miercuri, 1 mai 2019

Roşu şi albastru. O povestire


                                             Roşu şi albastru
                                              Pentru Marin Neagu, Valentin Emil Muşat şi  Marius Bădiţescu
       Alergase toată noaptea după un văl roşu, străveziu, care plutea prin aer. Uneori îl prindea şi atunci se desprindea de pământ şi zbura, fâlfâind din mâini şi înălţându-se zeci de metri. Privind în jos, putea simţi durerea căderii. Prindea vălul şi acesta se transforma într-o fată care alerga pe câmp, sub umbra lui, care o urma cu insistenţă. În câteva rânduri a atins-o şi i-a simţit carnea tare sub vălul subţire, dar ea a râs şi a scăpat, fugind şi zburând mai departe. Băiatul şi fata pluteau tot mai sus, apoi el se prăbuşea, însă vălul îl urma şi el se salva, apucându-se cu mâna de ţesătura subţire, luminând purpuriu.  Ajunsese cu umărul aproape de pământ şi simţi izbitura mult mai puţin dureroasă decât se aşteptase. Dar nu! Era mâna tatălui său care îl scutura cu blândeţe:
─ Scoală, că se face târziu!
În curte, vânătorii se adunaseră deja. Ţineau în mâini câte o ceaşcă mare, plină cu ţuică. O dădură pe gât, apoi tatăl băiatului le mai turnă un rând.
─ Atât! E destul, spuse unul dintre ei şi, ca la un semnal, bărbaţii duseră ceştile la gură şi înghiţiră cu lăcomie.
Se urcară apoi în căruţa care aştepta la poartă. Vizitiul îşi pierduse răbdarea şi , după ce gâlgâise şi el dintr-o sticlă, dădea ocol căluţului alb, să vadă dacă harnaşamentul e bine aşezat. Tatăl său rămase în urmă apoi veni şi el fuga şi se aruncă în spatele căruţei, emanând un miros de alcool dospit peste noapte în stomac şi-n plămâni. Pământul era tare, îngheţat de frigul lui noiembrie, iar roţile de lemn ale căruţei bocăneau prin gropi ca nişte ciocane mânuite de un tinichigiu. Lungit pe o şubă din piele de oaie, băiatul simţea că îl ia somnul. Pe retină îi rămăsese peticul roşu după care fugise noaptea. Se trezea în răstimpuri şi un petic roşu îi dispărea la coada ochiului stâng. I se păru că-l aude pe un vânător zicând:
─ S-au înmulţit vulpile.
Altul mormăi:
─ Cam aşa ceva.
Erau patru, dacă-l punea la socoteală şi pe tatăl său, care nu trăgea decât în mistreţi. De Ignat, bătrânul îşi lua puşca, o încărca, se ducea în coteţul porcului, săruta animalul şi, plângând, îl împuşca.
─ Nu împuşcăm vulpi, zise starostele, un bărbat înalt, uscat, cu părul şi mustaţa albe. Avem destui purici şi aşa.
Nici nu-şi ocupaseră vânătorii poziţiile, că un iureş roşu trecu prin faţa lor. Zeci de vulpi fugeau către râu, scheunând. N-apucară să se frece la ochi, că alte vulpi înroşiră peisajul care deveni de nerecunoscut.
─ Atenţie, strigă starostele. Voi trage două focuri la verticală, să le sperii.
Şi peisajul se limpezi. Oamenii porniră în urmărirea iepurilor şi a mistreţilor. Când şi când, câte unul se oprea, se apleca şi zicea:
─ Un iepure mare. A luat-o încolo.
Sau:
─ Un mistreţ. Îl lăsăm deocamdată.
În răstimpuri se auzea bubuitul armelor. Băiatul văzu un animal care se prăbuşise în tufişuri şi se îndreptă într-acolo. Se apropie şi urechea îi fu asaltată de văietăturile unei fiinţe omeneşti:
─ Aaaaah! Ooooof! Ooooof!
Văzu o vulpe care incendia un lumiş cu roşul ei. Băiatul se sperie rău, făcu stânga împrejur şi o luă la fugă în direcţia inversă. Nu le spuse nimic celorlalţi.
Când lumina se împuţină, vânătorii puseră vânatul în căruţă. Erau nouă iepuri şi o vulpe.
─ P-asta cine a împuşcat-o? întrebă starostele.
Nimeni nu trăsese în vulpi şi toţi păreau miraţi. O puseră la fundul căruţei şi porniră către casă. Era frig, îngheţaseră toţi şi după ce taică-său aranjă animalele pe o sârmă întinsă în curte, puse ţuică la fiert, într-un tuci. Adăugă şi zahăr şi înteţi focul sub vasul rotund. Puse un capac, iar când ţuica dădu în fiert, mai aşteptă câteva minute, apoi le dădu tovarăşilor de vânătoare câte o cană cazonă şi îi invită să se servească. Suflau în cana fierbinte şi beau toţi, însetaţi, cu mâini tremurânde.
─ Mai fierbe un tuci, zise unul şi tatăl său se execută.
Apoi unul zise cu un glas care trăda suferinţa:
─ Adu, bă, un iepure să-l frigem, că mi-e foame rău.
Tatăl său luă un cuţit şi dispăru. După câteva minute apăru ţanţoş, cu animalul jupuit.
Leorpăiră şi al doile tuci de ţuică şi acum trăgeau din animalul fript pe jar. Băiatul apucă o bucată şi văzu că era o carne tare ca lemnul şi iute ca ardeiul.
─ Trebuie că iepurili ăsta a fost bătrân, nu glumă, zise un vânător. Apoi plecară, rămânând să împartă iepurii a doua zi.
Băiatul se aruncă pe pat şi căzu într-un somn de plumb.
Când se trezi, era aproape miezul zilei, iar tatăl său era plecat. Ieşi în pragul uşii, întinzându-şi oasele. Pe sârma de rufe, iepurii erau aliniaţi pe sârmă. Blana vulpii era puţin mai departe, fluturând uşor pe fundalul cerului albastru, de toamnă târzie.


marți, 30 aprilie 2019

Lecturi de vacanţă. Răspunsuri la o anchetă literară


1. Primele mele lecturi s-au consumat într-o vacanţă de vară. E foarte importantă cartea cu care începi. Mi s-a refuzat magia lecturii de câteva ori. Încercasem să citesc Şarpele cu pene de D. H. Lawrence şi nu reuşisem. Am citit cu poticneli Ion de Rebreanu, dar era clar că nu ştiam să-mi aleg cărţile. Am citit apoi Aventurile lui Tom Sawyer şi uşa către marile lecturi mi-a fost deschisă. O vreme citeam doar în vacanţă, fiindcă în timpul şcolii aveam multe teme de făcut şi nu-mi rămânea timp pentru altceva. Citeam revista Cutezătorii, care conţinea benzi desenate, dar şi creaţii ale copiilor teribili de atunci, Liviu Papadima şi Vasile Poenaru. Încet-încet i-am făcut loc şi lui Alexandre Dumas, alături de Cutezătorii şi de publicaţiile sportive. Aveam cursuri după-amiază. Seara îmi pregăteam, până spre ziuă, temele, apoi a doua zi citeam până la amiază. Iarna nu prea citeam, pentru că mergeam la săniuş, dar vara o făceam aproape tot timpul, exceptând momentele de după-amiază când înotam în râul Jirnov. Citeam acasă, prin poieni înflorite – ah, ce frumos miroseau florile de lavandă! -, pe malul râului, prin cimitir. Primul contact cu Faulkner a avut loc într-o vacanţă de vară. Asta nu înseamnă că americanul e o lectură uşoară. Nici Hemingway nu e prea uşor, cu toate că la o primă lectură mi s-a părut insipid, cu personaje bidimensionale.
Cum spuneam, consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, pentru a putea colinda lumea şi a-i vedea minunile, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.
 În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !
Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici.
 În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi. Mă simţeam împăcat şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze.
Pentru un scriitor, teoretic ar trebui să existe lecturi făcute în interes profesional şi lecturi mai uşoare, de vacanţă. La mine, lucrurile sunt inversate. Citesc cărţi poliţiste în timpul anului şi cărţi mai lungi şi mai dificile în vacanţă. E tributul pe care îl plătesc faptului că am un serviciu foarte solicitant. În vacanţă i-am citit pe Faulkner, Thomas Mann, Dostoievski, Tolstoi, Dino Buzzati, Thomas Hardy, Joseph Conrad. Cu Gogol şi cu sud-americanii lucrurile stau diferit, fiindcă îi pot citi atât în vacanţă, cât şi în vreme ce trudesc la şcoală. Când sunt suprasolicitat, mă odihnesc cu ajutorul lui Raymond Chandler sau al lui Dashiell Hammett.

2. Cu câteva excepţii ( de pildă, Caragiale şi Rebreanu), scriitorul român nu ştie să-şi vândă marfa. Nici eu nu fac excepţie de la această regulă. Căutăm în primul rând să facem impresie bună criticilor, fără să ne gândim la cititorii obişnuiţi. Pe urmele lui Thomas Mann, unii fac teoria învârtitului în jurul propriei cozi. E o tehnică a amânării: relatezi pe câteva pagini un singur gest. Toate bune, dar Mann are sute de personaje, iar la el dilatarea textului este epică, nu o lungire voită, accentuat descriptivă, o aglomerare de obiecte, nerelevantă în plan uman şi estetic. Descrierile excesive sufocă epicul. Cred că există formule norocoase, de epic pur: cărţi foarte valoroase pot fi lecturi plăcute pentru orice cititor. Am încercat să fiu mai simplu în Supraveghetorul şi alte povestiri, unde am strâns mici povestiri de pe blogul meu, scrise pentru toţi cititorii. Rezultatul a întrecut aşteptările, fiindcă volumul s-a bucurat din plin de aprecierea scriitorilor profesionişti.
Ideea e că, scriind pentru toată lumea, vom putea da la iveală cărţi valoroase din punct de vedere literar. Asta am încercat şi în cele două romane pe care le am în manuscris.

3. În vacanţă îmi propun  mai întâi să recitesc anumite cărţi pe care le consider desăvârşite. După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov,  tot ce a scris Gogol,  Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David. 




duminică, 7 aprilie 2019

Peştişorii de aur. Scrisoare domnului Van Gogh

 5 august, 2005
        
         Azi am văzut, domnule Van Gogh, un stol de corbi. Nu ştiu dacă se îndreptau spre vreun lan de grâu sau erau în căutarea unor stârvuri. I-am mai zărit şi cu alt prilej. De câte ori îi văd, mă gândesc la dumneavoastră. Ştim amândoi că nu sunt corbi adevăraţi, cu gheare şi pene, cu croncănit aspru şi o foame veşnic nestinsă. Şi ştie, de multă vreme, toată lumea : sunt numai gândurile dumneavoastră pe care ni le-aţi lăsat pe nişte tablouri şi care traversează uneori cerul verii. Sunt corbi din altă lume. Mă gândeam însă la galbenul soarelui, care colorează grânele pictate de dumneavoastră şi la galbenul aurului din pungile negustorilor care nu voiau sau nu îndrăzneau să vă cumpere tablourile. Ei ştiau de atunci ceea ce noi intuim acum : lumina nu se poate cumpăra. În ceea ce mă priveşte, vreau să cred un lucru : niciodată, sub nicio formă, nu aţi fi vrut să vă vindeţi tablourile. Ce forţă supradimensionată, ce taifun lăuntric v-a făcut să pictaţi, în câţiva ani, sute de tablouri ? Câte unul pe zi. Hieronymus Bosch a realizat toată viaţa numai şapte pânze. Mă gândesc că uneori ochii dumneavoastră vor fi obosit de atâtea vârtejuri de culori vii, dureroase. Ca şi ai lui Klimt, de altfel, care compunea simfonii cromatice. Îmi imaginez cum veţi fi stat pe o prispă răcoroasă sau sub un umbrar din Arles, aşteptând să treacă Apocalipsa. Poate de aceea, mai târziu, aţi plecat la Auvers, unde bătea puţin vântul şi lumina era mai îndurătoare. Prietenul dumneavoastră, Gauguin, a ales o altfel de fugă. A încercat să ucidă cu alcool sifilisul care îi ardea creierul. Pe urmă şi-a ascuns disperarea, strângând în braţe trupuri de femei tahitiene, ciocolatii. El era mult diferit de dumneavoastră, făcând parte, alături de Pablo Picasso şi Modigliani, din grupul sublimilor aroganţi ai artei universale. Ei optaseră pentru masca indiferenţei şi a cruzimii. Îşi permiteau să picteze cai verzi sau femei cu gâturi interminabile, fără teama că mitocanii ar putea râde de creaţia lor. Picasso, cel puţin, a dus ignorarea anatomiei, a proporţiilor şi a perspectivei până la bătaie de joc. Dumneavoastră aţi simţit că nu se poate trăi fără iubire, dar se poate supravieţui, imaginând iubirea. În absenţa iubirii nu poate exista decât singurătatea. Şi singurătatea este o formă a morţii. Cum am putea să o învingem pe cea cu straiul cernit ? Invocând violent culorile, într-o nouă Geneză, cu sori rotitori, născându-se în noapte sub privirile noastre, în forme flamboiante care închipuie cel mai teribil strigăt al vieţii, cel mai tulburător cântec împotriva morţii. Timpul, asta e problema. Au simţit-o toţi artiştii din lume şi au încercat să-l îmbuneze. Aureliano Buendia, care este unul dintre chipurile lui Marquez, fabrica la nesfârşit nişte peştişori de aur, îi retopea şi tot aşa. Se vede că şi el era fascinat de galben. Să fie aceasta culoarea secundelor, orelor şi anilor ? Sau a exasperării? Găsise legendarul colonel o soluţie ? Greu de spus. Peştişorii lui vor fi supravieţuit pe undeva, căpătând o nouă viaţă, ca şi tablourile dumneavoastră, care se vând acum pe munţi de aur. În poveşti, peştişorul de aur este cel care îţi îndeplineşte dorinţele, dar dumnevoatră, în scurta existenţă pe care aţi petrecut-o printre noi, nu aţi avut niciodată norocul de a întâlni aşa ceva, nu-i aşa ? Şi nu aţi găsit nici femeia care să vă călăuzească, precum un far, deplasarea pe talazurile amare ale propriului suflet. Femeia pentru care să pictaţi şi să reinventaţi lumea.  Nu este o ironie a sorţii ? De ce atunci când vrei să dăruieşti cuiva ceva frumos, trebuie să plăteşti destinului un impozit atât de mare ? Chiar să aibă totul un preţ ? Mă întreb uneori cât de acut aţi simţit solitudinea atunci când v-aţi tăiat urechea. Totuşi, nu vreau să cred că arta se naşte din suferinţă. Sau numai din suferinţă. Se naşte şi din iubire. Ştiu de la Sfântul Apostol Pavel. Din prea multă iubire neînţeleasă. Într-un fel sau altul, tot ce este frumos se iveşte din dragoste.
       E lună plină. Acum aţi aflat ce necunoscuţi stranii scoate din noi astrul nopţii. Aţi urcat în cămăruţa aflată deasupra cafenelei, pistolul tocmai vi s-a descărcat în piept, pipa e stinsă şi rece, iar dumneavoastră aşteptaţi calm, în întuneric.
                                                                                                

O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban


Stimate domnule Anton Holban,
Istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul "Ambigen". Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul "Jocurile Daniei", din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral  şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, "Oameni cu joben", - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat. Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul "Poveste de iarnă" .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică. Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote.
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile.

sâmbătă, 6 aprilie 2019

Călugărul Negru. Synopsis



         Romanul evocă o lume care trăiește în civilizația textului.  Tema ar fi magia Cuvântului sacru, creator, și impactul pe care îl are în existența noastră cuvintele vulgare, ordinare, pe care le folosesc toți oamenii. De fapt, e o înșelare  a destinului cu ajutorul Textului.
        Prima parte a romanului, Sărbătoarea Călăului, are opt capitole. Un tânăr îndrăgostit de o colegă de liceu e marcat puternic de acest sentiment și merge să petreacă o vacanță în orașul de pe malul mării, unde făcuse școala împreună cu fata.  Tânărul se numește Oreste Șerbănescu.
            Oreste locuiește câteva zile la hotel, dar, la un moment dat,  este confundat de un arheologul Erhan  cu băiatul dispărut al unui prieten din oraș. Localnicul cu care seamănă personajul principal se numește Oskar Omer, iar Oreste, amețit de băutură și de afecțiunea noilor săi prieteni, intră în pielea lui Oskar din inerție și din lipsa unor perspective de viitor.  Personajul începe să trăiască acum după un alt text. Locuiește acum la presupusul său unchi, un surd uriaș, preocupat să dea gata mâncărurile pe care bătrâna sa soție i le pregătește fără oprire. Hrana bună îl face pe bătrân să aibă dese accese de priapism.  Oreste / Oskar nu o întâlnește pe Ioana, ci pe o localnică, Sevghin Omer, copie identică a Ioanei. E încă un semn că Oreste / Oskar trăiește în alt text, după alt scenariu, diferit de cel care i se hărăzise de Creator. „ Venisem în urmărirea unui cuvânt…  Aveam să dau însă, aici, de alte nume și de alte cuvinte”, mărturisește el.
          Șeful lui Oreste , poreclit Attila, scrie poezii în cinstea amantei sale și i le recită acesteia în birou, în pula goală. El își regulează subordonatele după modelul, istoric și livresc, al tatălui lui Armand Călinescu, care își dezvirgina toate supusele și le înzestra cu avere, când ele se căsătoreau. Un oarecare Teodorescu, amic cu personajul principal,  se deghizează în Vlad Țepeș și îi atrage pe turiști.  Pytia, nebuna orașului, vinde la colțul străzii minerale care îi dau protagonistului niște vise ciudate. În cea mai importantă piață a orașului este amplasată o sculptură, Ochii lui Allah, care îi intimidează și îi pune pe fugă pe toți locuitorii, în așa fel încât piața rămâne pustie. Parcurile și zonele mărginașe ale orașului sunt bântuite de un mongol înalt și bărbos care violează fetele și femeile. Bărbatul are o sculă imensă, în formă de obuz, iar în timpul actului sexual se transformă într-un iepuroi uriaș care lucrează cu o viteză uluitoare.Ideea e că acțiunea romanului se desfășoară la granița dintre lumi, în zona părelnică unde viața se află în imediata apropiere a morții.
         În oraș se petrec lucruri stranii. O mulatră numită Tehura, vecină cu familia la care stă acum Oreste / Oskar, îi tratează pe bolnavii din oraș -  și în special pe primar -  cu lecturi care au efecte miraculoase. Oamenii se pun pe picioare și încep să prospere într-o manieră nemaivăzută. Periodic, toți bărbații cad bolnavi, la pat, iar Tehura nu mai prididește să le citească din cărțile ei. În fiecare seară, Oskar își hrănește pisicile, citește din autori faimoși – Dostoievski, Cehov, Platonov, Gogol - și introduce capul într-un șifonier pe care îl păstrează din copilărie. Când deschide șifonierul, îl revede pe băiețelul de odinioară în diferite ipostaze. Înainte de culcare, personajul citește, pe mail, mesajele de inițiere pe care i le trimite Ni Ma, femeia misterioasă, pe care nu o cunoaște și care l-a salvat de la moarte prin puterile ei spirituale. Oskar constată că este urmărit de doi necunoscuți și e nevoit să suporte teroarea instituită de Attila la serviciu.
       În romanul Iosif și frații săi de Thomas Mann, Oreste / Oskar găsește începutul unui eseu despre Casa Esterei, o organizație misterioasă, cu rădăcini în antichitate, care are menirea de a-i pedepsi pe bărbații care comit abuzuri față de femei. Eseul vorbește despre existența unui manuscris / pergament misterios care modifică viața celui care îl citește sau scrie în el. Pergamentul a fost în posesia unor mari oameni, inclusive scriitori.
        În oraș începe Sărbătoarea Călăului, o variantă a sărbătorii Țapului Ispășitor. Primarul, domnul Rusos, a cărui carte preferată era Rodul pământului, organizează anual zilele orașului, după un scenariu care amintește de mitul Țapului Ispășitor. E materializarea unui text arhetipal care nu este prezentat ca atare. De Sf. Ilie se desfășoară concursul pentru ocuparea postului de Călău al Orașului. Este decretată Ziua Porcului, se mănâncă și se bea peste măsură. Următoarea zi este a Țapului. Sunt numiți trei judecători dintre cei mai nesimțiți mâncăi și bețivani din ziua precedentă, iar aceștia îl numesc pe Virtuos, vinovatul de serviciu, în persoana cizmarului Picioruș. Se aruncă toate păcatele asupraVirtuosului, care este condamnat la moarte, dar în locul său este sacrificat un ied.  Prin intermediul lui Sevghin, Oskar îl cunoaște pe Richard Simionescu, o copie fidelă a lui Richard Gere. E și acesta un semn că personajul trăiește în locul altcuiva. Ricky este paznic de far și îi arată lui Oreste / Oscar un Magazin al diavolului. În glumă, eroul îi cere lui Ricky  speranță, o viață bogată în evenimente și puțin noroc. I se dau toate fără niciun ban, în virtutea faptului că este prietenul lui Sevghin. Ricky îi mai oferă protagonistului o carte legată în roșu, „singurul roman scris de Cehov”, dar, probabil, manuscrisul misterios despre care era vorba în eseul dăruit Căpcăunului. Ricky pare un mediator între lumi, un Charon care îl trece pe erou Acheronul.
 Chiolhanurile continuă,  pentru că urmează Ziua Peștelui. Printr-o intervenție misterioasă, Oreste / Oskar este transferat la Biblioteca Orășenească, unde îl are ca șef pe Toma Vasiliad, un fost combatant în războiul din Afganistan. Acesta e alt tip de șef : povestește, dă sfaturi, face planuri și îi lasă lui Oskar mult timp liber. La un moment dat, Vasiliad îi spune lui Oreste / Oskar că orice acţiune trebuie să fie făcută în cunoştinţă de cauză, după anumite lecturi.
          Ricky îl duce pe Oreste / Oskar la un palat situate în afara orașului și îi prezintă șapte prieteni care formează o organizație ocultă : Elțân, Nixon, Clinton, Gorbaciov, Kennedy, Putin și Azavel. Ricky însuși este numit de tovarășii săi  Savonarola.  Cei  opt îi spun lui Oreste / Oskar că formează un club al justițiarilor și se interesează de unde a aflat el de ei. Justițiarii cred că Oreste / Oskar a scris eseul înmânat Căpcăunului.  Bărbații îi oferă lui Oreste  / Oskar unul dintre cele trei posturi de secretar ale Fundației în care vor să transforme clubul. Oreste / Oskar acceptă.
          Odată cu Noaptea Dropiei și a Zimbrului cu care se încheie zilele orașului. E un fel de carnaval în care femeile poartă costume și măști de pasăre și animale, iar bărbații sunt deghizați în în păstori, cavaleri, prinţi, regi şi oameni ai cavernelor. Ceremonialul reia vânătoarea primordială, a întemeierii, întâiul gest civilizator pe care descălecătorii l-au săvârşit pe pământurile virgine ale neamului românesc. E fecundarea originară făcută primul vânător-prinţ asupra firii originare. Mascații beau și se urmăresc prin pădure. Oskar urmărește o dropie albă și are impresia că este urmărit, la rândul său, de doi cavaleri și un om al cavernelor. Oreste / Oskar este lovit în cap și se prăbușește în nesimțire. Se trezește la palatul noilor săi prieteni și vede că în ziare se anunțase că fusese ucis cu bâta, în pădure, alături de alte trei victime : Liviu Birtaşu ( Attila ! ), Şeitan Ticulescu şi Mielu Pepenescu . Ultimii doi sunt un ziarist și un paparazzo care căutau subiecte de scandal. Oreste / Oskar e nevoit să se dea la fund.
 Partea a doua se numește  Călugărul Negru și este un fel de jurnal al perioadei petrecute de Oreste / Oskar pe munte, într-o cabană izolată, un fel de spațiu de acces către alte lumi.  Acolo  își ia cu el șifonierul din copilărie și continuă să primească mesaje de inițiere de la Ni Ma.   
           În afara orașului, Erhan face descoperiri peste descoperiri. Oskar deschide cartea primită de la Ricky și găsește povestea unui om care citește un fel de carte care nu are sfârșit. Îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Într-un pasaj, personajul, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar semăna cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această femeie care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. Eroul citește o carte în care personajul principal citește el însuși o carte. „Poate că în cartea pe care o citea ăla mai era unul care citea o carte. Și tot așa, la nesfârșit.”, se gândește el.
           La un moment dat, Oskar deschide un volum de povestiri de Cehov și recitește legenda Călugărului negru, din povestirea cu același titlu. În paralel, în manuscrisul lui Ricky, Oskar citește că personajul numit Călugărul negru a existat în realitate și s-a întâlnit cu oameni importanți, printre care câțiva mati scriitori. Erhan continuă să facă descoperiri arheologice senzaționale. Sculptura Ochii lui Allah este furată de pe soclu și este arestat, ca suspect, Mehmet, soțul Tehurei.
     Pe munte, Oskar îl cunoaște pe Sordoni, un fermier ciudat și dă peste câteva familii nobiliare reintrate în posesia pământurile strămoșești. Oamenii sunt organizați într-un fel de falanster. Petrece o noapte la ei.
      Erhan descoperă palatal și mormântul unui mare han mongol. Cei opt îl vizitează pe Oskar la cabană și îi vorbesc și ei despre Călugărul negru. Îi confirmă și ei că acesta există. Îi dezvăluie că el, Oskar, este Succesorul, adică alesul căruia Călugărul îi va înmâna, la solstițiul de iarnă, un pergament în care este scrisă istoria pe următoareasută de ani. Organizația celor opt, un fel de Casă a lui Solomon, corectează erorile făcute de Casa Esterei. Misiunea lui Oskar va fi să primească din mâinile călugărului neprețuitul pergament.
        Între timp, orașul se bucură de o prosperitate fără precedent. Compania Petrolieră de Sud ajunge la profituri scandaloase.  Clinton și Nixon îi aduc lui Oskar un motan.
Prietenii îl scot pe Oskar în oraș, unde ei au un local, Curcanul sălbatic, în care cei opt reușesc să obțină informații care îi interesează, folosind anumite tertipuri. În drum către palat, justițiarii îi pedepsesc crunt pe niște violatori, îl bat pe un intelectual și îi dau bani pentru a-și îmbunătăți traiul. De asemenea, e bumbăcit un patron de magazin care își abuzează angajatele.
     La palat, cei opt au amenajat o pușcărie în care sunt închiși politicieni, violatori, profesori, medici, polițiști și șefi care sunt mai mult sau mai puțin culpabili. Lui Oskar i se prezintă spectacolul unui flagrant și al torturării unui medic, profesor universitar, devenit senator și ministru. Acesta este surprins în timp ce încearcă să abuzeze de o tânără pe care o consultă la domiciliu. Este dus la palat și judecat.  În timp ce cabana de pe munte este un Purgatoriu, palatal foștilor președinți este o imagine a Infernului.
    La televizor se anunță că tezaurul descoperit de Erhan a fost furat de niște călăreți medievali. Oskar află că el însuși este dat în urmărire generală, cu numele său adevărat, Oreste Șerbănescu, pentru crimă și impostură.
      Bine afumați, justițiarii-demoni îl vizitează din nou pe Oreste / Oskar, iar Azavel îl numește oficial pe tânăr Succesorul Călugărului Negru. Azavel îi explică gazdei că în nopţile de echinocţiu sau de solstiţiu, Călugărul Negru îşi face apariţia în diferite părţi ale lumii şi transmite Cartea Vieţii unui Ales. La solstiţiul de iarnă, Călugărul va veni pe marginea lacului din vârful muntelui. Oreste / Oskar va urca sus , la solstițiul de iarnă, pentru a-l întâlni.
       Mongolul-iepuroi își face din nou apariția în preajma orașului,  într-o troică încărcată cu femei, iar arheologul Erhan îl vede. Mehir, șeful comunității din munți, îi vorbește lui Oreste Oskar despre Hristos și îl inițiază în lectura Bibliei.
Clinton și Kennedy îl mai iau o dată pe Oskar la plimbare prin oraș. La palat, vinovații au fost pedepsiți și pușcăria desființată. Comunitatea continuă să prospere.
Clinton îi dă lui Oreste ultimele indicații legate de întâlnirea cu Călugărul. Eroul încearcă să răsfoiască manuscrisul primit de la Ricky-Savonarola, dar constată  că nu mai poate citi : „Apoi m-am apucat să răsfoiesc din nou manuscrisul misterios, dar n-am putut citi niciun rând. Nu mai înțelegeam nimic.  Prea multe cărți. Cărți în cărți. Cărți din cărți. Cărți peste cărți, cărți oglindite în alte cărți.”
     Întâlnirea cu Călugărul are loc, dar Oreste / Oskar își pierde cunoștința și nu primește nimic. Călugărul Negru și-a dat seama, probabil, de impostura lui Oreste. Cei opt sunt ei înșiși niște impostori care au jucat la cacealma cu El și au pierdut.  Oreste / Oskar nu simte că s-a întâlnit cu miracolul și află că manuscrisul pe care urma să-l primească este unul al Puterii. Ideea e că nu numai realitatea se transformă într-o narațiune, ci și poveștile pot învia, se pot îmbrăca în hainele vieții, așa cum Cuvântul Lui a creat Universul. Cei opt se declară ca fiind niște artiști ambulanți care schimbă soarta oamenilor. Ei cred, ca și Oreste / Oskar, în cuvinte. Ei spun :„ În lumea în care ne aflăm acum, cuvintele sunt stăpâni de drept. Lumea a fost creată prin Cuvânt. Acum este mereu recreată prin cuvinte. Gândim în cuvinte și după aceea acționăm. Ne mișcăm după cum sunt așezate vorbele în propoziții. Ca și banii, cuvintele nu au stăpân. Ele înrobesc lumea. ” Cuvintele însă, ca și banii, și-au trădat menirea sacră și au trecut de partea prostovanilor. Fiind un om obișnuit, Oreste / Oskar va rămâne cu vila de pe malul mării și cu banii celor opt. Cuvintele creează toate lumile posibile, dar  îi și salvează protagonistului viața.
      După ce demonii pleacă,  toate firmele din oraș, în frunte cu Compania Petrolieră de Sud, dau faliment și nouă oameni de afaceri se sinucid. Printre ei se află domnul Rusos, tatăl lui Sevghin.
     Eroul petrece sărbătorile de iarnă în singurătate. Ajunge la concluzia că nu va trebui să termine niciodată de citit cartea primită de la Ricky, adică să procedeze exact ca personajul din op.  Oreste / Oskar se îmbogățește peste neașteptate și cumpără întreg orașul. E senator, respectat și admirat. Îi revede pe stradă, din mașină, pe Erhan, Haraminu și Pitic, cei care îl confundaseră cu adevăratul Oskar și îl vârâseră în întreaga poveste. Trece și pe la presupusul său unchi, unde locuise o vreme, dar acesta nu-l recunoaște și spune că nepotul său nu a locuit niciodată acolo.
   Căpcăunul dispare, iar Gușteru, pe care eroul îl vizitează și cu care se cinstește din belșug, spune că farul este dezafectat de mai mulți ani.
     Urcat pe tumulul pe care se află vechiul far, Oreste / Oskar se gândește la Ioana, fata de care fusese îndrăgostit. Nu e decis dacă se va întoarce la existența din trecut sau își va continua viața prosperă. Este prins undeva, între lumi.




Humbert Humbert la psihanalist : Lolita este america văzută de un impostor



      
   La început a fost fascinația pentru geniul și posibilitățile artistice ale lui Nabokov : strălucitor, unic, plin de revelații. Se întâmplase să recitesc mai multe capodopere ale literaturii universale și am rămas uimit de diferența de forță artistică existentă între Nabokov și, să zicem, Canetti. Ultimul mi s-a părut șters, modest prin comparație cu rusul, dar norocos în a nimeri, o dată în viață, o viziune uimitoare și niște personaje unice.
    Pe urmă m-a captivat evoluția lui Humbert Humbert. El este un rătăcit sau un impostor. Nu-și cunoaște ori își ascunde originile. Când se prezintă, spune că este fiul unui elvețian ”de origine incertă” și al unei englezoaice care moare timpuriu, fără să lase, în aparență, urme adânci în existența copilului. Originea incertă și moartea mamei ar putea indica absența unui leagăn matern, al unei patrii abandonate în împrejurări nefericite. În primii ani, Humbert este un copil răsfățat și dominat de obsesii erotice. Prima sa iubită este serafică, iar lucrul acesta îi trezește  puternicele instincte sexuale, iar acuplarea pe o plajă, la o vârstă incredibil de fragedă, este împiedicată de niște martori vulgari și zgomotoși. Ulterior Humbert are intuiția nimfetei, a Lolitei, copila inocentă și demonică, încarnată mai târziu, în mod desăvârșit, în Dolores Haze. Este oare Lolita o rusoaică, spiritual vorbind? Da și nu. Inocența, grația, feminitatea și demonismul sunt categoric rusești. Vulgaritatea, caracterul pervers și sexualitatea debordantă vin de peste ocean. Nu orice fetiță este o Lolită și nu orice adult o simte pe inocenta-demon :”Trebuie să fii artist sau nebun, o ființă posedată de o infinită melancolie, cu o bulă de otravă fierbinte în viscere și o văpaie supersenzuală arzând permanent în delicata coloană vertebrală ( oh, de câte ori te vei umili și te vei ascunde! ) ca să distingi dintr-o dată, după semne inefabile - conturul vag felin al pomeților, suplețea unui membru acoperit de puf și alte indicii pe care disperarea, rușinea și lacrimile de duioșie îmi interzic să le enumăr - micul și fatalul demon printre copiii normali. Ea stă acolo neștiută de ceilalți, ea însăși ignorându-și fantastica putere.” ( Vladimir Nabokov, Lolita, Polirom, 2003, pag. 23) Actul sexual întrerupt în copilărie face din viitorul bărbat un pedofil. Pentru a-și motiva înclinațiile perverse, Humbert pune la bătaie o erudiție demnă de respect : ”Bătrânii Lepcha, în vârstă de optzeci de ani, se împreunează cu fete de opt ani și nimeni nu se mai formalizează. La urma urmelor, Dante s-a îndrăgostit nebunește de Beatrice, fetișcana sclipitoare, fardată și grațioasă, îmbrăcată într-o rochie purpurie și împodobită cu multe bijuterii. Beatrice avea nouă ani și întâmplarea s-a petrecut în 1274, la Florența, în timpul unui banchet, în vesela lună a lui mai. Iar Laura, de care se îndrăgostise nebunește Petrarca, era o nimfetă blondă, de doisprezece ani, care se zbenguia prin polen și praf, o floare în plin zbor pe frumoasa câmpie văzută de pe dealurile din Vaucluse.” (pag. 26) Humbert admite cumva  - ”nebunește”! -  că toate cazurile prezentate sunt totuși niște anomalii. O caută pe Lolita chiar printre prostituate, dar este dezamăgit. Se căsătorește cu Valeria , care îi atrage atenția cu ”aerele ei de fetiță palidă”. Deziluzia este mare : ”în locul fetiței palide ce făcea trotuarul, Humbert Humbert s-a pomenit că ține în brațe o babă, multă, grasă, cu picioare scurte, sâni mari și, practic, fără minte.” Sarcasmul lui Nabokov este, ca deseori în acest roman, teribil. Humbert Humbert moștenește o mică avere în America, iar Valeria se îndrăgostește de un taximetrist, un rus alb, și se produce divorțul. Detaliile întâlnirii celor trei sunt, iarăși, excepționale. Humbert are porniri criminale când descoperă că iubitul soției sale se ușurase la toaletă, își aruncase și mucul țigării, dar nu trăsese apa. Divorțul de Valeria înseamnă o tentativă de a se despărți de Rusia natală, de originea sa „incertă”. Dar estetul desăvârșit din Humbert Humbert, care nu putea fi decât rus sau european, scoate iarăși capul la suprafață când prezintă minunățiile din America. N-am văzut la niciun scriitor american peisaje mai frumoase și de un mai bun-gust decât cele evocate de Humbert. Sunt nenumărate tablouri de neuitat, dar voi oferi doar o mostră : ”Din când în când, pe imensitatea acelor câmpii, arbori uriași înaintau spre noi și se strângeau în pâlcuri, sfioși, pe marginea șoselei, pentru a oferi o fărâmă de umbră umanitară deasupra unei mese de picnic, cu pete de soare, pahare aplatizate de hârtie, ghindă și bețe de înghețată împrăștiate pe pământul cafeniu. ” ( pag. 186-187) Descrierea Americii, făcută în timpul nesfârșitelor preumblări cu Dolores, înlocuiește evocarea actelor sexuale. Nabokov n-are și plăcerea exhibării detaliilor anatomice, precum Henry Miller sau Bukowski. Cunoașterea biblică a Lolitei este sugerată prin explorarea Americii.
     După ce Lolita îl părăsește, Humbert găsește o altă Sonia Marmeladova, în Rita. După ani, o scrisoare de la Lolita îi permite să o găsească pe fosta sa iubită, măritată, gravidă, banală - începe să semene cu maică-sa! -, lefteră și veștedă. Scena revederii este cutremurătoare. Dar mai multe elemente nu sunt motivate literar, ci doar psihologic. Humbert îi cere femeiuștii, în ciuda crudei realități, să fugă cu el. Are revelația faptului că a fost un monstru care i-a furat fetei copilăria și află, cutremurat, că nu el a fost iubirea vieții ei, ci celălalt, care i-a urmărit prin toată America și i-a furat-o pe Dolores. Humbert plecase la întâlnire înarmat și hotărât să-l omoare pe bărbatul care îl deposedase de obiectul fericirii sale. Cum acesta nu este soțul Lolitei, el pornește, după ce-i lasă viitoarei mame o sumă considerabilă, în căutarea lui Clare Quilty, marele vinovat pentru prăbușirea iluziilor sale.  Îl găsește pe răpitorul Loliteiși îl ucide într-o scenă lungă și sângeroasă. Sunt mai multe motive pentru care suprimarea lui Quilty nu este firească : timpul trecut, umorul și talentul victimei de a relativiza evenimentele în timp ce discută cu călăul său ( elemente care ar fi putut tempera elanul criminal al lui Humbert, bărbat cult și inteligent), înfățișarea ultimă a Lolitei, sentimentul zădărniciei, faptul că fata nu-l iubise niciodată pe Humbert și conștientizarea ideii că a fost un descreierat care a privat-o pe Dolores de copilărie.  Humbert devine un fel de Raskolnikov, care comisese o crimă cu toporul, dar sfârșește ca Mink Snopes, într-o închisoare americană. Omul își greșește și vârsta, înfăptuind la maturitate ceea ce visa să facă în copilărie. Agresor al Lolitei, Humbert Humbert devine ulterior o victimă a fetei, adică a unei Americi superficiale și corupte.
       Marea problemă a lui Humbert Humbert și marea temă a romanului ar fi criza de identitate. Personajul are o natură duală, poate chiar o triplă personalitate.  Oscilează între estetismul și erudiția uni european, înclinațiile artistice ale unui rus și bizareriile unui psihopat american. La sfârșit, Humbert Humbert încă n-a optat pentru adevărata sa identitate, rămasă pe veci ”incertă”.


P. S. Romancierul Dan Miron a continuat interpretarea mea într-un scurt comentariu : 
Iartă-mă dacă bat campii, dar urmând direcția de interpretare si sugestiile tale s-ar putea susține ca iubirea pasională si eșuată a lui Humbert Humbert pentru nimfeta sa e aidoma atracției irezistibile pe care o exercită America asupra emigranților europeni. A-me-ri-ca. Lo-li-ta. Lolita e diminutivul lui Dolores, care în spaniola vine de la La Virgen Maria de los Dolores. Fecioara Maria a durerii/suferinței de pe vechiul continent versus o nimfetă din Lumea Noua care produce suferinta adoratorilor, pare a fi o translație subtil-ironică de sensuri tipic nabokoviană pentru cineva care provine dintr-o cultură impregnată de ideea mântuirii prin suferință, cultura rusa, dar și din spațiul cultural european unde muzele lui Dante si Petrarca sunt mai degrabă ființe angelice decât nimfete demonice care să conducă la
păcat...”

joi, 4 aprilie 2019

"Dacismul pentru cititori normali".O cronică a lui Cristian Teodorescu la Supraveghetorul şi alte povestiri


Cristian Teodorescu
Dacismul pentru cititori normali
Sînt autori pe care-i știi după nume, fiindcă se vorbește de bine despre ei, dar pe care n-apuci să-i citești. Șerban Tomșa (Ion Șerban, pe buletin) e unul dintre puținii optzeciști care „mi-au scăpat”, deși i-au apărut cîteva romane, lăudate de critică, iar anul trecut un volum de povestiri.
A început cu versuri, din care a citit la Cenaclul de Luni, dar fără să scoată apoi vreun volum de poezie. Publică proză după anul 2000. Nu debutează cu povestiri, ca mai toți prozatorii optzeciști, ci cu un roman, Biblioteca lui Noe, pe care l-a scos la o mică editură, Mondocart Pres. Comentarii elogioase la fiecare dintre romanele care i-au apărut pînă acum.
Supraveghetorul…, publicat anul trecut, e un volum în care textele par scrise în perioade diferite, asta dacă nu cumva Tomșa nu e un prozator de o versatilitate specială, care poate scrie în mai multe registre, după cum îi dictează inspirația. Îi recunoști însă amprenta în fiecare dintre ele. Spre deosebire de gruparea hard a optzeciștilor, Tomșa nu dă semne că l-ar fi interesat să participe la aventurile textualismului, deși spune undeva că i-a citit pe Nedelciu și pe Gheorghe Crăciun. Mi se pare mai apropiat de Cărtărescu, de Groșan, dar mai ales de Ștefan Bănulescu, cel din nuvele, și de Ștefan Agopian, cu Manualul întîmplărilor. Aș băga mîna în foc că a citit la vreme și cu creionul în mînă Relatare despre regele David, romanul lui Stefan Heym, și povestirile lui Dino Buzzati.
Din aceste bănuite conjuncții, mai mult sau mai puțin astrale, a rezultat un prozator care te impresionează și ca autor de „mitologicale” inventate într-o cheie grotescă, și ca povestitor cît se poate de realist, dar și ca inventator de fantasme, cu o imaginație prodigioasă, și ca, nu în cele din urmă, autor de amintiri din adolescența lui literară sau din timpul stagiului militar pe care l-a satisfăcut ca terist al patriei. Pentru cine nu știe, „teriștii” erau studenții care făceau pe vremuri armata la termen redus, T.R.
Iau cartea în ordine inversă. M-am bucurat să citesc amintirile lui Șerban Tomșa despre Ion Stratan (Nino) și despre ceilalți „căminiști” din “6 Martie”, căminul studențesc din curte de la Drept, unde-i vizitam din cînd în cînd pe colegii mei de an. Așa mi-am adus aminte și de faimosul Chintilă recalcitrantul, fiul artistului plastic Spiru Chintilă, care nu mai ținea minte nici el de cîți ani era student, încît colegii lui din primul an de facultate îi deveniseră profesori.
Tomșa își desenează personajele recognoscibile cu un talent de mare portretist și cu o tandrețe specială – adică nu le îndulcește omeneștile scăderi, dar le scoate în față trăsăturile care-i făceau altfel, cel mai adesea în bine, față de oamenii obișnuiți. Cu povestirile lui fantastice, scurte sau foarte scurte, chiar dacă e inegal, prozatorul te duce, cu o siguranță fără abateri, pe acolo pe unde i se năzărește, după ce te convinge, realist, să te ții după el.
Scrisă de curînd, povestirea cu care începe volumul, Supraveghetorul, e și cea mai aparte din carte. E de fapt un mic roman, un fel de thriller eroi-comic, de la Dacia lui Decebal, cucerită apoi de Traian, pînă la așa-numita retragere aureliană, scris cu un umor teribil și cu o imaginație formidabilă.
Tomșa dă peste cap aici toată mitologia gravă a dacofililor autohtoni, trăgînd cele știute istoric, cîte sînt, într-o poveste cu supraviețuiri misterioase și cu o luptă locală pentru putere ai cărei protagoniști nu fac altceva decît să mănînce pînă dau pe dinafară, să bea pînă nu mai știu de ei și să se împreuneze, fără să se împiedice în diferențele de sex.
Supraveghetorul e un amestec de fantastic și de parodiere cu talent a romanelor noastre daciste serioase și a superproducțiilor cinematografice autohtone, cu mitologizarea lor inventată. Sînt convins că dacomanii noștri îl vor pune la zid pe Șerban Tomșa pentru ceea ce a scris în Supraveghetorul. Dar cred că micul său roman, care ar fi trebuit publicat într-o carte de sine stătătoare, va avea un destin strălucit, printre cititorii normali la cap.
                                                  Cristian Teodorescu, Caţavencii, luni, 22 octombrie 2018
                                            https://www.catavencii.ro/dacismul-pentru-cititori-normali/

Gheţarul. Synopsis



           Construit pe mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, romanul „Gheţarul” are ca temă ratarea, neputinţa unui anumit tip uman de a depăşi propriile  limite şi de a-şi finaliza aspiraţiile. Acţiunea are în centru pe Tom Kastelka, un intelectual cu veleităţi de scriitor,  care copilăreşte la ţară, trăieşte o vreme într-un mic oraş şi se retrage definitiv în casa bunicilor săi, acum decedaţi, aflată la câţiva kilometri de oraş.  Tom primeşte într-o zi o scrisoare prin care este invitat să petreacă o vacanţă în oraşul Cristiana. În drum, Tom îl ia cu maşina pe un colonel în rezervă, care călătoreşte şi el în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie, cei doi constată că localitatea se află la poalele unui munte acoperit de zăpezi. Tom cunoaşte, cu acest prilej, o lume stranie. Invitaţii locuiesc la un hotel care aparţine unor arabi pe care Tom îi cunoaşte din vremea studenţiei. Evenimentele din trecut se suprapun peste fluxul narativ al prezentului. Pe tiparul unei traume suferite în copilărie ( fiindcă păta cu cerneală filele caietelor de teme, mama sa îl pedepsea frecvent, alungându-l din curte şi încuindu-l afară), amintirile lui Tom se contopesc treptat cu imaginaţia şi cu visul. El începe să exploreze mental locurile şi întâmplările care i-au marcat existenţa. Scenele de spital au un relief grotesc. Chirurgul-şef ia mită după un ritual precis stabilit, are apucături de şobolan şi îşi face vizitele călare pe o motocicletă cu care cutreieră, în zbor, saloanele. Fără să-şi dea seama, Tom caută, de fapt, topos-urile copilăriei, unde citea liniştit cărţile preferate : o poiană acoperită cu flori albastre de lavandă, curtea casei bătrâneşti în care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei. Tom pare a fi victima unei educaţii bazate pe interdicţii absurde şi prizonierul universului imaginar al cărţilor citite. Revin obsedant momente petrecute în decor hibernal. La hotel sunt invitaţi oameni de diferite profesii şi naţionalităţi, însă misterioasa gazdă întârzie să-şi facă apariţia. Oraşul este aproape pustiu, fiind locuit doar de câţiva pensionari. Aici funcţionează o Fundaţie şi o Casă Funerară. Administratorul Fundaţiei, care a strâns o întreagă arhivă cu dosare compromiţătoare şi titluri de proprietate, se îmbracă în uniforma lui Napoleon, îşi pune cravata de pionier şi se joacă de-a războiul. De-a istoria se joacă şi bătrânii care îşi pierd timpul pe văile şi colinele de lângă oraş. Pe lângă înmormântări adevărate, la Casa Funerară  oamenii îşi organizează, de vii, cortegii funerare comice. Folosind fonduri comunitare, guvernul iniţiază proiecte fantasmagorice ( „Strămoşii”, „Clasicii vii”). Sosii ale unor voievozi glorioşi şi scriitori români faimoşi foiesc prin oraş în căutare de mâncare şi băutură şi, la o înmormântare, sunt în centrul unor scene burleşti şi groteşti. Voievozii urmează să reconstituie bătălii celebre, dar din lipsă de fonduri se apucă de furat. Copiile scriitorilor au menirea de a scrie replici la capodoperele literaturii române, dar se mulţumesc să chefuiască. Între timp, apar şi arabii, prietenii lui Tom şi proprieterii hotelului, dar nici ei nu ştiu cine este stăpânul Marii Fundaţii care finanţează totul. Personajul principal visează, aproape în fiecare noapte, un bătrân pe care l-a văzut în copilărie şi despre care crede că este Dumnezeu. În stare de veghe, este urmărit de imaginea unei tinere femei cu înfăţişare de asiatică. În paralel, este urmărit destinul unei fete care pare şi nu pare a fi misterioasa necunoscută. Se zvoneşte că nişte chinezi, foşti lucrători forestieri,  se apucă să exploateze gheaţa de pe munte. Gheţarul îşi schimbă nuanţele în funcţie de anotimp. Toamna devine transparent şi în interiorul său se văd umbre ciudate. De-a lungul cărţii, personajele leagă de munte mai multe mituri : înăuntru ar fi prinşi nişte dinozauri, căţiva soli ai lui Genghis-Han, iar nişte generali germani au efectuat, în timpul celui de-al doilea război mondial, experienţe pe animale şi versanţii muntelui ar fi locuiţi de vieţuitoare încă necunoscute. Un struţ răpitor bântuie oraşul şi minţile personajelor. Datorită secetei, ţinutul din afara oraşului se deşertifică. Unii au vedenia unei oaze unde s-ar afla sediul Marii Fundaţii. Se proiecteză o expediţie în deşert şi evenimentul se produce pe neaşteptate şi aproape în secret. În oraş rămân numai Tom şi Ştefan cel Mare. Cei doi repară camerele dărăpănate ale hotelului şi îşi fac provizii pentru iarnă. Un viscol puternic acoperă totul cu zăpadă şi îl readuce pe Tom în decorul copilăriei. Doi angajaţi de la un observator astronomic îi explică lui Tom că oraşul este pustiu de aproape patruzeci de ani şi sunt de părere că tot ce i se întâmplă lui Tom se desfăşoară, de fapt, numai în imaginaţia sa. Câteva elemente de care se leagă prezentul lui Tom ( colonelul Buia, ostaşii germani) au existat, într-adevăr, în realitate, dar în urmă cu zeci de ani. După plecarea străinilor, dispare şi Ştefan. A venit Crăciunul şi totul este pregătit de sărbătoare. În căutarea lui Ştefan, Tom dă peste casa primei sale copilării, împodobită pentru sărbătorile de iarnă. El păşeşte fericit înăuntru, sugestia fiind că drumul către Cristiana este nu numai o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.

  




                                            


marți, 2 aprilie 2019

Romanul poliţist ca un ceasornic cu arcul dat peste cap

Romanul polițist poate fi asemuit cu un ceasornic ale cărui limbi sunt mutate temporar de cineva, pentru a arăta o oră falsă și pentru a acoperi o crimă. Rolul detectivului ar fi acela de a-l descoperi pe cel care măsluiește timpul, umblând la un mecanism perfect reglat. Cărțile Agathei Christie ( cu excepția celor Zece negri mititei, capodoperă absolută a genului) chiar asta sunt. În plan literar, îmi apar ca niște jocuri cu păpuși de cârpe, iar faimosul Hercule Poirot se comportă ca un motan mecanic, întors la cheie. Doar Sherlock Holmes și Ellery Queen îl întrec în rigiditate. Asta nu înseamnă că nu ne putem delecta cu multe dintre textele faimoasei englezoaice. Preferații mei sunt însă Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald și mai recentul Stieg Larsson, în romanele cărora omenescul curge firesc și cu haz. Marii autori de romane polițiste sunt scriitori adevărați, cu înclinații ludice. Au creat și personaje memorabile (Philip Marlowe, Sam Spade, Lew Archer), pline de fermecătoare stereotipii : biroul sordid, pipa, sticluța ascunsă, loviturile primite în cap, pe neașteptate, chiar la locul crimei și, neapărat, o etică superioară.
    Am citit cu interes Cele cinci piste false de Dorothy L. Sayers, Ed. Univers, București, 1994. Proză scrisă fluent, personaje vii, mișcându-se natural, umor, situații captivante. Personajele sunt pictori profesioniști, băutori de nădejde și, simultan, pescari înrăiți. Nu lipsește nici detectivul casei, lordul Peter Wimsey, cu ticuri abia perceptibile. Se produce o crimă, iar poliția și Wimsey întorc pe față și pe dos toate posibilitățile. Până aici, toate bune și frumoase. Farmecul unui roman polițist constă în soluția finală care revelă un adevăr surprinzător. Scenariul apare, la sfârșit, clar, simplu și logic. În Cele cinci piste false rezolvarea enigmei de către Wimsey este atât de complicată și de nefirească, încât devine puțin credibilă, artificială, aproape fantastică. E ca un banc care decurge admirabil până la poanta care conține sarea și piperul. Când poanta e ratată, bancul nu există. Cam asta se întâmplă în această carte, cu o intrigă foarte încâlcită și greu de înghițit. Autoarea a vrut să facă narațiunea cât mai interesantă, însă a exagerat și a dat-o de-a berbeleacul, așa cum se rupe arcul unui ceas întors prea mult. Povestea e complicată inutil, spre paguba sa și dezamăgirea noastră.
    Se spune că arta unui pedagog constă în a face accesibile elevilor/studenților cele mai profunde teme. Prin școlile bucureștene ar fi însă, se aude, și dascăli care transformă chiar cea mai simplă problemă în ceva imposibil de înțeles. Citind un roman polițist ratat, trăiești sentimentul elevului care încearcă să învețe o lecție despre pisici, expusă în termeni hegelieni.

luni, 1 aprilie 2019

Primul meu interviu


            Şerban  Tomşa
Răspunsuri pentru domnul Bogdan Romaniuc  - „Suplimentul de cultură”



  1. Întrebare : Cine este Tom Kastelka ? Un Mâşkin „ignorant” ?
Răspuns : Aţi intuit foarte bine natura personajului meu. Da, se poate spune că  Tom Kastelka este un alt Mâşkin. „Ignorant” doar în sensul că îi lipseşte credinţa profundă care îl caracterizează pe eroul dostoievskian. Şi poate că el nu înţelege în întregime tot ceea ce i se întămplă. Tom suportă presiunea unei societăţi care îi reduce la dimensiuni meschine toate nobilele sale elanuri. Povestea tinerei care moare într-un accident de automobil este, de fapt, romanul scris de Tom şi el nu trece de limita superioară a unei mediocrităţi lăudabile. Tom este „Maestrul” lui Bulgakov, un Mâşkin autohton, un fel de Ladima cu o aureolă slavă... Construit pe sugestii oferite de mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, Tom Kastelka ilustrează, ca şi prinţul Mâşkin, tipul insului care face parte din altă lume decât aceea în care vieţuiesc semenii săi. În plan social, el evidenţiază neputinţa unui anumit tip uman de a-şi finaliza aspiraţiile. Tom ajunge să trăiască în imaginaţie, într-o lume formată din elemente selectate din propria copilărie şi din cărţile citite. Conflictul în care este prins Tom este unul specific tragediei : el se luptă cu fantasmele şi cu destinul său. Călătoria în oraşul Christiana şi întâmplările de acolo se petrec numai în mintea personajului. Drumul către Cristiana poate fi socotit nu numai o întoarcere acasă, o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.
  1. Întrebare : „Eu nu pretind că sunt personaj de poem sau de epopee. De roman, da, dar asta este altceva”, spune la un moment dat Tom. Ce îl împiedică să fie personaj de epopee ?
Răspuns : Epopeea presupune o perspectivă narativă „de jos în sus”, iar Tom este privit de narator de „la egal la egal”, cu îngăduinţă şi cu o tuşă abia vizibilă de umor. Personajul are şi el simţul umorului în aceeaşi proporţie. Poate că ar fi fost mai în spiritul romanului să fac din Tom un personaj comic. Să-l privesc, adică, „de sus în jos”, cum procedează John Kennedy Toole în „Conjuraţia imbecililor”.  Trăind în virtual, Tom legitimează un alt tip de roman, total diferit de realismul dur, cinic sau teribil în care excelează proza românească. În altă ordine de idei, „Gheţarul” este, poate, şi printre ultimele romane româneştide mari dimensiuni, cu o miză artistică riscantă, deoarece cred că viitorul nu va fi, cel puţin pe piaţa literară, al romanelor „mari”, de anvergură, al căror scenariu este o învârtire la nesfârşit în jurul propriei cozi. Vor triumfa cărţile de mai mici dimensiuni, cu o poveste la suprafaţă, cu un conflict bine pus în evidenţă, care să-l ţină în priză pe cititor. Aşadar, nu Thomas Mann sau Nicolae Breban, ci Friedrich Durrenmatt.
  1.  Întrebare : Spuneţi : „cea mai mare miză a unui roman este viaţa”. Care ar fi atunci miza poeziei ?
Răspuns : Da, cea mai mare miză a unui roman este viaţa, dar nu văzută ca o supravieţuire de azi pe mâine. E viaţa trecută prin filtrul unor idei, iluminată de nişte revelaţii.  Realismul dur şi-a consumat ultimele experienţe valabile artistic odată cu remarcabila operă a lui Radu Aldulescu. Deschiderea către virtual, grotesc, comic şi fantastic, într-o formulă originală, este unul dintre pariurile „Gheţarului”. Constantin Ţoiu arătase cândva, la aparţia primului meu roman , „Biblioteca lui Noe, că sunt, ca prozator, un fel de... Urmuz.. Da, „Ghetarul” ţine de un urmuzianism romanesc.
      Aşa cum alţii se concentrează pe scriitură sau pe conflict, eu mi-am îndreptat atenţia asupra unui personaj care nu poate vieţui normal în societate, dar poate trăi cu succes în plan literar. Tom înţelege că suferă de complexul lui Leonardo, acela de a lăsa neterminate toate lucrurile începute. Dacă l-aş fi făcut conştient de toate implicaţiile actelor sale, ar fi ieşit schematic şi răsuflat. E mai bine ca personajul să fie dus la vale de apele epicului... Este evident, pentru mine, că miza marii poezii nu va fi niciodată mimesis-ul, ci absenţa, virtualitatea şi negativitatea lucrurilor, cum ar spune dl. Nicolae Manolescu. Dumneavoastră, ieşenii, care aţi dat cei mai mari poeţi din literatura română,  ştiţi, cu siguranţă, acest lucru. Tom trăieşte virtual fiindcă are o structură de poet ratat, care pune în viaţa sa ceea ce ar fi trebuit să scrie. În cazul său, funcţiile vieţii şi ale literaturii se inversează...


                                                                         


sâmbătă, 30 martie 2019

O proză de Charles Bukowski, în traducerea poetului Romulus Bucur

Biblioteca Interval 

Charles Bukowski

Viaţă de vagabond 
                                           în româneşte de 
Romulus Bucur 
 
 
 
Harry se trezi în pat, mahmur. Mahmur rău. 
“Căcat,” spuse uşor.
 
Era o chiuvetă mică în cameră.
 
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el.
 
Era în 1943.
 
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi.
 
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi.
 
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri...
 
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni?
 
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie.
 
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă.
 
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd.
 
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri.
 
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry.
 
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură.
 
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum.
 
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară.
 
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva.
 
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace.
 
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată.
 
Erau doar pete, dar petele căutau ceva.
 
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau.
 
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele.
 
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului.
 
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau.
 
“Ooo, uite!”
 
“Doarme!”
 
“Să-l trezim?”
 
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde.
 
“Uite, e frumos!”
 
Chicotiră, rîseră, fugiră.
 
Harry închise ochii la loc.
 
Despre ce fusese vorba?
 
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ!
 
Dar n-or să se mai întoarcă.
 
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său.
 
Nu, gîndi Harry, sînt rău.
 
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi.
 
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul.
 
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război.
 
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el.
 
“HEI, TICĂLOSULE!”
 
“CHIULĂULE!”
 
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua.
 
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!”
 
“LAŞULE!”
 
“POPONAR NENOROCIT!”
 
“FRICOSULE!”
 
Era un convoi foarte lung şi încet.
 
“HAI CU NOI!”
 
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!”
 
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii.
 
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi:
 
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!”
 
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna:
 
“PRINDE-L, TATAIE!”
 
“ARATĂ-I TU LUI!”
 
Apoi convoiul dispăru.
 
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană.
 
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea.
 
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă.
 
“Hei, amice, ai un fum?”
 
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura.
 
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?”
 
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.”
 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el.
 
“Nu cu... tine!”
 
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...”
 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare:
 
“NU CU... TINE!”
 
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact.
 
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare.
 
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina.
 
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de
 
colo-colo fără rost.
 
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?”
 
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar.
 
“Acolo mă duc,” răspunse Harry.
 
“Vin cu tine,” spuse McDuff.
 
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu?
 
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa.
 
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător.
 
Apoi ajunseră la bar. Intrară.
 
Ceata obişnuită.
 
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele.
 
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman.
 
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului.
 
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry.
 
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali.
 
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei.
 
O după-amiază lîncedă de sîmbătă.
 
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry.
 
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu.
 
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului.
 
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă.
 
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo.
 
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da.
 
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase.
 
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse.
 
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry.
 
“Ce mai faci, Harry?”
 
“Aştept ploaia.”
 
“Ce-ai zice de o bere?”
 
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.”
 
Monk comandă două beri. Ele sosiră.
 
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar.
 
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?”
 
“Nu m-am gîndit la asta.”
 
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?”
 
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama.
 
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.”
 
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry.
 
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?”
 
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.”
 
“Deci o faci?”
 
“Nu cred.”
 
“Hai, nu vrei să încerci?”
 
“Nu pot, Monk.”
 
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect.
 
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni.
 
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.”
 
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva.
 
“De ce nu vii cu mine să mă tund?”
 
Harry nu răspunse.
 
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.”
 
“Hai…”
 
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă.
 
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile.
 
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa.
 
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă.
 
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine.
 
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu.
 
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva.
 
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă.
 
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.”
 
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat.
 
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.”
 
Harry şi Paul şi Monk.
 
Monk şi Paul şi Harry.
 
Harry, Monk, Paul.
 
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?”
 
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.”
 
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul”
 
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă.
 
“Ai luat mult, Monk?”
 
“Nimic, Paul.”
 
“Pe-asta n-o cred…”
 
“Mai bine ai crede-o, Paul.”
 
“Nu din ce aud.”
 
“Cum ar fi?”
 
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.”
 
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!”
 
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte.
 
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.”
 
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis.
 
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce?
 
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis.
 
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă.
 
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una.
 
Timpul suna ca un clopot alb.
 
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi.
 
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc.
 
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere.
 
Era fără respect, un cîine ghinionist.
 
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului.
 
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el.
 
Lui Monk nu-i păsa.
 
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.”
 
“O, da, Monk… o rezolv eu…”
 
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea.
 
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin.
 
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi.
 
Monk se privi.
 
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială.
 
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.”
 
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă.
 
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş.
 
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă.
 
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar.
 
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.”
 
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului.
 
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.”
 
“Fireşte, Monk...”
 
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.”
 
“Poate, Monk...”
 
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă.
 
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului.
 
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?”
 
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă.
 
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic.
 
Dar era ceva. Era o mulţime.
 
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!”
 
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri.
 
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa.
 
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite.
 
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine.
 
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry.
 
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă.
 
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry.
 
“Nu,” răspunse Harry.
 
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.”
 
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul.
 
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.”
 
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat.
 
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?”
 
“Am,” răspunse Harry.
 
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea.
 
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos.
 
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el.
 
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum.
 
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea.
 
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne.
 
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea.
 
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit.
 
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ.
 
Se aplecă peste tejghea.
 
“N-ai luat slujba de spălător de vase?”
 
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.”
 
“Care-i genul tău de muncă?”
 
“Sînt arhitect.”
 
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă.
 
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine.
 
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor.
 
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment.
 
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.
 
Apoi Harry termină.
 
Bucătarul încă se zgîia la el.
 
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.”
 
“Mai vrei o dată toată chestia?”
 
“Da.”
 
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar.
 
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.”
 
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!”
 
Rita veni cu berea.
 
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.”
 
“Am de gînd să ridic ceva.”
 
“Ha! Ca şi cum ai putea!”
 
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină.
 
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry.
 
“Slujba mai este, dacă o vrei.”
 
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry.
 
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.”
 
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice.
 
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta.
 
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot.
 
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.”
 
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!”
 
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie.
 
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară.
 
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie.
 
Apoi ieşi.
 
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate.
 
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume.
 
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.