Mulţumesc, RADU ALDULESCU !

Radu Aldulescu este, în opinia celor mai mulţi cititori şi critici literari, cel mai mare scriitor român de azi. Romanele sale de factură dur-realistă îl recomandă ca pe cel mai important creator epic, din literatura română actuală. El este descendentul lui Rebreanu, George Mihail Zamfirescu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban, rămânând definitiv în istoria literaturii române, ca unul dintre marile ei nume.
Se întâmplă că marele Radu Aldulescu îmi face onoarea de a publica o cronică extrem de elogioasă la romanul meu "Gheţarul", în nr. 37 al revistei „Luceafărul de dimineaţă”. Este un text copleşitor şi nu voi putea să-i fiu niciodată îndeajuns de recunoscător, genialului romancier, pentru afirmaţiile pe care le face despre literatura pe care o scriu. Radu Aldulescu şi-a intitulat textul „ Un Kafka autohton”... Ar trebui să sărbătoresc evenimentul. Nu în toate zilele ţi se recunosc meritele într-un asemenea mod... E ca şi cum te-ar lăuda Liviu Rebreanu sau te-ar îmbrăţişa ....Balzac.
Se ştie că la noi este o tradiţie ca, de la o anumită vârstă, scriitorii români să nu mai aibă loc unii de alţii. Se contestă, se detestă, se urăsc, îşi resping scrierile. Vezi cazul lui Eugen Barbu. Mai înainte fusese Arghezi...Şi mai sunt şi alţii... Ciudat, nu-i aşa ? Din acest punct de vedere, Radu Aldulescu este o nobilă excepţie. Mă înclin, îi mulţumesc frumos lui Radu Aldulescu şi îi spun următoarele : Radu Aldulescu eşti, într-adevăr, un mare, incomparabil scriitor şi prin mentalitatea dumitale superioară. Ca şi Eminescu, Caragiale sau Liviu Rebreanu, ai înţeles că într-o literatură este loc pentru toate talentele şi că se cuvine ca un scriitor de mare valoare să recunoască şi talentul sau realizările altora, care scriu într-un mod total diferit de el. Ne-ai dat tuturor o lecţie demnă de un scriitor de geniu...

Ieşirea la bal a lui Cicikov

Am citit cu atenţie scena în care Cicikov îşi face apariţia la balul dat de guvernator şi am comparat-o cu ieşirea în lume a Nataşei Rostova, eroina lui Tolstoi din "Război şi pace". Sigur, anvergura epică a lui Tolstoi este copleşitoare, iar cunoaşterea firii omeneşti de către Lev Nicolaevici, incomparabilă. Totuşi, viziunea grotesc-comică a lui Gogol pare mai modernă. S-ar părea că în istoria literaturii ruse, parodia precede propriul obiect, iar caricatura devansează decentul său model...
Balul înseamnă, pentru Cicikov, momentul în care atinge culmea popularităţii, dar şi secvenţa care marchează începutul, foarte abrubt, al sfârşitului. De ce se prăbuşeşte Cicikov ? Pentru că, om fiind, face greşeli. Îşi arată simpatia puternică faţă de fata guvernatorului, care îi răscoleşte afectivitatea amorţită. Iar celelalte femei nu-i pot ierta personajului acest lucru şi iniţiază o adevărată conspiraţie. Cicikov mai făcuse şi alte greşeli, băgându-şi în plug cu oameni de nimic, precum Nozdriov - care apare şi el la bal şi îl demască pe arivist - sau Korobocika. Prin aceste spărturi făcute în reputaţia lui Cicikov, încep să năvălească nenorocirile, aşa încât el este nevoit să fugă din oraş... Dintr-un ins banal, locuitorii oraşului făcuseră un erou, bazându-se doar pe presupunerea că acesta ar fi... milionar. După ce bunul renume al protagonistului este zdruncinat, "admiratorii" şi prietenii săi ajung să-l considere falsificator de bani şi bandit la drumul mare. Ba chiar îl suspectează că vrea să răpească fata guvernatorului şi că ar fi... Napoleon Bonaparte în persoană... S-ar zice că publicul procedează aidoma unui scriitor cu multă imaginaţie, cam cum era Gogol : umflă enorm lucrurile...
Din text reiese că romanul urma să aibă trei părţi. Partea a două a fost terminată de două ori şi, de fiecare dată, arsă. Prima versiune, în 1845. A doua, în 1852. Gogol a lucrat aproape doisprezece ani la volumul următor, pentra ca, în cele din urmă, să-l pună pe foc. Aş fi dat orice să fi putut citi acel text...
Mă gândesc dacă există vreun scriitor, în toată literatura universală, care ar fi putut scrie o continuare a "Sufletelor moarte", comparabilă cu cea care ieşise de sub pana lui Gogol. Rabelais ar fi putut s-o facă în mod sigur, dar murise de câteva sute de ani. Dar alţii... Poate Cehov ? Poate Flaubert, Kafka sau americanul John Kennedy Toole ? În treacăt fie zis, romanul "Conspiraţia imbecililor" al ultimului este genial.

BLOGUL DE AUR

Am avut bucuria de a primi de la prietenul meu Dan Ioaniţescu - www.rodulpamantului.blogspot.com - acest dar şi îi mulţumesc mult.
Conform tradiţiei, doresc să-l dăruiesc, la rândul meu,cu toată dragostea, următorilor:

www.pantacruel.blogspot.com
www.cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com
www.with7flowersinmyhair.blogspot.com
www.fatadehartie.blogspot.com
www.the80sbabies.blogspot.com
www.georgeadam80.blogspot.com
www.samburedemac.blogspot.com
www.relivoicu.wordpress.com
www.irinacristescu.blogspot.com
www.elvisica.blogspot.com
www.ferestreinfrunzite.blogspot.com
www.hanashi-mashou.blogspot.com


Vă doresc tuturor mult succes şi sper să mă bucur în continuare de prietenia voastră!
Iată câteva reguli pentru a-l dărui şi altora, în cazul în care doriţi acest lucru :

1. afişarea premiului; (copy & add photo);
2. afişarea linkului celui care a acordat acest premiu;
3. oferirea lui catre 10 bloggeri sau cati doriti voi.;
4. informarea bloggerilor prin mesaj.

Gogol sau elogiul nebuniei

Lucian Raicu a scris o carte despre marele scriitor, numind-o, în mod inspirat, "Gogol sau fantasticul banalităţii". Altcineva spunea că unde dă Gogol cu bidineaua, nu se mai şterge...
Aş spune că există un absurd al lui Gogol, diferit de cel al lui Kafka. Exemplific cu două secvenţe din "Suflete moarte", absolut demenţiale.
Cicikov şi-a început suita de vizite la boierii din partea locului, pentru a cumpăra "suflete moarte". Este musafirul lui Manilov, iar acesta din urmă îl îmbie cu...o lulea...
"- Daţi-mi voie să vă ofer o lulea.
- Mulţumesc, nu fumez, refuză Cicikov cu blândeţe şi cumva cu părere de rău.
- De ce ? întrebă Manilov, tot cu blândeţe şi cu părere de rău.
- Nu-s obişnuit, mi-e frică..."
Petruşka, lacheul lui Cicikov, are o adevărată patimă pentru citit. Dar nu orice fel de citit : personajul nostru nu înţelege aproape nimic din ceea ce silabiseşte !
Petruşka este înclinat "spre lectura oricărei cărţi, fără să se oprească asupra conţinutului ei ; îi era totuna dacă dacă citea păţaniile unui erou îndrăgostit, o bucoavnă sau o carte de rugăciuni ; le citea pe toate cu aceeaşi luare aminte. Dacă i-ar fi pus cineva în mână o carte de chimie, s-ar fi apucat să o citească şi pe aceasta. Îi plăcea nu atât ce citea, cât cititul în sine sau, mai bine zis, treaba însăşi a cititului, faptul că, până la urmă, din litere iese totdeauna câte un cuvânt care, de multe ori, nici dracu nu ştie ce înseamnă..."
Asemenea lucruri geniale sunt cu zecile în capodopera lui Gogol. Dar nuvela în care un bărbat se trezeşte dimineaţa şi constată că-i lipseşte nasul ?
Să tot fii nebun, ca Gogol !

O femeie în negru păşind pe un curcubeu. Din jurnalul Succesorului

Frumuseţea este iluminare : un dar de sărbători primit de la Dumnezeu.
Frumuseţea nu poate fi convertită în bani sau în alte valori. Nu poate fi măsurată, vândută sau împrumutată. Nu poate fi distrusă, uitată sau ignorată. Poate fi, temporar, doar maculată.
Un copil loveşte cerul cu o nuia de alun.
Un bărbat visează să zboare, cu aripi de hârtie, peste Kilimanjaro.
Pe munte, zăpada a fost călcată-n picioare de lupii flămânzi.
O femeie în negru păşeşte pe un curcubeu...

Toamna ca un desen în cărbune

Copacii şi-au pierdut frunzele şi culorile. Doar un agud şi doi salcâmi mai păstrează, cu eroism, ceva din verdele verii.
Liniştea cenuşie e contorsionată de un val înalt de spaimă. Fantoma unui bărbat pe care l-am cunoscut mă salută ceremonios. E înţolit cu un costum nou, poartă pălărie şi cravată. Îmi spune că a avut un necaz. Remarc dantura perfectă a omului, de parcă acum se întoarce de la stomatolog. O bătrână cocârjată îi oferă bărbatului o farfurie plină cu compot de dude...
Mă trezesc din somn şi aprind televizorul. Tocmai la timp ca să aud cucul. Pe "Realitatea" se dau "imagini şi sunete" de la Muzeul Teleajenului. Sunt "sunete din natură", precizează reporterul.
Nu vreau să mă gândesc la politică şi la confruntări. Imaginea unei tinere îmbrăcate în negru îmi readuce, paradoxal, lumina în suflet.
Tulpinile arborilor au ajuns nişte linii pe un desen în cărbune făcut de un artist plictisit...

Lumină şi plumb pe Masa Tăcerii

Picături de plumb îmi curg prin vârfurile degetelor. Vârtejuri de lumină îmi înfăşoară cuvintele. Tăcerea noastră e aşezată pe o masă de lemn şi aşteaptă. Cineva vine şi îmi oferă un cornet plin cu seminţe de timp. Mi-aş dori o sfârlează care să se mişte pe deasupra rândurilor mele şi o bufniţă care să stea trează în timp ce eu dorm şi să converseze cu ultima carte pe care o citesc.
Mirosuri şi zvonuri tot mai apropiate de sărbători. Cetină, portocale şi linişte. E prea multă linişte. Nu mai am cui să spun ceva, nu se mai înţelege nimic. Mai este cineva în această peşteră luminoasă ?

"Şi eu sunt cititor..."

Un poet care trăieşte prin Olt mi-a relatat o scenă care mi s-a părut grăitoare pentru oamenii care se bagă unde nu le fierbe oala, socotindu-se datori să pună lucrurile la punct în domenii pentru care nu au nicio competenţă.
- Am auzit că eşti scriitor, i-a spus într-o zi un amic. Dă-mi şi mie să citesc ceva.
Omul nostru lucra într-o instituţie unde erau mai mulţi funcţionari. Nu făcea caz că este scriitor şi căuta să treacă neobservată adevărata sa preocupare. Nu voia să se complice şi se prefăcea, vorba cuiva, că n-a scris niciun vers.
- Bine, îţi voi da un roman de Dashiell Hammett, s-a eschivat el. E foarte interesant şi e uşor de citit. Sau de Raymond Chandler...
- Te prefaci că nu înţelegi, eşti şmecher, a rânjit colegul de serviciu. Eu vreau să citesc ceva scris de tine...
- Nu văd la ce ţi-ar folosi. Sunt un poet plictisitor, scriu mai mult pentru criticii literari şi sunt convins că nu ţi-ar plăcea.
- Asta vedem pe urmă, a zis curiosul.
- Nu pricepi ? Nu sunt interesant pentru tine...
- Aaa, mă consideri prea prost...
- Nu-i vorba de asta, a spus poetul şi a încercat să-i explice situaţia încă o dată însetatului de cultură.
Zadarnic.
Atunci, mi-a povestit tânărul poet, m-am hotărât să-l testez pe proaspătul "cititor", folosind un text care aparţinea unui alt poet. Un gest de laşitate, recunosc. Poezia respectică avea câteva cuvinte cu "p" şi "c".
- E o porcărie fără nicio valoare, spusese amicul, privindu-mă de sus.
- Vrei să spui că nu-ţi place, am zis. E o chestiune de gust... Nu este obligatoriu să-ţi placă...
- Vreau să spun că este un căcat fără nicio valoare.
- Păi, tu stabileşti ce are şi ce nu are valoare ?
- Bineînţeles că şi eu. Şi eu sunt cititor...
- Şi ce poeţi ai mai citit, mă rog ?
- Niciunul, dar citesc ziarele zilnic.
- Şi ce legătură au ziarele cu poezia ?
- Păi, nu e scris tot în limba română ? Iar asta e o însăilare fără nicio valoare..
- De unde ştii tu, mă ? l-am întrebat furios. Ai citit tu ceva despre poezia modernă ? Ai studiat pe Marcel Raymond, Carlos Bousono sau Hugo Friedrich ? Cunoşti operele tuturor poeţilor de azi ? Eşti la curent cu ultimele poetici ? Cum poţi să-ţi dai cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoşti ?
- Uite că îmi dau...
- Află atunci că părerea ta de cretin nu contează.
- Cum adică nu contează ?
- Aşa bine. Nu eşti cititor şi cu atât mai puţin critic literar... Opinia unei babe despre poziţionarea unui observator astronomic nu este luată de nimeni în seamă.
- Atunci de ce mi-ai mai citit rahatul ăla ?
- De prost, am recunoscut ruşinat.
Ştii, mi-a explicat poetul, rareori literatura este înţeleasă ca literatură. Unii fac o lectură morală, alţii o lectură politică sau socială. Cei mai periculoşi sunt însă inculţii şi babele care citesc o carte de valoare din perspectiva unui bun simţ discutabil. Astăzi funcţionează aproape tot atâtea tipuri de bun simţ câte straturi sociale şi câte profesii există. Bunul simţ nu este o perspectivă corectă nici în ştiinţă, nici în artă. De aceea savanţii şi artiştii nu prea au aşa ceva şi par nebuni ghiolbanilor obişnuiţi. Bunul simţ ne spune, de exemplu, că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, când în realitate situaţia este exact opusă... Cam aşa e şi cu valoarea unei opere de artă.
Nae Ipingescu este un cititor de ziare, dar nu înţelege nimic din gazete, deşi "traduce" articolele în limbaj mahalagesc, pentru prietenul său Dumitrache Titircă Inimă-Rea. Spre lauda lui, Nae se străduieşte să priceapă lucrurile într-un mod favorabil autorului. La masă trebuie să stea şi să "mănânce" numai poporul muncitor, din care consideră că face parte şi el. În fond, Nae şi Dumitrache sunt morali şi nu acceptă ca un om să pară onest şi să facă, în acelaşi timp, un lucru reprobabil. "Dacă e patriot, de ce mă atacă la onoarea de familist ? " se înfurie jupân Dumitrache, referindu-se la Rică Venturiano. În trecăt fie spus, personajele lui Caragiale sunt umane, dar dramaturgul a fost pe punctul de a intra în belea cu cei s-au recunoscut în ele. Necazuri au avut, din partea "modelelor" lor literare, Marin Preda şi Sorin Stoica.
Cea mai de jos "lectură" este aceea a unei femei care s-a identificat într-o cunoscută eroină dintr-o nuvelă a lui Agârbiceanu. Aceasta a "înţeles" că autorul râde de oamenii care trăiesc în spaţiul realului... Scriitorul "râde de oamenii sărmani", a spus "personajul" respectiv. O asemenea "interpretare" nu este de tolerat, dacă vrem să rămânem decenţi. Orice cititor trebuie să ştie măcar să deosebească ficţiunea de realitate şi să stăpânească, fără a fi doctori în poetici şi naratologie, noţiuni elementare de teorie literară. Dar, mai ales, să nu fie de rea-credinţă.
De aceea, îmi spunea poetul, când cineva se bagă nepoftit în ciorba mea, dându-şi cu părerea despre ce am scris, îl întreb :
- Ia ascultă, ai citit cutare şi cutare carte ?
- Nu.
- Ai scris în viaţa ta un articol sau ai publicat o scrisoare către Moş Crăciun ?
- Nu.
- Atunci, hai sictir !

Gheorghe Dinică, vagabondul celest

În nemernicia mea de fraier care adună pisici şi câini abandonaţi, care refuză să-i înţeleagă pe aroganţi şi evită să-şi dea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte, voi spune două cuvinte despre Gheorghe Dinică.
Cum spuneam şi pe blogul unui prieten pe care nu l-am văzut niciodată, eram convins că Dinică le va trage clapa mâncătorilor de ştiţi dumneavoastră ce - "ziariştii", realizatorii de emisiuni tv - şi va scăpa cu viaţă. Uite că n-a fost să fie...
Gheorghe Dinică este un actor viu, pentru că în rolurile sale nu a încăput nimic artificial sau forţat. A fost natural sută la sută.
A realizat roluri memorabile.
A căutat să trăiască frumos.
A AVUT PRIETENI ADEVĂRAŢI.
A lăsat amintiri de neuitat.
E puţin ?
Nu, E TOTUL.

P. S. Văd că toată lumea se întrece în a vorbi lucruri despre Dinică. Unii prieteni cântă continuu, pe toate posturile, încă din ziua în care s-a anunţat decesul. Cu riscul de a fi confundat cu cei care caută să tragă oarecari foloase de pe urma actorului, voi povesti o scenă care mi s-a părut luată dintr-o proză scurtă. Proaspăt student, nu făceam atceva, în timpul liber, decât să bat librăriile şi să răsfoiesc noile apariţii, destul de puţine. În preajma Universităţii erau câteva locuri prin care treceam zilnic : o librărie pe Lipscani - "George Coşbuc" -, una pe Bulevardul Elisabeta - "Librăria noastră " ! -, Librăria Eminescu şi cea de lângă Biserica Creţulescu. "Sadoveanu" era mai departe şi treceam mai rar pe acolo, ca şi pe la "Coşbuc", de altfel : de două ori pe săptămână. Când ieşeam de la cursuri, le luam la rând pe celelalte. Prima, Eminescu. Următoarea, Creţulescu. Ieşind din a doua, într-o zi friguroasă de toamnă, am crezut că aiurez sau cineva a dat mai tare un aparat de radio - era un reflex al faptului că la ţară, unde copilărisem, ascultasem zeci şi sute de piese de teatru, putând identifica actorii după voce -, auzind aievea glasul lui Dinică :
- O mică măgărie... I-am spus, dar n-a vrut să mă creadă...
Am întors capul şi l-am văzut pe Dinică pe trotuar,discutând calm cu un alt bărbat. Era îmbrăcat într-un parpalac modest, cam ca al lui Columbo şi în mână ţinea o mărăşească sau un "Carpaţi" aprins... Mi s-a părut atât de natural, de odihnitor, atât de bine integrat în peisajul cenuşiu de toamnă, încât toată încordarea de la cursuri - urmărisem o prelegerea plictisitoare a unui lingvist fără pic de haz - a dispărut...

Estomparea frumuseţii şi nesimţirea românească

Prietenul Pantacruel are iarăşi o idee strălucită, vorbind pe blogul său despre estomparea frumuseţii...
Aşa este. Frumuseţea aproape că a fost ucisă. A supravieţuit în surâsul vreunei domnişoare conştiente de farmecul ei şi neînrobită gândului de a pune mâna pe fraierul care îi va fi soţ... În zborul păsărilor cărora li s-au distrus cuiburile... Într-un spectacol de balet, o expoziţie de pictură şi în paginile unei cărţi de care autorul este încă nemulţumit...
În prieteniile dintre tinerii care mai au puterea de a se entuziasma...
În rest, o maree nămoloasă, groasă şi grasă de nesimţire şi răutate.
Preşedinţia şi Parlamentul se joacă de-a v-aţi ascunselea pe pielea şi buzunarele noastre.
Inşi iresponsabili. Merg la o nuntă în Bucureşti. Pe străzi, obişnuita şi sufocanta aglomeraţie. Câte un derbedeu ne taie calea cu maşina, bătându-şi joc de toate regulile de circulaţie. Nu numai că trebuie să conduci extrem de prudent, dar e necesar să ai şi noroc pentru a scăpa de accidente...
La nuntă, în schimb, e o explozie de frumuseţe. Nişte moldoveni minunaţi, rude ale miresei, dansează neobosiţi şi plini de voie bună. Îmi plac moldovenii. Totdeauna i-am simpatizat. Sunt atât de bogaţi sufleteşte şi de talentaţi. Şi parcă mai puţin meschini decât muntenii mei. Aş fi vrut să am o casă în mahalaua Iaşilor, unde să scriu în linişte...
Rămân cu imaginea lor odihnitoare în minte, căci la întoarcerea de la nuntă, dimineaţa, nu mai circulă maşini conduse de smintiţi...

P. S. Un coleg de serviciu îmi spune că nişte vecini ai lui au fost în această vară la mare, în Bulgaria, unde se puneau la dispoziţia turiştilor cantităţi nelimitate de mâncare şi băutură. Au reuşit să fure câteva bidoane de whisky...
Vor dispărea vreodată setea şi foamea acestui popor ? Şi nesimţirea ?

Toamna într-un oraş fără parcuri. Din jurnalul Succesorului

De câte ori vin în Bucureşti,o fac pentru treburi urgente şi nu rezolv mai nimic din multele probleme pe care le am. Dacă aş fi un străin care vizitează pentru prima dată oraşul, probabil că aş fi înspăimântat. Văd aievea tristeţea, dezamăgirile şi spaimele curgând pe străzi, într-un fluviu leneş, dens, cleios şi întunecat. Şi parcă sunt din ce în ce mai puţini copaci. Mă întreb cum ar arăta toamna într-o urbe fără parcuri şi fără copaci.
Din nou, tema timpului.
În ecranizarea "Ghepardului" lui Lampedusa, Visconti este magnific. ( În treacăt fie vorba, Alain Delon a avut şansa de a juca în câteva filme mari. ) Sunt câteva scene memorabile. Dansul lui Don Fabrizio ( Burt Lancaster ) cu Angelica ( Claudia Cardinale )este cântecul de lebădă al prinţului... Un bărbat frumos şi puternic care nu a avut niciodată parte de o femeie frumoasă... Când aceasta apare, este inaccesibilă, fiindcă face parte din altă generaţie şi îi este destinată nepotului Tancredi. Momentul când Fabrizio de Salina are, în faţa oglinzii, revelaţia că este bătrân m-a impresionat. Este cutremurător să constaţi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, că ai devenit o ruină. Nu starea de spirit decide asta, ci aspectul fizic pe care timpul nemilos îşi lasă "ghearele" de ghepard veşnic flămând...