joi, 24 octombrie 2019

Reflecţiile lui Jung

Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecții, Humanitas, București, 2010. Este o carte fabuloasă, una dintre lucrările fundamentale ale culturii de pretutindeni. Jung a fost mult mai mult decât un om de știință și mulți l-au considerat un profet. Lui i s-au revelat marile adevăruri prin vise și prin viziuni. Dacă Freud și-a câștigat domeniul metru cu metru, prin rațiune și observație, lui Jung i s-au oferit soluțiile pe tavă și n-a avut de făcut decât să-și urmeze, toată viața, calea indicată de propriul inconștient. Important este că a avut cultura necesară pentru a înțelege mesajele. A cunoscut bine mitologiile tuturor popoarelor și, spre deosebire de Freud, i-a citit și i-a înțeles pe cei mai mari filosofi ai lumii. De pildă, pe Nietzsche îl evaluează, dintr-un punct de vedere psihanalitic, cu multă exactitate. Exemple nenumărate probează afirmațiile mele. Le voi da pe cele mai accesibile. Până să înceapă războiul, Jung are viziuni teribile. Le va interpreta corect abia mai târziu. Înainte ca mama sa să moară, psihanalistului îi apare în vis tatăl său, decedat de mai mult timp. Acesta îl roagă pe fiu să-l învețe cum să se poarte cu femeile. Jung face un infarct și intră în moarte clinică, văzând Pământul de la o înălțime de câteva sute de kilometri. La un moment dat, de jos vine către el, rostogolindu-se, medicul care îl îngrijea. Psihanalistul se trezește în patul de spital și îi spune doctorului că va muri în locul său. Tânărul râde neîncrezător, dar peste puțin timp se taie la mână în timpul unei operații, face septicemie și moare. Pe patul de spital, Jung are revelația unei zone atemporale a inconștientului. ( Independent de psihiatrul elvețian, eu însumi am avut revelația că există o zonă cuplată la Divinitate, în care evenimentele trăite de noi cronologic există simultan. Tom Kastelka, personajul meu din Ghețarul, trăiește concomitent în prezent, trecut și viitor. Trebuie să spun că mulți ani am visat ce mi se va întâmpla a doua zi sau într-un viitor apropiat. Am visat și texte,dar nu le-am scris pe toate : n-am luat prea în serios darul previziunii - aș fi avut nevoie de un Maestru spiritual - și acesta m-a părăsit parțial. A revenit de câțiva ani. Am mai spus, romanele scrise de mine sunt expresia inconștientului meu. ) Jung are senzația că își scrie opera pentru a răspunde la întrebările pe care i le pun permanent spiritele. Septem Sermones ad Mortuos sunt adevărate poeme, de o adâncime greu de aproximat. Omul de știință elvețian a descoperit oameni care aveau, ca maeștri spirituali, spiritele unor persoane ilustre, dispărute de sute de ani. Explorarea inconștientului se dovedește o cale eficientă de cunoaștere a personalității umane și, prin acțiunea sa, Jung ajunge la mituri, la religii, la preceptele filosofice esențiale și la rostul omului în lume. Practic, destinul nostru e generat de inconștientul care ne lasă să ne mișcăm numai între anumite limite. Tulburător! Ce descoperă inspiratul cercetător? Multe lucruri uluitoare, dar le voi menționa pe cele care m-au marcat și care ne interesează în mod deosebit.
1. Omul nu poate trăi fără mituri și fără zei. Când o face, se alienează, se îmbolnăvește și are un comportament patologic. Mulți scriitori au intuit că, în perioada modernă, omul a dobândit confort, însă și-a pierdut sufletul. Trebuia să vină Jung și să arate că împlinirea Sinelui nu este posibilă dacă se cască o prăpastie între Eu și inconștient, prin scoaterea miturilor din joc. Demitizarea Cosmosului este o mare greșeală și conduce omenirea într-o prăpastie. E o direcție greșită, un adevărat drum către sinucidere. Fiecare om este în acord cu mitul său originar.
2. Inconștientul evoluează în timp, ca o casă care are mai multe niveluri. De aceea descoperirile unui psihanalist nu sunt valabile pentru vecie.
3. Relația cu zeii și cu miturile se schimbă de-a lungul secolelor. De aceea religiile trebuie să se plieze pe nevoile spirituale ale oamenilor moderni.
4. Mitul creștin nu mai este funcțional, rămânând înțepenit în dogme vechi de mii de ani și îndepărtându-se de omul contemporan. Creștinismul ar trebui înnoit și pus într-o altă relația cu omul de azi. Nevoia imperioasă de mit se manifestă prin credința nestrămutată că în anumite momente omenirea crede că se va întoarce Hristos, prin importanța pe care unii credincioși o acordă Fecioarei Maria și prin ridicarea OZN-urilor la rang de mit actual. Jung a murit în 1961, dar a prevăzut crizele spirituale ale societății de azi.
5. Dacă există supraviețuire după extincție, morții își continuă misiunea spirituală fixată în timpul vieții, dar nu au un orizont de cunoaștere mai larg.

P.S. Jung îi face lui Freud un portret de neuitat și descoperă că mentorul său este el însuși nevrotic. Relația lor e ciudată, Freud văzând cumva, în Jung, un adevărat fiu. Când cel din urmă aduce vorba despre morți ( o temă predilectă), austriacul leșină. De altminteri, Freud are mereu impresia că urmașul său îi dorește moartea.

Orientul luminat şi limitele umane

Oamenii care levitează, merg pe apă, discută familiar cu spiritele morţilor, fac demonstraţii de pirokinezie, telekinezie şi telepatie, opresc gloanţele cu mâna şi aruncă, în luptă, cu sfere de foc sunt uluitoare realităţi. Am recitit cartea Magul din Java de  Kosta Danaos, dăruită de prietenul Manuel Angelescu. Autorul este un grec care a văzut filmul documentar Inelul de foc, în care un Maestru Nei Kung, acupuncturist, generează curent electric, vindecându-l pe cameraman de o infecţie la ochi, apoi dă foc unui ziar cu o flacără care îi iese din mână. Dintre cei care l-au căutat pe Maestrul John Chang, el a acceptat numai cinci occidentali printre elevii săi. Kosta Danaos este al doilea dintre ei.
Magul din Java este povestea uceniciei lui Kosta alături de John Chang şi, în acelaşi timp, istoria disciplinei Mo-Pai, care, în ultimii 2000 de ani, şi-a ţinut secrete învăţăturile. Din relatarea întâlnirilor cu Chang se desprind numeroase idei filosofice, religioase şi morale. Chang îşi povesteşte el însuşi ucenicia la Maestrul Liao Tsun Tong, care, la rândul lui,  a fost elevul Maestrului Pai Lok Nen. Pregătirea se desfăşoară pe mai multe niveluri şi constă în stocarea şi utilizarea energiilor yang şi yin, definite foarte bine în relaţie una cu cealaltă. La început se înmagazinează energie yang, apoi yin şi acestea sunt reunite. Din interacţiunea lor, bine controlată prin exerciţii, rezultă energii incalculabile şi de neimaginat pentru noi, occidentalii. Maeştrii despre care vorbesc au devenit nemuritori, fiindcă după moarte reuşesc să-şi ia cu ei tot yang-ul, adică toate atributele umane. În mod cert, de la nivelul treizeci în sus, practicanţii de Nei Kung devin nemuritori. Ca şi Hristos, care i s-a înfăţişat lui Toma Necredinciosul, ei reuşesc să-şi recompună trupul şi după moarte şi să apară în faţa ucenicilor, în carne şi oase, la mulţi ani după moarte. În istoria Chinei, doi înţelepţi au ajuns până la nivelul şaptezecu şi doi, ultimul, când sunt activate toate chakrele, iar cea din vârful capului înfloreşte. Aceştia sunt Iluminaţii. De la nivelul patru în sus, iniţiatul îşi dublează puterea cu fiecare treaptă urcată. E uşor, pentru el, să arunce fulgere din palmă, precum Jupiter, zeul grecilor. Poate că făpturile fantastice de pe Olimp nu ţin deloc de imaginaţie. Dacă alchimiştii europeni caută nemurirea într-un elixir al vieţii veşnice, chinezii o găsesc în forţa interioară, incomparabilă, a omului, dobândită prin zeci de ani de exerciţii spirituale.
Cartea abundă în scene incredibile, când John îşi arată o parte din puterile sale fabuoase şi cu keris-uri, un fel de pumnale vechi de sute de ani, încărcate spiritual şi înzestrate cu conştiinţă. Obiectele, care îi protejează pe membrii familiei în orice împrejurare, sunt scoase periodic, curăţate cu suc de lămâie, hrănite cu fumul unor beţişoare aromate şi unse cu ulei aromat. Când familia e în pericol, keris-urile zăngăne în teci. Unul dintre ele a salvat viaţa copiilor familiei respective, când aceştia au avut un grav accident rutier şi maşina s-a făcut fărâme.
Multe idei sunt identice cu cele susţinute şi de Hristos. Alteră se referă la altceva. Iată câteva.
1Dumnezeu există şi viaţa nu a apărut întâmplător pe Pământ. Maestrul Chang ajunge la această concluzie fără să fi fost instruit de nimeni. Pământul are patru miliarde de ani, iar pentru apariţia întâmplătoare a unei simple bacterii ar fi nevoie de patruzeci de miliarde de ani ! Fenomenul vieţii este ordonat şi dirijat de o Conştiinţă Superioară. După ce-şi abandonează doi ani familia şi trăieşte în sălbăticie şi meditaţie, Chang are un dialog foarte instructiv cu Dumnezeu, care îi vorbeşte. La unele întrebări, El îi răspunde, la altele nu. Una dintre curiozităţile lui Chang este dacă vânătoare este o preocupare acceptabilă, iar Dumnezeu îi spune cu glas tunător, ca şi lui Moise, că vânătoarea este admisă numai în situaţiile de supravieţuire. Vânătoarea practicată ca sport este un mare păcat, care atârnă greu în karmă, fiindcă natura aparţine lui Dumnezeu. Totuşi, Chang nu e sigur dacă Dumnezeu sau un spirit foarte puternic i-a vorbit. Când cere o dovadă a existenţei Divinităţii, o stea se desprinde de pe cer şi cade în flăcări, la picioarele lui Chang, făcând un crater. Desigur, unii cititori, puţini, vor râde şi îl vor cataloga pe autor drept un nebun care crede ce-i spune alt nebun, dar aceştia sunt cei care înţeleg cel mai puţin din ce se întâmplă în viaţa lor.
2Karma este o realitate. Tot ce ţi se întâmplă trebuia să ţi se întâmple şi trebuie să accepţi ce ţi se dă ca pe un dar. Inclusiv nenorocirile.Tot ce facem şi gândim influenţează evoluţia noastră ulterioară. Ne dictăm singuri viaţa ulterioară, în bine sau în rău. Chiar şi blestemele se întorc la noi ca un bumerang. Primim ce ni se cuvine, fiecare pasăre pe limba şi pe fapta ei piere sau evoluează în bine. Dumnezeu intervine prea puţin - avem libertatea de a ne nenoroci ! -, stabilind data naşterii şi a morţii.
3. Imediat după moarte intrăm în două unde magnetice : una albă, unde ţi se îndeplinesc dorinţele, alta neagră, unde domnesc furia, frustrarea, impulsurile de răzbunare şi unde spiritele nu primesc nimic din ceea ce solicită. Aceste zone ar putea fi asociate, la rigoare, cu Paradisul şi Infernul, dar staţionarea spiritelor în ele este temporară.
4. Sensul vieţii noastre este să facem bine, să iertăm, să nu ne răzbună şi să nu strângem averi materiale. Altminteri, karma ne îngroapă destinul. La debutul iniţierii, Maeştrilor li se cere promisiunea - e ca un jurământ sacru - că nu-şi vor folosi puterea pentru a face rău. Maeştrii respectivi au puteri nelimitate în comparaţie cu un om obişnuit, dar duc o viaţă modestă. O vreme, Chang nu are hrană pentru familia sa şi mănâncă la două zile. Iniţiaţii tratează mii de pacienţi, unii foarte bogaţi, dar nu acceptă niciun ban din partea acestora.
5. Chi-ul, fluxul vital, este esenţa vieţii.
6Chang descoperă, pe cont propriu, că reîncarnarea este, de asemenea, o evidenţă. Dumnezeu este drept şi nu oferă o unică viaţă deopotrivă unui handicapat şi unui ins sortit să fie fericit. Abia după depăşirea unui anumit nivel, spiritul scapă de lanţurile reîncarnării.
7. Spiritele Superioare ne veghează şi ne înregistrează existenţa, făcând karma să-şi urmeze cursul. Spiritele obişnuite percep în special mirosurile lumii în care trăim. De aici utilizarea tămâiei şi a beţişoarelor parfumate.
8. Timpul are altă durată pentru spirite. În lumea lor, un an pământesc echivalează cu o zi.
Şi câte şi mai câte minunăţii nu conţine volumul lui Kosta Danaos !

P.S. Kosta Danaos este de formaţie inginer. El reprezenta tipul uman dominat de scepticism. Altfel spus, nu credea că tot ce zboară se mănâncă. Dar ceea ce a văzut cu ochii lui în Java l-a convertit definitiv la o anumită formă de taoism.
   

Acoperişul şi grinzile poveştii


           1.Ce părere aveti despre faptul că principiul de studiu cronologic al literaturii române este rezervat, în ciclul liceal, doar claselor a XI-a și a XII-a? Credeți că este suficient timpul alocat? Credeți că, în acest context, este sacrificată literatura română veche?
   Întrebările dumneavoastră sunt interesante, dar sunt şi alte aspecte care ar fi putut fi vizate: rolul manualelor, selecţia textelor, nivelul de dificultate al noţiunilor de limbă etc. Poate că manualele ar trebui să fie diversificate în funcţie de profilul liceului. Poţi introduce literatura română veche la clasele cu profil filologic, dar nu le-o poţi vârî pe gât celor care studiază matematica şi informatica. Elevul n-are maturitatea necesară pentru a gusta rafinamentul textelor vechi. Ce zic eu, chiar şi limbajul lui Creangă, atât de expresiv, depăşeşte orizontul gustului estetic al copiilor. Timpul alocat este, în mod evident şi la toate nivelurile, insuficient pentru studierea temeinică a literaturii române. Însă la clasa a V-a s-a scos o oră. Factorii responsabil sunt superficiali, ca să nu zic altfel. La o întrunire cu profesorii de specialitate, după o pledoarie convingătoare a unui dascăl, o inspectoare amatoare a întrebat cu semeţie: ,,Şi ce mare brânză faci într-o oră?” Aş întreba şi eu: ce mare lucru poţi face în patru ore pe săptămână, în condiţiile în care programele rămân încărcate?
          2. Ce credeți despre renunțarea la studiul monografic al autorilor în favoarea structurării programei pe genuri și specii literare?
     În materie de programe sunt de părere că o cale de mijloc ar fi benefică. Manualele din urmă cu 30-40 de ani prezentau o structură uşor de recunoscut: prezentarea autorului şi a operei sale, un text reprezentativ, analiza textului. Acum noţiunile literare sunt prezentate urmând o hartă pe care autorul manualului şi-o face în prealabil. La nivel gimnazial, manualele de dinainte de 89 erau foarte slabe. Erau diferenţiate pe literatură şi gramatică. Textele literare erau substanţiale, dar pline de violenţă şi având o tematică sinistră: drame sângeroase, morţi, asasinate. Întrebările de la sfârşitul textului erau puerile, cum sunt şi acum. Sunt texte care au supravieţuit în manuale peste o jumătate de secol: Mioriţa, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Baltagul, O scrisoare pierdută. Autorii preiau cu seninătate texte din manuale străvechi. Am cunoscut un bun profesor care a deplâns, până la dispariţia sa fizică, eliminarea din manuale a povestirii Puiul de Brătescu-Voineşti. O primă tentativă de înnoire s-a produs în anii ’80, când au fost realizate două foarte bune manuale de limba şi literatura română. Literatura şi gramatica erau reunite după o metodă timidă, dar notabilă. În fine, au apărut manualele alternative. La liceu oferta este generoasă, dar şi la gimnaziu sunt edituri care au prezentat manuale excelente. Unii autori au înţeles însă că trebuie să pună în cărţi tot ce ştiu ei. Selecţia textelor a rămas o problemă permanentă, nerezolvată satisfăcător nici până azi.Multe însă sunt slabe, iar noile posibilităţi grafice de a prezenta textele şi noţiunile a dus la un iureş năucitor de exerciţii, dezorientându-i pe elevi. În ciclul gimnazial, noile programe şi manuale de limba şi literatura română sunt dezarticulate şi lipsite de orizont. Cunosc profesori care nu folosesc deloc manualele şi utilizează doar auxiliare şi culegeri de exerciţii şi probleme.
        3. Care credeți că este impactul reducerii criticii literare din manualele școlare?  Dar al studiului în bibliotecă vizând conceperea de fișe de lectură?
         Lipsa reperelor critice este un defect al manualelor, chiar dacă unii elevi au     tendinţa de a învăţa analizele şi de a ignora operele. Lectura criticii poate debloca nevăzute zăvoare mentale care distorsionează receptarea unui text. Critica literară este absolut indispensabilă în predarea literaturii române. Iar studiul în bibliotecă ar trebui să fie obligatoriu, cu fişele de rigoare. Nu e de imaginat ideea de studiu fără utilizarea bibliotecii. Nu sunt pentru constrângeri, dar sunt convins că fiecărui elev ar trebui să i se prezinte o bibliografie obligatorie.
          4. Mai vizează programa școlară studiul literaturii române conform criteriului de valoare estetică?
         În manualele de liceu, într-o mare măsură este respectată valoarea estetică. Dar aceasta este o întrebare care comportă numeroase dificultăţi, în condiţiile în care noţiunea de valoare estetică a devenit, în opinia mea, o noţiune lipsită în bună parte, azi, de conţinut. În orice caz, chiar dacă este lăsată deoparte latura estetică, manualele merg pe ideea că trebuie să fie studiaţi autorii cei mai cunoscuţi. La nivel primar şi gimnazial, literatura se predă lamentabil. Într-un manual de limba şi literatura română pentru clasa a IV-a, elaborat de cinci autori, găsim şi o frumoasă poezie de Nichita Stănescu, Povestea: ,,Povestea e o casă şi ea/cu acoperiş, sub nea,/de ţigle ori de şindrilă/bătute de moş Păsărilă." Întrebări pentru copii: ,,Care ar fi acoperişul poveştii? Dar grinzile?" Am putea continua: ,,Care e dormitorul? Dar baia?"
   Valoarea este înlocuită cu notorietatea. Îi las la o parte pe cei care au găsit o metodă simplă de înnoire a textelor: îi introduc în manuale pe  prieteni ori pe colegii de studiu. Se vede limpede că unele texte sunt scrise la solicitarea celui care face manualul.
          5. Observați scăderea interesului față de autorii canonici în conceperea programelor școlare?
   Există şi tendinţa de a-i trece cu vederea pe unii dintre scriitorii clasici, socotiţi perimaţi, dar în general sunt respectate listele canonice.  După cum spuneam, alegerea textelor nu este totdeauna cea mai potrivită. Ilustrarea curentelor literare – de exemplu, tradiţionalismul, neomodernismul - se face nu prin cele mai bune texte.
     6. Credeți că programele școlare actuale care vizează studiul literaturii române au în vedere  formarea unui sentiment național? Mai este el necesar astăzi?
       Sentimentul naţional a fost devalorizat prin exacerbare înainte de 89, când era principala temă a manualelor de română din ciclul gimnazial. De altfel, prezentat tematic, în toată nuditatea sa, acest sentiment ar fi promovat în mod nepotrivit şi devine neatractiv pentru copii. Când valoarea estetică e nulă - a se vedea textul lui Alecsandri dintr-un manual de clasa a a VII-a -, sentimentul cu pricina este compromis. Sentimentul naţional trebuie transmis doar prin mijloacele seducătoare ale literaturii de calitate. Până la urmă, a scrie cărţi bune, a-ţi face datoria la locul de muncă sau a învăţa reprezintă o modalitate de a fi patriot. Sentimentul naţional nu este un duh care pluteşte deasupra apelor literare. Când elevul descoperă că poeţii şi romancierii români sunt comparabili cu cei mai buni scriitori din literatura universală, apare sentimentul de mândrie naţională.


sâmbătă, 24 august 2019

Jurnal în firimituri


·        De ce marile mele iubiri au fost platonice, ca în Adela lui Ibrăileanu? Pentru că am privit femeile ca pe nişte opere de artă, zise doctorul..
·        Trăiesc într-o ficţiune marqueziană. Evenimentele importante din viaţa mea întind timpul, în cercuri şi în spirale, pe multe decenii. Pentru a povesti un eveniment, trebuie să am asupra sa o perspectivă de cel puţin treizeci de ani. Ce mai tura-vura, sunt un personaj marquezian. Sunt şi eu un colonel ( în realitate un sublocotenent în rezervă) a cărui principală preocupare este să aştepte poşta. Electronică, de astă dată." Mulţi ani amai târziu" valorific o scenă căreia, în prezent, nu-i sesizez semnificaţiile.
·        După treizeci şi doi de ani am revăzut râul copilăriei mele, Jirnov. După o vizită şi câteva rugăciuni la mormântul tatălui meu, am luat-o pe jos, spre gârlă. Am mers cam un kilometru. Podul era frumos amenajat cu scări care duceau până lângă albia apei. Partea unde amenajasem un teren de tenis, cu Nelu, Gioni, Marin Roşu şi Badea, era năpădită de buruieni şi scaieţi, iar firul apei nu se mai vedea. În schimb, în dreapta, în amonte, o splendidă sălbăticie mă îmbia cu blândeţe. Apa se strecura limpede printre arbuşti şi sălcii. Copacii şi iarba făcuseră o oază de vis. N-am mai găsit pietroiul din mijlocul apei, pe care mă odihneam după fiecare baie. Ştiam când vine toamna după limpezimea şi răceala apei.Mă văd aşezat pe piatra aceea, privind amurgul. Malul înalt este împânzit de arbori şi locuri de pescuit apar la tot pasul. Am mers cinci sute de metri, fără să ajung la baraj, şi m-am întors.
E prima dată când, văzând ceva din copilăria mea, sunt mai impresionat decât atunci când eram un ţânc. Ce verde este râul meu!
·        Mi s-a întâmplat să nu pot citi cărţi importante din pricina hârtiei de ziar pe care erau tipărite cu nişte litere abia vizibile. Seria "Biblioteca pentru toţi", de la Minerva, era campioană la acest aspect.
·        Cineva m-a întrebat de ce am blocat pe altcineva pe Facebook. N-am mai apucat să-i explic că sunt paisprezece conturi cu nume identice care, în urmă cu ani, mă tot hărţuiau. Paisprezece, doamnelor şi domnilor!
·        Cel mai mult am scris cu pixul. Într-o vreme am avut o maşină de scris portabilă. Tastam încet şi prost, ca şi acum, la computer. Aşa au fost concepute Supraveghetorul, Călugărul, articolele de pe blog şi manuscrisele nepublicate. Textul nu păstrează energia inconfundabilă a autorului. Un stilou însă ar face minuni. Trebuie să caut unul.
·        Dacă voi apuca să-mi scriu memoriile, le voi concepe ca pe un tratat despre prietenie.
·        Cea mai copleşitoare creaţie epică a unui prozator european din secolul XX? Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann.
·        Cărţile care mi-au făcut cea mai puternică impresie la prima lectură au fost: Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez, Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde şi Suflete moarte de Gogol. La următoarele lecturi, doar romanul lui Gogol a reuşit să mă impresioneze la fel de intens.
·        Lăcomia şi răutatea nu pot fi vindecate, umilinţa nu poate fi răscumpărată, greşelile nu pot îndreptate, iar suferinţa atroce nu mântuieşte pe nimeni.
·        14. Deci ce vom zice ? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu ? Nicidecum !
15.Căci El a zis lui Moise : „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă ; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.
16. Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
18. Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.
·        Cei buni şi cei răi au aceeaşi soartă . Înţelepţii dispreţuiţi
·        2. Căci toţi au aceeaşi soartă : cel drept şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel ce jură ca şi cel ce cinsteşte jurământul.
Ecleziastul, cap.  9.
·        12. Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire mai mare decât să te        bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
13. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dat de la Dumnezeu.
·        Mă obsedează manuscrisele arse ale lui Gogol.
·        Când eşti prost şi vanitos, eşti nefrecventabil.
Când eşti valoros şi orgolios, eşti insuportabil. Când eşti însă un geniu, poţi face liniştit pe modestul.
·        Ce-aţi zice de o taxă pe adulter, linguşire şi hoţie?
·        Dacă scrii proză şi nu e foarte bună, e o umilinţă pe care poezia nu o cunoaşte.
·        În liceu aveam doi prieteni foarte apropiaţi: Pavel şi Sandu. Erau duşmani aprigi şi cultul prieteniei mă ajuta să menţin relaţii ideale cu amândoi. Sandu era foarte dur şi a pălmuit un librar care ne sugerase să stăm mai departe de cărţi, să lu nu le furăm. Pe Pavel abia l-am scăpat din mâinile sale de fier, cu care intenţiona să-l sugrume. Sandu avea pentru mine o mare slăbiciune şi am fost singurul băiat din liceu care n-a încasat un pumn sau o palmă de la el, deşi frecuşuri şi polemici ascuţite aveam destule. Îl băteam de-l rupeam la fotbal de masă - ca şi, mai târziu, pe Nino Stratan -, dar nişte priviri nimicitoare era toată violenţa pe care o manifesta faţă de mine. Îi răspundeam cu surâsuri calme, relaxate. Eu îl citeam pe Faulkner, el pe Dostoievski. Idealul lui Sandu ( era din Malu Spart, Pavel era din Vânători) era să vadă. Fără să vadă Capela Sixtină viaţa lui nu avea niciun sens, obişnuia să spună. Capela Sixtină, cea mai importantă operă artistică a umanităţii, după părerea lui.) Pentru asta a suportat rigorile Institutului Mircea cel Bătrân - unde, între noi fie vorba, a bătut ofiţeri de i-a deznodat şi a terminat cu greu şcoala -, a ajuns căpitan de navă şi a văzut nu numai Capela Sixtină, ci toate minunăţiile lumii. Îmi trimitea ilustraţii de peste tot. Pavel a murit subit în urmă cu câţiva ani. Pe Sandu l-am văzut în urmă cu zece ani la televizor, rătăcit prin Timişoara, fără memorie şi fără conştiinţa propriei identităţi. Se pare că a murit şi el.
Când mă gândesc că am atâţia prieteni dincolo, parcă nu mă mai înspimântă moartea.
·        Cu cât eşti mai sincer şi mai comunicativ, cu atât oamenii te vor vârî mai adânc într-o hazna. Aşa că...tăcere.
·        Lapsusul la nevoie se cunoaşte, spunea un prieten.
·        Există o limită a lipsei de măsură rezonabilă.
·        Printre iubitele lui Stratan s-a numărat şi poeta Domniţa Petri. Era o ardeleancă ambiţioasă şi visa, pentru bărbatul ei, o carieră literară şi socială strălucită. Într-o zi l-a întrebat pe Nino care era cartea lui preferată.
- Trântorul lui Emil Botta, a răspuns prietenul meu.
Atunci a început ruptura între cei doi. Nu peste multă vreme s-au despărţit.
·        Cretinii candidează buluc la alegerile prezidenţiale, ca la un cros comunal.
·        Nu voi înţelege niciodată ce înseamnă invidia. Probabil că este, alături de delaţiune, unul dintre cele mai degradante atitudini umane. Nu cred că invidioşii sunt capabili de prietenie sinceră. Am scris elogios despre doi scriitori români contemporani şi am pierdut câţiva dintre urmăritori.
·        Jean Gabin lucra pe platourile de filmare cu doi tineri promiţători: Alain Delon şi Jean-Paul Belmondo. În timp ce al doilea era foarte arogant şi oarecum lipsit de respect la adresa lui Gabin, Alain Delon se ridica în picioare de câte ori bătrânul îşi făcea apariţia, îl trata cu politeţe, îl conducea la locul său şi îi arăta multă consideraţie. Gabin îşi va aminti cu emoţie de aceste momente. Este unul dintre motivele pentru care am o simpatie deosebită pentru Alain Delon.
·        Tinerii scriitori de valoare sunt centrul de greutate al unei literaturi. În viitor, în textele lor ne vom privi toţi, vii sau morţi.
·        Criticii literari, aceşti avocaţi ai destinului. Literar, fireşte.
Top of Form

joi, 22 august 2019

Umbra lui Marquez peste poveştile Caraibelor

Am profitat de faptul că Editura RAO reeditează opera lui Marquez şi am recitit câteva volume. N-am uitat nicio clipă că Un veac de singurătate este romanul care, alături de Suflete moarte, mi-a făcut cea mai puternică impresie la prima lectură.
Mai întâi Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet ( aşa a tradus Tudora Şandru Mehedinţi!). Povestirile sunt scrise şi publicate cu mai mult de cincizeci de ani în urmă. Frazarea muzicală, impecabilă, a lui Marquez se simte peste tot. Un singur scriitor mai are o asemenea "dicţie" perfectă: Dino Buzzati. Dacă ne întrebăm de unde vine această mână uşoară ca o aripă de fluture, găsim repede răspunsul: cei doi au devenit celebri mai întâi ca ziarişti, făcându-şi stilul şi cizelându-şi îndelung orientarea pentru evenimentele de interes pentru public.
Povestirile lui Marquez rezistă timpului, deşi unele par uşor fanate tocmai din pricina influenţei pe care ziaristul a avut-o asupra scriitorului: foarte numeroasele superlative şi vânarea faptului excepţional:"Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată..." Sau:"i-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat de pripas." (Înecatul cel mai frumos de pe lume). Cu zeci de ani în urmă am citit o traducere care suna diferit şi mai bine : Cel mai frumos înecat din lume. şi încă: un personaj vede un transatlantic fantomatic "mai mare decât orice altceva mare de pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat decât orice altceva întunecat de pe pămâmt ori din apă..."( Ultima călătorie a vasului-fantomă) Şi exemplele pot continua. ( Vasul-fantomă are "numele săpat în slove de fier halalcsillag". Halalcsillag înseamnă, în limba maghiară, Steaua Morţii!)
A doua trăsătură pe care ziaristul i-o impune scriitorului este tenta comercială a tuturor textelor marqueziene şi nu ştiu dacă până acum a remarcat cineva acest lucru. Chiar titlurile sunt sugestive în acest sens: Povestea târfelor mele triste. Către sfârşitul vieţii, artisticul devenise anemic în textele columbianului, dar sonoritatea comercială bătea puternic în urechile citirorilor săi. Marquez este unul dintre cititorii mei preferaţi şi mi-e greu să selectez care povestiri sunt mai frumoase: toate îmi plac, într-un fel sau altul.
Colonelului n-are cine să-i scrie ( şi aici textul e tradus mai puţin inspirat decât versiunea pe care am citit-o în tinereţe) este o mică bijuterie: un colonel care aşteaptă de peste o jumătate de secol( ce lungi sun perioadele marcate de columbian în textele sale!) o pensie care nu mai vine niciodată. Se intersectează zilnic cu poştaşul şi cu încă vreo două personaje. Face foamea, fiindcă n-are nicun venit şi trebuie să mai hrănească şi un cocoş de lupte, ţinut legat cu o sfoară de piciorul patului. Cocoşul acela şi pensia ipotetică sunt speranţele care-l ţin în viaţă. Are ocazia să vândă cocoşul, însă se răzgândeşte şi rămâne înfometat şi plin de o aparentă încredere.
Una peste alta, Colonelului n-are cine să-i scrie este, după cum spuneam, un text de o mare frumuseţe: mai mult o povestire extinsă decât un roman.
Gabriel Garcia Marquez este ultimul prozator de rezonanţă universală.

sâmbătă, 3 august 2019

Un romancier


Excepţional este romanul Filip Manakis: o poveste europeană, semnat de Liviu G. Stan, Editura Fractalia, 2019.
Începutul cărţii m-a entuziasmat şi m-a lăsat fără grai. Din curiozitate am verificat vârsta autorului: abia dacă depăşeşte treizeci de ani. Nu mă întreb cum va scrie el la o ipotetică maturitate, ci cum este posibil să manevreze acum epicul cu o mână de maestru. O asemenea siguranţă de sine la toate capitolele este cu adevărat impresionantă. Autorul este, desigur, un talent de primă mână. Romanul atinge excelenţa cu fiecare pasaj, cu fiecare pagină.
Să le luăm pe rând. Stilistic, autorul dă dovadă de o adevărată virtuozitate, folosind clapele unui pian perfect acordat, pe tonalităţi dintre cele mai diverse. Romanul este deopotrivă concentrat şi aerisit:
o ceaţă de tărâm mlăştinos,
o ceaţă de pădure asiatică în care oamenii vânează oameni;
o ceaţă-emisar sosită pe străzile oraşului doar pentru a prefaţa realitatea inevitabilă.
Realitatea inevitabilă?
Războiul.
Începea războiul.”
Moartea vegetală capătă accente neaşteptate.: ”Sub capac, năpădită de bolboci, varza, devenind treptat arsură, se pregătea să trimită fum în lumea viselor.”
Scenele sunt decupate şi reaşezate cu minuţiozitate şi cu o artă a unui mozaic încântător, a unui mobil şi ingenios joc de cuburi.
Faptele sunt grupate în jurul unei anchete jurnalistice. Descrierile minuţioase, abundând în termeni tehnici, alternează cu fantezia cea mai debordantă. Logica epică este una kafkiană: nefirescul se instalează într-un confortabil firesc. Scene bizare, picături de absurd dau continuitate unei naraţiuni stranii: “Odată, taică-său văzuse o muscă înecată în cana cu ceai; fiul avea şi el o cană cu ceai; când copilul şi-a mutat privirea aiurea, tatăl nu s-a putut abţine şi a înlocuit cănile, frământându-şi apoi degetele cu o tristeţe inexprimabilă.” Liviu G. Stan este deopotrivă un portretist memorabil, ca şi un peisagist inimitabil:”Sub elicoptere, se zărea şerpuind albia râuluiDoamnei. Peste Lacul Vidraru plutea o strălucire orbitoare, ce făcea insesizabile insuliţele de deşeuri plutitoare care migrau din localităţile înşirate de-a lungul reţelei hidrografice, purtate de cursul afluenţilor spre punctul final de la poalele Barajului”. Perspectiva narativă este impecabilă şi schimbările sale se fac cu mare abilitate. Uneori personajul însuşi este uimit de realitatea care îl asaltează: „Filip Manakis puse primul pas, apoi al doilea pas pe nişte trepte de inox.
Inoxul este mereu porno.
Îi era frică să nu-şi spargă capul.”
Din pivniţa lui Jenel Plopeanu porneşte un tunel subteran, săpat până departe, în eventualitatea izbucnirii războiului. Portetele sunt de neuitat: de exemplu, Zina Plopeanu. Subtilitatea este la ea acasă:”Alteritatea poate fi o morgă cu vitrine. Posibilitatea dezastrului trezeşte în noi o fibrilaţie necrofagă”.
Viziunile, fantezia compun o realitate a cărei luxurianţă îl copleşeşte pe cititor. Poet al stărilor interioare, Liviu G. Stan este un excelent evocator al mulţimilor adunate în jurul barajului. Bogăţia de detalii devine foarte bogată când sunt evocate scenele de război. Liviu G Stan este un prozator al explorărilor virtualului imprevizibil.
Absurdul se prelungeşte în fantastic: „Dar, dintr-o dată, peretele se îndepărtă, lumina albastră se întrerupse în bezna holului, dintr-o dată, generalul francez se făcuse mai mic şi dispăruse progresiv dincolo de botul cizmei de la piciorul drept al lui Filip Manakis, dintr-o dată, trecu prin Filip Manakis oxigenul rece,
dintr-o dată, putu să se ridice în picioare,
dându-şi seama că fusese târât,
târât pe podea.
Autorul este un romancier pentru bucuria cititorilor, dar şi pentru uzul altor romancieri, iar rândurile sale capătă cadenţa unui superb poem epic.
Una dintre numeroasele (foarte numeroasele!) chei ale romanului ar putea fi aceasta: „Filip Manakis nu-i aruncă nicio privire, nicio vorbă. Simţea un gust sălciu de metal pe cerul gurii. Şi se gândea că omul-şoarece e un dozator de poveşti dintre cele mai sordide, nectar pentru presă, se subînţelege”. Romanul ca un dozator de poveşti!
N-am folosit nici jumătate din însemnările făcute pentru această sumară prezentare. Construit fără cusur, romanul este foarte complex, savant orchestrat, relevă o neobişnuită vocaţie de creator epic şi ar merita un studiu aprofundat: Liviu G. Stan va fi unul dintre numele mari ale literaturii noastre dintotdeauna.

Dare de seamă despre moarte


    Orice carte a lui Dumitru Augustin Doman se citeşte pe nerăsuflate, fiind realizată perfect încă de la prima versiune. Maestrul DAD este ceea ce se numeşte un scriitor plin de har: o inspiraţie nesecată îi deserveşte cu fidelitate, cu nedezminţită constanţă fiecare pagină scrisă. Oriunde deschidem o carte scrisă de DAD, găsim spontaneitate, idee şi stil. E cazul şi acestei Moarte de după moarte, Editura Junimea, Iaşi, 2019. Este printre puţinii scriitorii români ( Caragiale fiind capul de afiş) care stârnesc interesul cititorului cult sau de toată mâna. Iată, el ne propune o formă inedită de creaţie: glose în jurul unei teme literare majore.
Moartea apare ca o obsesie nobilă, parcurgând ca un fir roşu toate cele 134 de pagini ale cărţii. Memorabilă carte, trebuie spus din capul locului. Idei proprii, citate, imagini, secvenţe biografice, visuri sunt prinse ca nişte fluturi într-un insectar.”Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces…Eram conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna ( facturi, chitanţe şi notificări) ascumdea dovada…” Cartea debutează cu cu evocarea zilei de naştere a autorului, când s-au întâmplat o mulţime de evenimente. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar în 1526, Soliman Magnificul îl ucide pe regele Ludovic al II-lea în bătălia de la Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc.Şi aşa mai departe. Dar evenimentul cel mai de seamă este că pe 29 august, 1751, în pivniţele castelului Heidelberg s-a terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin lume, cu o capacitate de 221 726 de litri.
Reflecţiile sunt care de care mai surprinzătoare :”Nimeni nu-i profet în ţara morţii veşnice.”( pag. 15) “Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul eu este grimasa Morţii cărea-I cer să mă păsuiască.” Presimţirea sfârşitului încă din tinereţe: “moartea e poate singura oglindă/ în care începem să ne vedem (Daniel Turcea)
E un regal, o antologie despre moarte. Price pagină ar merita citată:”Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt mort, încă gândesc. Sunt.”
Elemente de viaţă sunt prezentate prin prisma unei morţi pe jumătate absente:”În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce este apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig.” ( I. D. Sârbu) Sau:”Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului, sperând în sine-ţi că acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu”. Imaginaţia stilizează uneori forme interesante:”Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.” Ori:” Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici...”
Apar lucruri de o mare frumuseţe:” Antoine de Saint-Exupery a dispărut intespestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută în urmă cu câteva luni.” Toate textele sunt de o frumuseţe stranie:”Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.” „Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.”
Partea a doua cuprinde veritabile poeme în proză, în care biograficul şi ficţiunea îşi dau mâna.”Medicina este în fond o profesie practicată de impostori şi rataţi. Ea ameliorează când şi când starea omului, dar menirea ei ar trebui să fie aceea de a vindeca de moarte, dwefinitiv. Şi ea tocmai asta nu poate.”
În partea a treia, umorul este mai accentuat. Sunt convocaţi, printre mulţi alţii, Caragiale şi Cioran. Uneori rândurile par a fi despresinse din Ecleziast:” Cei optimişti nu au parte de dreptate, nici cei vii şi nici cei harnici Dreptatea e a celor resemnaţi şi a celor morţi.”
În fine, capitolele se succed pline de har, de haz şi de o indescriptibilă tristeţe. Citate din diferiţi poeţi ( Adrian Alui Gheorghr şi Mircea Bârsilă, printre ei) iluminează zădărnicia vieţii. Uneori rămânem îndelung pe gânduri:”Cum oamenii buni, inteligenţi, blonzi, şateni au permis de pescuit, de vânat animale nevinovate (căprioare, iepuri, fazani, urşi), tot aşa mi-e teamă că Dumnezeu – în mare bunătatea lui – dă sfinţilor perpese de pescuit şi de vânat oameni. În fiecare dimineaţă, când ies în stradă, mă uit în dreapta, în stânga, în sus, în jos mai devreme sau mai târziu tot nu voi avea scăpare.”
Moartea de după moarte este o carte memorabilă, iar Dumitru Augustin Doman unul dintre scriitorii români reprezentativi de azi.


marți, 9 iulie 2019

George Geacăr

Dimineața deschid calculatorul și o postare a lui Claudiu Komartin îmi dă fiori. Îmi dau seama că George nu mai este. Simt un enorm gol interior, care mă aspiră spre niciunde.  Nu mai sunt în stare să fac nimic. Tocmai voiam să-l întreb ce mai face. Ultima dată vorbisem cu el, pe Facebook, și ne făcuserăm reciproc recomandări în legătură cu alimentația și cu abordarea insomniilor.
      L-am cunoscut în 1984, când ne-am întâlnit la Universitate. Ne-am dat amândoi examenul de definitivat în învățământ și am locuit o săptămână în căminul unui liceu bucureștean. Atunci George mi l-a prezentat pe Mircea Bârsilă, tânăr, foarte îndrăzneț, cârlionțat. Urma să devină tată. George era un tânăr voinic și chipeș, care mi se adresa cu ”bătrâne”. Pletele sale castanii fluturau în vânt, aducătoare de noroc. Dintr-o simpatie care dădea peste margini - îmi era dragă până și căciula lui! -, simțeam nevoia să îmbunătățesc formula de adresare și îi ziceam ”bătrânopol”, așa cum făceam și cu Stratan. George era un poet excepțional, un intelectual de elită, debordând de inteligență și de spirit critic. Vorbea degajat, înțepător, profund tonic.  Era foarte incomod în polemici, dar ironia sa dură, de care nu se despărțea niciodată, avea asupra mea un efect reconfortant. Râdeam în hohote, în toiul discuțiilor. După probele de examen, ne plimbam prin Cișmigiu, discutam și ne amuzam. Aveam în comun o geană din Céline.  Ne descopeream cu încântare, unul celuilalt, ciudățeniile. El a intuit în mine un personaj care se află veșnic între lumi, neavând loc pe nicăieri și neacomodându-se în niciun mediu social. George pășea optimist pe o cale pe care i-o sugerase Cezar Ivănescu, despre care vorbea cu mare respect.  Îl admira, de asemenea, pe Tudor Cristea. Cum începuse să mi se rărească părul, am mers împreună cu proaspătul meu prieten să-mi cumpăr o pălărie. Vânzătoarea mi-a oferit una cu borurile mari, de bulibașă. George a râs și i-a zis :” Stați, doamnă, că nu vrem să-l face pe Șerban primar!
    Am trecut amândoi cu succes de probe și ne-am despărțit pentru a nu ne revedea niciodată. Am pecetluit prietenia noastră, pentru vecie, cu o sticlă de coniac Târnave. El și-a continuat cariera de poet, eu n-am contenit cu rătăcirile. Când m-am decis, într-un târziu, să public un mic roman, primul care a scris despre cartea mea, în Litere nr. 8, august 2003, a fost George. Articolul, Sleirea fântânii în postmodernism, este o capodoperă de acceptare a unei formule artistice, pe fondul unor obiecții de o mare gravitate, dar făcute într-un mod autoironic. Am scris și eu o cronică la un volum al lui, dar redactorul revistei care urma să-mi găzduiască textul, Constantin Carbarău, mi-a pierdut articolul, cartea - o ceruse s-o citească! - și fotografia la care țineam cel mai mult. Am corespondat cu George ani în șir și păstrez și acum epistolele sale. Ne telefonam. Vorbeam mult, bucurându-ne pentru dialogul nostru. Un apel al lui m-a prins pe când intram într-un cabinet medical. Am răspuns și l-am făcut pe doctor să aștepte. M-am operat și am făcut depresie. Pe urmă i-a venit rândul și lui să treacă prin Infern. Ne-am regăsit cumva teferi și am continuat să comunicăm. Eram sigur că va atinge o vârstă venerabilă și vom avea timp pentru multe.
   A dispărut un mare poet. Am rămas fără cuvinte. Timpul nostru nu mai este.
   Ne vom revedea, bătrâne, pe plaiurile veșnicei vânători a cuvântului care exprimă adevărul. 

miercuri, 12 iunie 2019

Arena nr. 4. O povestire


                                             Arena nr. 4
                                                    lui Juan Martin Del Potro
         Arena de tenis a fost construită recent şi poate găzdui treizeci de mii de spectatori. Avea toate facilităţile care întâmpină poftele şi mofturile omului modern. Aşa că oamenii mestecau tot timpul şi aveau în mână pahare cu cele mai fine băuturi. Mulţi adormeau şi, între două servicii, se auzeau sforăituri, iar jucătorul aflat la serviciu tresărea vizibil enervat.  Cu timpul, oamenii din tribune începură să aibă cele mai diverse preocupări: dormeau, discutau despre vreme, făceau politică ori scăpau intenţonat pe jos câte un obiect, pentru a se uita sub fusta vecinei de scaun. Aşa se face că în timp ce un tenismen avansa către fileu, pregătindu-şi voleul, un horcăi puternic puternic, venit din tribune, îl făcu să-şi piardă concentrarea, alunecă pe suprafaţa dură şi piciorul stâng îi trosni ca un vreasc. Fu scos pe braţe din arenă şi o ambulanţă îi transportă la spital. Asta nu fu nimic, fiindcă mai pe seară doi jucători îşi dislocară segmentele la aceeaşi minge: unul îşi deplasă şoldul, celălalt umărul. În ziua următoare se petrecură cinci accidente şi numărul acestora se menţinu la acest nivel toată săptămâna. Pe urmă, fracturile şi rupturile musculare se înmulţiră ameţitor. Câteva ambulanţe aşteptau în permanenţă la intrarea în arenă. Spectatorii părăsiră celelalte terenuri, inclusive arena centrală, pentru a umple arena nr. 4, care deveni neîncăpătoare. Se organiză un sistem de pariuri care le umflă buzunarele multora. Se paria, de exemplu, dacă tenismenul R. F. îşi va scrânti genunchiul drept, în ghemul al treilea din setul al doilea. Dacă N. D. va suferi o întindere în primul ghem al setului al cincilea. Dacă lui R. N. I se va face rău în ghemul al patrulea din primul set. Şi aşa mai departe. Ce se întâmpla pe celelalte arene deveni cu totul neinteresant. Un comentator avansă ipoteza că sunt, în lume, mai multe porţi spre Infern şi arena nr. 4 este una dintre ele. Omul îşi argumentă teoria cu vasta sa experienţă căpătată într-un spital de boli nervoase. Clinica era una de lux. Rezervele erau de cel mult trei pacienţi, erau călduroase şi dotate cu televizoare şi internet. Toată lumea ştia însă că în rezervele 4, 5, 10 şi 15, pacienţii contractau tot felul de afecţiuni şi plecau acasă muribunzi, deşi în saloanele menţionate, aşternuturile, podeaua şi baia sclipeau de curăţenie. Dacă nu-i plăceai asistentului-şef, acesta te condamna la moarte, repartizându-te în rezerva nr. 4. Nu exista altă explicaţie, spunea un credincios care murmura toată ziua rugăciuni, decât că locurile respective erau porţi către iad. Ceva din comportamentul piosului bolnav nu-i plăcu asistentului-şef şi acesta îl expedia în rezerva nr. 4, de unde omul plecă acasă, delirând şi având năluciri. Rezerva nr. 4 era, fără niciun dubiu, o intrare în lumea Răului. Cam aşa, declară comentatorul, se întâmplă cu arena nr. 4. După această declaraţie, celelalte arene rămaseră fără niciun spectator şi patru ecrane uriaşe fuseră amplasate în jurul arenei nr. 4. Străzile învecinate fură blocate şi tot oraşul urmărea meciurile în care tenismenii rămâneau handicapaţi pe viaţă. Competitorii socotiră că primesc prea puţini bani pentru spectacolul pe care îl ofereau întregului mapamond, aşa că începură, în secret, să joace la pariuri şi să aranjeze accidentele. Se văzură scene care băteau orice imaginaţie: gâturi sucite ireversibil, braţe şi picioare paralizate instantaneu, dinţi scoşi cu mingea, fracturi craniene provocate de lovirea repetată a capului cu racheta. Jucătorii se întreceau pe ei înşişi. Deveniră nişte actori de geniu. Simulară leşinuri, bătăi între ei sau cu arbitrii, crize de orbire. Actorii se specializară: unii erau foarte buni la căzăturile pe burtă, alţii săreau în cap, în fine cei mai mulţi cădeau de-a-n picioarele. Cu timpul fuseră angajaţi fachiri care înghiţeau flăcări şi săbii, printre băieţii de mingi, până ce protagoniştii se hotărâră să facă ei înşişi circ. Deveniră la modă morţile cerebrale şi infarcturile făcute în timp ce se jucau mingi extreme de spectaculoase. Dolarii curgeau cu miliardele.
         Şi atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Un jucător făcu infarct pe bune şi muri în timp ce le zâmbea spectatorilor şi îi aplauda pentru zarva de sute de decibeli pe care aceştia o făceau. Zadarnice fuseră tentativele de resuscitare pe care medicii de pe ambulanţă le iniţiară. Sportivul muri în drum spre spital. Vestea se răspândi repede în mass-media. Brusc, spectatorii declarară că s-au săturat de atâtea maimuţăreli. Suportaseră prea multe simulări grosolane, de la crize de epilepsie până la accesele de agorafobie ale unora. De la fracturi până la o orbire inabil prefăcută. Era însă prea mult ca un jucător să moară de-a binelea pe teren.
Şi părăsiră arena până la unul.


luni, 3 iunie 2019

Semnul lui Milady de Winter

Multe cărți sunt unicat și nu pot fi urmate de alți scriitori fără ca respectivii să nu cadă în pastișă. Dar destule texte sunt realizate după modele, fiind sortite, la rândul lor,  să devină prototipuri pentru  narațiuni ulterioare. E posibil ca volumele lui Dumas să urmeze discret tipare anterioare. Ar trebui să comparăm, de pildă, Cei patru fii Aymon, cunoscutul roman cavaleresc francez din secolul XII  și Cei trei muschetari de Alexandre Dumas, operă pe care am recitit-o săptămâna trecută. Iar Dan Brown, cu al său Cod al lui Da Vinci, nu este nici el străin de tehnicile de construire a intrigii din primele două lucrări menționate.  Romanele la care m-am referit conțin elemente comune : acțiune susținută și plină de neprevăzut, intrigă bine legată pe fiecare pagină, iubiri romantice, coincidențe și potriveli neverosimile, explicații naive ( mai puțin la Brown ! ), complicații incredibile, scene sentimentale. Să remarc că romanul lui Dumas rămâne memorabil prin personajele perfect conturate, dar și printr-o relatare alertă a faptelor, ușor de urmărit. Două scene, absolut superbe, sunt demne de pana lui... Dickens : episodul în care starețul iezuiților și preotul din Montdidier încearcă să-l atragă pe Aramis în sânul bisericii și prânzul pe care Porthos îl ia în casa avocatului Coquenard, soțul...amantei sale. De ce oare, în copilărie, aceste capitole nu mi-au atras deloc atenția, ba chiar m-au plictisit, iar acum mi se par, din punct de vedere literar, cu mult peste nivelul celorlalte secvențe care compun Cei trei muschetari ?
Am divagat. La altceva voiam să mă refer. Se știe că Milady de Winter ( pe numele ei, Ann de Breuil, contesă de la Fère ) este înfierată, pe umărul stâng,  cu floarea de crin, semnul osândiților,  de către călăul orașului Lille, fiindcă l-a sedus și l-a dus la pierzanie pe un tânăr preot. Acest stigmat este suficient de convingător pentru ca următorul ei soț, nimeni altul decât Athos, conte de la Fère, să o condamne la moarte. Athos, un nobil printre muschetari, dar care nu se dă în lături să joace la zaruri banii, caii și bunurile prietenilor !
Ce vreau să spun ? Că morala n-a pătruns niciodată prea adânc în comportamentul oamenilor. A fost, în epocile trecute, o mască a ipocriziei, o flamură pe care o afișau ( dar n-o respectau ! ) stăpânii, speriindu-i, în schimb, pe sărăntoci cu ideea de păcat și de virtute. Eticul era ajustat după interese. Asta făceau oamenii de familie aleasă, cu educație solidă și știință pe măsură. Se știe însă că de un secol și jumătate încoace, slugile au luat locul seniorilor. Iar neamurile proaste, eliberate de lunga dependență de aristocrați, nu numai că nu au nicio legătură cu morala, dar, vorba poetului Ion Alexandru, n-au niciun Dumnezeu. Pentru câțiva dolari în plus, oamenii sunt dispuși, azi, să-și trimită la moarte cei mai buni prieteni. Așa procedează toate serviciile secrete din lume.

miercuri, 1 mai 2019

Roşu şi albastru. O povestire


                                             Roşu şi albastru
                                              Pentru Marin Neagu, Valentin Emil Muşat şi  Marius Bădiţescu
       Alergase toată noaptea după un văl roşu, străveziu, care plutea prin aer. Uneori îl prindea şi atunci se desprindea de pământ şi zbura, fâlfâind din mâini şi înălţându-se zeci de metri. Privind în jos, putea simţi durerea căderii. Prindea vălul şi acesta se transforma într-o fată care alerga pe câmp, sub umbra lui, care o urma cu insistenţă. În câteva rânduri a atins-o şi i-a simţit carnea tare sub vălul subţire, dar ea a râs şi a scăpat, fugind şi zburând mai departe. Băiatul şi fata pluteau tot mai sus, apoi el se prăbuşea, însă vălul îl urma şi el se salva, apucându-se cu mâna de ţesătura subţire, luminând purpuriu.  Ajunsese cu umărul aproape de pământ şi simţi izbitura mult mai puţin dureroasă decât se aşteptase. Dar nu! Era mâna tatălui său care îl scutura cu blândeţe:
─ Scoală, că se face târziu!
În curte, vânătorii se adunaseră deja. Ţineau în mâini câte o ceaşcă mare, plină cu ţuică. O dădură pe gât, apoi tatăl băiatului le mai turnă un rând.
─ Atât! E destul, spuse unul dintre ei şi, ca la un semnal, bărbaţii duseră ceştile la gură şi înghiţiră cu lăcomie.
Se urcară apoi în căruţa care aştepta la poartă. Vizitiul îşi pierduse răbdarea şi , după ce gâlgâise şi el dintr-o sticlă, dădea ocol căluţului alb, să vadă dacă harnaşamentul e bine aşezat. Tatăl său rămase în urmă apoi veni şi el fuga şi se aruncă în spatele căruţei, emanând un miros de alcool dospit peste noapte în stomac şi-n plămâni. Pământul era tare, îngheţat de frigul lui noiembrie, iar roţile de lemn ale căruţei bocăneau prin gropi ca nişte ciocane mânuite de un tinichigiu. Lungit pe o şubă din piele de oaie, băiatul simţea că îl ia somnul. Pe retină îi rămăsese peticul roşu după care fugise noaptea. Se trezea în răstimpuri şi un petic roşu îi dispărea la coada ochiului stâng. I se păru că-l aude pe un vânător zicând:
─ S-au înmulţit vulpile.
Altul mormăi:
─ Cam aşa ceva.
Erau patru, dacă-l punea la socoteală şi pe tatăl său, care nu trăgea decât în mistreţi. De Ignat, bătrânul îşi lua puşca, o încărca, se ducea în coteţul porcului, săruta animalul şi, plângând, îl împuşca.
─ Nu împuşcăm vulpi, zise starostele, un bărbat înalt, uscat, cu părul şi mustaţa albe. Avem destui purici şi aşa.
Nici nu-şi ocupaseră vânătorii poziţiile, că un iureş roşu trecu prin faţa lor. Zeci de vulpi fugeau către râu, scheunând. N-apucară să se frece la ochi, că alte vulpi înroşiră peisajul care deveni de nerecunoscut.
─ Atenţie, strigă starostele. Voi trage două focuri la verticală, să le sperii.
Şi peisajul se limpezi. Oamenii porniră în urmărirea iepurilor şi a mistreţilor. Când şi când, câte unul se oprea, se apleca şi zicea:
─ Un iepure mare. A luat-o încolo.
Sau:
─ Un mistreţ. Îl lăsăm deocamdată.
În răstimpuri se auzea bubuitul armelor. Băiatul văzu un animal care se prăbuşise în tufişuri şi se îndreptă într-acolo. Se apropie şi urechea îi fu asaltată de văietăturile unei fiinţe omeneşti:
─ Aaaaah! Ooooof! Ooooof!
Văzu o vulpe care incendia un luminişş cu roşul ei. Băiatul se sperie rău, făcu stânga împrejur şi o luă la fugă în direcţia inversă. Nu le spuse nimic celorlalţi.
Când lumina se împuţină, vânătorii puseră vânatul în căruţă. Erau nouă iepuri şi o vulpe.
─ P-asta cine a împuşcat-o? întrebă starostele.
Nimeni nu trăsese în vulpi şi toţi păreau miraţi. O puseră la fundul căruţei şi porniră către casă. Era frig, îngheţaseră toţi şi după ce taică-său aranjă animalele pe o sârmă întinsă în curte, puse ţuică la fiert, într-un tuci. Adăugă şi zahăr şi înteţi focul sub vasul rotund. Puse un capac, iar când ţuica dădu în fiert, mai aşteptă câteva minute, apoi le dădu tovarăşilor de vânătoare câte o cană cazonă şi îi invită să se servească. Suflau în cana fierbinte şi beau toţi, însetaţi, cu mâini tremurânde.
─ Mai fierbe un tuci, zise unul şi tatăl său se execută.
Apoi unul zise cu un glas care trăda suferinţa:
─ Adu, bă, un iepure să-l frigem, că mi-e foame rău.
Tatăl său luă un cuţit şi dispăru. După câteva minute apăru ţanţoş, cu animalul jupuit.
Leorpăiră şi al doile tuci de ţuică şi acum trăgeau din animalul fript pe jar. Băiatul apucă o bucată şi văzu că era o carne tare ca lemnul şi iute ca ardeiul.
─ Trebuie că iepurili ăsta a fost bătrân, nu glumă, zise un vânător. Apoi plecară, rămânând să împartă iepurii a doua zi.
Băiatul se aruncă pe pat şi căzu într-un somn de plumb.
Când se trezi, era aproape miezul zilei, iar tatăl său era plecat. Ieşi în pragul uşii, întinzându-şi oasele. Pe sârma de rufe, iepurii erau aliniaţi pe sârmă. Blana vulpii era puţin mai departe, fluturând uşor pe fundalul cerului albastru, de toamnă târzie.


marți, 30 aprilie 2019

Lecturi de vacanţă. Răspunsuri la o anchetă literară


1. Primele mele lecturi s-au consumat într-o vacanţă de vară. E foarte importantă cartea cu care începi. Mi s-a refuzat magia lecturii de câteva ori. Încercasem să citesc Şarpele cu pene de D. H. Lawrence şi nu reuşisem. Am citit cu poticneli Ion de Rebreanu, dar era clar că nu ştiam să-mi aleg cărţile. Am citit apoi Aventurile lui Tom Sawyer şi uşa către marile lecturi mi-a fost deschisă. O vreme citeam doar în vacanţă, fiindcă în timpul şcolii aveam multe teme de făcut şi nu-mi rămânea timp pentru altceva. Citeam revista Cutezătorii, care conţinea benzi desenate, dar şi creaţii ale copiilor teribili de atunci, Liviu Papadima şi Vasile Poenaru. Încet-încet i-am făcut loc şi lui Alexandre Dumas, alături de Cutezătorii şi de publicaţiile sportive. Aveam cursuri după-amiază. Seara îmi pregăteam, până spre ziuă, temele, apoi a doua zi citeam până la amiază. Iarna nu prea citeam, pentru că mergeam la săniuş, dar vara o făceam aproape tot timpul, exceptând momentele de după-amiază când înotam în râul Jirnov. Citeam acasă, prin poieni înflorite – ah, ce frumos miroseau florile de lavandă! -, pe malul râului, prin cimitir. Primul contact cu Faulkner a avut loc într-o vacanţă de vară. Asta nu înseamnă că americanul e o lectură uşoară. Nici Hemingway nu e prea uşor, cu toate că la o primă lectură mi s-a părut insipid, cu personaje bidimensionale.
Cum spuneam, consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, pentru a putea colinda lumea şi a-i vedea minunile, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.
 În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !
Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici.
 În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi. Mă simţeam împăcat şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze.
Pentru un scriitor, teoretic ar trebui să existe lecturi făcute în interes profesional şi lecturi mai uşoare, de vacanţă. La mine, lucrurile sunt inversate. Citesc cărţi poliţiste în timpul anului şi cărţi mai lungi şi mai dificile în vacanţă. E tributul pe care îl plătesc faptului că am un serviciu foarte solicitant. În vacanţă i-am citit pe Faulkner, Thomas Mann, Dostoievski, Tolstoi, Dino Buzzati, Thomas Hardy, Joseph Conrad. Cu Gogol şi cu sud-americanii lucrurile stau diferit, fiindcă îi pot citi atât în vacanţă, cât şi în vreme ce trudesc la şcoală. Când sunt suprasolicitat, mă odihnesc cu ajutorul lui Raymond Chandler sau al lui Dashiell Hammett.

2. Cu câteva excepţii ( de pildă, Caragiale şi Rebreanu), scriitorul român nu ştie să-şi vândă marfa. Nici eu nu fac excepţie de la această regulă. Căutăm în primul rând să facem impresie bună criticilor, fără să ne gândim la cititorii obişnuiţi. Pe urmele lui Thomas Mann, unii fac teoria învârtitului în jurul propriei cozi. E o tehnică a amânării: relatezi pe câteva pagini un singur gest. Toate bune, dar Mann are sute de personaje, iar la el dilatarea textului este epică, nu o lungire voită, accentuat descriptivă, o aglomerare de obiecte, nerelevantă în plan uman şi estetic. Descrierile excesive sufocă epicul. Cred că există formule norocoase, de epic pur: cărţi foarte valoroase pot fi lecturi plăcute pentru orice cititor. Am încercat să fiu mai simplu în Supraveghetorul şi alte povestiri, unde am strâns mici povestiri de pe blogul meu, scrise pentru toţi cititorii. Rezultatul a întrecut aşteptările, fiindcă volumul s-a bucurat din plin de aprecierea scriitorilor profesionişti.
Ideea e că, scriind pentru toată lumea, vom putea da la iveală cărţi valoroase din punct de vedere literar. Asta am încercat şi în cele două romane pe care le am în manuscris.

3. În vacanţă îmi propun  mai întâi să recitesc anumite cărţi pe care le consider desăvârşite. După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov,  tot ce a scris Gogol,  Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David.