marți, 31 octombrie 2017

Pisicile mele (text scris pentru o antologie a poetei Andrea Hedeș)


 Totul a început când fiica mea a apărut în poartă cu un pisoi tărcat care se freca afectuos de picioarele ei. O însoțea bătrâna care avea grijă de fată când noi eram plecați la școală. Pisicul era foarte stingherit și își ridica spinarea, plin de umilință, sub privirile noastre. Fusese, probabil, bătut și alungat de undeva.
— Întreabă-l pe tati dacă te primește cu pisoiu’, a îndemnat-o bătrâna pe Nicolle.
— Tatiiii! Mă primesti sî pă mine cu pisoiu’ ăsta?
Nici nu se punea problema, nici nu trebuia să mă întrebe. Am luat în brațe mica felină și am mângâiat-o.  Dacă am un adevărat cult pentru câini, simt o dragoste nesfârșită pentru căprioare, iepuri și pisici. Sunt fragilitatea întruchipată. Cu timpul, sentimental acesta copleșitor s-a extins față de tot ce este viu și respiră, indiferent că sunt șoareci, broaște sau șerpi. Din acel moment, pisicile au devenit membri cu drepturi depline în familia noastră. Bătrâna îl botezase pe motănel Gogu. Gogu a trecut prin multe perioade de cumpănă. A fost ars cu acizi sau sodă pe abdomen și l-am ținut lângă patul meu, în fața unui reșou, până s-a vindecat. Cineva i-a rupt un picior și soțul bătrânei,  un fost jandarm care folosise de multe ori pistolul în viața sa (și nu pentru a împușca iepuri!), o ținea una și bună, că trebuie să-l omorâm, fiindcă nu se mai face bine.
— Lu’ Gogu, moartea! Gata! La tocător cu el, că nu se mai face bine!
Bătrânii aceia mâncau din porcul de Crăciun, în mod curios, mai ales jumările și baba îl striga pe Gogu să-i dea friptură. Așa se face că într-o zi abia am smuls cotoiul din mâna bătrânului țicnit care ducea animăluțul la un butuc să-i taie capul, pe motiv că piciorul nu i se va vindeca. Gogu s-a întremat și mă aștepta în continuare pe acoperișul holului, cu ochii mijiți în soare. Când apăream pe poartă, se cățăra și el jos, pe vița-de-vie.  Nicolle avea câțiva ani și mergea la grădiniță. În anotimpurile reci, când venea acasă, mă anunța tristă: 
— Goguțu, țaculu' dă el („săracu' de el!”), avea ochii plini dă frig. 
Mă grăbeam să ies afară și să-l aduc pe Goguțu lângă sobă.
Apoi motanul a dispărut fără urmă.
 A urmat legendarul Tom. O pisică fătase în podul casei noastre. Împreună cu Nicolle, l-am ales pe Tom să fie al nostru, iar pe ceilalți pisoi i-am dat spre adopție. După câțiva ani, văzând că toate pisicile dăruite altor oameni erau călcate de mașini sau o duceau greu, am refuzat să mai dau cuiva vreun pisoi. Tom avea spatele și capul negru, iar burtica și botul erau de un alb imaculat. Era uriaș, frumos și liniștit. Farfuria cu carne friptă stătea pe masă, dar Tom nici nu se gândea să fure ceva. A trăit peste zece ani. Pe vremea aceea nu știam cum să tratez animăluțele și nici nu aveam în zonă un cabinet specializat. Acum funcționează, la Videle, cabinetul minunatului doctor Pantale. Lui Tom i s-au adăugat Bill, care se supăra când îl dădeai jos de pe un scaun, și Tucu, care avea o boală infecțioasă ereditară. Au murit toți trei în același an, 2007, când începusem să-mi revin din depresie. Bill a fost prins într-o cursă, pe Tucu l-a doborât o răceală, iar Tom a venit într-o zi obosit și a stat în pat șase săptămâni, fără să bea apă sau să mănânce. L-am găsit întins pe covor, când am venit de la școală. Fusese otrăvit sau îl terminaseră paraziții intestinali.
A urmat Maya. La prăvălia noastră nu se mai găsea pâine, așa că m-am dus în alt cartier. Chioșcul era închis, dar de sub el a ieșit un pisoi necăjit și înfometat, semănând cu Tom, care își ridica  stingherit spinărușa și se uita la mine. Un elev s-a oprit cu bicicleta și mi-a spus :
— Au fost mai mulți pisoi, dar îi omoară unu’  când se îmbată.
— E motănel sau pisicuță? am întrebat eu.
Băiatul lăsase bicicleta și stătea cu pisoiul în brațe.
— E pisicuță, a răspuns copilul. O luați, dom’profesor?
Ezitam. Mă temeam că soția va dezaproba gestul, cum avea să se și întâmple.
— O luați, dom’ profesor? m-a întrebat din nou copilul și atunci m-a cuprins o milă imensă față de ființa vădit subnutrită care își aștepta sentința, cu ochii țintă la mine. Am credința fermă că animalele abandonate sunt copii fără părinți.
În mașină s-a tot agitat și când a văzut că nu are pe unde să iasă, a oftat și s-a culcat pe banchetă. În treacăt fie spus, am observat că toate animalele abandonate oftează. Secretara Editurii Cartea Românească îmi spusese același lucru. O vreme a mâncat și a dormit continuu, cel mai adesea în șapca mea. Din Maya au ieșit   zeci și zeci de pisicuțe și de motani care m-au impresionat cu afectivitatea lor, dar și cu suferințele prin care au trecut.  Le cumpăr pui congelați și hrană pentru pisici și le facem supă cu carne. Când îi chem la masă, bat toaca într-un gard metalic și acoperișurile de tablă ale câtorva case încep să zuruie sub salturile pisicilor mele. Am asistat la moartea și la agonia multora dintre ele și lucrul ăsta m-a marcat puternic. Am încercat să le ajut, dar  pe aici nu se știa că injecțiile cu calciu întăresc paraziții. Am avut o pisicuță căreia i-au dispărut puișorii, dar i-a hrănit pe ai alteia până la epuizare și moarte. Le-am administrat Rombendazol, vitamine, antibiotice, dar destinul i-a pierdut pe toți. Fiecare avea numele și personalitatea sa : Mirel, Șogoru, Tigruțu, Gus, Martinică, Cumințelu, Tudorel, Șoricel, Ohi-Aurii, Gyan, Firicel, Mitea, Jim, Auraș, Jenică-Blajinică, Ionică, Ochișor, Prințesa și atâția alții. Pe aici, oamenii cresc porci și vaci și se miră că noi ne folosim o mare parte din venituri pentru a îngriji cârduri de pisici.  În ultima vară, cineva le-a pus capcane și le-a făcut dispărute pe foarte multe. Am suferit cumplit pentru fiecare dintre ele. Patru motani erau negri ca tăciunele : Gyan, Ochi-Aurii, Firicel și Jim.  În toamna trecută muncisem o lună să astup, cu spumă poliuretanică și cu vată minerală,  toate orificiile podului și să le fac culcușuri confortabile pe lângă coșurile casei. Toată iarna îi ținusem, în timpul zilei, în casă, pe un cearșaf  întins pe pat, lângă sobă, să doarmă și să se încălzească, în vreme ce eu stăteam pe un scaun și citeam.  Abia după ora unu, după miezul nopții, mă înduram să le iau în brațe și să le duc la locurile lor, în pod. Abia după aceea mă culcam și eu. Cât timp îmi rezolvasem problemele cu somnul, le țineam și noaptea în casă și mă trezeam de câte ori o pisică voia afară. Mă ridicam din pat de mai multe ori până ce toate ieșeau și intrau din nou în casă. Peste ani, din cauza insomniei, n-am mai putut să le bag decât ziua în camera mea. Încă am destul de mulți, băieți și fete, și mă confrunt cu un fenomen care mă copleșește. Pisicile au ajuns să fete de patru ori pe an, lucru de neimaginat pe vremuri. Am avut și douăzeci și cinci de animăluțe. L-am „tăiat” pe Creangă, vorba unui amic. Recent, fiica mea a găsit o soluție pentru a le steriliza, dar au intervenit evenimente care m-au pus în imposibilitatea de a face acel lucru atât de util.
Anul trecut a început o adevărată Apocalipsă a pisicilor mele. Mai întâi s-a îmbolnăvit Tigruțul și a fost nevoie să-l tratez. Am învățat, cu acest prilej, multe lucruri utile despre bolile pisicilor. Apoi Tudorel mi-a fost furat de cineva. Avea un căpșor luminos și dulce, iar blana avea diferite nuanțe de gri. Era cel mai frumos pisic pe care l-am avut și mai fusese răpit de două ori. Așa e pe aici : se fură orice, de la gunoiul de grajd, la pisici și cai.
Pe urmă, Gus a fost rănit grav de niște câini. L-am salvat cu vitamine. Firicel era un motănel negru, de aproape trei ani, negru ca pana corbului. Era blând și curajos, nu fugea de străini, nu se ferea de nimeni - era un chin să scot mașina din curte! - și avea cel mai înduioșător glăscior atunci când cerea mâncare.  Era inocența întruchipată. Într-o dimineață a fost văzut zăcând în drum, cu capul sfărâmat de o mașină. Când am ajuns acolo, mai era doar sângele care acoperea o bună parte din asfalt. Sunt șoferi care vânează câini și pisici, mai ales dacă animăluțele sunt negre. Ce satisfacții demne de un om!
La un an după ce au dispărut Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, l-am găsit mort pe Mielușel.
 Era un motan tărcat, mic și greu, ca un iepure de câmp, bine hrănit. În copilăria mea așa erau toate pisicile. Mai târziu au apărut, în ținut, felinele cu blană neagră, pătată cu alb.
       Când era mic, Mielușel a dispărut două zile și am lăcrimat pentru el. Când a reapărut la geam, inocent și flămând, l-am răsfățat cu un cârnat prăjit. De atunci știam când vrea să-i dau ceva bun. Mă privea cu blândețe și cu o anumită lumină în ochi, apoi își îndrepta capul către bucătărie. Între timp, familia de pisici s-a mărit, iar Mielușel a ajuns veteran. Avea șapte ani și a început să-i prigonească sistematic pe Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, motani mai tineri, iar aceștia au dispărut pe rând. În urmă cu doi ani am vrut să-l dau pe Mielușel spre adopție unei fetițe, mare iubitoare de pisici. Am mers să-l ducem cu mașina și soția ținea motănelul într-o sacoșă, însă îi scosese capul afară. Când am oprit mașina și am deschis ușa, Mielușel a rupt sacoșa și a fugit. L-am descoperit în șanț, în dreptul mașinii. De teamă, avea botul și urechile indigo. Pe urmă a traversat drumul și s-a ascuns în grămada de lemne din curtea fetei. Aceasta l-a observat și mi-a spus că lungea ”urechiușile” când îl strigam. N-a fost chip să mai iasă. La școală, eleva mi-a spus că nu mai era nici în lemnele ei. O săptămână încheiată l-am căutat prin împrejurimi. Am luat la cercetat albia râului, care era o junglă de nepătruns și l-am strigat vreo trei zile pe la dispensarul veterinar, însă totul a fost în zadar. În fiecare după-amiază ploua torențial, tuna și fulgera. Lunea următoare l-am găsit la ușă, bolnav și slăbit. Cum trecuse râul? Cum răzbise prin hățișurile de arbori și de arbuști, de case și de grădini? Era un mister. I-am dat antibiotice, vitamine și l-am hrănit. Și-a revenit repede și a reînceput să-i bată din nou pe ceilalți motani. Am zis că nu-l mai dau totuși nimănui. Fetiței i-am dat două pisicuțe gemene, cărora le-a mers de minune în noul cămin.  Mielușel a avut mai multe necazuri. I-a puroiat o rană la gât și l-am tratat cu succes. Apoi a fost împușcat în creștet și infecția îi cuprinsese tot capul. L-am salvat și atunci. Mielușel dispărea câte o săptămână, dar se întorcea mereu la casa lui. Ultima dată a lipsit mai mult și s-a întors într-o stare jalnică. Nu mânca, nu bea apă, dar stătea lângă farfurioară, muindu-și limba din când în când. Aveam eu însumi gripă și am plecat să-i iau vitamine după două zile. Când m-am întors, ceruse afară și dispăruse.
L-am așteptat și l-am strigat o lună. Apoi am descoperit că pisicile nu se mai culcă în adăpostul construit de mine în podul casei. Am urcat să văd care e motivul. Mielușel zăcea inert, lângă o cadă nouă, nefolosită. Avea furnici în gură și m-a înduioșat peste măsură. Foarte tulburat, am reușit să-l cobor și să-l îngrop sub nucul cel mare, răsărit chiar în anul în care s-a născut Nicolle. Alături de Mielușel se odihnesc pentru vecie Mirel, Tucu și Tom.
  


sâmbătă, 28 octombrie 2017

Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea, la o nouă ediție

A apărut ediția a doua a monumentalei lucrări Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea (Editura Aius, Craiova, 2017). E impresionantă: 791 de pagini, 11255 de referințe. Și mă izbește un lucru : în linii mari, Marin Preda a fost un scriitor și un om norocos. A fost mereu în lumina reflectoarelor, elogiat, invidiat, iubit, editat, citit, recompensat cu bani mulți, funcții și case boierești. Care au fost atuurile sale? 1. Talentul literar indiscutabil. 2. Un instinct de supraviețuitor și o diplomație țărănească eficientă, de câștigător. Scriitorii mai vârstnici nu l-au ajutat. Sadoveanu, care l-a încurajat doar pe Labiș, ar fi spus că teleormăneanul a sălbăticit limba. Arghezi cred că nici nu știa cine era Preda. L-au sprijinit însă enorm Paul Georgescu și Aurora Cornu, prin sfaturi pline de înțelepciune. Mă gândesc la câteva lucruri. Instinctul artistic este esențial în realizarea unei opere. Pe vremea lui Preda era important și în afirmarea unui autor. Preda avea studii de învățător, dar clasicii de azi sunt tobă de carte și doctori în diferite domenii. Poate greșesc, însă respectul exagerat pentru creațiile unor scriitori se datorează acum mai puțin valorii literare și mai mult nivelului intelectual al autorilor. Sunt scriitori care se lasă purtați de talent, ca de curentul unei ape mari. Dacă au și cultură, rezultatele sunt mărețe. La alții talentul și inteligența merg în același ritm și rezultă cărți de același calibru. În fine, există scriitori mai mult inteligenți decât talentați și atunci intrăm într-un straniu impas. Dacă ei reușesc să-și transforme istețimea în inteligență artistică, obțin rezultate notabile și, cum au relații bine plasate și se descurcă minunat în plan social, ajung în manuale și devin oamenii momentului. Dar nu e sigur că volumele acestora din urmă vor rezista în timp. În fine, voi scrie mai pe larg despre carțile lui Stan V. Cristea, care a adus idei și informații noi, fundamentale, în toate volumele pe care i le-a dedicat conjudețeanului său. Fiindcă acesta este ultima fațetă a norocului lui Preda : a beneficiat de devotamentul unui eminent și neobosit specialist care i-a consemnat fiecare cuvânt scris/rostit, fiecare rând caligrafiat despre el. Apropo, Eugen Simion este lider absolut al referințelor despre Preda, citat de peste o mie de ori!
Iată o mostră care probează intuiția artistică al lui Preda, care l-a cam părăsit în unele cărți, cum ar fi Delirul : ”Opera de artă e seducție, și când conține în ea elemente prea vizibile ale unei morale oricât de fascinante, această seducție se micșorează. Scriitorii obsedați de mari aspirații morale sacrifică o parte din seducția naturală a artei, pândind însă tot timpul să nu ucidă în el pe artist, fără de care nici moralistul n-ar mai avea nicio putere de convingere.” 
Nicăieri n-am găsit o explicație mai plauzibilă pentru faptul că îi prefer pe Cehov și pe Gogol lui Lev Tolstoi.
Și încă un citat reprodus de autorul opului: „Cărțile care sunt bune de la cap la coadă continuă să ni se pară niște miracole tot atât de mari ca și lumea însăși. Pentru că, într-adevăr, autorii unor astfel de cărți dețin secretul de surprinde și de a eterniza un moment din viața unui om, a unei familii, a unei categorii sociale. E un secret și toate marile cărți sunt misterioase.”
Impunătoarele, exhaustivele lucrări ale lui Stan V. Cristea despre Marin Preda sunt indispensabile pentru viitoarele studii despre marele prozator.

luni, 23 octombrie 2017

Orientul luminat și limitele umane

Oamenii care levitează, merg pe apă, discută familiar cu spiritele morţilor, fac demonstraţii de pirokinezie, telekinezie şi telepatie, opresc gloanţele cu mâna şi aruncă, în luptă, cu sfere de foc sunt uluitoare realităţi. Am recitit cartea Magul din Java de  Kosta Danaos, dăruită de prietenul Manuel Angelescu. Autorul este un grec care a văzut filmul documentar Inelul de foc, în care un Maestru Nei Kung, acupuncturist, generează curent electric, vindecându-l pe cameraman de o infecţie la ochi, apoi dă foc unui ziar cu o flacără care îi iese din mână. Dintre cei care l-au căutat pe Maestrul John Chang, el a acceptat numai cinci occidentali printre elevii săi. Kosta Danaos este al doilea dintre ei.
Magul din Java este povestea uceniciei lui Kosta alături de John Chang şi, în acelaşi timp, istoria disciplinei Mo-Pai, care, în ultimii 2000 de ani, şi-a ţinut secrete învăţăturile. Din relatarea întâlnirilor cu Chang se desprind numeroase idei filosofice, religioase şi morale. Chang îşi povesteşte el însuşi ucenicia la Maestrul Liao Tsun Tong, care, la rândul lui,  a fost elevul Maestrului Pai Lok Nen. Pregătirea se desfăşoară pe mai multe niveluri şi constă în stocarea şi utilizarea energiilor yang şi yin, definite foarte bine în relaţie una cu cealaltă. La început se înmagazinează energie yang, apoi yin şi acestea sunt reunite. Din interacţiunea lor, bine controlată prin exerciţii, rezultă energii incalculabile şi de neimaginat pentru noi, occidentalii. Maeştrii despre care vorbesc au devenit nemuritori, fiindcă după moarte reuşesc să-şi ia cu ei tot yang-ul, adică toate atributele umane. În mod cert, de la nivelul treizeci în sus, practicanţii de Nei Kung devin nemuritori. Ca şi Hristos, care i s-a înfăţişat lui Toma Necredinciosul, ei reuşesc să-şi recompună trupul şi după moarte şi să apară în faţa ucenicilor, în carne şi oase, la mulţi ani după moarte. În istoria Chinei, doi înţelepţi au ajuns până la nivelul şaptezecu şi doi, ultimul, când sunt activate toate chakrele, iar cea din vârful capului înfloreşte. Aceştia sunt Iluminaţii. De la nivelul patru în sus, iniţiatul îşi dublează puterea cu fiecare treaptă urcată. E uşor, pentru el, să arunce fulgere din palmă, precum Jupiter, zeul grecilor. Poate că făpturile fantastice de pe Olimp nu ţin deloc de imaginaţie. Dacă alchimiştii europeni caută nemurirea într-un elixir al vieţii veşnice, chinezii o găsesc în forţa interioară, incomparabilă, a omului, dobândită prin zeci de ani de exerciţii spirituale.
Cartea abundă în scene incredibile, când John îşi arată o parte din puterile sale fabuoase şi cu keris-uri, un fel de pumnale vechi de sute de ani, încărcate spiritual şi înzestrate cu conştiinţă. Obiectele, care îi protejează pe membrii familiei în orice împrejurare, sunt scoase periodic, curăţate cu suc de lămâie, hrănite cu fumul unor beţişoare aromate şi unse cu ulei aromat. Când familia e în pericol, keris-urile zăngăne în teci. Unul dintre ele a salvat viaţa copiilor familiei respective, când aceştia au avut un grav accident rutier şi maşina s-a făcut fărâme.
Multe idei sunt identice cu cele susţinute şi de Hristos. Alteră se referă la altceva. Iată câteva.
1Dumnezeu există şi viaţa nu a apărut întâmplător pe Pământ. Maestrul Chang ajunge la această concluzie fără să fi fost instruit de nimeni. Pământul are patru miliarde de ani, iar pentru apariţia întâmplătoare a unei simple bacterii ar fi nevoie de patruzeci de miliarde de ani ! Fenomenul vieţii este ordonat şi dirijat de o Conştiinţă Superioară. După ce-şi abandonează doi ani familia şi trăieşte în sălbăticie şi meditaţie, Chang are un dialog foarte instructiv cu Dumnezeu, care îi vorbeşte. La unele întrebări, El îi răspunde, la altele nu. Una dintre curiozităţile lui Chang este dacă vânătoare este o preocupare acceptabilă, iar Dumnezeu îi spune cu glas tunător, ca şi lui Moise, că vânătoarea este admisă numai în situaţiile de supravieţuire. Vânătoarea practicată ca sport este un mare păcat, care atârnă greu în karmă, fiindcă natura aparţine lui Dumnezeu. Totuşi Chang nu e sigur dacă Dumnezeu sau un spirit foarte puternic i-a vorbit. Când cere o dovadă a existenţei Divinităţii, o stea se desprinde de pe cer şi cade în flăcări, la picioarele lui Chang, făcând un crater. Desigur, unii cititori, puţini, vor râde şi îl vor cataloga pe autor drept un nebun care crede ce-i spune alt nebun, dar aceştia sunt cei care înţeleg cel mai puţin din ce se întâmplă în viaţa lor.
2Karma este o realitate. Tot ce ţi se întâmplă trebuia să ţi se întâmple şi trebuie să accepţi ce ţi se dă ca pe un dar. Inclusiv nenorocirile.Tot ce facem şi gândim influenţează evoluţia noastră ulterioară. Ne dictăm singuri viaţa ulterioară, în bine sau în rău. Chiar şi blestemele se întorc la noi ca un bumerang. Primim ce ni se cuvine, fiecare pasăre pe limba şi pe fapta ei piere sau evoluează în bine. Dumnezeu intervine prea puţin - avem libertatea de a ne nenoroci ! -, stabilind data naşterii şi a morţii.
3. Imediat după moarte intrăm în două unde magnetice : una albă, unde ţi se îndeplinesc dorinţele, alta neagră, unde domnesc furia, frustrarea, impulsurile de răzbunare şi unde spiritele nu primesc nimic din ceea ce solicită. Aceste zone ar putea fi asociate, la rigoare, cu Paradisul şi Infernul, dar staţionarea spiritelor în ele este temporară.
4. Sensul vieţii noastre este să facem bine, să iertăm, să nu ne răzbună şi să nu strângem averi materiale. Altminteri, karma ne îngroapă destinul. La debutul iniţierii, Maeştrilor li se cere promisiunea - e ca un jurământ sacru - că nu-şi vor folosi puterea pentru a face rău. Maeştrii respectivi au puteri nelimitate în comparaţie cu un om obişnuit, dar duc o viaţă modestă. O vreme, Chang nu are hrană pentru familia sa şi mănâncă la două zile. Iniţiaţii tratează mii de pacienţi, unii foarte bogaţi, dar nu acceptă niciun ban din partea acestora.
5. Chi-ul, fluxul vital, este esenţa vieţii.
6Chang descoperă, pe cont propriu, că reîncarnarea este, de asemenea, o evidenţă. Dumnezeu este drept şi nu oferă o unică viaţă deopotrivă unui handicapat şi unui ins sortit să fie fericit. Abia după depăşirea unui anumit nivel, spiritul scapă de lanţurile reîncarnării.
7. Spiritele Superioare ne veghează şi ne înregistrează existenţa, făcând karma să-şi urmeze cursul. Spiritele obişnuite percep în special mirosurile lumii în care trăim. De aici utilizarea tămâiei şi a beţişoarelor parfumate.
8. Timpul are altă durată pentru spirite. În lumea lor, un an pământesc echivalează cu o zi.
Şi câte şi mai câte minunăţii nu conţine volumul lui Kosta Danaos !

P.S. Kosta Danaos este de formaţie inginer. El reprezenta tipul uman dominat de scepticism. Altfel spus, nu credea că tot ce zboară se mănâncă. Dar ceea ce a văzut cu ochii lui în Java l-a convertit definitiv la o anumită formă de taoism.
     

Suntem conectați

 Suntem conectați. Câmpurile noastre biomagnetice se intersectează, indiferent de distanța pe care o punem între noi. Ceea ce gândim, facem ori spunem îi afectează pe cei din jur.  De aceea când scrii ceva și peste umărul tău privesc răspândaci de bălegar, gata să dea alarma pentru contestatarii născuți cu paraponul în sânge, ai anumite rețineri. De pildă, comportamentul unor mari oameni este modificat de dezaprobarea troglodiților cu diplome universitare. Dacă ați citit texte scrise de Freud și Jung, ați observat că ei au moduri diferite de argumentare. În esență, Freud și Jung sunt eseiști, chiar dacă fundamental au statutul de medici și de oameni de știință. Ideile lor, mai mult decât revoluționare, nu se bazează pe radiografii, analize etc., fiindcă medicina nu avea, pe vremea aceea, aparatură performantă. Observația, intuiția și raționamentele îi conduc însă la adevăruri incontestabile. Nimic nu era obișnuit la Freud, scrie Jung când îi face portretul mentorului său. Totuși, Freud afișează o cuceritoare modestie. Scrie în repetate rânduri : ”Dacă ceea ce face autorul acestor rânduri este recunoscută ca activitate științifică...”Un deschizător de drumuri are nevoie de aprobarea unor oameni inteligenți și e nevoit să-și ia măsuri de precauție dacă are în preajmă ignoranți care bat tobele conflictului. Nu întâmplător vienezul ținea foarte mult la opinia discipolului său elvețian. Demonstrațiile lui Freud sunt aplicate și impecabil argumentate. Scrierile sale au o tentă pedagogică, de inițiere. El își cucerește concluziile pas cu pas, ca și când ar urca spre un vârf de munte. Prin țesătura afirmațiilor sale nu scapă nimic : orice gol logic este exclus. O eroare să fi făcut, că defăimătorii atât ar fi așteptat! I-ar fi sărit în spinare și ar fi încercat să-l discrediteze. Dimpotrivă, Jung are un stil sintetic, cu multe imagini și cu episoade narative care fac textele sale extrem de agreabile. Lucrurile s-au așezat deja și autorului nu pare să-i pese de părerea ignarilor. Trebuie să ai multă încredere în tine însuți, ca să procedezi așa, însă poți eșua ușor în amatorism. Ceea ce nu e cazul lui Jung, un geniu permanent inspirat.
 Suntem conectați sub toate aspectele. În facultate aveam un coleg căruia i se năzărise să fie gelos pe Marin Preda, care își trăsese o amantă tânără și frumoasă, o poetesă care tocmai publicase, la Cartea Românească, un excepțional volum de poeme. Tânărul nu discutase niciodată cu Preda și n-o cunoștea pe muză, dar era revoltat. ”De ce, măi, bătrânelule, să se culce ea cu un boșorog și nu se uită la mine, care sunt, uite, tânăr și frumos?” Către sfârșitul vieții, Hemingway avea obsesia (deloc neîntemeiată!) că este urmărit de serviciile secrete americane. Încă din tinerețe, Nino Stratan îmi cita obsesiv un vers din Nichita Stănescu, care conținea și construcția ”sunt conectat cu uriașii”. ”Bătrâne, îmi spunea Nino, știi că atunci când mă gândesc că Partidul Comunist este o nenorocire, aud bătăi puternice în ușă? Ies și văd că nu e nimeni. Mă gândesc că Nicolae Ceaușescu e un dictator nemilos și imediat aud bubuituri în tavan și în pereți : bum-bum-bum!” Această conectare l-a dus pe prietenul meu la spital. După ce a ieșit, ne plimbam împreună prin Cișmigiu. ” Bătrâne, eram în holul spitalului și mă uitam la televizorLa un moment dat, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a apărut pe ecran, îmbrăcat în negru, și a anunțat moartea unui tânăr și talentat poet. Vorbea despre mine, bătrâne!” Apoi mi-a mai zis : ” Știi că am verificat chestia cu conectarea? Stăteam, ca și acum, pe o bancă din curtea spitalului. La un moment dat, am privit un loc de pe potecă, aflat la vreo zece metri de mine și mi-am zis : cine va trece pe acolo se va împiedica. N-ai să crezi, bătrâne, dar în decurs de câteva minute s-au împiedicat, gata să cadă, trei inși!”
 Ulterior, Nichita a spus că ”suntem conectați să iubim, să fim iubiți și să aparținem cuiva”. Îmi place să cred că suntem conectați întru iubire. Câmpurile informaționale negative nu duc doar la distrugerea unor minți luminate, ci și la falimentul unei lumi. Cei care fac rău altora se distrug pe ei înșiși, fiindcă suntem un întreg inseparabil.

duminică, 15 octombrie 2017

Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă - își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cu excepția lui Paul Cernat și doctoranzilor serioși, cine mai pomenește azi de Anton Holban, Mihail Sebastian, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, maniac, paranoic, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm orgoliile prostești, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit. Ceea ce, la drept vorbind, e cam același lucru.

duminică, 1 octombrie 2017

O cronică a lui Horia Gârbea la „Supraveghetorul și alte povestiri”

Horia Gârbea 
Duhoarea Daciei milenare
În proza contemporană, Șerban Tomșa ocupă un loc important, dobândit cu romanele sale (Biblioteca lui Noe, Ghețarul, Călugărul Negru). El este și un blogger literar activ și inspirat situat, în clasamentele genului, mai sus decât multe publicații culturale cu apariție constantă. Unele dintre prozele scurte din recentul său volum, Supraveghetorul și alte povestiri (Editura Tracus Arte), au fost postate anterior pe blogul „Colivii pentru idei“ iar una am avut plăcerea s-o public în recenta antologie 1312 sirene – proză românească din deceniul doi, pe care am îngrijit-o la Editura Neuma. Povestirile lui Șerban Tomșa, unele cu caracter memorialistic, precum și Portrete în mișcare, secțiune aparte, formează o casetă cu bijuterii cu nimic mai puțin strălucitoare decât nuvela Supraveghetorul care deschide volumul. Așa de pildă, cu toate că are datele unei secvențe autobiografice și e aproape sigur că nucleul său este o întâmplare reală, Ninge la Iasnaia Poliana, o schiță de trei pagini, este infuzată de straniu și fantastic, ridică un „moment“ (în sensul caragialian) banal la o putere cu multe cifre. O nestemată mică și strălucitoare! Un astfel de text, și sunt mai multe în volum, înmoaie proza scurtă de tip Kafka sau Daniil Harms într-un elixir de tandrețe care-i schimbă radical gustul. Aceste istorii sunt insolite fără a fi „crude“, precum intitula unele dintre ale sale contele Villiers de L’Isle-Adam. Dacă l-am putea imagina pe acel precursor al simbolismului mutat cu aristocrația lui cu tot într-un mediu moromețian, el ar purta probabil numele lui Șerban Tomșa. Prea puțin cunoscut unui public care, într-un segment al lui cel puțin, ar merita să se bucure de talentul său mare și foarte special, Șerban Tomșa are o fascinație a literaturii, a cuvântului și frazei care contaminează cititorul. Interesante prin temă, textele prozatorului au acea amprentă stilistică personală care le face inimitabile. Nu mai puțin, marca prozei lui Tomșa este o cutezanță a imaginației și a adâncirii bruște, când este cazul, în lirism. Nuvela Supraveghetorul este și ea țâșnită dintr-o imaginație bogată și fertilă. În rezumat – nefiind altfel ușor de povestit și trăind din rafinamente sintactice, dincolo de acțiune – textul este o „poveste“ a retragerii aureliene din Dacia. Este vorba despre un tărâm al delațiunii și ticăloșiei la care se dedau atât ocupanții (foști) cât și oamenii pământului, din amestecul cărora, ne spune o variantă a istoriei, ar fi ieșit ce-a ieșit. E o comedie, o parodie a „micii istorii“ de bârfe și trădări multiplicate grotesc. Personajele își scriu (denunțuri) cu voluptate și înjură cu meșteșug. Când le vine bine să ucidă și să facă alte nelegiuiri, o fac cu exces și bucurie. „Nelegiuiri“ e însă un cuvânt cu totul impropriu întrun ținut în care nu există nicio legiuire. Tradițiile locului, confuze, violente și ticăloase, se combină ideal cu o administrație vagă și delăsătoare a unui ocupant crepuscular și depășit de situație. Desigur, o alegorie pentru timpuri ce au venit după aproape 2000 de ani și pe care le trăim acum, scăldați în aceeași confuzie. „Aici nu formele și culorile te fac prizonier, ca în Grecia, ci mirosurile și palavrele. Duhorile te doboară cum treci podul lui Apolodor.“ Rapoartele turnătorilor se adună cu grămada. Dacii arătoși și deștepți sânt aruncați în sulițe, ca soli către Zamolxis, ca să rămână doar nevolnicii, mai ușor de strunit. Compatrioții lui Decebal, dar și romanii, se înjură des și cu schepsis: Fura-ne-ar hoții lupii din păduri, Râdea-v-ar copiii cu bucile curului, Așa și pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis, Pișa-s-ar pe tine Hercules. Alegorie hazlie și tristă deopotrivă, Supraveghetorul este o proză de maxim rafinament. Așa și pe dincolo să le facă Zamolxis urmașilor Daciei milenare, dacă Șerban Tomșa nu e un prozator dintre cei mai talentați din câți avem.
 (Luceafărul de dimineață, nr. 8, 2017)

 P.S. Îi mulțumesc strălucitorului și polivalentului scriitor Horia Gârbea pentru minunata cronică pe care mi-a dedicat-o.

luni, 25 septembrie 2017

Acum și în ceasul morții noastre...

Nu-mi dădeam seama de ce aș fi vrut să mai scriu despre moartea tatălui meu. Aseară ideea a țășnit din inconștientul meu și m-a luminat : orice s-ar spune, moartea este, ca și bătrânețea, umilitoare. Sigur, nu trebuie să-l întrebăm pe Dumnezeu DE CE. Ne va da încă o palmă sau ne va trimite răspunsuri în inconștientul nostru sau prin revelații. Dintr-un anumit punct de vedere, moartea este ultima lecție de viață care ni se dă. Mi se va spune că este umilitoare pentru cei vanitoși. În realitate, e umilitoare și pentru cei curați și pentru păcătoși. Dar și mai grav este că e greu să găsești calea de a trăi mult și fericit și de a nu fi umilit de dezastrul biologic căruia îi cazi pradă, într-un final al neputinței. Căci tristă este atât moartea unui tânăr, cât și a unui bătrân, indiferent de considerentele spirituale pe care ni le pot oferi teologii.
Aș fi vrut să mor înaintea tuturor prietenilor și înaintea tuturor membrilor familiei. Mi se va replica, logic, că dau dovadă de egoism. Un prieten, poet talentat pe care am uitat, din nefericire, să-l introduc la secțiunea de memorialistică a ultimei mele cărți, mi-a zis că ar trebui să trăiesc mai mult decât tovarășii mei de viață, pentru a apuca să scriu despre toți. Dacă l-aș fi aprobat, tot egoist aș fi rămas. În ideile urmărite ni se văd limitele de viețuitoare care se târăsc într-o perpetuă și jalnică supraviețuire. E o altă umilință.
Aș fi vrut să fac multe lucruri cu tatăl meu. Să petrecem împreună un ultim Crăciun, să vedem un meci în care joacă Lionel Messi, să stăm și să pălăvrăgim sub foișorul pe care mi l-am construit în curte. Cel mai mult mi-aș fi dorit să-i arăt porțiunea din râul Jirnov, unde îmi petreceam după-amiezile de vară, din copilărie până, fix, în 1987. Dar n-a fost să fie. Tata s-a uscat încet-încet, ca un copac din curtea casei. Chiar și mama a remarcat asta. Am încercat să-i lungesc viața. Am reușit să-i mai dau trei zile. Cu o seară înainte de a muri, a redevenit lucid, a vorbit și s-a uitat la televizor. Am avut trei seri în care am sperat că va mai trăi măcar un an. Am insistat, ca și doctorul meu, să-l tratăm în continuare. N-am găsit pe nimeni care să aibă curajul de a-i administra niște perfuzii cu aminoacizi, iar cei din jurul meu au fost de părere că doar îi vom prelungi agonia. Aș fi vrut să pot face mai mult. Trei zile înseamnă prea puțin. Voiam mai multe. Erau ale lui. Erau ale noastre.
A fost umilitor pentru Alexandru cel Mare, Einstein și Napoleon să devină niște stârvuri. Cel mai important dintre ei, Einstein, n-a fost scutit nici de mizeriile bătrâneții. Dar cum se justifică toate acestea pentru un om care a trăit ca un miel supus, la cheremul tuturor? Nu mă împac cu gândul că trupul Părintelui Arsenie Boca a fost atins de gura flămândă a pământului și că starețul Zosima emana un evident miros de cadavru. Și nu mă liniștește nici faptul că tatăl meu a murit zâmbind, în timp ce se reîntâlnea cu fratele său, mort încă din copilărie.

joi, 7 septembrie 2017

Reîntâlnirea cu Juan Rulfo și deschiderea către cer

Recitirea lui Juan Rulfo ( Câmpia în flăcări, București, RAO, 2006) a fost, pentru mine, o întâlnire neașteptată cu propriul destin. Aceeași lume de umbre nefericite, uscată și seacă, cufundată în țărână fierbinte și surprinsă într-o noapte fără sfârșit. Aceeași sărăcie lucie, cu garduri din mărăcini și colibe de lut, învelite cu paie și cu ferestre minuscule și oarbe. Aceeași societate în care unii au totul, iar alții, doar viața pe care și-o pierd la orice capriciu al celor puternici. Oamenii trăiesc la limita supraviețuirii și orbecăie, aproape adormiți, pe poteci fără sfârșit. În Pedro Paramo, morții vorbesc cu viii, se amestecă între ei și nu mai știi dacă te afli pe lumea aievea sau pe cea de dincolo. Cred că Rulfo și Manuel Scorza au reușit să împace realismul crud cu cel magic, ceea ce  au izbutit, și  la noi, Vasile Voiculescu, Gala Galaction și, firește, Mircea Eliade. Pentru mine, lectura lui Juan Rulfo este o privire în oglindă : mă văd pe mine, copilul și scriitorul. Și eu am trecut prin noaptea aceea fără sfârșit și risc să nu mai ies ( uneori îmi scriam temele pe fereastră, la lumina lunii), și eu am simțit înțepăturile spinilor și durerea inconfundabilă a umilinței. Diferă doar umanitatea, mai sumbră la Rulfo, mai blândă în realitatea copilăriei mele. Care este, de fapt, problema? Și mă refer doar la proză, fiindcă la poezie stăm bine, dar suntem ignorați, pentru că nu știm să ne vindem marfa : avem mai mulți poeți demni de Nobel, cum am repetat până la obsesie. Cum au reușit sud-americanii să ajungă la o recunoaștere universală, mergând pe specificul existenței lor în lume? Pe un specific apăsat ( pitoresc, oralitate, dialect, realism crud) mergem și noi, când nu ieșim la înaintare cu scriitura desăvârșită, în pagini sufocate de descrieri luxuriante și aglomerări de obiecte, ca în proza lui Eminescu.  Dar nu rezonăm deloc în alte culturi. Am atins și noi universalitatea în câteva rânduri, cu Ion al lui Rebreanu, cu Cimitirul Buna-Vestire, cu Bănulescu, cu Lumea în două zile, Manualul întâmplărilor, poate cu Moromete, cu schițele lui Caragiale, dar și cu D-ale carnavalului , Steaua fără nume, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă și deloc cu O scrisoare pierdută, pe care se bate atâta monedă. Comicul nostru este facil și local, mergând pe anecdotic și neavând anvergura și senzualitatea monstruoasă a lui Rabelais ori John Kennedy Toole. Cu drama stăm mai prost, fiindcă în afară de realism, promovăm scriitura impecabilă, pe fondul unor experiențe strict personale. Talentul și stilul trebuie să se transforme într-o viziune personală asupra lumii, cum spunea un prieten de pe Facebook, și să atingă teme sau mituri cu rezonanță în inconștientul colectiv.  Așa se întâmplă la Rulfo, la Marquez, la Manuel Scorza, ca să nu mai vorbesc de Joyce și de Faulkner. Scriitura e suficientă în povestiri ( Hemingway!), dar romanul fără o viziune puternică și originală e zero. Iarăși, viziunea lipsită de epic este curat lirism!  La nevoie, un mare scriitor își inventează propriile mituri.( Iar miturile, temele și motivele literare au nevoie de personaje.) La Rebreanu e Posesia, La Rulfo și Scorza sunt Revolta și Lupta,  la Aldulescu e Supraviețuirea cinică și mizeră, la Arghezi e Zădărnicia comică,  în Faulkner e toată Biblia, cu accente de tragedie greacă, după cum bine au remarcat francezii, la Preda e Dispariția unei lumi ( ca în Ghepardul lui Lampedusa), la Caragiale e Prostia fudulă și, atenție, inofensivă ( criminală e doar în 1 Aprilie), la Țoiu e Însoțitorul și Cronicarul, cel care consemnează totul și toarnă la Dumnezeu sau la Cezar etc. Până și în crimele din cărțile lui Raymond Chandler se întrevăd niște motive literare modelate de inconștientul omenesc! Și câte teme și mituri sunt în opera lui Bănulescu! Sigur, prozatorul trebuie să aibă atâta abilitate încânt să dizolve motivele și miturile în detalii pline de viață. Și mai e ceva. Va trebui să acceptăm ideea că deschiderea către fantastic/straniu/magic și către inconștientul colectiv ne va da o șansă în plus de a fi recunoscuți pe plan internațional. În mod cert, Bănulescu e un scriitor de nivel universal.  Și de ce răsuflăm ușurați și ne spunem că Preda nu e un scriitor primitiv, după ce parcurgem Amiază de vară și Scrieri de tinerețe? De ce, dintre toate romanele lui Aldulescu, care are viziunea sa, prefer Prooricii Ierusalimului și Îngerul încălecat, unde personajul principal se comportă ca un demon priapic, regresând, ca și partenerele sale, către regnul animalier?

  Este evident că textul de mai sus este pro domo.  Pentru un prozator, esențiale sunt stilul transformat în viziune, personajele și temele abordate. Asta am încercat în Ghețarul ( ratarea, complexul Leonardo da Vinci, de a nu termina nimic, din spaima față de sfârșit ) și în Călugărul Negru, unde sunt mai multe elemente asupra cărora se pot pronunța specialiștii.

P.S. După reacții, pare-se că textul meu a supărat destulă lume, deși inteligența ar trebui să excludă vanitatea și intoleranța. Fiindcă m-am adresat unor oameni deștepți, capabili să reflecteze asupra unor lucruri care le-au scăpat. 
        

miercuri, 6 septembrie 2017

Paradisul tatălui meu

Tatăl meu s-a stins pe 26 august, la ora nouăsprezece. Am fost martorul ultimelor sale clipe de viață și nu mai dau doi bani pe zbuciumul oamenilor pentru mărunțișuri care sunt atât de străine de misiunea noastră, încredințată de Dumnezeu. Am văzut cum spiritul părăsește trupul și trece treptat dincolo, cum membrii dispăruți ai familiei celui care pleacă îl așteaptă, iar viitorul mort îi identifică și le spune pe nume, arătând spre ei cu mâna dreaptă, ca în primii ani ai copilăriei : mama, tata, Ion. Ion a fost fratele tatei, decedat în copilărie.
   Până acum nu l-am visat pe tata. Ar fi putut să-mi apară în astral și să-mi arate încă o dată zăpada, așa cum tatăl lui Aureliano Buendia i-a arătat într-o zi fiului său gheața. Cred că nu împlinisem un an, eram înfășat și așezat lângă sobă, când afară s-a pornit un viscol de poveste. Tata m-a luat în brațe, a mers cu mine pe prispa casei bătrânești, a luat cu mâna dreaptă puțină zăpadă, a strâns-o în pumn și mi-a dat bulgărele acela să-l țin și eu în palmă câteva secunde, pentru a cunoaște una dintre minunile vieții de pe pământ. De aceea Ștefan Bănulescu mi-a fost mai apropiat decât Marin Preda și  Cartea Milionarului îmi este cel mai drag roman din literatura română, alături, desigur, de prozele lui Vasile Voiculescu. ( Exclud din percepția mea orice judecată de valoare.)  Din același motiv, textele lui Juan Rulfo, Marquez, Manuel Scorza și Miguel Angel Asturias exercită asupra mea o vrajă perpetuă.
Dar n-ar mai fi putut să mă încălzească din nou, ca atunci când mă ținea într-o mână, ca pe o păpușă,  în fața cuptorului din focarul tradițional amenajat în partea din spate a casei bunicului. Într-o noapte de iarnă, puști fiind, m-am trezit înfrigurat și m-am urcat pe pieptul său, sub plapumă, și m-am încălzit ca pe o sobă caldă.
N-ar mai fi putut să elibereze câinele legat, fiindcă nu tolera captivitatea animalelor, așa cum nici eu n-o fac și nu suport să văd păsări în colivii și cai înhămați la căruțe și trăgând poveri.
N-ar mai fi putut să-mi aducă tot felul de jucării de care se minunau tovarășii mei din copilărie : sfârleze, lanterne, jocuri de cuburi. Toate mingile colorate, cu care încingeam meciuri disputate pe viață și pe moarte, erau ale mele. Deși foarte sărac, am fost primul pui de țăran din școală,  care a avut un pix ( cehoslovac!) și un creion chinezesc, cu gumă în capăt și cu imagini colorate pe suprafața-i rotundă și lucioasă. Tot el mi-a adus, la rugămintea mea, primele exemplare ale revistei România literară.
N-a ridicat vocea la nimeni și nu m-a lovit niciodată. A fost un soldat supus și a avut un salariu mic și o pensie mai mult decât modestă. A trudit la conacul nașului nostru din Udeni, a muncit cu palmele decenii în șir, la o fabrică de cărămidă, iar în ultimii ani a fost mecanic motopompist la Uzina de Mașini Electrice București, unde a petrecut mii de nopți fără somn. Era fascinat de ideea de a apuca pensia : „ Ce frumos ar fi! spunea el, care muncise ca un rob toată viața. Să stai acasă și să primești totuși niște bani.” Era tăcut, dar avea, ca și bunicul, un umor adânc, moromețian. Ca și mine, era fundamental o fire veselă, însă viața îl chinuise îndeajuns de mult, încât să nu-i mai ardă de glume. A apucat niște ani în care a stat, în sfârșit, în ograda casei părintești și și-a muncit pământul, după un program pe care și-l făcea singur. Neînțelegeri absurde au făcut să nu-i fiu alături în ultimii treizeci de ani și asta ne-a marcat pe amândoi. De altminteri, absența tatălui este unul dintre lucrurile care m-au măcinat interior. El trudea la oraș și venea doar sâmbăta, parcurgând cu bicicleta cei șaizeci de kilometri care despart Gratia de București. Mă cuprindea o bucurie de nedescris când îl vedeam deschizând poarta și intrând în curte. Iarna venea pe jos mai mult de zece kilometri, iar câinele nostru îl simțea și îi ieșea înainte la jumătatea drumului. În timpul studenției îl vizitam la uzină și niciodată nu mă rătăceam pe aleile întortocheate ale fabricii. Eu, care mă rătăcesc în toate visele pe care le am în puținele ore de somn de care am parte. Într-o sâmbătă mă aștepta în fața garajului ( se numea remiză) pentru mașinile pompierilor.
- Am ceva bun să ne cinstim, mi-a zis el, bucuros, când am ajuns.
Apoi m-a dus la vestiarul său, l-a descuiat și a scos de acolo o sticlă de bere Grivița, de jumătate de litru. N-am uitat nici acum tristețea care i s-a așternut pe față când, privind în lumină clondirul, a văzut că lichidul se făcuse borș. Ținuse recipientul încuiat câteva zile, în căldurile începutului de vară.
Prin 1978, când scriam niște povestiri ( am inclus două în Supraveghetorul și alte povestiri), intra din când în când în camera în care lucram și îmi propunea să mai ies la aer. Scrisul însemna plecare, îndepărtare de el și asta nu-i convenea. Într-un fel, de aceea m-am și întors. Dar ghinioanele care m-au urmărit toată viața au făcut să plec din nou, nu foarte departe. S-a întâmplat ceea ce nu-și dorea niciunul dintre noi. Nu i-am spus niciodată că am scris niște cărți etc., așa cum în general nu fac, pe aici, caz de condiția mea de scriitor. El a murit fără să știe că mi-am realizat un vis. Și observ bucuros că destui cetățeni din zonă cunosc doar faptul că sunt un profesor și atât. Asta ar trebui să-mi asigure o liniște necesară și de aceea mă prefac, în fața celor mai mulți, că n-am scris în viața mea nimic, exceptând lecțiile pe care le predau elevilor. 
Era discret, retras și semăn și aici cu el. Dar se pricepea la multe : repara circuite electrice, confecționa unelte și chiar pantofi, altoia pomi și își făcuse o mică prisacă. Albinele au pierit înaintea lui, dar cred că stupăritul a fost tot ce i-a plăcut mai mult.
   O vecină l-a visat la trei zile după moarte. Era îmbrăcat în combinezonul apicol și trebăluia la stupi. Fagurii erau aurii în lumina soarelui și el îi privea îndelung. „Să-mi dai și mie nițică miere, nea Ilie”, i-ar fi zis vecina. „Îți dau, cum să nu-ți dau?”, ar fi răspuns tatăl meu. „Că, uite, toate ramele sunt pline!” Când femeia mi-a relatat scena, am avut revelația că tatăl meu a ajuns în paradis.  Propriul paradis. Face în astral ceea ce i-a plăcut să facă aici, în viața pământească. Și m-am gândit că tragedia noastră este că ne găsim abia în moarte paradisul la care visăm toată viața. Pentru Borges, raiul este o Infinită Bibliotecă. Amerindienii credeau că după moarte vor ajunge pe Plaiurile Veșnicei Vânători. Fantoma lui Richard Burton bântuie și acum o cârciumă în care marele actor s-a simțit bine. Apare acolo din senin, stingând și aprinzând luminile.
Încerc să mă împac cu gândul că tatăl meu și-a găsit  liniștea în paradis. Poate că fiecare are un paradis al său. Pentru mine, sunt deopotrivă de ademenitoare pădurea lui Knut Hamsun și biblioteca lui Canetti, deșertul lui Dino Buzzati și muntele lui Thomas Mann. Nădăjduiesc să găsesc propriul munte care să reunească într-o lume coerentă tot ce am scris.
Și acolo, într-o prisacă, îl voi reîntâlni pe tatăl meu.


miercuri, 16 august 2017

Moromețianismul lui Faulkner?

Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Stan V. Cristea a descoperit că în Siliștea-Gumești există o uliță pe care locuiau numai familii cu numele Moromete. Exista și un Ilie Moromete, căruia istoricul literar îi publică fotografia. Așadar aceasta e originea personajului lui Preda : modelul a fost Tudor Călărașu, dar numele a fost luat de pe altă uliță. Până acum se considera că Ilie Moromete vine de la Ilya Muromets, un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru părea a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-i fin pe consăteni. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.

miercuri, 9 august 2017

Despre mandalaci, cu tristețe

Am avut un prieten care nu suporta mandalacii. Am aflat târziu că, în zonă, cuvântul mandalaci denumește mâncarea de cartofi.
    Acțiunea se petrece prin anii '60 ai secolului trecut. Amicul meu era elev și stătea la căminul liceului din Bolintin-Vale.  Acolo lua și trei mese pe zi. Asta, firește, dacă n-apuca vreun ghiolban să-i scuipe în farfurie și să-l lase fără porție. Noaptea, patruzeci de interni dormeau de-a valma, în singurul dormitor disponibil. (Un deceniu mai târziu, în clasa a IX-a, am încercat și eu experiența asta doar două săptămâni și m-am îmbolnăvit.) În baraca aia se petreceau lucruri incredibile, demne de pușcăriile din vremurile noastre. Voi spune doar că erau discipoli care fumau și se masturbau toată noaptea. În răstimpuri le puneau”poște” celor mai mici,  care adormeau devreme. ”Poștele” erau șomoioage de hârtie, aprinse, introduse între degetele picioarelor. La cantină rămăsesem înscris și eu, era obligatoriu pentru a putea primi bursa de merit, dar nu mai  treceam pe acolo decât pentru a vedea meciurile televizate. Preferam să rabd de foame. Directorul  instituției era un profesor de matematică, fost teolog îmbătrânit în rele, neavând nicio treabă cu disciplina pe care o preda și, desigur, nici cu teologia.  Era slab, pleșuv, vânăt la față, cu o gură de sadic și foarte vioi pentru vârsta sa. Ca să aveți idee de înfățișarea sa, gândiți-vă la Dan Voiculescu. Directorul trecea din când în când pe la internat, să vadă cum stau lucrurile. Cu resturile rămase de la masa copiilor hrănea o turmă de porci, dar nimeni nu gustase șoriciul sau friptura. Îi alinia pe căminiști în careu și întreba :
— Ia spuneți, bă, ce nu vă convine?
— Glăsuiți, tovarăși elevi!
Nu prea îndrăzneau să zică nimic, fiindcă după aia erau batjocoriți o oră întreagă. Dascălul avea o ironie groasă, urâtă, mocirloasă.
Într-o zi, studioșii văzură că directorul era bine dispus. Își îmbunătățise și stilul cu care se adresa turmei. De obicei vorbea ca un filosof popular, din topor. Era o traistă cu pilde de doi bani și cu proverbe inventate chiar de el. ( ”Cine se spală cu apă rece e mereu sănătos.”” Dacă vrei să știi cine este un om, uită-te la el cum se scoală dimineața!” etc. ) De data asta era binevoitor.
— Ia spuneți, băiețași, ce nu vă convine vouă aici?
Ei se codeau.
— Spuneți, spuneți, că d-aia vin mereu p-aci, să vă rezolv vouă problemele! Sunteți ca și copiii mei și e datoria mea să vă apăr!
Atunci S., viitorul meu coleg și amic, a prins curaj :
— Dom' director, nu vrem să ni se mai dea mandalaci!
— Așa, așa, foarte bine! Scria tovarășe Z. : ”Să nu se mai dea mandalaci elevilor!”
Tovarășul Z. era pedagogul căminului, un tânăr care se aținea înaintea profesorilor cu carnețelul și cu pixul în mână, gata în orice clipă să noteze ordinele aruncate de superiori.
— Și ce-ați vrea voi să vi se dea, copilași? a întrebat mai-marele.
Adunarea s-a însuflețit.
— Vrem friptură de porc!
— Și șorici!
— Așa, așa, foarte bine! Scrie tovarășe Z. : ”Să li se dea elevilor șorici și friptură de porc!” Ce mai vreți?
— Cârnați!
— Sos de roșii!
— Pastramă!
— Sarmale cu mămăligă!
— Scrie, tovarășe Z.!
— Piftie!
— Tobă!
— Costițe prăjite!
— Plăcintă de mere!
— Dulceață de căpșuni!
— Prăjituri!
— Scrie, tovarășe Z.!
După ce au pomenit toate bunătățile pământului, iar Z. a folosit mai mult de jumătate din agenda sa, tartorul a spus :
— Ați văzut că vă satisfac toate doleanțili? Credeați că eu sunt dușmanul vostru? Noooo! Sunt părintele vostru cel bun, tovarăși elevi!
A făcut stânga-mprejur, militărește, și s-a îndepărtat sprinten, cu pas elastic.
Băieții n-au dormit toată noaptea, gândindu-se la răsfățul culinar care va urma. Cu ce se va începe? se frământau ei. Ce surpriză ne va face dom' director?
A doua zi au fugit cu noaptea în cap la cantină. La ghișeu, o bucătăreasă ursuză le-a trântit în farfurie câte un polonic de terci galben.
— Ce e ăsta? a întrebat un flămând, uluit.
— Nu vezi? Ești orb? Mandalaci!
— Mandalaci de dimineață? Vorbisem cu dom'...
— Hai, mută măgaru'! Următoru'!
Să fi uitat directorul să-i anunțe pe cei de la cantină? Își frământau băieții mintea. S-o fi gândit să facă mai întâi provizii de alimente bune?
La prânz au primit un singur fel : mandalaci. Seara, tot mandalaci. Atunci au înțeles. Au mâncat mandalaci o lună încheiată. Când li s-a dat fasole bătută, au crezut că sunt în rai.



sâmbătă, 5 august 2017

Critici și prozatori

    Mă număr printre scriitorii care cred că în istoria literaturii române am avut puțini critici buni de proză. Paul Georgescu a fost unul dintre ei. Din generația 60, Valeriu Cristea a avut antene fine cu care îi depista pe prozatorii de valoare. Scriind Arca lui Noe, Nicolae Manolescu ne-a dat o sinteză de nivel european. Dar, ca și Lovinescu, nu-i agreează pe rurali. Are meritul de a-i fi promovat fără rezerve pe Alexandru Ivasiuc și pe Nicolae Breban. În generația tânără avem, în fine, critici competenți pe proză și dintr-o listă de mai multe nume n-ar trebui să lipsească Gabriela Gheorghișor, Marius Miheț și Oana Purice. Rămâne de studiat faptul că prozatorii rurali și periferici au rămas, în timp, liderii incontestabili ai mai multor generații : Liviu Rebreanu ( cine i-ar fi putut contesta supremația în perioada interbelică?), Marin Preda, Eugen Barbu, Ștefan Bănulescu, Sorin Stoica, Radu Aldulescu etc. Breban și Țoiu par excepții.
Am avut și avem, în schimb, foarte buni critici de poezie : Călinescu, Lovinescu, Manolescu, Cistelecan, Lucian Raicu, Gheorghe Grigurcu ( poet de mare originalitate el însuși), Ion Pop ( de asemenea, poet), Eugen Negrici, Dan Cristea, Valeria Manta Tăicuțu( poet și prozator) și atâția alții. Pentru cei tineri, o puzderie, mi-ar trebui o pagină întreagă. Mai mult, poeții înșiși sunt foarte buni critici de poezie și uneori chiar de proză. Ei sunt cumva adevărații stăpâni ai unei limbi.
S-ar zice că e o tradiție ca prozatorii importanți să nu prețuiască decât propria operă. Putea scrie Rebreanu o cronică despre Camil Petrescu? Lui Eugen Barbu îi plăceau poeții, dar nu și Preda ori Fănuș. Sadoveanu ar fi zis despre aceluiași Preda că a sălbăticit limba. Marin Preda nu-l gusta pe Bănulescu etc. Și despre cine ar fi putut scrie Fănuș Neagu? Excepțiile, excelenți prozatori, dar și critici de anvergură, confirmă regula : Paul Georgescu, Dumitru Augustin Doman, Tudor Cristea. I-aș adăuga pe Radu Aldulescu și pe Liviu G. Stan, care au o percepție vie, mobilă asupra literaturii, datorită culturii lor literare și empatiei necesare înțelegerii oricărui tip de proză.
O categorie aparte este reprezentată de scriitorii polivalenți, care practică toate genurile literare, cu egal succes. Primele nume care îmi vin în minte sunt Horia Gârbea și Mircea Cărtărescu. Ultimul nu face critică de întâmpinare și nu este dramaturg.
În ceea ce mă privește, nu sunt critic literar, chiar dacă am produs câteva texte valabile. O spun pentru ultima dată. Nu voi publica volume de critică și nu voi scrie despre cărți care nu-mi plac. Când scriu despre o carte - și o fac din ce în ce mai rar, din motive obiective -, încerc să împărtășesc cu alții bucuria de a fi descoperit încă un scriitor talentat, un om care privește lumea prin lentilele boreale ale cuvintelor. Sunt romancier : nici mai mult, dar nici mai puțin, ca să-l imit și eu pe Lovinescu.
Criticul literar se deosebește de prozator prin opțiuni, mijloace și obiective. A fi critic literar presupune elaborarea unor studii sistematice, având o anumită perspectivă asupra fenomenului literar, pe fondul unui tablou de valori bine conturate. Sigur că o cronică făcută de un scriitor poate fi foarte bună, foarte interesantă, respectând toate rigorile genului.Un prieten, mare scriitor, îmi spunea că prozatorul și poetul se pricep mai bine la literatură decât criticul, dar chestiunea e discutabilă. Criticul are consecvență în urmărirea fenomenului literar, ceea ce nu găsim la un prozator. Cel mai adesea problema nu e de competență, ci de opțiune. Alegi să faci prunci sau să le oferi educație. ( În realitate, lucrurile sunt mai complicate. Copiii prost-crescuți le pot sparge capetele deopotrivă părinților și educatorilor. Aceștia din urmă o pot încasa și de la părinți. De aceea meseria de critic este extrem de grea. ) Să fabrici păpuși vii sau să le controlezi calitatea. Mijloacele și obiectivele urmărite de critic și de prozator diferă considerabil. Prozatorul operează cu personaje și întâmplări, criticul folosește concepte și valorizează chiar atunci când spune că îi place/displace o carte. Uneori fac amândoi același lucru sau își inversează sarcinile, însă asta se produce întâmplător. A fi critic presupune și un ritm diferit de a scrie. Poetul/prozatorul scrie critică ocazional și după cum îi este firea. Pozitivă, dacă e un tip fair-play, sau descurajatoare, dacă are polițe de plătit. Criticul e obligat să fie echidistant, pentru a nu-și pierde credibilitatea. Scriitorul are libertatea de a fi subiectiv. Tocmai aici voiam să ajung. Fiind eu subiectiv și tolerant, n-am pretenția de a lua pâinea de la gură criticilor veritabili. N-am scris și nu voi scrie negativ despre nimeni. (Cândva am răspuns principial, dar foarte dur, la un atac la persoană urât și, să mi se ierte, prostesc, însă regret și acum replica aceea nemiloasă. Renunțasem chiar să mai public textul și numai un accident a făcut ca acesta să intre totuși în sumarul unei reviste.) Și mai sunt și alte diferențe. De pildă, un critic - și aici mă apropii și eu de condiția sa - are un gust artistic foarte diversificat, deschis către formule stilistice variate. De obicei, prozatorului român îi place, după cum am arătat deja, doar registrul în care se încadrează el.  O excepție memorabilă a fost G. Călinescu, care a strălucit în mai multe ipostaze, fiind de fiecare dată întruchiparea subiectivității. Dar pe el nu-l încântau prozatorii moderni, oprindu-se la balzacianism, ca o ultimă cucerire estetică a romancierilor.
Am expus aici niște opinii și am simplificat mult lucrurile. Și nu uit să precizez că îi consider și îi citesc pe critici tot ca pe niște scriitori care concep cărți ale căror personaje sunt alte cărți și autorii acestora.

P.S. Într-o operă literară, tema este, se spune,  mai puțin importantă decât scriitura. Părerile sunt unanime în această direcție. Dar scenele din Moromeții sau din Groapa ar mai avea aceeași anvergură fără ideea generală de naștere sau de dispariție a unei lumi? Ce s-ar întâmpla dacă Cicikov al lui Gogol ar cumpăra grâu și nu, ca un adevărat diavol, „suflete moarte”? Și de ce noi, românii, nu putem trece de barierele unei limbi provinciale, așa cum au făcut polonezii, sârbii, grecii etc.? (Nici rusa nu e o limbă de circulație internațională.) Fiindcă punem prea mare preț pe un limbaj oral, argotic, periferic, dialectal și popular, adică exclusiv pe expresivitate? 

sâmbătă, 29 iulie 2017

O cronică a lui Marius Miheț la „Supraveghetorul și alte povestiri”

 Marius Miheț
 Între stânci 
 
Multă vreme mi s-a părut neverosimil verdictul lui Camus din Nunta, unde spune că lumea sfârșește întotdeauna prin a învinge istoria. O dezbatere de astăzi în privința asta nu cred că ar rezolva enigma. Dimpotrivă. Șerban Tomșa, deși n-are nimic de-a face cu francezul, știe să tulbure istoria convingător, fără a merge până în miezul lucrurilor. Nu pentru că n-ar putea, ci din pricina unei viziuni fidele sensului secund. Șerban Tomșa este un autor ce caută pretutindeni un asemenea Graal al textului.
Supraveghetorul și alte povestiri, noul său volum de proză, anunță prin nuvela prinsă în titlu o astfel de narațiune ce aduce în prim-plan problema adevărului. Dezvoltată, Supraveghetorul ar fi fost o metaficțiune istoriografică extraordinară. Șerban Tomșa propune aici nu doar o reconstrucție istorică despre lumea traco-geților, cât grija pentru ambiguitate, poematic și discursivitate. Dincolo de toate, despre mitul cuvântului scris.
Ce se întâmpla în Dacia la 150 de ani după înfrângerea lui Decebal? Nenumărate intrigi, înscenări, labirinturi politice și sociale, toate însă sub amenințarea barbară de la granițe. În lumea de vasali și supraveghetori se mișcă în voie un uriaș și un pitic învățat, Derzelas și Merulas, un omzeu și scribul său, despre care nimeni nu știe mare lucru. Dar romanii văd repede pericolul instabilității. De la intriga simplă a supravegherii cresc altele, multiplicând eficace trama inițială. Șerban Tomșa aglomerează sensurile într-un carusel tematic în care sunt prinse manuscrise, autori, oglinzi și, așa cum se arată fiecăruia, un adevăr misterios. Dacii nu scriau pentru că doar cuvântul rostit „înfăptuiește miracolul de a schimba lumea vie”, iar romanii se recunosc manipulați de poporul lăsat fără scris, pentru că zvonul și palavrele au creat armate de fantome. Astfel, himera dacilor devine operă de artă. Penteleu, supraveghetorul secundar, rezolvă ca un autor dilemele personajelor vii și lasă Istoria să înregistreze discursul oficial, chiar dacă neadevărat. „Scrisul minte și pervertește”, crede Delas, la fel cum diversiunea politică dictează înșelătoarea stabilitate în Provincie. Șerban Tomșa aduce la viață o lume prizonieră în locuri comune, stabilește dialoguri tonice, personaje efervescente, toate într-o lume deloc încremenită, ghidată de voluptate și posesie, dar înconjurată de magie. Diurpaneus- Decebal, cel ce se visa, de fapt, cuceritorul Romei, unifică texte, manuscrise, note informative, creând astfel oglinda metatextuală în care se naște mitul unei lumi care, iată, prin falsa ei dispariție triumfă asupra istoriei. Camus poate surâde victorios.
Povestirile continuă în doze diferite aliajul de Gogol-Marquez-Buzzati, mixând laolaltă cu prozele memorialistice ideea că omul autentic este doar cel definit de ruși, oricât de contradictorii ar fi rezultatele. „Ca oameni, spune naratorul în Omul-perete, suntem făcuți să interacționăm. Să învățăm, unii de la alții, mersul pe ape”. Asta face scriitorul Șerban Tomșa cu cititorul său: caută să-l ghideze în mersul pe ape, ajutându-se, la rându-i, de autori care au știut să domine greutatea materiei și a morții. Din prozele memorialistice reiese vocația prieteniei pe care Șerban Tomșa o are, fără doar și poate. Se disting două figuri, ale lui Marin Preda și Ion Stratan, alături de episoade din lumea literară și cea studențească scrise cu umor, autoironie, și, nu o dată, traversate de o melancolie nehotărâtă.
Cum Șerban Tomșa aparține autorilor fascinați deopotrivă de realismul crud și de cel magic, el caută avid modele contradictorii. Pesemne că și oamenii de acest fel l-au fascinat peste măsură, și, nu o dată, ei devin și rămân protagoniștii unor ficțiuni crescute din tărâmul biograficului. Șerban Tomșa ascunde sub rețetarul său prozastic resursele unui romancier ce respiră aerul tare al înălțimilor. Un autor de redescoperit, pornind de la aceste texte colecționate între două romane. 
                               România literară nr. 30-31, 14 iulie 2017                        

P.S. Îi mulțumesc criticului literar Marius Miheț pentru aprecierile pe care le face pe marginea ultimei mele cărți.

O cronică a lui Daniel Cristea-Enache la volumul CENACLUL DE LUNI - 40

Daniel Cristea-Enache
Să schimbăm un pic literatura

Un volum doldora de fapte, date, nume și nostalgii personal-comunitare este Cenaclul de Luni - 40, alcătuit, la patruzeci de ani de la înființarea cenaclului, de către doi componenți ai lui: Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie. Unele contribuții nu sînt inedite, ceea ce nu le știrbește din valoarea documentară și pur literară (e cazul portretelor de „lunediști” făcute de Mircea Cărtărescu).
Densă și foarte prețioasă este Masa Rotundă publicată în „Contrapunct” în ianuarie 1990 și care deschide acum cartea: ea e mai aplicată și mai „serioasă” decît evocarea ce-i urmează, organizată în noiembrie 2008, la 25 de ani de la interzicerea cenaclului, de Muzeul Literaturii Române. Nota „serioasă” trebuie pusă între ghilimele fiindcă ironia și autoironia, spiritul ludic, umorul verbal, atracția pentru poantă, calambur, farsă îi caracterizează pe mai mulți „lunediști”, ca și pe mentorul lor.
Acesta s-a întîmplat să fie Nicolae Manolescu, printr-un concurs de împrejurări el însuși destul de comic. Doritorii, din partea a două facultăți (Filologie și Filozofie), de un cenaclu care să fie altceva decît cele deja existente (Amfiteatru, Charmides, Junimea) și-au reunit forțele, în anul în care avea să vină Cutremurul, obținînd aprobările forurilor, dar fixîndu-se cu dificultate asupra numelui celui ce urma să-l gireze. Ion Dodu Bălan, Pompiliu Marcea, Eugen Simion căzură la apel, întrucît primii erau asociați cu „neopășunismul”, iar E. Simion a avut neinspirația să refuze invitația. Călin Vlasie își amintește că pentru el, pe atunci, Simion era deja „prea bătrîn”, iar M. Martin „prea tînăr” (!). S-a ajuns astfel la N. Manolescu, deja pățit cu un cenaclu la Politehnică în care avusese de-a face cu o literatură de tot modestă (printre cenacliștii de la Politehnică: Petre Roman), și care era mai degrabă sceptic în privința unei noi aventuri de acest tip. Dar Manolescu a spus da – iar de Cenaclul de Luni se leagă, acum, nume precum Mircea Cărtărescu și Traian T. Coșovei, Ion Stratan și Florin Iaru, Mariana Marin și Magda Cârneci (Magdalena Ghica), Radu Călin Cristea și Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie și Viorel Padina, Alexandru Mușina și Bogdan Ghiu, Matei Vișniec și Romulus Bucur, Doru Mareș și mulți alți scriitori care au intrat în orbita cenaclului, autori din București și din țară, componenți ai promoțiilor „șaptezeciste” și „nouăzeciste”, vizitatori fascinați de textele citite și de discuțiile pe marginea lor (Mihai Șora, Virgil Mazilescu), recitatori viguroși de versuri inepte, masacrate ori elogiate prin consensul farsei de cei prezenți, turnători și cadre de nădejde, un nepot al tovarășei Clătici, protejat de „lunediști”, pentru că de tovarășa Clătici depindea cenaclul lor, o audiență incredibilă pentru scriitorul tînăr de azi (zeci de participanți la o ședință, uneori peste o sută), în fine, atîtea și atîtea titluri de autor ce se cuprind în bibliografii tot mai consistente, din 1977 încoace.
Întîia ședință a viitorului Cenaclu de Luni (titulatura a venit pe parcurs, cînd Manolescu n-a mai putut, din cauza orarului de la facultate, să participe joia, iar cenaclul s-a mutat în prima zi a săptămînii) era să fie și ultima, întrucît fusese programată pentru ziua de 4 martie. Aceasta le-ar fi asigurat cenacliștilor, spune cu cinism intelectual Manolescu, un loc în memoria colectivă încă de pe atunci; însă prima ședință nu s-a ținut, din fericire, în ziua cutremurului, ci pe 3 martie 1977 – și viitorii „lunediști” și „optzeciști” au scăpat. A doua ședință a avut loc după luni bune, date fiind urmările devastatoare ale cutremurului, iar apoi, cu o tonifiantă continuitate, cenaclul a ținut șase ani, săptămînă de săptămînă, pînă la desființarea lui de către foruri. A urmat faza de „apostolat”, cu „lunediști” fideli precum Radu Călin Cristea, băgîndu-le poezia pe gît celor de la Clubul C.F.R., sau Călin Vlasie, participînd la întîlniri în țară sub stindard „optzecist”.
Și pe durata Cenaclului de Luni, și după desființarea lui, a existat o concurență, în rîndul criticii estetice, în capitalizarea simbolică. Așa cum unii dintre „lunediști” au „complotat” să concureze Cenaclul Amfiteatru, girat de Constanța Buzea, cel puțin doi critici, Laurențiu Ulici și Mircea Martin, și-au dorit mult o alternativă la Cenaclul de Luni. Ulici fusese un mare susținător al „șaptezeciștilor”, cum va fi și al „nouăzeciștilor”; iar Martin va veni cu Universitas, al celor din urmă, după desființarea Cenaclului de Luni. La rîndul său, Manolescu va contesta teoria promoțiilor/ generațiilor decenale, el absorbind „șaptezecismul” și „nouăzecismul” în „șaizecism”, respectiv, „optzecism”. Dacă mai multe săbii critice nu încap în aceeași teacă, nici pentru prea multe generații nu e loc în istoria noastră literară.
Majoritatea contribuțiilor din carte urmează două axe. Prima este cea a admirației față de mentorul cenaclului, care li se părea „lunediștilor” studenți ori proaspăt absolvenți a avea o autoritate unică în lumea literară românească a deceniilor opt și nouă. Portretele făcute lui Manolescu abundă, în rememorările foștilor tineri, iar cel mai expresiv e al lui Cărtărescu: „Manolescu improviza în tăcerea totală din sălile de cenaclu (unde toți ascultau discursul său final cu o reculegere aproape ritualică) discursuri sclipitoare, elastice și vibrante cu tehnologia puțin mecanică, totuși genială, cu care păianjenul își construiește roata, cu care trasează cercurile și le-ntretaie cu spițele al căror pattern platonic sclipește în aer. Vocea lui subțire și pergamentoasă era chiar substanța acelor mașinării fantomatice, a acelor epure de desen tehnic. Manolescu, atunci, oficia, dar nu cu gravitatea unui sacerdot (orice orgolii sociale și orice morgă erau departe de el; era pe atunci sărac ca degetul, cu totul neinteresat de funcții și onoruri, trăia în case care nu erau ale lui și preda prin cotloane ascunse), ci, cum să spun, ca și cînd, în mod natural, numai el ar fi putut fi acolo și-ar fi putut vorbi în acea clipă. Își umplea forma, pur și simplu. Autoritatea sa, cea mai deplină avută de un om pe care l-am cunoscut vreodată, n-avea nimic de-a face cu duritatea și dogmatismul: era senină și fără urmă de îndoială” (p. 138).
Numitor comun este și recunoașterea nivelului critic înalt din discuțiile, aplicate, de la Cenaclu. Chiar mentorul arată că și-a schimbat concepția despre poezie în urma lecturii acestor foarte tineri, pe atunci, autori, veniți într-o literatură înaltmodernistă, reprezentată en beauté de Nichita Stănescu. „Americanizarea” poeziei va fi una dintre liniile de atac, împotriva lor, din „Săptămîna” și „Luceafărul”, publicații transparent ceaușiste; dar dacă în ce-i privește pe Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor și alți autori cu greutate partinică ruptura este preponderent ideologică, la poeții din generația ‘60 reculul în fața „optzecismului” e de ordin literar. Și reciproca e valabilă: pentru a-și impune experiența lor poetică, tinerii autori îi contestă, explicit ori implicit, pe exponenții neo-modernismului –, iar Manolescu se „aliază” cu tinerii, punîndu-se „rău” cu colegii de generație.
Spiritul critic e atît de pronunțat la Cenaclul de Luni (la antipodul modului în care același Nichita Stănescu elogiază orice veleitar), încît „lunediștii” ajung să se „lichideze” între ei, mai în glumă, mai în serios. Pentru a schimba „un pic” literatura, e nevoie de o schimbare nu numai a felului în care o scriem, ci și a celui în care o comentăm, o evaluăm, o interpretăm. Emoționante sînt, sub acest aspect, cîteva evocări. De frica de a nu fi criticat dur, la o ședință ulterioară a cenaclului, și din ambiția de a smulge elogii severilor colegi de generație, „lunedistul” fuge acasă și se pune pe citit și pe scris, încercînd să dea totul. Adesea, hiperexigentul Manolescu pare mai blajin, prin comparație cu pit-bull-ii de la cenaclul său: el vorbește la final și mai oblojește orgoliile celor sfîrtecați de Coșovei, Stratan și Iaru. Din excelenta contribuție a lui Șerban Tomșa, aflăm cum a fost întîmpinat la Cenaclul de Luni cel ce avea să devină un reprezentant al lui: „Nicicînd cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc (...) care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nici o logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. Dintre poeții tineri care au vorbit atunci, Călin Vlasie a fost singurul care l-a lăudat pe Cărtărescu fără rezerve, cu argumente solide. A fost și un gest de fair-play. La sfîrșit, ca de obicei, a luat cuvîntul Nicolae Manolescu, care, contrazicîndu- i pe baronii cenaclului, și-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional (...) Peste cîteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung ca imago mundi.” (p. 109).
Cam așa s-a schimbat, măcar un pic, poezia noastră. 
      România literară nr. 12, 2017    

P.S. Îi mulțumesc criticului literar Daniel Cristea-Enache pentru aprecierile pe care le face la adresa contribuției mele în cadrul volumului CENACLUL DE LUNI - 40.