la o fermă aflată la câteva sute de metri de malul Dunării. Se numea Cochirleni. Aerul era uscat și dealurile de pe care se adunase grâul și porumbul, acum arate și discuite, închipuiau un peisaj prăfos, lunar. Mâncam zeamă de cartofi la o cantină micuță și ne petreceam nopțile în niște dormitoare mizerabile, cu paturi metalice, suprapuse, pe care erau aruncate pături mirosind a bălegar. Toaletele erau infecte. Erau făcute în stil turcesc și mizeria ne împroșca fundurile de fiecare dată când ne duceam acolo, așa încât unii începuseră să-și facă nevoile pe pardoseală. Am văzut și un lucru de mirare, cum ar fi scris Sadoveanu. Un student reușise să-și golească intestinele direct pe perete. Niciunul dintre noi nu-și putea da seama cum ajunsese colegul nostru necunoscut la o asemenea performanță.
Îi priveam cu respect pe profesori. Nicolae Manolescu și Mircea Martin stăteau de vorbă numai cu studenții din anii superiori. Ioan Alexandru, cu bobocii. Ion Vasile Șerban era degajat, sigur de el. În primele zile, toți ceilalți dascăli mă întrebau dacă nu sunt cumva nepotul eminentului conferențiar. Ion Rotaru se purta pitoresc, vorbind gros, țărănește. Era varianta fericită, mai expresivă și condimentată cu umor, a încruntării nesărate a lui Cristian Tudor Popescu. L-am auzit, într-un rând, zicând :
- Unde e, mă, Calmâcu ăla ( ziaristul Alexandru Calmâcu - n. m. ), că-l omor ?
Hopa, m-am gândit, aici e iar rost de bătaie, ca la școala generală ! Dar Rotaru se amuza, jucând teatru de o calitate apreciată de toată lumea.
Traian Podgoreanu, eseistul, era foarte apropiat de noi. Juca fotbal cu colegii mei, își expunea ideile cu aplomb și ne trata ca pe niște egali ai săi.
- Am cumpărat niște vin bun, mi-a zis într-o zi, hai să-ți dau să guști !
M-am blocat. Nu aveam familiarități cu el, dar proful de filosofie m-a dus cu forța în dormitorul cadrelor didactice, unde a trebuit să golesc, sub privirile elitei universitare de atunci, un păhăroi cât toate zilele, plin cu vin. Îmi turnase dintr-o damigeană mare ! Mă simțeam penibil sub privirile lui Simion și Manolescu, nume sonore ale culturii românești. Lui Eugen Simion i s-a făcut milă de mine și i-a zis lui Traian Podgoreanu :
- Dom' profesor, de ce nu lăsați băiatul în pace ? Că pare om serios ! Vreți să-l corupeți ? Și nu s-ar putea, în general, să nu mai bem ?
- Să știți că, după părerea mea, numai proștii nu beau ! a replicat Podgoreanu.
Asemenea gesturi de altruism m-au luat, la început, prin surprindere. M-am întâlnit într-o zi, pe alee, cu Antoaneta Tănăsescu care avea o rubrică în România literară, unde semna cu pseudonimul Ioana Mălin. Era brunetă, tânără, frumoasă : una dintre profesoarele noastre. Nu discutasem niciodată cu ea.
- Mă duc cu mașina în oraș, la Cernavodă, mi-a zis Antoaneta. Ce vrei să-ți cumpăr ?
Am rămas cu gura căscată, nefiind în stare să scot un cuvânt. Veneam dintr-o lume țărănească în descompunere, unde începuseră să înflorească invidia și lăcomia. Cum să-i oferi unui necunoscut un lucru de valoare ? ( Acum trăiesc, din nefericire, într-o lume mult degenerată și amintirile din perioada aceea îmi par mie însumi neverosimile ! ) Alexandru Sincu juca bridge cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima și câțiva necunoscuți. Modul lui democratic de a-și trata studenții mă uimea. Avusesem, în liceu, un dascăl de filosofie care bea cu noi în cârciumă, precum Sartre, până cădeam toți sub masă, dar acela era o excepție. Mentorul nostru ne spunea că el este un geniu și se știe că geniilor li se permite orice ! Din când în când, îl auzeam pe Călin făcând câte o remarcă plină de spirit. Mai țin minte doar o propoziție a sa care nu ilustrează, totuși, inventivitatea verbală nelimitată care l-a caracterizat totdeauna :
- Am o grotă într-o măsea !
Gelu Ionescu avea un tricou pe spatele căruia scria cu litere decupate din alt material : Ionescu !
- Ăsta e țăcănit rău, îmi spunea colegul meu Ivan.
Uneori, ca să-l umilească pe șoferul care ne căra cu mașina, Ionescu vorbea cu Mihai Zamfir în portugheză, spre uluiala driverulului, căruia, de admirație, îi ieșea limba din gură. Am povestit separat episoadele legate de poetul Ioan Alexandru, pe atunci asistent la catedra de literatură comparată. Într-o dimineață tocmai îl lăudam pe Alexandru unor studenți, abia atunci cunoscuți.
- Știe germana la perfecție, am zis eu.
- Da, da, a spus unul, a tradus recent Cântarea Cântărilor !
- Și ce legătură are, bă, Cântarea Cântărilor cu germana ? am auzit, în spatele nostru, o voce sictirită.
Ne-am întors și am văzut mutra flegmatică a lui Gelu Ionescu. S-a lăsat o tăcere groasă, grea.
Ferma se transformase în campus studențesc. Dimineața ne reveneam după chefurile nocturne, mâncând la repezeală câțiva ciurpeni de struguri albi, dulci, răcoroși. Izbuteam , cu greu, să ne facem norma obligatorie de patruzeci de lădițe. Noroc că le număra asistentul Petrică Nicolau, un bărbat de o mare frumusețe și distincție, nepot al lui Blaga și mare speranță a criticii noastre literare. Nicolau se așeza la capul rândului, iar noi îi aduceam la numărătoare și lăzile colegilor învecinați. Când el trecea la următorul student, fugeam și noi cu lăzile, pe după rândurile de vie, să nu ne vadă. Și puneam la socoteală, din nou, strugurii deja contabilizați. Așa se făcea că norma de pe caiet nu corespundea cu cea reală, iar cei de la fermă amenințau că nu ne mai dau mâncare. După-amiaza ne plimbam pe alei ori pe dealurile din împrejurimi. Multe celebrități de azi stăteau să scoată capul. Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Sratan încă nu ieșiseră în față cu extraordinarele lor poeme, care aveau să uimească lumea literară. Îmi amintesc de Coșovei : un adolescent fin, rasat. Agitat și nonconformist, Iaru ieșea în evidență prin gesturile sale spectaculoase, inconfundabile. Cei din anturajul său povesteau că are umor și știe o mulțime de bancuri. Patapievici își descoperea, după cum va mărturisi mai târziu, sexualitatea. Prin vii și prin boscheți se desfășurau de zor activități amoroase. Uneori, afumați ei înșiși, profesorii plecau înarmați cu lanterne să-i descopere pe împătimiții de sex. Vinul dobrogean era tare și dădea dureri de cap. Într-o seară am aflat că Eugen Simion tocmai se întorsese de la Paris. Cu entuziasmul ridicat de licorile rubinii, am năvălit, în frunte cu Călin Mihăilescu, în camera profesorului, pe care l-am sâcâit cu tot felul de întrebări. El era vizibil incomodat, încurcat, ușor nemulțumit. Printre vizitatorii săi era unul care căuta să fie convingător și vorbea cu înflăcărare, punând problema onestității scriitorului. Am întrebat cine era și mi s-a spus că e un student de la Fizică, Horia-Roman Patapievici. Peste câteva săptămâni, Eugen Simion avea să publice, în Luceafărul, articolul Dialog la Cochirleni. Îmi amintesc că în zilele acelea l-am văzut prima dată pe Florin Pripoae și m-am apropiat de Călin Ciubreag, Marin Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Eugen Tudor și Ștefan Cârje, pe care îi cunoșteam din armată. Când ieșeam cu Ovidiu, nepot al generalului Vasile Milea, fetele întorceau capul după el, iar vânzătoarele din piață ( ne satisfăceam stagiul militar în Câmpulung Muscel ) îi ziceau :
- Frumos mai ești, maică !
- Ai văzut ce succes am la babe ? se întorcea Ovidiu către mine.
La Câmpulung suportam urmările unei depresii suferite în ultimul an de liceu. Mi se inflamase și apendicele, așa încât am vizitat de vreo două ori Spitalul Militar din Pitești, de unde am rămas cu amintiri de neșters. ( Le-am valorificat în Ghețarul și în romanul terminat zilele acestea. ) Ca să ajung la Pitești, trebuia să iau trenul, iar Ovidiu, camarad adevărat, mă conducea de fiecare dată la gară.
Doru Mareș era, ca și ceilalți, un boier al minții. Intelectual subtil și original, era pasionat de Freud și dădea din el nenumărate vorbe de duh. Ciubreag era dur, flegmatic, profund, cu mintea în permanentă căutare. Eugen era un tip plin de viață, interesant, tonifiant, descurcăreț în orice situație, avându-i la degetul mic pe toți băieții de cartier. Cârje era educat frumos, avea umor și ne întâmpina zilnic destins și surâzător. Amicii mei aveau stil și erau de pe atunci niște aristocrați ai spiritului.
Jupânul bețiilor studențești și, se înțelege, cel mai însetat om din lume era un bărbat oarecum răscopt, Radu Chintilă, fiul unui pictor cunoscut. Începuse facultatea odată cu Coman Lupu și Silviu Angelescu, dar rămăsese de atâtea ori repetent, încât ajunsese să fie studentul foștilor săi colegi, deveniți între timp profesori ! Ultima sa ispravă era că intrase, beat turtă, la mijlocul unui curs ținut de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, având în mână un colac mare, niște colivă și o lumânare aprinsă. Venea de la o pomană !
Printre profesori, era unul tăcut, zâmbitor, cu un ten cărămiziu, de om bine hrănit. Purta o uniformă de premilitară și se scula în fiecare zi la cinci dimineața, intra la dușuri, unde nu era decât apă rece, și cânta, cât îl țineau puterile, în timp ce se spăla, Rodica. S-a întâmplat să ne trezească în felul ăsta de câteva ori. Era... Ștefan Cazimir. Într-o dimineață, imediat după ce a început să fredoneze Juna Rodică trece pe lângă junii semănători, am auzit un alt glas, mai gros și mai puternic, acoperindu-l pe primul și venind dintr-un dormitor alăturat : Mânca-i-ai p... junii Rodice ! Păi, se poate, coane ? Mă trezești în fiecare dimineață cu tâmpenia asta ?
Supăratul era veșnicul student Radu Chintilă. S-a lăsat liniștea, iar în dimineața următoare, pe la trei, am mers toți colegii la ușa profesorilor și am urlat, zece minute, versurile Internaționalei, iar aventura muzicală a lui Ștefan Cazimir s-a încheiat.
Eram șocat că Ștefan Cazimir tolera să i se facă farse prostești, care frizau rasismul. Colegul Ivan găsise o modalitate de a-și bate joc de cei pe care nu îi înghițea și de a abera pe diferite teme. Se ducea în dormitorul fetelor și începea : Aici, Radio Buhturi ! Știrile de ultimă oră !. Mă întâlneam cu profesori serioși care mă întrebau :
- Ce faci ? Nu mergi la drăcia aia pe care o ține Ivan ?
Nu m-am dus niciodată acolo, dar am aflat că Ivan folosea, ca microfon, un cuțit și deseori îl aborda pe Cazimir, spunându-i :
- În calitatea dumneavoastră de evreu, puteți să-mi dați un interviu la cuțit ?
Dar oamenii pe care îi evoc aici sunt niște mituri. Ei stârnesc și acum curcubeie în mințile noastre, chiar dacă, asemenea lui Ivan, unii s-au mutat, de mult timp, pe aleile unor cimitire.

P.S. Ca să ne dăm seama cât de mult se schimbă o lume, n-avem decât să urmărim evoluția relațiilor dintre cei care o populează.

Cum se simțea Adam plimbându-se prin Paradis

2011-07-24T12:23:00.001+03:00

Dumnezeu tocmai l-a făcut pe Adam din pământ „ și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie. ”
Mă bântuie imaginea lui Adam plimbându-se prin Paradis, mâncând fructe și punând nume animalelor sălbatice și păsărilor cerului. Ce simțea el oare ?
Era fericit ? Îl încercau angoasele provocate de solitudine ?
Știm că după ce a apărut Eva, cu șarpele după ea, primul bărbat de pe planetă a avut numai belele.
Nu-i vorbă, că și femeia, după ce a intrat în viața lui Adam, a mers din rău în mai rău.

Norvegienii luminoși privesc lumea prin ferestre îndrăgostite

2011-07-22T22:52:00.006+03:00

Am văzut imobile în care zac muribunzi. Sunt umilite, prăbușite în propriul desen.
Casele celor care se despart au un aer dezamăgit.
Locuințele solitarilor suferă de depresie.
Camerele petrecăreților privesc către lume absente.
Invidioșii și răzbunătorii dorm în odăi posace.
Iar cei care iubesc stau în case clipind fericite din geamuri strălucitoare.
Christiania, scria Knut Hamsun, este orașul cu cele mai luminoase ferestre din lume.
Sunt sigur că acolo bărbații sunt veșnic îndrăgostiți.

P.S. Am uitat casele nelocuite. Arată ca și când ar fi moarte.
Când eram mic, aveam impresia că pisicile, câinii și vacile seamănă cu stăpânii lor. Îl identificam fără greș pe proprietarul oricărui animal care zburda pe câmpie ! Acum constat că și casele împrumută din modul de a fi al proprietarilor.