sâmbătă, 24 august 2019

Jurnal în firimituri


·        De ce marile mele iubiri au fost platonice, ca în Adela lui Ibrăileanu? Pentru că am privit femeile ca pe nişte opere de artă, zise doctorul..
·        Trăiesc într-o ficţiune marqueziană. Evenimentele importante din viaţa mea întind timpul, în cercuri şi în spirale, pe multe decenii. Pentru a povesti un eveniment, trebuie să am asupra sa o perspectivă de cel puţin treizeci de ani. Ce mai tura-vura, sunt un personaj marquezian. Sunt şi eu un colonel ( în realitate un sublocotenent în rezervă) a cărui principală preocupare este să aştepte poşta. Electronică, de astă dată." Mulţi ani amai târziu" valorific o scenă căreia, în prezent, nu-i sesizez semnificaţiile.
·        După treizeci şi doi de ani am revăzut râul copilăriei mele, Jirnov. După o vizită şi câteva rugăciuni la mormântul tatălui meu, am luat-o pe jos, spre gârlă. Am mers cam un kilometru. Podul era frumos amenajat cu scări care duceau până lângă albia apei. Partea unde amenajasem un teren de tenis, cu Nelu, Gioni, Marin Roşu şi Badea, era năpădită de buruieni şi scaieţi, iar firul apei nu se mai vedea. În schimb, în dreapta, în amonte, o splendidă sălbăticie mă îmbia cu blândeţe. Apa se strecura limpede printre arbuşti şi sălcii. Copacii şi iarba făcuseră o oază de vis. N-am mai găsit pietroiul din mijlocul apei, pe care mă odihneam după fiecare baie. Ştiam când vine toamna după limpezimea şi răceala apei.Mă văd aşezat pe piatra aceea, privind amurgul. Malul înalt este împânzit de arbori şi locuri de pescuit apar la tot pasul. Am mers cinci sute de metri, fără să ajung la baraj, şi m-am întors.
E prima dată când, văzând ceva din copilăria mea, sunt mai impresionat decât atunci când eram un ţânc. Ce verde este râul meu!
·        Mi s-a întâmplat să nu pot citi cărţi importante din pricina hârtiei de ziar pe care erau tipărite cu nişte litere abia vizibile. Seria "Biblioteca pentru toţi", de la Minerva, era campioană la acest aspect.
·        Cineva m-a întrebat de ce am blocat pe altcineva pe Facebook. N-am mai apucat să-i explic că sunt paisprezece conturi cu nume identice care, în urmă cu ani, mă tot hărţuiau. Paisprezece, doamnelor şi domnilor!
·        Cel mai mult am scris cu pixul. Într-o vreme am avut o maşină de scris portabilă. Tastam încet şi prost, ca şi acum, la computer. Aşa au fost concepute Supraveghetorul, Călugărul, articolele de pe blog şi manuscrisele nepublicate. Textul nu păstrează energia inconfundabilă a autorului. Un stilou însă ar face minuni. Trebuie să caut unul.
·        Dacă voi apuca să-mi scriu memoriile, le voi concepe ca pe un tratat despre prietenie.
·        Cea mai copleşitoare creaţie epică a unui prozator european din secolul XX? Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann.
·        Cărţile care mi-au făcut cea mai puternică impresie la prima lectură au fost: Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez, Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde şi Suflete moarte de Gogol. La următoarele lecturi, doar romanul lui Gogol a reuşit să mă impresioneze la fel de intens.
·        Lăcomia şi răutatea nu pot fi vindecate, umilinţa nu poate fi răscumpărată, greşelile nu pot îndreptate, iar suferinţa atroce nu mântuieşte pe nimeni.
·        14. Deci ce vom zice ? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu ? Nicidecum !
15.Căci El a zis lui Moise : „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă ; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.
16. Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
18. Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.
·        Cei buni şi cei răi au aceeaşi soartă . Înţelepţii dispreţuiţi
·        2. Căci toţi au aceeaşi soartă : cel drept şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel ce jură ca şi cel ce cinsteşte jurământul.
Ecleziastul, cap.  9.
·        12. Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire mai mare decât să te        bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
13. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dat de la Dumnezeu.
·        Mă obsedează manuscrisele arse ale lui Gogol.
·        Când eşti prost şi vanitos, eşti nefrecventabil.
Când eşti valoros şi orgolios, eşti insuportabil. Când eşti însă un geniu, poţi face liniştit pe modestul.
·        Ce-aţi zice de o taxă pe adulter, linguşire şi hoţie?
·        Dacă scrii proză şi nu e foarte bună, e o umilinţă pe care poezia nu o cunoaşte.
·        În liceu aveam doi prieteni foarte apropiaţi: Pavel şi Sandu. Erau duşmani aprigi şi cultul prieteniei mă ajuta să menţin relaţii ideale cu amândoi. Sandu era foarte dur şi a pălmuit un librar care ne sugerase să stăm mai departe de cărţi, să lu nu le furăm. Pe Pavel abia l-am scăpat din mâinile sale de fier, cu care intenţiona să-l sugrume. Sandu avea pentru mine o mare slăbiciune şi am fost singurul băiat din liceu care n-a încasat un pumn sau o palmă de la el, deşi frecuşuri şi polemici ascuţite aveam destule. Îl băteam de-l rupeam la fotbal de masă - ca şi, mai târziu, pe Nino Stratan -, dar nişte priviri nimicitoare era toată violenţa pe care o manifesta faţă de mine. Îi răspundeam cu surâsuri calme, relaxate. Eu îl citeam pe Faulkner, el pe Dostoievski. Idealul lui Sandu ( era din Malu Spart, Pavel era din Vânători) era să vadă. Fără să vadă Capela Sixtină viaţa lui nu avea niciun sens, obişnuia să spună. Capela Sixtină, cea mai importantă operă artistică a umanităţii, după părerea lui.) Pentru asta a suportat rigorile Institutului Mircea cel Bătrân - unde, între noi fie vorba, a bătut ofiţeri de i-a deznodat şi a terminat cu greu şcoala -, a ajuns căpitan de navă şi a văzut nu numai Capela Sixtină, ci toate minunăţiile lumii. Îmi trimitea ilustraţii de peste tot. Pavel a murit subit în urmă cu câţiva ani. Pe Sandu l-am văzut în urmă cu zece ani la televizor, rătăcit prin Timişoara, fără memorie şi fără conştiinţa propriei identităţi. Se pare că a murit şi el.
Când mă gândesc că am atâţia prieteni dincolo, parcă nu mă mai înspimântă moartea.
·        Cu cât eşti mai sincer şi mai comunicativ, cu atât oamenii te vor vârî mai adânc într-o hazna. Aşa că...tăcere.
·        Lapsusul la nevoie se cunoaşte, spunea un prieten.
·        Există o limită a lipsei de măsură rezonabilă.
·        Printre iubitele lui Stratan s-a numărat şi poeta Domniţa Petri. Era o ardeleancă ambiţioasă şi visa, pentru bărbatul ei, o carieră literară şi socială strălucită. Într-o zi l-a întrebat pe Nino care era cartea lui preferată.
- Trântorul lui Emil Botta, a răspuns prietenul meu.
Atunci a început ruptura între cei doi. Nu peste multă vreme s-au despărţit.
·        Cretinii candidează buluc la alegerile prezidenţiale, ca la un cros comunal.
·        Nu voi înţelege niciodată ce înseamnă invidia. Probabil că este, alături de delaţiune, unul dintre cele mai degradante atitudini umane. Nu cred că invidioşii sunt capabili de prietenie sinceră. Am scris elogios despre doi scriitori români contemporani şi am pierdut câţiva dintre urmăritori.
·        Jean Gabin lucra pe platourile de filmare cu doi tineri promiţători: Alain Delon şi Jean-Paul Belmondo. În timp ce al doilea era foarte arogant şi oarecum lipsit de respect la adresa lui Gabin, Alain Delon se ridica în picioare de câte ori bătrânul îşi făcea apariţia, îl trata cu politeţe, îl conducea la locul său şi îi arăta multă consideraţie. Gabin îşi va aminti cu emoţie de aceste momente. Este unul dintre motivele pentru care am o simpatie deosebită pentru Alain Delon.
·        Tinerii scriitori de valoare sunt centrul de greutate al unei literaturi. În viitor, în textele lor ne vom privi toţi, vii sau morţi.
·        Criticii literari, aceşti avocaţi ai destinului. Literar, fireşte.
Top of Form

joi, 22 august 2019

Umbra lui Marquez peste poveştile Caraibelor

Am profitat de faptul că Editura RAO reeditează opera lui Marquez şi am recitit câteva volume. N-am uitat nicio clipă că Un veac de singurătate este romanul care, alături de Suflete moarte, mi-a făcut cea mai puternică impresie la prima lectură.
Mai întâi Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet ( aşa a tradus Tudora Şandru Mehedinţi!). Povestirile sunt scrise şi publicate cu mai mult de cincizeci de ani în urmă. Frazarea muzicală, impecabilă, a lui Marquez se simte peste tot. Un singur scriitor mai are o asemenea "dicţie" perfectă: Dino Buzzati. Dacă ne întrebăm de unde vine această mână uşoară ca o aripă de fluture, găsim repede răspunsul: cei doi au devenit celebri mai întâi ca ziarişti, făcându-şi stilul şi cizelându-şi îndelung orientarea pentru evenimentele de interes pentru public.
Povestirile lui Marquez rezistă timpului, deşi unele par uşor fanate tocmai din pricina influenţei pe care ziaristul a avut-o asupra scriitorului: foarte numeroasele superlative şi vânarea faptului excepţional:"Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată..." Sau:"i-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat de pripas." (Înecatul cel mai frumos de pe lume). Cu zeci de ani în urmă am citit o traducere care suna diferit şi mai bine : Cel mai frumos înecat din lume. şi încă: un personaj vede un transatlantic fantomatic "mai mare decât orice altceva mare de pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat decât orice altceva întunecat de pe pămâmt ori din apă..."( Ultima călătorie a vasului-fantomă) Şi exemplele pot continua. ( Vasul-fantomă are "numele săpat în slove de fier halalcsillag". Halalcsillag înseamnă, în limba maghiară, Steaua Morţii!)
A doua trăsătură pe care ziaristul i-o impune scriitorului este tenta comercială a tuturor textelor marqueziene şi nu ştiu dacă până acum a remarcat cineva acest lucru. Chiar titlurile sunt sugestive în acest sens: Povestea târfelor mele triste. Către sfârşitul vieţii, artisticul devenise anemic în textele columbianului, dar sonoritatea comercială bătea puternic în urechile citirorilor săi. Marquez este unul dintre cititorii mei preferaţi şi mi-e greu să selectez care povestiri sunt mai frumoase: toate îmi plac, într-un fel sau altul.
Colonelului n-are cine să-i scrie ( şi aici textul e tradus mai puţin inspirat decât versiunea pe care am citit-o în tinereţe) este o mică bijuterie: un colonel care aşteaptă de peste o jumătate de secol( ce lungi sun perioadele marcate de columbian în textele sale!) o pensie care nu mai vine niciodată. Se intersectează zilnic cu poştaşul şi cu încă vreo două personaje. Face foamea, fiindcă n-are nicun venit şi trebuie să mai hrănească şi un cocoş de lupte, ţinut legat cu o sfoară de piciorul patului. Cocoşul acela şi pensia ipotetică sunt speranţele care-l ţin în viaţă. Are ocazia să vândă cocoşul, însă se răzgândeşte şi rămâne înfometat şi plin de o aparentă încredere.
Una peste alta, Colonelului n-are cine să-i scrie este, după cum spuneam, un text de o mare frumuseţe: mai mult o povestire extinsă decât un roman.
Gabriel Garcia Marquez este ultimul prozator de rezonanţă universală.

sâmbătă, 3 august 2019

Un romancier


Excepţional este romanul Filip Manakis: o poveste europeană, semnat de Liviu G. Stan, Editura Fractalia, 2019.
Începutul cărţii m-a entuziasmat şi m-a lăsat fără grai. Din curiozitate am verificat vârsta autorului: abia dacă depăşeşte treizeci de ani. Nu mă întreb cum va scrie el la o ipotetică maturitate, ci cum este posibil să manevreze acum epicul cu o mână de maestru. O asemenea siguranţă de sine la toate capitolele este cu adevărat impresionantă. Autorul este, desigur, un talent de primă mână. Romanul atinge excelenţa cu fiecare pasaj, cu fiecare pagină.
Să le luăm pe rând. Stilistic, autorul dă dovadă de o adevărată virtuozitate, folosind clapele unui pian perfect acordat, pe tonalităţi dintre cele mai diverse. Romanul este deopotrivă concentrat şi aerisit:
o ceaţă de tărâm mlăştinos,
o ceaţă de pădure asiatică în care oamenii vânează oameni;
o ceaţă-emisar sosită pe străzile oraşului doar pentru a prefaţa realitatea inevitabilă.
Realitatea inevitabilă?
Războiul.
Începea războiul.”
Moartea vegetală capătă accente neaşteptate.: ”Sub capac, năpădită de bolboci, varza, devenind treptat arsură, se pregătea să trimită fum în lumea viselor.”
Scenele sunt decupate şi reaşezate cu minuţiozitate şi cu o artă a unui mozaic încântător, a unui mobil şi ingenios joc de cuburi.
Faptele sunt grupate în jurul unei anchete jurnalistice. Descrierile minuţioase, abundând în termeni tehnici, alternează cu fantezia cea mai debordantă. Logica epică este una kafkiană: nefirescul se instalează într-un confortabil firesc. Scene bizare, picături de absurd dau continuitate unei naraţiuni stranii: “Odată, taică-său văzuse o muscă înecată în cana cu ceai; fiul avea şi el o cană cu ceai; când copilul şi-a mutat privirea aiurea, tatăl nu s-a putut abţine şi a înlocuit cănile, frământându-şi apoi degetele cu o tristeţe inexprimabilă.” Liviu G. Stan este deopotrivă un portretist memorabil, ca şi un peisagist inimitabil:”Sub elicoptere, se zărea şerpuind albia râuluiDoamnei. Peste Lacul Vidraru plutea o strălucire orbitoare, ce făcea insesizabile insuliţele de deşeuri plutitoare care migrau din localităţile înşirate de-a lungul reţelei hidrografice, purtate de cursul afluenţilor spre punctul final de la poalele Barajului”. Perspectiva narativă este impecabilă şi schimbările sale se fac cu mare abilitate. Uneori personajul însuşi este uimit de realitatea care îl asaltează: „Filip Manakis puse primul pas, apoi al doilea pas pe nişte trepte de inox.
Inoxul este mereu porno.
Îi era frică să nu-şi spargă capul.”
Din pivniţa lui Jenel Plopeanu porneşte un tunel subteran, săpat până departe, în eventualitatea izbucnirii războiului. Portetele sunt de neuitat: de exemplu, Zina Plopeanu. Subtilitatea este la ea acasă:”Alteritatea poate fi o morgă cu vitrine. Posibilitatea dezastrului trezeşte în noi o fibrilaţie necrofagă”.
Viziunile, fantezia compun o realitate a cărei luxurianţă îl copleşeşte pe cititor. Poet al stărilor interioare, Liviu G. Stan este un excelent evocator al mulţimilor adunate în jurul barajului. Bogăţia de detalii devine foarte bogată când sunt evocate scenele de război. Liviu G Stan este un prozator al explorărilor virtualului imprevizibil.
Absurdul se prelungeşte în fantastic: „Dar, dintr-o dată, peretele se îndepărtă, lumina albastră se întrerupse în bezna holului, dintr-o dată, generalul francez se făcuse mai mic şi dispăruse progresiv dincolo de botul cizmei de la piciorul drept al lui Filip Manakis, dintr-o dată, trecu prin Filip Manakis oxigenul rece,
dintr-o dată, putu să se ridice în picioare,
dându-şi seama că fusese târât,
târât pe podea.
Autorul este un romancier pentru bucuria cititorilor, dar şi pentru uzul altor romancieri, iar rândurile sale capătă cadenţa unui superb poem epic.
Una dintre numeroasele (foarte numeroasele!) chei ale romanului ar putea fi aceasta: „Filip Manakis nu-i aruncă nicio privire, nicio vorbă. Simţea un gust sălciu de metal pe cerul gurii. Şi se gândea că omul-şoarece e un dozator de poveşti dintre cele mai sordide, nectar pentru presă, se subînţelege”. Romanul ca un dozator de poveşti!
N-am folosit nici jumătate din însemnările făcute pentru această sumară prezentare. Construit fără cusur, romanul este foarte complex, savant orchestrat, relevă o neobişnuită vocaţie de creator epic şi ar merita un studiu aprofundat: Liviu G. Stan va fi unul dintre numele mari ale literaturii noastre dintotdeauna.

Dare de seamă despre moarte


    Orice carte a lui Dumitru Augustin Doman se citeşte pe nerăsuflate, fiind realizată perfect încă de la prima versiune. Maestrul DAD este ceea ce se numeşte un scriitor plin de har: o inspiraţie nesecată îi deserveşte cu fidelitate, cu nedezminţită constanţă fiecare pagină scrisă. Oriunde deschidem o carte scrisă de DAD, găsim spontaneitate, idee şi stil. E cazul şi acestei Moarte de după moarte, Editura Junimea, Iaşi, 2019. Este printre puţinii scriitorii români ( Caragiale fiind capul de afiş) care stârnesc interesul cititorului cult sau de toată mâna. Iată, el ne propune o formă inedită de creaţie: glose în jurul unei teme literare majore.
Moartea apare ca o obsesie nobilă, parcurgând ca un fir roşu toate cele 134 de pagini ale cărţii. Memorabilă carte, trebuie spus din capul locului. Idei proprii, citate, imagini, secvenţe biografice, visuri sunt prinse ca nişte fluturi într-un insectar.”Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces…Eram conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna ( facturi, chitanţe şi notificări) ascumdea dovada…” Cartea debutează cu cu evocarea zilei de naştere a autorului, când s-au întâmplat o mulţime de evenimente. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar în 1526, Soliman Magnificul îl ucide pe regele Ludovic al II-lea în bătălia de la Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc.Şi aşa mai departe. Dar evenimentul cel mai de seamă este că pe 29 august, 1751, în pivniţele castelului Heidelberg s-a terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin lume, cu o capacitate de 221 726 de litri.
Reflecţiile sunt care de care mai surprinzătoare :”Nimeni nu-i profet în ţara morţii veşnice.”( pag. 15) “Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul eu este grimasa Morţii cărea-I cer să mă păsuiască.” Presimţirea sfârşitului încă din tinereţe: “moartea e poate singura oglindă/ în care începem să ne vedem (Daniel Turcea)
E un regal, o antologie despre moarte. Price pagină ar merita citată:”Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt mort, încă gândesc. Sunt.”
Elemente de viaţă sunt prezentate prin prisma unei morţi pe jumătate absente:”În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce este apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig.” ( I. D. Sârbu) Sau:”Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului, sperând în sine-ţi că acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu”. Imaginaţia stilizează uneori forme interesante:”Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.” Ori:” Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici...”
Apar lucruri de o mare frumuseţe:” Antoine de Saint-Exupery a dispărut intespestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută în urmă cu câteva luni.” Toate textele sunt de o frumuseţe stranie:”Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.” „Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.”
Partea a doua cuprinde veritabile poeme în proză, în care biograficul şi ficţiunea îşi dau mâna.”Medicina este în fond o profesie practicată de impostori şi rataţi. Ea ameliorează când şi când starea omului, dar menirea ei ar trebui să fie aceea de a vindeca de moarte, dwefinitiv. Şi ea tocmai asta nu poate.”
În partea a treia, umorul este mai accentuat. Sunt convocaţi, printre mulţi alţii, Caragiale şi Cioran. Uneori rândurile par a fi despresinse din Ecleziast:” Cei optimişti nu au parte de dreptate, nici cei vii şi nici cei harnici Dreptatea e a celor resemnaţi şi a celor morţi.”
În fine, capitolele se succed pline de har, de haz şi de o indescriptibilă tristeţe. Citate din diferiţi poeţi ( Adrian Alui Gheorghr şi Mircea Bârsilă, printre ei) iluminează zădărnicia vieţii. Uneori rămânem îndelung pe gânduri:”Cum oamenii buni, inteligenţi, blonzi, şateni au permis de pescuit, de vânat animale nevinovate (căprioare, iepuri, fazani, urşi), tot aşa mi-e teamă că Dumnezeu – în mare bunătatea lui – dă sfinţilor perpese de pescuit şi de vânat oameni. În fiecare dimineaţă, când ies în stradă, mă uit în dreapta, în stânga, în sus, în jos mai devreme sau mai târziu tot nu voi avea scăpare.”
Moartea de după moarte este o carte memorabilă, iar Dumitru Augustin Doman unul dintre scriitorii români reprezentativi de azi.


marți, 9 iulie 2019

George Geacăr

Dimineața deschid calculatorul și o postare a lui Claudiu Komartin îmi dă fiori. Îmi dau seama că George nu mai este. Simt un enorm gol interior, care mă aspiră spre niciunde.  Nu mai sunt în stare să fac nimic. Tocmai voiam să-l întreb ce mai face. Ultima dată vorbisem cu el, pe Facebook, și ne făcuserăm reciproc recomandări în legătură cu alimentația și cu abordarea insomniilor.
      L-am cunoscut în 1984, când ne-am întâlnit la Universitate. Ne-am dat amândoi examenul de definitivat în învățământ și am locuit o săptămână în căminul unui liceu bucureștean. Atunci George mi l-a prezentat pe Mircea Bârsilă, tânăr, foarte îndrăzneț, cârlionțat. Urma să devină tată. George era un tânăr voinic și chipeș, care mi se adresa cu ”bătrâne”. Pletele sale castanii fluturau în vânt, aducătoare de noroc. Dintr-o simpatie care dădea peste margini - îmi era dragă până și căciula lui! -, simțeam nevoia să îmbunătățesc formula de adresare și îi ziceam ”bătrânopol”, așa cum făceam și cu Stratan. George era un poet excepțional, un intelectual de elită, debordând de inteligență și de spirit critic. Vorbea degajat, înțepător, profund tonic.  Era foarte incomod în polemici, dar ironia sa dură, de care nu se despărțea niciodată, avea asupra mea un efect reconfortant. Râdeam în hohote, în toiul discuțiilor. După probele de examen, ne plimbam prin Cișmigiu, discutam și ne amuzam. Aveam în comun o geană din Céline.  Ne descopeream cu încântare, unul celuilalt, ciudățeniile. El a intuit în mine un personaj care se află veșnic între lumi, neavând loc pe nicăieri și neacomodându-se în niciun mediu social. George pășea optimist pe o cale pe care i-o sugerase Cezar Ivănescu, despre care vorbea cu mare respect.  Îl admira, de asemenea, pe Tudor Cristea. Cum începuse să mi se rărească părul, am mers împreună cu proaspătul meu prieten să-mi cumpăr o pălărie. Vânzătoarea mi-a oferit una cu borurile mari, de bulibașă. George a râs și i-a zis :” Stați, doamnă, că nu vrem să-l face pe Șerban primar!
    Am trecut amândoi cu succes de probe și ne-am despărțit pentru a nu ne revedea niciodată. Am pecetluit prietenia noastră, pentru vecie, cu o sticlă de coniac Târnave. El și-a continuat cariera de poet, eu n-am contenit cu rătăcirile. Când m-am decis, într-un târziu, să public un mic roman, primul care a scris despre cartea mea, în Litere nr. 8, august 2003, a fost George. Articolul, Sleirea fântânii în postmodernism, este o capodoperă de acceptare a unei formule artistice, pe fondul unor obiecții de o mare gravitate, dar făcute într-un mod autoironic. Am scris și eu o cronică la un volum al lui, dar redactorul revistei care urma să-mi găzduiască textul, Constantin Carbarău, mi-a pierdut articolul, cartea - o ceruse s-o citească! - și fotografia la care țineam cel mai mult. Am corespondat cu George ani în șir și păstrez și acum epistolele sale. Ne telefonam. Vorbeam mult, bucurându-ne pentru dialogul nostru. Un apel al lui m-a prins pe când intram într-un cabinet medical. Am răspuns și l-am făcut pe doctor să aștepte. M-am operat și am făcut depresie. Pe urmă i-a venit rândul și lui să treacă prin Infern. Ne-am regăsit cumva teferi și am continuat să comunicăm. Eram sigur că va atinge o vârstă venerabilă și vom avea timp pentru multe.
   A dispărut un mare poet. Am rămas fără cuvinte. Timpul nostru nu mai este.
   Ne vom revedea, bătrâne, pe plaiurile veșnicei vânători a cuvântului care exprimă adevărul. 

miercuri, 12 iunie 2019

Arena nr. 4. O povestire


                                             Arena nr. 4
                                                    lui Juan Martin Del Potro
         Arena de tenis a fost construită recent şi poate găzdui treizeci de mii de spectatori. Avea toate facilităţile care întâmpină poftele şi mofturile omului modern. Aşa că oamenii mestecau tot timpul şi aveau în mână pahare cu cele mai fine băuturi. Mulţi adormeau şi, între două servicii, se auzeau sforăituri, iar jucătorul aflat la serviciu tresărea vizibil enervat.  Cu timpul, oamenii din tribune începură să aibă cele mai diverse preocupări: dormeau, discutau despre vreme, făceau politică ori scăpau intenţonat pe jos câte un obiect, pentru a se uita sub fusta vecinei de scaun. Aşa se face că în timp ce un tenismen avansa către fileu, pregătindu-şi voleul, un horcăi puternic puternic, venit din tribune, îl făcu să-şi piardă concentrarea, alunecă pe suprafaţa dură şi piciorul stâng îi trosni ca un vreasc. Fu scos pe braţe din arenă şi o ambulanţă îi transportă la spital. Asta nu fu nimic, fiindcă mai pe seară doi jucători îşi dislocară segmentele la aceeaşi minge: unul îşi deplasă şoldul, celălalt umărul. În ziua următoare se petrecură cinci accidente şi numărul acestora se menţinu la acest nivel toată săptămâna. Pe urmă, fracturile şi rupturile musculare se înmulţiră ameţitor. Câteva ambulanţe aşteptau în permanenţă la intrarea în arenă. Spectatorii părăsiră celelalte terenuri, inclusive arena centrală, pentru a umple arena nr. 4, care deveni neîncăpătoare. Se organiză un sistem de pariuri care le umflă buzunarele multora. Se paria, de exemplu, dacă tenismenul R. F. îşi va scrânti genunchiul drept, în ghemul al treilea din setul al doilea. Dacă N. D. va suferi o întindere în primul ghem al setului al cincilea. Dacă lui R. N. I se va face rău în ghemul al patrulea din primul set. Şi aşa mai departe. Ce se întâmpla pe celelalte arene deveni cu totul neinteresant. Un comentator avansă ipoteza că sunt, în lume, mai multe porţi spre Infern şi arena nr. 4 este una dintre ele. Omul îşi argumentă teoria cu vasta sa experienţă căpătată într-un spital de boli nervoase. Clinica era una de lux. Rezervele erau de cel mult trei pacienţi, erau călduroase şi dotate cu televizoare şi internet. Toată lumea ştia însă că în rezervele 4, 5, 10 şi 15, pacienţii contractau tot felul de afecţiuni şi plecau acasă muribunzi, deşi în saloanele menţionate, aşternuturile, podeaua şi baia sclipeau de curăţenie. Dacă nu-i plăceai asistentului-şef, acesta te condamna la moarte, repartizându-te în rezerva nr. 4. Nu exista altă explicaţie, spunea un credincios care murmura toată ziua rugăciuni, decât că locurile respective erau porţi către iad. Ceva din comportamentul piosului bolnav nu-i plăcu asistentului-şef şi acesta îl expedia în rezerva nr. 4, de unde omul plecă acasă, delirând şi având năluciri. Rezerva nr. 4 era, fără niciun dubiu, o intrare în lumea Răului. Cam aşa, declară comentatorul, se întâmplă cu arena nr. 4. După această declaraţie, celelalte arene rămaseră fără niciun spectator şi patru ecrane uriaşe fuseră amplasate în jurul arenei nr. 4. Străzile învecinate fură blocate şi tot oraşul urmărea meciurile în care tenismenii rămâneau handicapaţi pe viaţă. Competitorii socotiră că primesc prea puţini bani pentru spectacolul pe care îl ofereau întregului mapamond, aşa că începură, în secret, să joace la pariuri şi să aranjeze accidentele. Se văzură scene care băteau orice imaginaţie: gâturi sucite ireversibil, braţe şi picioare paralizate instantaneu, dinţi scoşi cu mingea, fracturi craniene provocate de lovirea repetată a capului cu racheta. Jucătorii se întreceau pe ei înşişi. Deveniră nişte actori de geniu. Simulară leşinuri, bătăi între ei sau cu arbitrii, crize de orbire. Actorii se specializară: unii erau foarte buni la căzăturile pe burtă, alţii săreau în cap, în fine cei mai mulţi cădeau de-a-n picioarele. Cu timpul fuseră angajaţi fachiri care înghiţeau flăcări şi săbii, printre băieţii de mingi, până ce protagoniştii se hotărâră să facă ei înşişi circ. Deveniră la modă morţile cerebrale şi infarcturile făcute în timp ce se jucau mingi extreme de spectaculoase. Dolarii curgeau cu miliardele.
         Şi atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Un jucător făcu infarct pe bune şi muri în timp ce le zâmbea spectatorilor şi îi aplauda pentru zarva de sute de decibeli pe care aceştia o făceau. Zadarnice fuseră tentativele de resuscitare pe care medicii de pe ambulanţă le iniţiară. Sportivul muri în drum spre spital. Vestea se răspândi repede în mass-media. Brusc, spectatorii declarară că s-au săturat de atâtea maimuţăreli. Suportaseră prea multe simulări grosolane, de la crize de epilepsie până la accesele de agorafobie ale unora. De la fracturi până la o orbire inabil prefăcută. Era însă prea mult ca un jucător să moară de-a binelea pe teren.
Şi părăsiră arena până la unul.


luni, 3 iunie 2019

Semnul lui Milady de Winter

Multe cărți sunt unicat și nu pot fi urmate de alți scriitori fără ca respectivii să nu cadă în pastișă. Dar destule texte sunt realizate după modele, fiind sortite, la rândul lor,  să devină prototipuri pentru  narațiuni ulterioare. E posibil ca volumele lui Dumas să urmeze discret tipare anterioare. Ar trebui să comparăm, de pildă, Cei patru fii Aymon, cunoscutul roman cavaleresc francez din secolul XII  și Cei trei muschetari de Alexandre Dumas, operă pe care am recitit-o săptămâna trecută. Iar Dan Brown, cu al său Cod al lui Da Vinci, nu este nici el străin de tehnicile de construire a intrigii din primele două lucrări menționate.  Romanele la care m-am referit conțin elemente comune : acțiune susținută și plină de neprevăzut, intrigă bine legată pe fiecare pagină, iubiri romantice, coincidențe și potriveli neverosimile, explicații naive ( mai puțin la Brown ! ), complicații incredibile, scene sentimentale. Să remarc că romanul lui Dumas rămâne memorabil prin personajele perfect conturate, dar și printr-o relatare alertă a faptelor, ușor de urmărit. Două scene, absolut superbe, sunt demne de pana lui... Dickens : episodul în care starețul iezuiților și preotul din Montdidier încearcă să-l atragă pe Aramis în sânul bisericii și prânzul pe care Porthos îl ia în casa avocatului Coquenard, soțul...amantei sale. De ce oare, în copilărie, aceste capitole nu mi-au atras deloc atenția, ba chiar m-au plictisit, iar acum mi se par, din punct de vedere literar, cu mult peste nivelul celorlalte secvențe care compun Cei trei muschetari ?
Am divagat. La altceva voiam să mă refer. Se știe că Milady de Winter ( pe numele ei, Ann de Breuil, contesă de la Fère ) este înfierată, pe umărul stâng,  cu floarea de crin, semnul osândiților,  de către călăul orașului Lille, fiindcă l-a sedus și l-a dus la pierzanie pe un tânăr preot. Acest stigmat este suficient de convingător pentru ca următorul ei soț, nimeni altul decât Athos, conte de la Fère, să o condamne la moarte. Athos, un nobil printre muschetari, dar care nu se dă în lături să joace la zaruri banii, caii și bunurile prietenilor !
Ce vreau să spun ? Că morala n-a pătruns niciodată prea adânc în comportamentul oamenilor. A fost, în epocile trecute, o mască a ipocriziei, o flamură pe care o afișau ( dar n-o respectau ! ) stăpânii, speriindu-i, în schimb, pe sărăntoci cu ideea de păcat și de virtute. Eticul era ajustat după interese. Asta făceau oamenii de familie aleasă, cu educație solidă și știință pe măsură. Se știe însă că de un secol și jumătate încoace, slugile au luat locul seniorilor. Iar neamurile proaste, eliberate de lunga dependență de aristocrați, nu numai că nu au nicio legătură cu morala, dar, vorba poetului Ion Alexandru, n-au niciun Dumnezeu. Pentru câțiva dolari în plus, oamenii sunt dispuși, azi, să-și trimită la moarte cei mai buni prieteni. Așa procedează toate serviciile secrete din lume.

miercuri, 1 mai 2019

Roşu şi albastru. O povestire


                                             Roşu şi albastru
                                              Pentru Marin Neagu, Valentin Emil Muşat şi  Marius Bădiţescu
       Alergase toată noaptea după un văl roşu, străveziu, care plutea prin aer. Uneori îl prindea şi atunci se desprindea de pământ şi zbura, fâlfâind din mâini şi înălţându-se zeci de metri. Privind în jos, putea simţi durerea căderii. Prindea vălul şi acesta se transforma într-o fată care alerga pe câmp, sub umbra lui, care o urma cu insistenţă. În câteva rânduri a atins-o şi i-a simţit carnea tare sub vălul subţire, dar ea a râs şi a scăpat, fugind şi zburând mai departe. Băiatul şi fata pluteau tot mai sus, apoi el se prăbuşea, însă vălul îl urma şi el se salva, apucându-se cu mâna de ţesătura subţire, luminând purpuriu.  Ajunsese cu umărul aproape de pământ şi simţi izbitura mult mai puţin dureroasă decât se aşteptase. Dar nu! Era mâna tatălui său care îl scutura cu blândeţe:
─ Scoală, că se face târziu!
În curte, vânătorii se adunaseră deja. Ţineau în mâini câte o ceaşcă mare, plină cu ţuică. O dădură pe gât, apoi tatăl băiatului le mai turnă un rând.
─ Atât! E destul, spuse unul dintre ei şi, ca la un semnal, bărbaţii duseră ceştile la gură şi înghiţiră cu lăcomie.
Se urcară apoi în căruţa care aştepta la poartă. Vizitiul îşi pierduse răbdarea şi , după ce gâlgâise şi el dintr-o sticlă, dădea ocol căluţului alb, să vadă dacă harnaşamentul e bine aşezat. Tatăl său rămase în urmă apoi veni şi el fuga şi se aruncă în spatele căruţei, emanând un miros de alcool dospit peste noapte în stomac şi-n plămâni. Pământul era tare, îngheţat de frigul lui noiembrie, iar roţile de lemn ale căruţei bocăneau prin gropi ca nişte ciocane mânuite de un tinichigiu. Lungit pe o şubă din piele de oaie, băiatul simţea că îl ia somnul. Pe retină îi rămăsese peticul roşu după care fugise noaptea. Se trezea în răstimpuri şi un petic roşu îi dispărea la coada ochiului stâng. I se păru că-l aude pe un vânător zicând:
─ S-au înmulţit vulpile.
Altul mormăi:
─ Cam aşa ceva.
Erau patru, dacă-l punea la socoteală şi pe tatăl său, care nu trăgea decât în mistreţi. De Ignat, bătrânul îşi lua puşca, o încărca, se ducea în coteţul porcului, săruta animalul şi, plângând, îl împuşca.
─ Nu împuşcăm vulpi, zise starostele, un bărbat înalt, uscat, cu părul şi mustaţa albe. Avem destui purici şi aşa.
Nici nu-şi ocupaseră vânătorii poziţiile, că un iureş roşu trecu prin faţa lor. Zeci de vulpi fugeau către râu, scheunând. N-apucară să se frece la ochi, că alte vulpi înroşiră peisajul care deveni de nerecunoscut.
─ Atenţie, strigă starostele. Voi trage două focuri la verticală, să le sperii.
Şi peisajul se limpezi. Oamenii porniră în urmărirea iepurilor şi a mistreţilor. Când şi când, câte unul se oprea, se apleca şi zicea:
─ Un iepure mare. A luat-o încolo.
Sau:
─ Un mistreţ. Îl lăsăm deocamdată.
În răstimpuri se auzea bubuitul armelor. Băiatul văzu un animal care se prăbuşise în tufişuri şi se îndreptă într-acolo. Se apropie şi urechea îi fu asaltată de văietăturile unei fiinţe omeneşti:
─ Aaaaah! Ooooof! Ooooof!
Văzu o vulpe care incendia un luminişş cu roşul ei. Băiatul se sperie rău, făcu stânga împrejur şi o luă la fugă în direcţia inversă. Nu le spuse nimic celorlalţi.
Când lumina se împuţină, vânătorii puseră vânatul în căruţă. Erau nouă iepuri şi o vulpe.
─ P-asta cine a împuşcat-o? întrebă starostele.
Nimeni nu trăsese în vulpi şi toţi păreau miraţi. O puseră la fundul căruţei şi porniră către casă. Era frig, îngheţaseră toţi şi după ce taică-său aranjă animalele pe o sârmă întinsă în curte, puse ţuică la fiert, într-un tuci. Adăugă şi zahăr şi înteţi focul sub vasul rotund. Puse un capac, iar când ţuica dădu în fiert, mai aşteptă câteva minute, apoi le dădu tovarăşilor de vânătoare câte o cană cazonă şi îi invită să se servească. Suflau în cana fierbinte şi beau toţi, însetaţi, cu mâini tremurânde.
─ Mai fierbe un tuci, zise unul şi tatăl său se execută.
Apoi unul zise cu un glas care trăda suferinţa:
─ Adu, bă, un iepure să-l frigem, că mi-e foame rău.
Tatăl său luă un cuţit şi dispăru. După câteva minute apăru ţanţoş, cu animalul jupuit.
Leorpăiră şi al doile tuci de ţuică şi acum trăgeau din animalul fript pe jar. Băiatul apucă o bucată şi văzu că era o carne tare ca lemnul şi iute ca ardeiul.
─ Trebuie că iepurili ăsta a fost bătrân, nu glumă, zise un vânător. Apoi plecară, rămânând să împartă iepurii a doua zi.
Băiatul se aruncă pe pat şi căzu într-un somn de plumb.
Când se trezi, era aproape miezul zilei, iar tatăl său era plecat. Ieşi în pragul uşii, întinzându-şi oasele. Pe sârma de rufe, iepurii erau aliniaţi pe sârmă. Blana vulpii era puţin mai departe, fluturând uşor pe fundalul cerului albastru, de toamnă târzie.


marți, 30 aprilie 2019

Lecturi de vacanţă. Răspunsuri la o anchetă literară


1. Primele mele lecturi s-au consumat într-o vacanţă de vară. E foarte importantă cartea cu care începi. Mi s-a refuzat magia lecturii de câteva ori. Încercasem să citesc Şarpele cu pene de D. H. Lawrence şi nu reuşisem. Am citit cu poticneli Ion de Rebreanu, dar era clar că nu ştiam să-mi aleg cărţile. Am citit apoi Aventurile lui Tom Sawyer şi uşa către marile lecturi mi-a fost deschisă. O vreme citeam doar în vacanţă, fiindcă în timpul şcolii aveam multe teme de făcut şi nu-mi rămânea timp pentru altceva. Citeam revista Cutezătorii, care conţinea benzi desenate, dar şi creaţii ale copiilor teribili de atunci, Liviu Papadima şi Vasile Poenaru. Încet-încet i-am făcut loc şi lui Alexandre Dumas, alături de Cutezătorii şi de publicaţiile sportive. Aveam cursuri după-amiază. Seara îmi pregăteam, până spre ziuă, temele, apoi a doua zi citeam până la amiază. Iarna nu prea citeam, pentru că mergeam la săniuş, dar vara o făceam aproape tot timpul, exceptând momentele de după-amiază când înotam în râul Jirnov. Citeam acasă, prin poieni înflorite – ah, ce frumos miroseau florile de lavandă! -, pe malul râului, prin cimitir. Primul contact cu Faulkner a avut loc într-o vacanţă de vară. Asta nu înseamnă că americanul e o lectură uşoară. Nici Hemingway nu e prea uşor, cu toate că la o primă lectură mi s-a părut insipid, cu personaje bidimensionale.
Cum spuneam, consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, pentru a putea colinda lumea şi a-i vedea minunile, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.
 În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !
Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici.
 În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi. Mă simţeam împăcat şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze.
Pentru un scriitor, teoretic ar trebui să existe lecturi făcute în interes profesional şi lecturi mai uşoare, de vacanţă. La mine, lucrurile sunt inversate. Citesc cărţi poliţiste în timpul anului şi cărţi mai lungi şi mai dificile în vacanţă. E tributul pe care îl plătesc faptului că am un serviciu foarte solicitant. În vacanţă i-am citit pe Faulkner, Thomas Mann, Dostoievski, Tolstoi, Dino Buzzati, Thomas Hardy, Joseph Conrad. Cu Gogol şi cu sud-americanii lucrurile stau diferit, fiindcă îi pot citi atât în vacanţă, cât şi în vreme ce trudesc la şcoală. Când sunt suprasolicitat, mă odihnesc cu ajutorul lui Raymond Chandler sau al lui Dashiell Hammett.

2. Cu câteva excepţii ( de pildă, Caragiale şi Rebreanu), scriitorul român nu ştie să-şi vândă marfa. Nici eu nu fac excepţie de la această regulă. Căutăm în primul rând să facem impresie bună criticilor, fără să ne gândim la cititorii obişnuiţi. Pe urmele lui Thomas Mann, unii fac teoria învârtitului în jurul propriei cozi. E o tehnică a amânării: relatezi pe câteva pagini un singur gest. Toate bune, dar Mann are sute de personaje, iar la el dilatarea textului este epică, nu o lungire voită, accentuat descriptivă, o aglomerare de obiecte, nerelevantă în plan uman şi estetic. Descrierile excesive sufocă epicul. Cred că există formule norocoase, de epic pur: cărţi foarte valoroase pot fi lecturi plăcute pentru orice cititor. Am încercat să fiu mai simplu în Supraveghetorul şi alte povestiri, unde am strâns mici povestiri de pe blogul meu, scrise pentru toţi cititorii. Rezultatul a întrecut aşteptările, fiindcă volumul s-a bucurat din plin de aprecierea scriitorilor profesionişti.
Ideea e că, scriind pentru toată lumea, vom putea da la iveală cărţi valoroase din punct de vedere literar. Asta am încercat şi în cele două romane pe care le am în manuscris.

3. În vacanţă îmi propun  mai întâi să recitesc anumite cărţi pe care le consider desăvârşite. După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov,  tot ce a scris Gogol,  Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David. 




duminică, 7 aprilie 2019

Peştişorii de aur. Scrisoare domnului Van Gogh

 5 august, 2005
        
         Azi am văzut, domnule Van Gogh, un stol de corbi. Nu ştiu dacă se îndreptau spre vreun lan de grâu sau erau în căutarea unor stârvuri. I-am mai zărit şi cu alt prilej. De câte ori îi văd, mă gândesc la dumneavoastră. Ştim amândoi că nu sunt corbi adevăraţi, cu gheare şi pene, cu croncănit aspru şi o foame veşnic nestinsă. Şi ştie, de multă vreme, toată lumea : sunt numai gândurile dumneavoastră pe care ni le-aţi lăsat pe nişte tablouri şi care traversează uneori cerul verii. Sunt corbi din altă lume. Mă gândeam însă la galbenul soarelui, care colorează grânele pictate de dumneavoastră şi la galbenul aurului din pungile negustorilor care nu voiau sau nu îndrăzneau să vă cumpere tablourile. Ei ştiau de atunci ceea ce noi intuim acum : lumina nu se poate cumpăra. În ceea ce mă priveşte, vreau să cred un lucru : niciodată, sub nicio formă, nu aţi fi vrut să vă vindeţi tablourile. Ce forţă supradimensionată, ce taifun lăuntric v-a făcut să pictaţi, în câţiva ani, sute de tablouri ? Câte unul pe zi. Hieronymus Bosch a realizat toată viaţa numai şapte pânze. Mă gândesc că uneori ochii dumneavoastră vor fi obosit de atâtea vârtejuri de culori vii, dureroase. Ca şi ai lui Klimt, de altfel, care compunea simfonii cromatice. Îmi imaginez cum veţi fi stat pe o prispă răcoroasă sau sub un umbrar din Arles, aşteptând să treacă Apocalipsa. Poate de aceea, mai târziu, aţi plecat la Auvers, unde bătea puţin vântul şi lumina era mai îndurătoare. Prietenul dumneavoastră, Gauguin, a ales o altfel de fugă. A încercat să ucidă cu alcool sifilisul care îi ardea creierul. Pe urmă şi-a ascuns disperarea, strângând în braţe trupuri de femei tahitiene, ciocolatii. El era mult diferit de dumneavoastră, făcând parte, alături de Pablo Picasso şi Modigliani, din grupul sublimilor aroganţi ai artei universale. Ei optaseră pentru masca indiferenţei şi a cruzimii. Îşi permiteau să picteze cai verzi sau femei cu gâturi interminabile, fără teama că mitocanii ar putea râde de creaţia lor. Picasso, cel puţin, a dus ignorarea anatomiei, a proporţiilor şi a perspectivei până la bătaie de joc. Dumneavoastră aţi simţit că nu se poate trăi fără iubire, dar se poate supravieţui, imaginând iubirea. În absenţa iubirii nu poate exista decât singurătatea. Şi singurătatea este o formă a morţii. Cum am putea să o învingem pe cea cu straiul cernit ? Invocând violent culorile, într-o nouă Geneză, cu sori rotitori, născându-se în noapte sub privirile noastre, în forme flamboiante care închipuie cel mai teribil strigăt al vieţii, cel mai tulburător cântec împotriva morţii. Timpul, asta e problema. Au simţit-o toţi artiştii din lume şi au încercat să-l îmbuneze. Aureliano Buendia, care este unul dintre chipurile lui Marquez, fabrica la nesfârşit nişte peştişori de aur, îi retopea şi tot aşa. Se vede că şi el era fascinat de galben. Să fie aceasta culoarea secundelor, orelor şi anilor ? Sau a exasperării? Găsise legendarul colonel o soluţie ? Greu de spus. Peştişorii lui vor fi supravieţuit pe undeva, căpătând o nouă viaţă, ca şi tablourile dumneavoastră, care se vând acum pe munţi de aur. În poveşti, peştişorul de aur este cel care îţi îndeplineşte dorinţele, dar dumnevoatră, în scurta existenţă pe care aţi petrecut-o printre noi, nu aţi avut niciodată norocul de a întâlni aşa ceva, nu-i aşa ? Şi nu aţi găsit nici femeia care să vă călăuzească, precum un far, deplasarea pe talazurile amare ale propriului suflet. Femeia pentru care să pictaţi şi să reinventaţi lumea.  Nu este o ironie a sorţii ? De ce atunci când vrei să dăruieşti cuiva ceva frumos, trebuie să plăteşti destinului un impozit atât de mare ? Chiar să aibă totul un preţ ? Mă întreb uneori cât de acut aţi simţit solitudinea atunci când v-aţi tăiat urechea. Totuşi, nu vreau să cred că arta se naşte din suferinţă. Sau numai din suferinţă. Se naşte şi din iubire. Ştiu de la Sfântul Apostol Pavel. Din prea multă iubire neînţeleasă. Într-un fel sau altul, tot ce este frumos se iveşte din dragoste.
       E lună plină. Acum aţi aflat ce necunoscuţi stranii scoate din noi astrul nopţii. Aţi urcat în cămăruţa aflată deasupra cafenelei, pistolul tocmai vi s-a descărcat în piept, pipa e stinsă şi rece, iar dumneavoastră aşteptaţi calm, în întuneric.
                                                                                                

O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban


Stimate domnule Anton Holban,
Istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul "Ambigen". Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul "Jocurile Daniei", din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral  şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, "Oameni cu joben", - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat. Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul "Poveste de iarnă" .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică. Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote.
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile.

sâmbătă, 6 aprilie 2019

Călugărul Negru. Synopsis



         Romanul evocă o lume care trăiește în civilizația textului.  Tema ar fi magia Cuvântului sacru, creator, și impactul pe care îl are în existența noastră cuvintele vulgare, ordinare, pe care le folosesc toți oamenii. De fapt, e o înșelare  a destinului cu ajutorul Textului.
        Prima parte a romanului, Sărbătoarea Călăului, are opt capitole. Un tânăr îndrăgostit de o colegă de liceu e marcat puternic de acest sentiment și merge să petreacă o vacanță în orașul de pe malul mării, unde făcuse școala împreună cu fata.  Tânărul se numește Oreste Șerbănescu.
            Oreste locuiește câteva zile la hotel, dar, la un moment dat,  este confundat de un arheologul Erhan  cu băiatul dispărut al unui prieten din oraș. Localnicul cu care seamănă personajul principal se numește Oskar Omer, iar Oreste, amețit de băutură și de afecțiunea noilor săi prieteni, intră în pielea lui Oskar din inerție și din lipsa unor perspective de viitor.  Personajul începe să trăiască acum după un alt text. Locuiește acum la presupusul său unchi, un surd uriaș, preocupat să dea gata mâncărurile pe care bătrâna sa soție i le pregătește fără oprire. Hrana bună îl face pe bătrân să aibă dese accese de priapism.  Oreste / Oskar nu o întâlnește pe Ioana, ci pe o localnică, Sevghin Omer, copie identică a Ioanei. E încă un semn că Oreste / Oskar trăiește în alt text, după alt scenariu, diferit de cel care i se hărăzise de Creator. „ Venisem în urmărirea unui cuvânt…  Aveam să dau însă, aici, de alte nume și de alte cuvinte”, mărturisește el.
          Șeful lui Oreste , poreclit Attila, scrie poezii în cinstea amantei sale și i le recită acesteia în birou, în pula goală. El își regulează subordonatele după modelul, istoric și livresc, al tatălui lui Armand Călinescu, care își dezvirgina toate supusele și le înzestra cu avere, când ele se căsătoreau. Un oarecare Teodorescu, amic cu personajul principal,  se deghizează în Vlad Țepeș și îi atrage pe turiști.  Pytia, nebuna orașului, vinde la colțul străzii minerale care îi dau protagonistului niște vise ciudate. În cea mai importantă piață a orașului este amplasată o sculptură, Ochii lui Allah, care îi intimidează și îi pune pe fugă pe toți locuitorii, în așa fel încât piața rămâne pustie. Parcurile și zonele mărginașe ale orașului sunt bântuite de un mongol înalt și bărbos care violează fetele și femeile. Bărbatul are o sculă imensă, în formă de obuz, iar în timpul actului sexual se transformă într-un iepuroi uriaș care lucrează cu o viteză uluitoare.Ideea e că acțiunea romanului se desfășoară la granița dintre lumi, în zona părelnică unde viața se află în imediata apropiere a morții.
         În oraș se petrec lucruri stranii. O mulatră numită Tehura, vecină cu familia la care stă acum Oreste / Oskar, îi tratează pe bolnavii din oraș -  și în special pe primar -  cu lecturi care au efecte miraculoase. Oamenii se pun pe picioare și încep să prospere într-o manieră nemaivăzută. Periodic, toți bărbații cad bolnavi, la pat, iar Tehura nu mai prididește să le citească din cărțile ei. În fiecare seară, Oskar își hrănește pisicile, citește din autori faimoși – Dostoievski, Cehov, Platonov, Gogol - și introduce capul într-un șifonier pe care îl păstrează din copilărie. Când deschide șifonierul, îl revede pe băiețelul de odinioară în diferite ipostaze. Înainte de culcare, personajul citește, pe mail, mesajele de inițiere pe care i le trimite Ni Ma, femeia misterioasă, pe care nu o cunoaște și care l-a salvat de la moarte prin puterile ei spirituale. Oskar constată că este urmărit de doi necunoscuți și e nevoit să suporte teroarea instituită de Attila la serviciu.
       În romanul Iosif și frații săi de Thomas Mann, Oreste / Oskar găsește începutul unui eseu despre Casa Esterei, o organizație misterioasă, cu rădăcini în antichitate, care are menirea de a-i pedepsi pe bărbații care comit abuzuri față de femei. Eseul vorbește despre existența unui manuscris / pergament misterios care modifică viața celui care îl citește sau scrie în el. Pergamentul a fost în posesia unor mari oameni, inclusive scriitori.
        În oraș începe Sărbătoarea Călăului, o variantă a sărbătorii Țapului Ispășitor. Primarul, domnul Rusos, a cărui carte preferată era Rodul pământului, organizează anual zilele orașului, după un scenariu care amintește de mitul Țapului Ispășitor. E materializarea unui text arhetipal care nu este prezentat ca atare. De Sf. Ilie se desfășoară concursul pentru ocuparea postului de Călău al Orașului. Este decretată Ziua Porcului, se mănâncă și se bea peste măsură. Următoarea zi este a Țapului. Sunt numiți trei judecători dintre cei mai nesimțiți mâncăi și bețivani din ziua precedentă, iar aceștia îl numesc pe Virtuos, vinovatul de serviciu, în persoana cizmarului Picioruș. Se aruncă toate păcatele asupraVirtuosului, care este condamnat la moarte, dar în locul său este sacrificat un ied.  Prin intermediul lui Sevghin, Oskar îl cunoaște pe Richard Simionescu, o copie fidelă a lui Richard Gere. E și acesta un semn că personajul trăiește în locul altcuiva. Ricky este paznic de far și îi arată lui Oreste / Oscar un Magazin al diavolului. În glumă, eroul îi cere lui Ricky  speranță, o viață bogată în evenimente și puțin noroc. I se dau toate fără niciun ban, în virtutea faptului că este prietenul lui Sevghin. Ricky îi mai oferă protagonistului o carte legată în roșu, „singurul roman scris de Cehov”, dar, probabil, manuscrisul misterios despre care era vorba în eseul dăruit Căpcăunului. Ricky pare un mediator între lumi, un Charon care îl trece pe erou Acheronul.
 Chiolhanurile continuă,  pentru că urmează Ziua Peștelui. Printr-o intervenție misterioasă, Oreste / Oskar este transferat la Biblioteca Orășenească, unde îl are ca șef pe Toma Vasiliad, un fost combatant în războiul din Afganistan. Acesta e alt tip de șef : povestește, dă sfaturi, face planuri și îi lasă lui Oskar mult timp liber. La un moment dat, Vasiliad îi spune lui Oreste / Oskar că orice acţiune trebuie să fie făcută în cunoştinţă de cauză, după anumite lecturi.
          Ricky îl duce pe Oreste / Oskar la un palat situate în afara orașului și îi prezintă șapte prieteni care formează o organizație ocultă : Elțân, Nixon, Clinton, Gorbaciov, Kennedy, Putin și Azavel. Ricky însuși este numit de tovarășii săi  Savonarola.  Cei  opt îi spun lui Oreste / Oskar că formează un club al justițiarilor și se interesează de unde a aflat el de ei. Justițiarii cred că Oreste / Oskar a scris eseul înmânat Căpcăunului.  Bărbații îi oferă lui Oreste  / Oskar unul dintre cele trei posturi de secretar ale Fundației în care vor să transforme clubul. Oreste / Oskar acceptă.
          Odată cu Noaptea Dropiei și a Zimbrului cu care se încheie zilele orașului. E un fel de carnaval în care femeile poartă costume și măști de pasăre și animale, iar bărbații sunt deghizați în în păstori, cavaleri, prinţi, regi şi oameni ai cavernelor. Ceremonialul reia vânătoarea primordială, a întemeierii, întâiul gest civilizator pe care descălecătorii l-au săvârşit pe pământurile virgine ale neamului românesc. E fecundarea originară făcută primul vânător-prinţ asupra firii originare. Mascații beau și se urmăresc prin pădure. Oskar urmărește o dropie albă și are impresia că este urmărit, la rândul său, de doi cavaleri și un om al cavernelor. Oreste / Oskar este lovit în cap și se prăbușește în nesimțire. Se trezește la palatul noilor săi prieteni și vede că în ziare se anunțase că fusese ucis cu bâta, în pădure, alături de alte trei victime : Liviu Birtaşu ( Attila ! ), Şeitan Ticulescu şi Mielu Pepenescu . Ultimii doi sunt un ziarist și un paparazzo care căutau subiecte de scandal. Oreste / Oskar e nevoit să se dea la fund.
 Partea a doua se numește  Călugărul Negru și este un fel de jurnal al perioadei petrecute de Oreste / Oskar pe munte, într-o cabană izolată, un fel de spațiu de acces către alte lumi.  Acolo  își ia cu el șifonierul din copilărie și continuă să primească mesaje de inițiere de la Ni Ma.   
           În afara orașului, Erhan face descoperiri peste descoperiri. Oskar deschide cartea primită de la Ricky și găsește povestea unui om care citește un fel de carte care nu are sfârșit. Îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Într-un pasaj, personajul, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar semăna cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această femeie care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. Eroul citește o carte în care personajul principal citește el însuși o carte. „Poate că în cartea pe care o citea ăla mai era unul care citea o carte. Și tot așa, la nesfârșit.”, se gândește el.
           La un moment dat, Oskar deschide un volum de povestiri de Cehov și recitește legenda Călugărului negru, din povestirea cu același titlu. În paralel, în manuscrisul lui Ricky, Oskar citește că personajul numit Călugărul negru a existat în realitate și s-a întâlnit cu oameni importanți, printre care câțiva mati scriitori. Erhan continuă să facă descoperiri arheologice senzaționale. Sculptura Ochii lui Allah este furată de pe soclu și este arestat, ca suspect, Mehmet, soțul Tehurei.
     Pe munte, Oskar îl cunoaște pe Sordoni, un fermier ciudat și dă peste câteva familii nobiliare reintrate în posesia pământurile strămoșești. Oamenii sunt organizați într-un fel de falanster. Petrece o noapte la ei.
      Erhan descoperă palatal și mormântul unui mare han mongol. Cei opt îl vizitează pe Oskar la cabană și îi vorbesc și ei despre Călugărul negru. Îi confirmă și ei că acesta există. Îi dezvăluie că el, Oskar, este Succesorul, adică alesul căruia Călugărul îi va înmâna, la solstițiul de iarnă, un pergament în care este scrisă istoria pe următoareasută de ani. Organizația celor opt, un fel de Casă a lui Solomon, corectează erorile făcute de Casa Esterei. Misiunea lui Oskar va fi să primească din mâinile călugărului neprețuitul pergament.
        Între timp, orașul se bucură de o prosperitate fără precedent. Compania Petrolieră de Sud ajunge la profituri scandaloase.  Clinton și Nixon îi aduc lui Oskar un motan.
Prietenii îl scot pe Oskar în oraș, unde ei au un local, Curcanul sălbatic, în care cei opt reușesc să obțină informații care îi interesează, folosind anumite tertipuri. În drum către palat, justițiarii îi pedepsesc crunt pe niște violatori, îl bat pe un intelectual și îi dau bani pentru a-și îmbunătăți traiul. De asemenea, e bumbăcit un patron de magazin care își abuzează angajatele.
     La palat, cei opt au amenajat o pușcărie în care sunt închiși politicieni, violatori, profesori, medici, polițiști și șefi care sunt mai mult sau mai puțin culpabili. Lui Oskar i se prezintă spectacolul unui flagrant și al torturării unui medic, profesor universitar, devenit senator și ministru. Acesta este surprins în timp ce încearcă să abuzeze de o tânără pe care o consultă la domiciliu. Este dus la palat și judecat.  În timp ce cabana de pe munte este un Purgatoriu, palatal foștilor președinți este o imagine a Infernului.
    La televizor se anunță că tezaurul descoperit de Erhan a fost furat de niște călăreți medievali. Oskar află că el însuși este dat în urmărire generală, cu numele său adevărat, Oreste Șerbănescu, pentru crimă și impostură.
      Bine afumați, justițiarii-demoni îl vizitează din nou pe Oreste / Oskar, iar Azavel îl numește oficial pe tânăr Succesorul Călugărului Negru. Azavel îi explică gazdei că în nopţile de echinocţiu sau de solstiţiu, Călugărul Negru îşi face apariţia în diferite părţi ale lumii şi transmite Cartea Vieţii unui Ales. La solstiţiul de iarnă, Călugărul va veni pe marginea lacului din vârful muntelui. Oreste / Oskar va urca sus , la solstițiul de iarnă, pentru a-l întâlni.
       Mongolul-iepuroi își face din nou apariția în preajma orașului,  într-o troică încărcată cu femei, iar arheologul Erhan îl vede. Mehir, șeful comunității din munți, îi vorbește lui Oreste Oskar despre Hristos și îl inițiază în lectura Bibliei.
Clinton și Kennedy îl mai iau o dată pe Oskar la plimbare prin oraș. La palat, vinovații au fost pedepsiți și pușcăria desființată. Comunitatea continuă să prospere.
Clinton îi dă lui Oreste ultimele indicații legate de întâlnirea cu Călugărul. Eroul încearcă să răsfoiască manuscrisul primit de la Ricky-Savonarola, dar constată  că nu mai poate citi : „Apoi m-am apucat să răsfoiesc din nou manuscrisul misterios, dar n-am putut citi niciun rând. Nu mai înțelegeam nimic.  Prea multe cărți. Cărți în cărți. Cărți din cărți. Cărți peste cărți, cărți oglindite în alte cărți.”
     Întâlnirea cu Călugărul are loc, dar Oreste / Oskar își pierde cunoștința și nu primește nimic. Călugărul Negru și-a dat seama, probabil, de impostura lui Oreste. Cei opt sunt ei înșiși niște impostori care au jucat la cacealma cu El și au pierdut.  Oreste / Oskar nu simte că s-a întâlnit cu miracolul și află că manuscrisul pe care urma să-l primească este unul al Puterii. Ideea e că nu numai realitatea se transformă într-o narațiune, ci și poveștile pot învia, se pot îmbrăca în hainele vieții, așa cum Cuvântul Lui a creat Universul. Cei opt se declară ca fiind niște artiști ambulanți care schimbă soarta oamenilor. Ei cred, ca și Oreste / Oskar, în cuvinte. Ei spun :„ În lumea în care ne aflăm acum, cuvintele sunt stăpâni de drept. Lumea a fost creată prin Cuvânt. Acum este mereu recreată prin cuvinte. Gândim în cuvinte și după aceea acționăm. Ne mișcăm după cum sunt așezate vorbele în propoziții. Ca și banii, cuvintele nu au stăpân. Ele înrobesc lumea. ” Cuvintele însă, ca și banii, și-au trădat menirea sacră și au trecut de partea prostovanilor. Fiind un om obișnuit, Oreste / Oskar va rămâne cu vila de pe malul mării și cu banii celor opt. Cuvintele creează toate lumile posibile, dar  îi și salvează protagonistului viața.
      După ce demonii pleacă,  toate firmele din oraș, în frunte cu Compania Petrolieră de Sud, dau faliment și nouă oameni de afaceri se sinucid. Printre ei se află domnul Rusos, tatăl lui Sevghin.
     Eroul petrece sărbătorile de iarnă în singurătate. Ajunge la concluzia că nu va trebui să termine niciodată de citit cartea primită de la Ricky, adică să procedeze exact ca personajul din op.  Oreste / Oskar se îmbogățește peste neașteptate și cumpără întreg orașul. E senator, respectat și admirat. Îi revede pe stradă, din mașină, pe Erhan, Haraminu și Pitic, cei care îl confundaseră cu adevăratul Oskar și îl vârâseră în întreaga poveste. Trece și pe la presupusul său unchi, unde locuise o vreme, dar acesta nu-l recunoaște și spune că nepotul său nu a locuit niciodată acolo.
   Căpcăunul dispare, iar Gușteru, pe care eroul îl vizitează și cu care se cinstește din belșug, spune că farul este dezafectat de mai mulți ani.
     Urcat pe tumulul pe care se află vechiul far, Oreste / Oskar se gândește la Ioana, fata de care fusese îndrăgostit. Nu e decis dacă se va întoarce la existența din trecut sau își va continua viața prosperă. Este prins undeva, între lumi.