marți, 14 martie 2017

A murit Enkidu, care a vânat cu mine idei

     A murit Pavel Staicu.
    Când am un pic de răgaz, îi sun pe câțiva dintre bunii mei prieteni pe care nu i-am văzut de mulți ani. Sunt foști colegi de liceu și de facultate. ( Dintre ei, este unul care nu răspunde niciodată și îmi scapă motivul pentru care face asta. Ca un făcut, uit mereu că nu trebuie să-i mai telefonez.) Vineri seara, telefonul lui Pavel a sunat zadarnic. Nu era ăsta obiceiul lui, cum stă scris într-o fabulă a lui Alexandrescu. A doua zi m-a sunat numărul lui, iar soția sa, Marina, mi-a explicat că Pavel a murit  fulgerător pe 27 octombrie, anul trecut. Am rămas fără cuvinte.
Am avut  o viață complicată încă din adolescență și Pavel m-a căutat chiar la începutul clasei a IX-a ( i se păruse că sunt un tip interesant)  și m-a onorat cu o prietenie rămasă nestinsă după 46 de ani,. Ne-am contrazis amical de multe ori, însă nu ne-am supărat niciodată unul pe celălalt. Stăteam cu chirie în centrul Bolintinului ( în mod ciudat, în curtea aceea, plină de peri, a fost ridicată o vilă, iar din casa veche a rămas numai camera mea), iar el mă vizita după-miaza și discutam ore în șir, când nu ne hotăram să ne plimbăm prin zăvoaiele Argeșului, până aproape că leșinam de foame. Am povestit cândva cum am încercat să fierbem niște melci și am rămas nemâncați  și dezgustați, din lipsa noastră de pricepere în treburile culinare.
Prin Pavel, am cunoscut-o pe doamna Milica, sora sa mai mare și soția poetului Dan Florică. Aveau o casă mare, însă n-aș mai ști să spun pe ce stradă din Bolintin se află. Familia lui Pavel locuia în Vânători și vara el venea cu bicicleta pe la mine. Prietenul meu avea o ținută drapată, ca alui Clint Eastwood și un păr atât de negru, încât bătea în albăstrui. Îmi spunea că se trage dintr-o ramură a unor asiatici originari din nord-estul Moldovei.
M-a vizitat și în urmă cu vreo cincisprezece ani și a rămas să ne revedem. Se recăsătorise și avea, din prima căsătorie, o fată și un băiat. Se pare că ei s-au îngrijit ca el să fie înmormântat la Vânători, respectându-i-se ultima dorință. A murit fulgerător, după ce se odihnise după prânz și se pregătea să se instaleze sub nucul său, unde își nota ideile într-un carnet.
Pavel este toată adolescența mea și o mare parte din tinerețe. Am tot mai des sentimentul că nu voi mai avea timp să fac nimic din ceea ce plănuisem pentru ultimii anii ai vieții mele.
Timpul nu mai are îndurare cu noi.

P.S. În asemenea împrejurări nu pot emite decât banalități. O voi spune și pe ultima. Sunt heterosexual ( un prieten mi-a făcut observația că i-aș putea jigni pe unii de altă orientare)  și deloc invidios pe calitățile altora. Așa s-a întâmplat că am avut mulți prieteni foarte chipeși. Le admiram frumusețea fizică și noblețea sufletească, iar ei se cruceau de nebunia și de curajul cu care mă preumblam prin viață. Despre noi se va putea spune cândva că am trăit frumos și periculos.
În fine, chiar nu mă mai interesează opinia celor care caută nod în papură. Chiar nu înțelegeți că mi-a murit un prieten? Și că moartea este ireversibilă?

marți, 7 martie 2017

Selfie-uri în peștera din Altamira ( din carnetul unui mizantrop)

Literatura și arta ne-au înfrumusețat sufletul.
Mitologia a dat un rost existenței noastre.
Instinctele noastre au fost îmbrăcate în ritualuri și gesturi sacre.
Știința ne-a oferit lumina cunoașterii și ne-a făcut viața ușoară. Dar ne-a distrus și ceea ce aveam mai de preț. I-a alungat pe zei din cer, făcându-ne să uităm că nu putem trăi decât în preajma celor mai puternici decât noi. Ne-a expus atât demult interiorul, încât amorul nu mai are nimic romantic sau misterios. Artiștii înșiși au dezgolit trupurile umane, scoțându-le nu numai hainele, dar și nobilele elanuri spirituale.
A venit și vremea când putem comunica instant cu orice om de pe planetă. Un amic, artist plastic, s-a afumat într-o seară și a vorbit toată noaptea la telefon cu un pictor necunoscut, din Siberia, epuizându-și rezervele financiare. Nu știu de ce a făcut asta. Internetul îi era mai la îndemână. Sigur, există și țări în care netul funcționează foarte încet. În Africa de Sud, de pildă, dacă trimiți un mesaj unui prieten aflat la sute de kilometri de tine și pleci apoi pe jos către persoana cu pricina, ajungi cu mult înaintea rândurilor tale.
Dar netul îți satisface toate fanteziile. Elevii mei nu mai citesc nimic. Într-un an n-au reușit să parcurgă o singură pagină din O scrisoare pierdută sau din Baltagul. ( Las la o parte faptul că, dacă era după mine, romanul ăsta n-ar fi intrat în programa clasei a VIII-a.) Însă nu se despart de telefoane. Sunt tot timpul cu degetele pe ele. După cursuri, când trec pe stradă, îi văd adunați în grupuri și urmărind, pe câte un ecran mai mare, filme foarte instructive. Pe urmă își fac poze și le trimit celor dragi. Pentru a comunica, nici adulții n-au nevoie de cuvinte sau de strategii complicate. Imaginile sunt elocvente, iar dialogurile sunt directe și eficiente.
- Vrei...?
- Când?
- Diseară, la...
Sălbaticii pictau, pe pereții peșterilor, animalele pe care doreau să le vâneze. Le luau în stăpânire trupurile, în mod magic. Stâncile erau niște ecrane pe care primitivii își proiectau dorințele. Acum, telefoanele au devenit tarabe video pe care este expusă o marfă foarte căutată. Am făcut un ocol de zeci de milenii pentru a ajunge la un mod simplu de satisfacere a unor nevoi imperioase. Asta e, n-avem ce face. Omul a avut de la început, în gene, înclinația către negustorie. Comerțul este marea vânătoare a timpului nostru. În România numai cultura nu se vinde și duce la faliment.

P.S. În învățământ nu mai e loc de nimic, cu excepția ideii de comunicare. Povestea a prins peste tot și am auzit o analfabetă ( pe bune!) care îl căina pe nepotul său, un repetent de vocație, că acela nu știe să...comunice. Bine, dar întreb și eu : ce poți comunica dacă n-ai deschis o carte și nu ai nimic în cap? A, da, uitasem : poți spune ce ai de vânzare și ce vrei să cumperi.


luni, 6 martie 2017

Un păcat de neiertat

 Muncesc pe șapte planuri și sunt obligat să folosesc fiecare secundă pe care o am la dispoziție. Așa se face că-mi scapă, în articole,  greșeli de literă și repetarea unor cuvinte. Când corectez, înlocuiesc unele forme lexicale fără să am răgazul de a reciti întregul context. Și, din nou, apar termeni reluați în diverse enunțuri. Dacă aș fi scris cu stiloul, altfel ar fi stat lucrurile. Tastez însă încet și prost, cu un singur deget. Parcă e un blestem. Textele lasă impresia de neglijență. Cel mai jenant e când aceste detalii răzbesc până dincolo de tipar.
De aceea am hotărât fie să reduc celelalte activități cu care viața m-a împovărat ca pe un personaj kafkian, fie să scriu mai rar sau chiar deloc pe blog.
Dar dacă aș apropia de zero toate activitățile mele care nu sunt legate de scrierea unor cărți?
Ar fi convenabil din multe puncte de vedere.

sâmbătă, 4 martie 2017

Un cenaclu, o generație, o direcție literară. Contribuția mea la volumul colectiv ”Cenaclul de Luni - 40”, ediție îngrijită de Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie

1.  La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam cronicile încă din 1970, când am descoperit România literară, pornind de la o tabletă semnată de Geo Bogza și reprodusă în manualul meu de limba română.
   E bine să rememorăm scenele petrecute aievea în sala din Grigore Preoteasa, exact din aceleași motive pentru care cronicarii  de odinioară s-au pus pe scris: să nu cadă în uitare lucruri mai mult decât folositoare pentru generațiile care vor veni după noi. Am mers la cenaclu sporadic și numai pentru o scurtă perioadă de timp. N-am fost de față când au citit clujenii. Nici când a fost invitat Nicolae Breban. Doru Mareș, care îl idolatriza pe Breban, mi-a relatat mai târziu, cu delicii, cum au decurs evenimentele.
Țin însă minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia lăsată de fata înaltă, frumoasă, care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Sunt încă prins în privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl citise în viața lui.
L-am auzit pe același Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important”. Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Era un tânăr foarte serios și se spunea despre el că nu lăsa să treacă o zi fără a citi o carte.  Părea încărcat cu insesizabile energii interioare. Se comporta ca un estet. Îmi amintesc că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri ieșite din comun. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. Dintre poeții tineri care au vorbit atunci, Călin Vlasie a fost singurul care l-a lăudat pe Cărtărescu fără rezerve, cu argumente solide. A fost și un gest de fair-play. La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe baronii cenaclului, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. 
Momentele vesele nu lipseau. Un coleg de cămin, Ivan Gheorghe, sărbătorise îndelung, cu prietenii,  nu știu ce eveniment, înainte de a veni să-și citească poeziile în cenaclu. Era pulbere. Citea un vers și sughița. Citea alt vers și sughița. Sughița la fiecare vers.
Culorile apei sînt... hâc!... vii
E...hâc!... bine etc.
Asistența era însă la înălțime. N-am văzut pe nimeni zâmbind ori făcând complice cu ochiul. Toată lumea asculta într-o tăcere încărcată de gravitate.
După ce a terminat de citit ultimele cuvinte, Ivan și-a rotit cu viclenie bahică ochii peste adunare și a zis, oftând de mulțumire :
- Bogdaproste c-am terminat! Hâc!
Stratan mi-a evocat o luare de cuvânt a lui Radu Săplăcan, pe care l-au ținut prietenii de subsuori ca să poată sta în picioare și vorbi. Cu toate astea, Săplăcan a spus lucruri uluitoare :” Iaru  este cel mai talentat dintre poeții inteligenți, iar Coșovei este cel mai inteligent dintre poeții talentați.
Într-o seară, un tânăr îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi. Unul simțea adieri din Li Tai-Pe. Altul l-a făcut epigon al lui Li Tai-Pe. Cineva, mai îngăduitor, a zis că e vorba doar de o afinitate de viziune cu Li Tai-Pe. La sfârșit,   concluzia tuturor era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era copleșitoare. Lumea se pregătea să plece, dar junele rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În final, s-a ridicat în picioare şi a zis cu un glas sfios :
- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?
- Sigur, sigur, a răspuns cu amabilitate  conducătorul cenaclului.
- Îmi puteţi spune şi mie cine dracu' este Li Tai-Pe ăsta?
Cu alt prilej, după ce a fost acuzat de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei, pe când ne pregăteam să ieșim :
- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi ați scuipaţi pe sufletul meu!
- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.
Şi toată lumea a făcut un pas către ușă.
- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc. De ce nu m-ascultați?
- Domnule, nu vă supărați, a zis Nicolae Manolescu, dar spuneți lucruri neinteresante.
- Stați așa! Eu sunt sincer, am trăit pe pielea mea ce am scris acolo!
 Și dă-i și dă-i! A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.
- Să vedeţi, a spus Nicolae Manolescu, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele!
La o lectură a lui Stratan, Romulus Brâncoveanu s-a ridicat și a spus :
- N-am auzit în viața mea versuri mai proaste și n-am văzut autor mai lipsit de talent decât cel care a citit acum!
Foarte calm, Stratan a scos un stilou și l-a întrebat amuzat:
- Cum te numești tu, bătrâne?
- Romulus Brâncoveanu. De ce?
- Îți notez numele, să-l țin minte.
Și, foarte tacticos, a scris pe pachetul de Snagov, în râsetele publicului, numele criticului său.
Cu alt prilej, cineva a folosit construcția ”poeți nichiți”. Se referea la poeții aflați sun puternica influență a lui Nichita Stănescu.
̶  Stați așa, a intervenit altcnieva. Trebuie să definim termenul. Ce înseamnă ”poet nichit”?
̶  ”Nichit”, a explicat Daniel Pișcu, înseamnă ”a nu fi chit”.
                        

2. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. A fost, pe toată durata funcționării cenaclului, figura centrală a colocviilor, magnetică, în jurul căreia gravitau aspiranții la consacrare. Avea charismă, gust literar impecabil și curajul afirmațiilor tranșante. Inspira încredere totală. Era un seducător plin de persuasiune. Ulterior au funcționat multe cenacluri, dar numai acolo putea fi găsită magia noii literaturi. Dacă îi plăceau poeții care citeau, Nicolae Manolescu mergea până la capăt cu susținerea acestora, scriind elogios despre cărțile lor și sprijinindu-i prin diferite mijloace. Înzestrat cu o inteligență luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, lua uneori o cafea cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, plin de umor, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic.  Cert e că inteligența sa, uneori paralizantă,  intimida într-un mod aristocratic. Nu era bătrânelul blajin, cu aere de bibliotecar, precum Crohmălniceanu, pe care-l puteai trage de haină, pentru a-l întreba ce mai face.
O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un veritabil mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.
Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, reverențios chiar, fermecător în atitudinea generoasă pe care o avea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau doar iubitori de literatură.
     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Ca și Bacovia, dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman.
      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive și autorul unor viziuni grotești, suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale.
      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
     Călin Vlasie avea o înfățișare virilă și visătoare, în același timp, ca un star de cinema înclinat către discreție. Părea poetul înzestrat cu o totală libertate, atât în viața de toate zilele, cât și în paginile scrise. Îți dădea permanent impresia unui bărbat care putea asigura protecția oricui i-ar fi cerut sprijinul. În cenaclu era rezervat, cu o aură seniorală și cu remarcabilă stăpânire de sine. Argumenta calm, convingător, cu siguranță. N-am fost de față, din păcate, la lecturile sale.
     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
       Eugen Suciu era frumos, seducător și părea că este conștient de farmecele sale.
       Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 
     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist, risipitor cu darurile sale.
    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
     Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. Era nobilul posesor al unei conduite nobile, ferite de mizerii și de intrigi mărunte. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru necesar în cenaclu, în condițiile în care acolo se reuneau, în fiecare săptămână, mai mulți poeți temperamentali..
      Mircea Cărtărescu  a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om, cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și am depus eforturi mari în această direcție. Nici nu i-am purtat vreodată antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. În mod sigur nu l-am înțeles : mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, însă cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Răuvoitorii ar fi putut spune că era artificial,  nefiresc. ( Nu văd niciun defect aici. Naturalul nu este specific artei. La o adică, Nichita Stănescu însuși era nefiresc! ) Sunt de părere că Mircea Cărtărescu era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani sunt convins că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă. Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume în branșă sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Mai târziu am observat că vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am constatat însă  că, de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu textele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini care îl inspirau și cărora le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie cumva în tonul aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi sugerase orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Se vede acest lucru și în Levantul. Îl vedeam pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor intrat în pielea unui personaj pe care îl juca fără a respecta datele inițiale ale textului. Schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu-mi ia opinia în nume de rău : îi admir opera, îl consider un incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de cărțile sale.
     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii. Publicase un interviu și cu Nicolae Manolescu, în care cel din urmă spusese : ” Nichita Stănescu îmi taie respirația astăzi ca și ieri.”
     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
     Amin!

3. Abia după ce clasicii optzecismului și-au citit poemele și s-a configurat o nouă direcție literară, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi.  Un loc în care te puteai afirma fără întârziere, un spațiu literar și moral privilegiat,  în care se purtau discuții de o libertate cuceritoare, o insulă de estetic într-o lume politizată până la absurd. Impresia de templu laic al literaturii s-a cristalizat datorită încrederii totale pe care o inspira același Nicolae Manolescu, al cărui rol decisiv în formarea și afirmarea poeților optzeciști nu va fi niciodată suficient de bine subliniat. Sunt câteva elemente care făceau din sala aceea de la Grigore Preoteasa un loc extrem de atractiv. Mai întâi era ispita afirmării fulgerătoare. Manolescu era cronicarul României literare și orice apreciere venită din partea lui însemna consacrarea imediată. El însuși se manifesta cu toleranță față de cei care citeau. Autorul Lecturilor infidele nu era drastic cu textele prezentate. Dacă nu-i plăceau, găsea formulări eufemistice, afirmând că ”versurile se lipesc unele de altele”, ”arată tehnică deficitară” etc. În cazurile catastrofale își călca pe inimă și spunea că poeziile sunt neinteresante. Păcat că monologurile criticului n-au fost înregistrate. Ori poate că au fost și zac pe undeva, prin arhivele Securității. Îmi aduc aminte de unul care citea panseuri și râdea singur, în hohote, de ceea ce silabisea. ” Nu-nțeleg de ce râde”, zicea Manolescu, foarte serios. Anonimii se simțeau încurajați și de atitudinea camaraderească a profesorului față de cei câțiva studenți ai săi, pe care îi trata oarecum diferențiat. De altminteri, unii dintre aceștia vor fi și cei care vor forma repede un fel de cordon în jurul criticului. Ei se vor afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu. Novicii aveau să învețe curând, pe pielea lor, că tupeul nu era totul. Îmi amintesc de un student, Gheorghe Perianu, care fusese de atâtea ori ridiculizat de cerberii cenaclului, încât lumea începea să râdă de câte ori lua cuvântul ori citea poeme. Era siguranța că dacă ai o brumă de valoare, aceasta va fi imediat sesizată de ochiul ager al lui Nicolae Manolescu. Forța sa de pătrundere a unui text îi uimea pe toți. Accepta orice formulă artistică, oricât de surprinzătoare, dacă era convingătoare pentru el. O valida fără ezitare. Îi admiram mobilitatea intelectuală din cronici și din cărți, dar nu crezusem că poate avea o atât de spontană înțelegere a noului. Era oarecum distant, însă nu se purta nici cu scorțoșenie, așa cum ne așteptasem la început.  
     Pe urmă, dezbaterile pe marginea textelor citite erau captivante. Toată lumea avea de spus și de învâțat câte ceva. Nicolae Manolescu are, o dată în plus, meritul de a fi indus, în cenaclu, o democrație a schimbului de idei, pe fondul autorității sale evidente. În general, erau scoși în margine ignoranții și adepții talentului nativ, primitiv, netrecut prin biblioteci. Pentru mine, Cenaclul de Luni a însemnat o ușă deschisă către aerul tare al cuvintelor vii. Știam că acolo se citește literatura viitorului. Era un loc de îmbarcare al poeților către propriile destine. Un atelier de creație, o gară în care s-au construit cariere literare. O pistă de lansare către înălțimi. Îmi amintesc că am fost foarte trist când am aflat că acel summit al tinerelor talentele s-a autodesființat.

4.  A fost un cenaclu care a scris istorie. A marcat afirmarea unei generații importante a literaturii române și a reprezentat o direcție literară. Nicolae Manolescu a fost/este un critic de direcție, ca și E. Lovinescu. Aidoma înaintașului său, distinge între trecutul și viitorul literaturii, fiind orientat către citadinism, neomodernism, postmodernism. Regimul de atunci încercase și reușise în bună măsură să pună capac evoluției literaturii. Era încurajat un pășunism neaoș și găunos, fără orizont estetic. ( Un universitar de pe vremea aceea, profesor plin și răsfățat al regimului, citea săptămânal, la Revista literară radio, așa-zise poezii care începeau invariabil cu ”Foaie verde”. ) Generațiile ’60 și ’70 păreau ultimele valide literar, într-un peisaj blocat iremediabil de factorii politici. Cenaclul de Luni are meritul de a fi reechilibrat, dinspre zona valorilor autentice, un fenomen literar deturnat către naționalism și mai ales către un aberații patriotarde, ca și către cultul personalității. Să nu uităm că tinerii afirmați la Cenaclul de Luni erau atacați violent și de Săptămâna lui Eugen Barbu. Nicolae Manolescu însuși era ținta unor ieșiri incalificabile ale redactorilor publicației care promova interesele ”agiei”, cum obișnuia să spună Traian T. Coșovei. Sub îndrumarea inteligentă a mentorului lor, poeții care au citit în cenaclu au revigorat neomodernismul și au deschis capitolul postmodernismului românesc. Cenaclul de Luni a salvat literatura generației următoare, oferind niște porți larg deschise către viitor. A fost descătușarea subtilă a unei literaturii sechestrate de partidul unic al unei nomenclaturi analfabete.

P.S. 1. Îmi pare rău că n-am fost martorul afirmării lui Ion Bogdan Lefter, un critic de rasă, pășind cu hotărâre pe propriul drum, chiar dacă umbra lui N. Manolescu stăpânea mai peste toate ideilor tinerilor de atunci.
       2. Se putea să nu fac corecturi fără să repet unele cuvinte, fiindcă n-am avut răbdarea de a reciti întreg contextul? Neglijența cu textele mele este unul dintre lucrurile pe care nu mi le pot ierta.

joi, 2 martie 2017

O torță veșnic vie : spiritul echipei de fotbal Dinamo București

* Nu știu cum se face, dar la nivel foarte înalt suntem conduși de niște analfabeți. Nu știu nimic, nu se pricep la nimic, n-au făcut performanțe nici în număratul ouălelor. Dacă au știut cândva să bată un cui, au uitat demult, pentru că și-au făcut din politică o meserie extrem de rentabilă. Tăriceanu, de pildă, e un idiot crescut în familia înstărită a unui istoric, turnător la Securitate. În școală abia a trecut clasa, nu știe românește și se consideră un mare politician. Banii și onorurile curg pe el. Dar alții sunt și mai proști, și mai bogați, în vreme ce un cunoscut autor a fost plătit, pentru un roman important, de o editură prestigioasă cu...338 de lei. Și tot e bine, fiindcă sunt autori care duc bani de acasă, pentru a fi publicați. Ieri, un politician ne-a lămurit, pe un canal de televiziune, cum stă treaba. Nu contează ce ai făcut în școală și ce note ai luat. E important să ai tupeu, să fii tare-n gură și ”să organizezi treaba în teritoriu”. Ce să organizezi, bă, când tu n-ai niciun orizont de cultură politică și abia știi să te iscălești? Ăștia cred cu tărie, spre paguba tuturor ( din păcate, și a urmașilor lor!), că a face politică înseamnă a mulge crâncen niște funcții publice ( cu ajutorul unor ciurucuri umane) și a înțepa niște conducte cu bani! Stai și te crucești când afli cum distribuia Elena Udrea munți de bani, în timp ce noi, oamenii care muncesc, n-aveam parale pentru o pâine!  Și cum e cu pedelistul ăla care spunea că nu se dă jos din pat doar pentru 100 000 de euro? Păi, atunci, de nu închidem, bă, școlile? De ce mai organizăm simulări, teste, examene și alte rahaturi aducătoare de stres pentru profesori, dacă e important ca elevii să nu învețe nimic în școli și să ia note cât mai mici? De ce ne mai jucăm de-a școala când procesul de învățământ se rezumă la a produce cretini care să ne conducă? Mai țineți minte cuvintele mamei lui Nicanor Alvarado, dictatorul din Toamna patriarhului? ” Maică, îi zice bătrâna fiului său, dacă știam că o să ajungi un om așa de mare, te dădeam și pe tine la școală, să înveți să te iscălești.” Până și în inima întunericului școala impunea un anumit respect. Însă mâncatul rahatului a devenit, în România, cea mai prosperă și nerușinată afacere, iar școala e un loc al umilinței,  plasată, în stima cetățenilor, mai jos decât serviciile de salubritate.
* Sunt suporter al echipei Dinamo de mai mult de o jumătate de secol. Spre marea mea tristețe,  echipa a fost falimentată de infractori și pierdusem bucuria de a urmări meciurile de fotbal. ( Mai ales când am văzut că arbitrii joacă pe față pentru Real Madrid, în toate confruntările pe care cunoscuții cotonogari și pomanagii le au fie în campionatul intern, fie în Liga Campionilor.)  Nu mai aveam cu cine să țin. N-am fost de acord nici cu alungarea lui Andone și n-am încredere în calitățile de manager ale lui Adrian Mutu. Dar spiritul lui Dinamo, întreținut și de suporteri și de niște artiști cunoscuți, n-a murit, ci arde acolo, sus, ca o torță veșnic vie. Galeria echipei Dinamo București este cel mai frumos fenomen din fotbalul românesc.

marți, 28 februarie 2017

Netul este o publicație borgesiană, infinită. Răspuns la ancheta realizată de bookhub.ro

Scriitorul Liviu Drugă mi-a trimis două întrebări la care am răspuns mai jos.

1. Recenziile sau notele de lectură, mai bine sau mai naiv făcute, se găsesc din plin pe internet. Această democratizare a opiniilor despre cărţi a schimbat percepţia asupra literaturii în toată lumea, nu doar în România. Cum vedeţi această schimbare şi care credeţi că vor fi consecinţele ei în viitorul imediat?

2. În acest context, ce părere aveţi despre activitatea site-ului bookhub.ro şi ce v-aţi dori să găsiţi mai mult pe site, având în vedere că nu scriem doar despre cărţi?

Șerban Tomșa
Netul este o publicație borgesiană, infinită
1. Consider că, din orice perspectivă am privi lucrurile, democratizarea opiniilor despre cărți este benefică. Oricine are dreptul la o opinie susținută cu argumente civilizate. (Desigur că ies din discuție cei care doar silabisesc titlurile unor volume, pentru a arunca apoi flegme asupra autorilor.)  Recenziile de pe net fac o bună publicitate unor cărți care satisfac variate gusturi literare. Un blog de cărți este urmărit de mai mulți cititori decât o revistă literară. Aceasta duce la stimularea lecturii, dar și la realizarea unei necesare comunicări între scriitori și cititori. Primii vor ști ce doresc ultimii, care își exprimă preferințele.  E necesar un echilibru. Nicio parte nu trebuie să facă toate concesiile posibile celeilalte tabere. Dacă pasionații de literatură și-ar impune în totalitate opțiunile, e posibil ca arta literară să cadă în derizoriu. Nici autorii nu pot dicta. Scriitorii nu pot impune valori decât intrând în grațiile cititorilor cu multă diplomație, așa cum făcea I. L. Caragiale. Altminteri, cărțile lor sunt închise și aruncate la coșul de gunoi. Pe acest fond apar critici literari noi și talentați, care își pot urma vocația. Nu mai este nevoie de funcționarii care eliberează certificate de talent. Autorul unor articole se impune sau nu prin forța împrejurărilor. Pe urmă, mulți dintre oamenii care scriu despre cărți sunt ei înșiși scriitori. Asta ridică nivelul cultural al fenomenului și îi dă legitimitate. Cum spațiu de manifestare este suficient, toată lumea își poate face cunoscute  punctele de vedere. Este exclus, în condițiile date, să se piardă talente, așa cum se întâmpla când oamenii își cărau manuscrisele în traistă și, cu căciula în mână, băteau pe la ușile redacțiilor. Netul este ca o publicație infinită, borgesiană, în care au loc toate ideile. Iar revistele literare vor fi nevoite să se adapteze situației și să devină spații de exprimare deschise și atractive.

2. Am o părere foarte bună despre  bookhub.ro și găsesc, pe acest site, lucruri foarte interesante. Dacă ar fi util sau nu ca site-ul să ofere și altă marfă culturală, ca să zic așa, este treaba administratorilor. Deocamdată găsim aici numai lucruri de calitate.

duminică, 19 februarie 2017

Eternele iubiri

     Am fost și sunt cel mai bogat om din lume. Cine se poate mândri cu prieteni ca aceia pe care i-am avut și îi am eu? Chiar dacă pe unii nu i-am văzut niciodată în carne și oase, ne leagă afinități care există dincolo de timp, dincolo de vârstele noastre. E o imensă pierdere că unii (Florin Pripoae, Nino Stratan ) au părăsit lumea asta, iar Marin Neagu nu mai scrie prietenilor, precum muschetarul Aramis, care se retrăsese într-o mănăstire, pentru post și rugăciune. Recules în sălbăticie viețuiesc și eu, dar dau semne de viață prin miracolul numit internet. Trăiesc într-o lume cu care sunt incompatibil, dar pe care, din motive care nu țin de voința mea, încă n-o pot abandona câțiva ani de acum încolo. O a doua bogăție perenă sunt cărțile mari ale literaturii universale. Nu îmbătrânesc și nu-și pierd frumusețea. Recitesc periodic câteva romane de Faulkner, Sub vulcan, Maestrul și Margareta, cărțile lui Dino Buzzati, Ora de germană de Siegfried Lenz ( mare și nedreptățit scriitor!), Relatare despre regele DavidSuflete moarte, Orbirea, Rodul pământului, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor. Prea multele probleme mărunte nu mi-au dat răgaz să-l recitesc, în ultima vreme, pe Thomas Mann. Cu multă amărăciune am constatat că nu mă pot reîntoarce la Gabriel Garcia Marquez. Columbianul s-a bucurat de o glorie incomparabilă. Lua masa și se îmbăta cu președinți de stat, petrecea cu staruri de cinema, era venerat de toată lumea. Mi s-a părut o impietate când, la prima traducere a romanului lui Malcolm Lowry, Florin Mugur a scris că Sub vulcan este superior Veacului de singurătate. Pe atunci, o carte în curs de apariție era anunțată prin fragmente publicate în principalele reviste literare. Și ce publicații erau pe vremea odioasei dictaturi! În Secolul 20 am citit prima parte a operei lui Lowry, ca și nenumărate alte capodopere. Revenind la Marquez, m-am întrebat de ce îmi pare azi fanat, lipsit de interes. Succesul prea mare l-a determinat cumva să facă prea multe concesii cititorilor comozi? Comoditatea scriitorilor și a cititorilor omoară literatura de mare valoare. (Consternat, citeam o așa-zisă recenzie a unui scriitor recent elogiat de mine, în care autorul mărturisea că a citit treizeci de pagini dintr-o carte, doar pentru a vedea dacă protagoniștii ”și-o trag” sau nu. ) Vorba regretatului George Gană, care a condus, la anul meu, un seminar despre literatura postbelică : ” Traiul bun tâmpește.” Am evocat ani în șir, cu prietenul Marin Neagu, această năstrușnică idee a eminentului universitar. Acum mă gândesc că nici sărăcia lucie nu duce la cine știe ce performanțe artistice. Dar eu sunt ( și am comis intenționat un pleonasm, cu subiect simplu și subiect inclus în aceeași propoziție), cum spuneam, un om foarte bogat.

P.S. Dintre sud-americani, Juan Rulfo și Miguel Angel Asturias mă recheamă necontenit în paginile lor. Borges, Sabato și Manuel Scorza sunt printre preferații mei, dar pentru Cortazar îmi trebuie o stare de spirit specială. Aproape că i-am uitat pe Alejo Carpentier, Roa Bastos și Carlos Fuentes. Am comandat din nou cărțile lui Rulfo. Domnul președinte al lui Asturias a rămas la un amic plecat definitiv din țară, iar Oameni de porumb e tipărit pe o hârtie atât de proastă, încât îl descurajează pe cel mai tenace cititor. Trebuie să mă orientez.
Voi reciti și două volume ale kârgâzului Cinghiz Aitmatov, dar după ce voi revedea Sub vulcan. Înainte de toate, o pauză de respirație cu un roman al lui Graham Greene.
În meniul meu rămân permanent cărțile trimise de prieteni.

joi, 16 februarie 2017

Și nemernicii pier câteodată

* Există un canal de televiziune pe care se lăfăiesc niște criminali mustăcioși, grași și sătui. Sunt prevăzuți cu puști de vânătoare și omoară în neștire viețuitoare impresionante prin frumusețea lor : cerbi, căprioare, iepuri, mistreți. La setea lor de sânge, ar împușca mamuți și girafe, dar nu au la îndemână așa ceva. Plimbă îndelung leșurile cu tractoarele, le filmează din diferite unghiuri, le măsoară coarnele, joacă tontoroiul pe iarbă. Cu cât vânatul culcat la pământ este mai mare, cu atât sunt mai fericiți.  Mă întreb pentru a suta oară : dacă troglodiților ăstora le plac armele, n-ar putea să tragă ei în poligoane până își sparg timpanele? De ce preferă să răpună ființe în ochii cărora sclipește o viață inocentă, dăruită de Dumnezeu? E clar că aceste grupuri de oameni au în sânge instinctul de a ucide și că ei ar avea nevoie urgentă de tratament psihiatric și de cămăși de forță. Din păcate, așa cum arătam și cu alt prilej, numărul armelor de vânătoare crește vertiginos, iar amatorii de crime nepedepsite îngroașă rândurile.
* Jocul Barcelonei depinde în totalitate de Messi. Niciodată nu va fi suficient de bine evidențiat rolul pe care aegentinianul l-a avut în marile triumfuri ale catalanilor. Dacă Messi e anihilat printr-un marcaj multiplu și agresiv, Barcelona nu mai joacă nimic. Jucători bătrâni, lenți, fără imaginație, alergând tot timpul cu spatele la poarta adversă. N-au portar, n-au apărare, Neymar e inofensiv, iar Suarez pare un oportunist în comparație cu potențialul pe care îl etalează Cavani. Până și Messi ațipea pe teren și părea că a ieșit să ia aer, după ciorba de potroace. Din nefericire, nici geniilor nu le este permis să trăiască doar din talent. Barcelona păstrează de ani de zile aceeași pensionari, încăpățându-se să promoveze antrenori numai din propria curte. Așa ceva nu e de acceptat și cea mai bună echipă de fotbal din ultimul deceniu va părăsi prematur Liga Campionilor. Sunt și niște aranjamente urâte la mijloc. La tragerile la sorți, Barcelona prinde sistematic, în calea sa, cele mai puternice echipe ale momentului, în vreme ce Real Madrid are parte de cele mai modeste. Sorții se pot cumpăra!
* Nu v-a apucat niciodată dorul de persoane care v-au impresionat prin omenia lor și care s-au mistuit în noaptea trecutului, ca luați de un torent nemilos și duși în abisul uitării? Mie da. Internetul poate fi și o recuperare a trecutului nostru. Sigur, deseori lucrurile pot lua o turnură tristă. O prietenă din liceu mi-a trimis fotografia fostei noastre profesoare de franceză, din liceu, cu un comentariu admirativ :”Vezi ce bine arată? E minunată, nu s-a schimbat deloc.” Cu jale am constatat că amica mea nu avea dreptate. Fotografia îmi arăta o bătrână îngrijită, de foarte bună condiție și m-a izbit ca un pumn în stomac acțiunea timpului asupra înfățișării frumoasei noastre dăscălițe. Mie însumi mi-e teamă să mă privesc în oglindă și nu mă recunosc în fotografii. În tinerețe eram drăguț, dar pozele mă făceau și mai frumos. Acum se întâmplă invers. Am îmbătrânit, iar imaginile mă fac și mai bătrân. Nu arăt deloc așa cum mă prezintă obiectivul aparatelor de înregistrat chipuri! Nu sunt eu bătrânul roz, cu o expresie stranie pe față!
 M-am îndepărtat de subiect. Prin nu știu ce asociere de idei, ieri mi-am amintit de comandantul meu de pluton din armată, locotenentul-major Emil Dângeanu. Era un bucovinean blajin, tolerant, care trăise o dramă în familie, datorată geloziei pe care amarnic și-o regreta. Știu că era turnat și lucrat pe la spate de colegi ( ticăloșii atacă în forță când un om se află în dificultate!), iar colonelul, șeful batalionului, îl beștelea cu orice prilej, ca pe ultimul om. N-avea șanse de promovare, era marginalizat și singur. Pe atunci eram în depresie, însă i-am promis că-l voi face personaj în cărțile mele și l-am văzut că se bucura. M-am ținut de cuvânt, ca de obicei, dar după se scurseseră treizeci și trei de ani de la despărțirea de el. Au mai trecut opt ani și s-a făcut o viață de om de când nu l-am mai văzut. Ar trebui să aibă în jur de 73 de ani. Ieri m-am gândit să-l caut pe net. Poate că a lăsat și el niște urme pe undeva. Și îmi place să cred că l-am găsit! Niște articole din Luceafărul de seară sunt semnate colonel (r.) Emil Dângeanu. El e, trebuie să fie el! Evenimentele din 1989 l-au eliberat cumva, probabil,  de povara nemerniciei omenești. L-am căutat și pe comandantul celuilalt pluton ( al actorilor, al regizorilor și al istoricilor), locotenentul M.F.,  o scârbă cazonă, un sadic cu apucături fasciste, elogiat fără măsură de superiori. Psihopatul părea predestinat unei cariere de general. Vorbea vulgar și era nesimțit. Dar uite că n-a fost să fie! Pesemne că a  comis multe abuzuri, lumea l-a uitat și nu i-a mai rămas nici numele. Pe termen lung, nemernicii sunt refuzați de istorie.

P.S. Îmi pare rău că sunt atâția scriitori minunați față de care n-am apucat să-mi exprim prețuirea. O voi face până a nu muri.
 

luni, 13 februarie 2017

O eclatantă carieră de prozator : Ștefan Agopian. Un punct de vedere

      Vrând să scriu despre Ștefan Agopian, m-am lovit de nenumărate dificultăți și am fost de mai multe ori pe punctul de a renunța. Nedumeririle mele s-au ținut lanț. Am fost uimit să văd că unii nu-l înțeleg, altora nu le place, iar destui n-au habar de valoarea scriitorului. Să fii critic reputat și să-l sfătuiești pe Agopian să renunțe la scris e ca și cum ai pune un diagnostic grav unui om mai mult decât sănătos! Pe urmă am văzut că studiile care i s-au dedicat se mișcă într-o zonă a generalității, fără să atingă miezul prozei scrise de acest armean de catifea. Nu cred că despre autor s-a pronunțat Dumitru Augustin Doman, care ar fi găsit o formulă potrivită. Am citit Tobit cu încântare, dar Ziua mâniei, deși scrisă impecabil, mi s-a părut inadecvată la talentul special al autorului. Va trebui să recitesc cartea. Scriitori precum Agopian apar târziu într-o literatură, când limba este coaptă, colorată și are potențial multisenzorial. La o privire superficială, Agopian ar face parte din aceeași familie cu Sadoveanu, Galaction, Mateiu Caragiale, Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Ștefan Bănulescu, Paul Georgescu, Ioan Dan Nicolescu. Cu Paul Georgescu are în comun o amprentă apăsat livrescă. Cu Barbu, fundalul istoric. Totuși, se deosebește fundamental de aceștia. Nu-l cunosc personal pe Agopian, însă scriitorul face toți banii. Gândiți-vă la un Galaction trecut prin Kafka, având apetitul senzorial al lui Bruno Schulz. Agopian ar trebui să fie tradus, mediatizat și premiat pe toate meridianele lumii. Interesant e că talentul scriitorului s-a manifestat intermitent. A secat și a reînviat asemenea izvoarelor unei fântâni miraculoase. Agopian scrie o carte în mulți ani, cu pauze lungi și cu reveniri spectaculoase. Din acest punct de vedere, Fric este deopotrivă o agonie și o apoteoză. Nimic nu mai e de spus, totul s-a scris și oricum e inutil să mai întristăm hârtia cu textele noastre, pare a spune Agopian. Sunt printre cei care îi iubesc pe scriitorii care produc puțin ( cinci-șase cărți ) și nu transformă arta literară într-o industrie sau într-o meserie, ca aceea de croitor : Mateiu, Flaubert, Stendhal, Bănulescu, Dostoievski, Camil Petrescu, Anton Holban etc. Să scrii sute de volume este o denigrare a profesiei și o insultă adusă cititorilor transformați în cumpărători de bomboane. Din acest punct de vedere, Agopian este un unicat.  E un alt Anton Pann, care, venind din afara literarului, stăpânește limba în mod miraculos.  E o proză densă, opulentă, suficientă sieși. Să vedem, în termeni concreți, care este formula artistică atât de originală propusă de Ștefan Agopian.
1. Ștefan Agopian optează pentru o perioadă incertă din istoria noastră, cu tulburări ample și cu schimbări de situație permanente: secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Elementele de civilizație modernă abia mijesc. Suntem sub ocupație străină, mișcările de trupe sunt ceva obișnuit, fundalul e mohorât ca în picturile lui Rembrandt și doar zăpada din peisaj modelează contururi stranii : ”Prin pâcla ce acoperea cerul apăru un soare albicios și rece și, bucurându-se de aceasta și de imaginea femeii lui dragi, porni într-aiurea peste câmpuri. Crengile arborilor înghețați sclipiră în soarele acela de argint. Câmpul era tot pete mari, albe și negre, și sub copita calului pământul se simțea tare, scoțând sunete nefirești.” ( Tache de catifea, Polirom, 2004, pag. 87)  În acest decor se poate întâmpla orice, iar nefirescul devine credibil.
2. Întâmplările sunt oarecum kafkiene, dar cu o notă profund originală. Ce fac personajele? Mai nimic. Așteaptă ceva sau pe cineva, povestesc, se preumblă de undeva spre altundeva, intră în hora unor întâmplări stranii. Boierul Lăpai merge la pețit și așteaptă afară, în ploaie, o noapte întreagă, călare pe o mârțoagă care abia se ține pe picioare.  Umanitatea lui Agopian este sunt sumbru-grotescă. Contracandidatul lui Lăpai este o masă informă de grăsime, un fel de Flămânzilă mai urât care mănâncă, roade, fărâmă între fălci și înghite tot ce-i cade la îndemână. Mamona cel Tânăr e demonic, Piticul e o păpușa deformată și enigmatică etc. Sunt personaje bidimensionale, lipsite de adâncime psihologică ( fără ca prin aceasta nivelul artistic al paginilor scrise de Agopian să aibă de suferit),  dar care dau un spectacol burlesc și îi lasă în ceață pe cei obișnuiți doar cu anumite tipuri de proză. Leneveala, somnolența, trăncăneala și lipsa de acțiune devin acțiunea însăși. Un motiv fundamental este privitul pe fereastră. Apare de atâtea ori, dar nu plictisește decât dacă ai alt orizont de așteptare ; ”Începuse să se întunece, își privi ceasul, era de abia trecut de 2, și după un timp prinse să fulguiască arar.”( pag. 92)  Agopian are în mod cert instinctul unei limbi cu aură puternic evocatoare.
3. Agopian este un prozator pictural. Suita de tablouri din cărțile lui Agopian sunt de o ciudată frumusețe. Cei care strigă că totul e artificial au dreptatea lor : totul ține de gust. Cum era Cartea Milionarului? Dar Orbirea lui Canetti? Nu mai vorbesc despre unele cărți ale lui Mircea Cărtărescu, atât de apreciate de toată lumea. Iată câteva mostre din Tache de catifea:” Un orologiu începu să bată într-o vreme și cu ochiul închis am văzut o pată albastră, și în jurul ei galben și roșu și portocaliu, și pata, făcându-se violetă, se mișcă alene într-o parte, închizându-se la culoare.”( pag. 114) Sau :”Și când ridică piciorul, ceașca se mai văzu o dată licărind molcom și o rază de soare căzând pe ea, apoi raza se sparse în mii de de raze ca într-o explozie și o lumină scurtă se făcu în cameră și orbitoare.” ( pag. 121) Viziunile sunt teribile :” Și îmi întinse o mână mirosind altfel decât camforul, mi-o vârî sub nas, și un rubin uriaș străluci o clipă din bezna lui roșie și tăioasă. Și în el se văzu aidoma ca în cameră, numai că roșu și mort și trist, și, râzând batjocoritoare, sluga din dreapta mamei se vedea ca un diavol rânjind și schimonosindu-se, și lângă slugă, șezând, mama își pierdu trăsăturile, carnea începu să i se topească pe față ca o ceară și curând nu rămaseră decât oasele unui craniu gălbui și mobil. ” ( pag.115)
4. La Agopian, intriga lipsește sau este bine ascunsă. De aici provin cele mai multe dificultăți la lectură. Chiar și cititorii de anduranță, printre care mă număr, simt nevoia să ia o pauză și duc cu greu textul la capăt. Până și la Kafka personajele au o motivație exterioară care lipsește cu desăvârșire în Manualul întâmplărilor, de pildă, poate cea mai bună carte a lui Agopian. În Procesul, Josef K. este arestat și suportă calvarul unei judecăți ale cărei rațiuni rămân necunoscute. În Castelul, K. este angajat ca arpentor de proprietarul unui castel, dar este ținut la distanță, în satul vecin, pe termen nelimitat. În America, eroul face o călătorie în căutarea unui unchi și a unui trai mai bun. Ce urmăresc personajele lui Agopian, oameni pacifiști, dar capabili de cruzime? Lucruri mărunte, căpătuieli de doi lei. Tache, personajele din Tobit sau din Tache de catifea se mișcă lent, iar farmecul narațiunii este dat de discuții ciudate și de imagini surprinzătoare.
5. În Tache de catifea este introdusă tehnica, oarecum faulkneriană, a introducerii în relatare a uni personaj care comentează retrospectiv, prin câte o replică, întâmplările. Efectul este remarcabil.
6. Erotismul lui Agopian este abundent, direct, pitoresc, de o expresivitate specifică. Într-o eventuală monografie, ar merita un capitol aparte.
7. Să nu se creadă că oricine ar folosi această rețetă ar obține efecte pe măsură. Este nevoie de geniu literar pentru a crea o atmosferă ca aceea din scrierile lui Agopian. Și Agopian are așa ceva. El este un Platonov al nostru și mă gândesc cum ar arăta o carte a sa ecranizată de Andrei Tarkovski.
Ajuns aici, mărturisesc că trăiesc o stare oarecum opusă celei prin care a trecut Eugen Ionescu când îi desființa pe Tudor Arghezi și pe Ion Barbu. Poezia acelora începuse să i se pară tânărului critic de o copleșitoare frumusețe. În ceea ce mă privește, îmi dau seama că argumentele aduse de mine în sprijinul ideii că Ștefan Agopian este un prozator original și valoros ar putea fi folosite de alții pentru a-i  face autorului amare reproșuri. Aceleași idei pot sluji unui refuz. Gândirea este subiectivă și demonică. De aceea consider că deschiderea către formule artistice variate este benefică pentru un scriitor și mai ales pentru un critic. Oricum, Manualul întâmplărilor rămâne o certitudine dincolo de orice opțiune, dincolo de orice orientare literară.
Acest text este o schiță din care s-ar putea dezvolta un studiu aplicat și amplu.

P. S. 1. Alături de Manualul întâmplărilor aș pune Tache de catifea și Fric.
        2. Pentru o vreme voi lăsa în pace cărțile altora și mă voi ocupa de ale mele.

duminică, 12 februarie 2017

Onoare

   În martie sunt invitat, în calitate de autor al romanului Călugărul Negru, la un interesant colocviu organizat de Facultatea de Litere a Universității din București. Profesorul care coordonează activitatea spune, despre Călugărul Negru, că este un ”Numele trandafirului a la roumain”.
În biblioteca unei prietene, administrator la bookhub.ro,, într-o companie mai mult decât onorantă. E drept că aș vrea să fi scris eu La poalele vulcanului.



vineri, 10 februarie 2017

În cer se scriu cărți

În cer se scriu cărți despre măreția și frumusețea noastră.
O viziune a unui scriitor, bunul meu prieten Dumitru Augustin Doman, îmi reamintește de biblioteca din astral, Akasha. Acolo se consemnează tot ce facem, gândim, simțim,vorbim sau scriem în viața pământească. Cărțile sunt de cristal, e un lucru verificat. Cunosc inițiați care le-au văzut.
Și atunci cum rămâne cu petele sufletești pe care noi le aruncăm pe cer, murdărindu-l? Înțeleg de ce Thomas Mann a scris o operă magnifică, fără personaje violent negative.
- Tot ce se întâmplă acum poate fi vizualizat peste mii de ani de inițiați, i-am spus medicului de țară, tovarășul meu. Din nefericire, se înregistrează acolo și ce spun prietenii despre noi.
- E o treabă urâtă, mi-a răspuns el. E firesc să te mai înjure unii oameni. Se poate să-i fi rănit și tu cândva, fără să vrei și trebuie să le ceri iertare. Ei, la fel. Când adversarii sunt inteligenți, ostilitatea dispare după o vreme. Dar de ce să te bălăcărească pe la spate un prieten? Îi cresc lui meritele? Scad ale tale? Ai arătat vreodată că ai ceva de împărțit cu el? Îl știu pe vreo doi care mă discută pe unde îi ia gura pe dinainte. Țineam la ei ca la niște frați, dar după un sfert de veac de luat zoaie în cap, nu știu ce să mai cred. Oamenii nu sunt proști și nu cred brașoavele pe care le scot ei la înaintare. Treaba e că amicii nu se opresc și fac mult rău. Mai ales lor. Să nu-i ducă mintea că totul se află? Rândurile alea, care se scriu în Akasha, le vor cădea în cap.
- Mda. Tocmai citesc Ceasornic fără minutare de Carson McCullers. Americanca asta avea mult talent, dar era și deșteaptă foc. Iată ce spune un personaj al ei, bătrânul judecător Fox Clane : ”J. T., n-ai observat că atunci când un om are o meteahnă, ăsta e primul lucru pe care-l atribuie cu precădere altuia? Să zicem că e lacom - ei bine, nu-i învinuiește pe alții decât de lăcomie; sau dacă e zgârcit - e primul lucru pe care un zgârcit îl recunoaște la ceilalți oameni. [...] Vreau să spun că dacă doctorul Hayden suferă de o boală a sângelui, ți-o va diagnostica neapărat dumitale, nu lui.
- Înțeleg, a zis doctorul. Fiecare aruncă pisica  moartă în curtea celuilalt. Dar nu faci asta cu un prieten. Și o dată treacă-meargă. Dar dacă o ții lungă zeci de ani, de te ia lumea la ochi? Înseamnă că...
- Înseamnă destule. Dar ascultă ce zice judecătorul mai departe : ”Să nu crezi  că doctorul ți-a spus-o din meschinărie ori fiindcă te-ar dușmăni, continuă judecătorul. E doar felul logic, omenesc, de a te descotorosi de ceva rău.”
- Vezi ce ființă minunată e omul? Ca să-și poată suporta caracterul, aruncă relele în capul semenilor. Frumos, foarte frumos! Dar nu uita că doctorul despre care vorbește judecătorul nu e prietenul lui Malone. Noi vorbim despre cei care îi mânjesc cu rahat mai cu seamă pe apropiați. Și ăsta e un comportament femeiesc. Uite un subiect pentru o povestire. Nu te interesează psihologia lor? Să scoți ceva à la Gogol? Oricum, să ai doi-trei inși ca ăștia pe lângă tine e fericire curată. Ajungi ca în numele prieteniei să umbli cu capul spart și cu diagnostice puse de doctori cu un comportament patologic.
- Ajunge, i-am spus. Neprietenii tăi sunt cumva niște femei? Nu? Uite, lumina a pălit pe cer. În cer se scriu cărți, iar noi suntem datori să le păstrăm frumusețea.

P.S. Am uitat să-i comunic medicului teoria micilor. În urmă cu douăzeci de ani, un amic m-a lămurit cum stă treaba cu prietenia dezinteresată :”Să-l luăm, de exemplu, pe X. Dacă eu îi dau zece mici, e prieten cu mine. Dacă îi dai tu douăzeci de mici, e prieten cu tine, iar cu mine nu mai are treabă. Dacă eu revin și îi dau treizeci de mici, e din nou prieten cu mine și nu te mai bagă în seamă pe tine. Dacă vine Gheorghe și supralicitează cu cincizeci de mici, ne-am c...t în sus amândoi, că X devine prietenul lui Gheorghe și nouă poate să ne dea și-n cap. Asta e, bă, prietenia p-aici!”

joi, 9 februarie 2017

O amintire cu Al. Piru

       Cursurile lui Al. Piru erau avalanșe de rezumate, poante și bârfe prezentate la întâmplare, fără să urmărească o idee anume. Venerabilul universitar dădea pe gură ce avea pe moment în gușă. Nici nu lua pauză între cele două ore ale expunerii. Făcea o oră și jumătate și gata : ”Ca să nu plecăm și să nu revenim ca proștii, pentru a continua de unde rămăsesem.” În malaxorul verbal al lui Piru, care avea o dicție apăsată, sacadată, intrau de-a valma poeți, prozatori și unii colegi ai săi. ”Ce mare brânză e Baltagul? Sadoveanu s-a plimbat pe la munte, a auzit niște întâmplări și a scris un roman în două săptămâni. Doi ciobani îl omoară pe al treilea, să-i ia oile, iar Manolescu scoate din asta niște grozăvenii la care Paleologu îi răspunde cu niște chestii și mai grozave.” Zoe Dumitrescu-Bușulenga era ”coana Zoițica” și ar fi trebuit ”arestată pentru port ilegal de sex”. Adrian Păunescu? ”Dragă, ăsta e o explozie de glande.” Nicolae Breban? ”Un prost care scrie romane polițiste cât cărămizile.” Marin Sorescu? ”Alt prost. A fost alaltăieri poet, ieri deveni dramaturg, iar acum vrea să fie și romancier!” Suprema insultă adresată unui autor era că ”a compus o cărămidă”. Era o veselie nebună și petreceam de minune. Într-o zi a venit cu o carte a sa ( apăruse, parcă, în colecția Lyceum) și ne-a rezumat niște nuvele de Caragiale. ”Pe celelalte nu vi le mai povestesc, că le puteți ceti și singuri.” La plecare era incomodat de cartea pe care n-avea unde s-o arunce. ( Purta permanent cu sine o borsetă.) S-a uitat în amfiteatru și l-a văzut pe un coleg care stătea totdeauna în primul rând, încercând să copieze cursurile tuturor profesorilor, pentru a le învăța apoi pe dinafară. Piru i-a dat tocilarului cartea și i-a spus : ”Uite, îți dăruiesc cartea asta, fiindcă te-am văzut la toate cursurile mele.” Eruditul s-a îndreptat către ușă, iar băiatul s-a întors către noi și a ridicat triumfător volumul deasupra capului. ”Băi, Neluțule, i-am zis eu, n-are nicio valoare, bă, fără autograful lui Piru!” Colegul meu a băgat chestia la cap, a țâșnit din banca lui și a fugit pe hol,după Piru. A revenit fericit și ne-a arătat ce îi scrisese magistrul :” Lui X, omagiile lui Al. Piru!” ”La examen sunt asigurat!” a exclamat Neluțu. A venit și ziua evaluării. Studiosul răspundea chiar înaintea mea . Memorase o mulțime de citate. G. Călinescu a spus despre... E. Lovinescu a fost de părere că... Piru l-a privit sumbru, pe deasupra ochelarilor și l-a întrebat pe neașteptate : ”Dumneata ești tâmpit? Păi, crezi că eu nu știu ce-au spus Călinescu și Lovinescu despre unul sau altul? Pe mine mă interesează părerea dumitale, înțelegi?” Studentul s-a învinețit și a început să se bâlbâie. ”Și dacă stau să mă gândesc bine, a continuat Piru, nici nu prea ai trecut pe la cursul meu!” ”Dom' profesor!”, a strigat nenorocitul, pe un ton implorator. ”Hai, nu te speria, a adăugat Piru cu blândețe, că nu-ți dau mai puțin de nouă!” Și mi-a făcut complice cu ochiul. Am dat trei examene cu el și am luat, pe merit, numai nota maximă. La ultimul, definitivatul din 1984, ceva a perturbat desfășurarea ostilităților. Îmi căzuse Noua structură și opera lui Marcel Proust și mă pregăteam să-l atac în forță pe profesor, cu idei încă neauzite. Când să deschid gura, ușa s-a smuls din țâțâni și un vlăjgan mustăcios și cu plete a năvălit înăuntru, m-a fixat cu privirea și a spus tare : ”Așa, bătrâne! Termină-i cu talentul și cu erudiția ta! Pe ei!” Apoi a ieșit, agitând pumnul drept. Era Nino Stratan. Am rămas cu gura căscată către ușă și i-am dat prilej lui Piru să mă ia la întrebări. Știa o mulțime de lucruri și dacă îl lăsai să te întrebe, intrai în belea. Am fost însă de fiecare dată pe fază și l-am impresionat. A folosit aceleași cuvinte pe care le mai zisese și la examenele anterioare : ”Dă, dom'le, carnetul încoace, că se vede cu cine stau de vorbă! Dumneata știi carte. Zece, mulțumesc!”

P.S. Reproduc confesiunea unui poet uriaș, un exemplu de trăire intensă. Cred sincer că fără asemenea episoade biografice, marii poeți ai lumii n-ar putea scrie poemele uluitoare cu care ne luminează viața.
Cea mai lungă ședere a mea într-un bar a durat ceva puțin peste o lună. Era un local nonstop, dar în care se mai și mătura. Ei, când se întâmpla asta (pe la ore mici, de dimineață), eram cărat de pe sub brațe și de picioare și întins pe o masă sub care deja se făcuse curat. Ferestrele aveau storuri de bambus și lumina zilei abia răzbătea. De fapt, în toată perioada aia eu n-am prea știut când era zi sau noapte. Cred că am intrat acolo într-o marți, din întâmplare, cârmit de un prieten cu care am băut zdravăn. În zilele următoare m-am trezit cu mai mulți prieteni și amici pe acolo. Se bucurau să dea cu ochii de mine și mă tot cinsteau. După vreo două săptămâni, găsindu-mă tot acolo, se mirau de coincidență, iar când eu le ziceam că nici măcar nu plecasem încă, nu mă mai cinsteau. Dar le dădeam eu de băut. Fiindcă prietenia merită (aproape) orice sacrificiu. Într-o zi m-am trezit, tot acolo, cu un puternic miros de toamnă în nări. Era o chestie nouă. Am înțeles că vara trecuse. Mi-am amintit cum mă cheamă și cam ce țeluri am eu în viață. Și m-am ușchit.”
                                                                           

luni, 6 februarie 2017

Viață și literatură. Scriitorii-oglindă

       O viață trăită cu intensitate poate duce la realizări majore în plan artistic. A spus-o un critic de teatru, a repetat-o legendarul actor Ștefan Iordache. Sigur, talentul este indispensabil, dar rareori un om care n-a ieșit din tiparele ipocritei vieți de cetățean model a dat capodopere. Abia după ce ai suficient material de viață, își face treaba și scriitura. Nu-i uităm pe cei cu trăiri interioare neobișnuite. Kafka, de pildă, a fost un funcționar desăvârșit, dar Sartre se ducea la cârciumă și la bordel cu elevii din liceul la care a predat o vreme. ( Profesorul meu de filozofie n-a scris nimic, însă avea o idee de care mă amuz și acum : ”Bă, tată, bă, dacă elevul intră cu mine în cârciumă, bă, bem amândoi, și eu și elevul, bă, până cădem sub masă, bă! Dar dacă îl prinz pă elev bând singur în cârciumă, bă, eu îl termin dăfinitiv pă elev, bă, tată, bă!”) În fine, a trăi intens nu înseamnă neapărat a umbla rupt de beat prin cârciumi și a te bate cu oricine este dornic de o cafteală. Nu toată lumea se numește Munch, Modigliani sau Edgar Poe. Dar în vremuri civilizate, cârciuma este, pentru un scriitor, un topos inevitabil : berăria lui Caragiale, cafenelele lui Hemingway și Sartre, localurile lui Erich Maria Remarque. Sartre scria într-o cafenea, fără să știe că mulți americani traversau oceanul doar pentru a-l vedea la lucru.
     Sunt scriitori care își folosesc prea puțin imaginația. Asamblează cu har scene pe care le-au trăit ori la care au fost martori, dar au ”ureche” și spirit de observație. Nimic nu pune la locul lor gesturile și vocile personajelor mai bine decât realitatea. Cei mai mulți locuitori din Siliștea-Gumești nu cred nici acum că a fost ceva de capul consăteanului lor Marin Preda, mai ales că prozatorul ”a râs” de ei, folosind numele adevărate ale unor țărani. ”Păi, ce-a făcut ăsta, bă? A scris și el ce a auzit pă ulița noastră! D-astea poci să scriu și eu. Și încă mai multe.” În situația semnalată, fără să beneficieze însă de oralitatea dialectală/subculturală cu care sunt înzestrați românii,  sunt scriitorii sud-americani, japonezi, chinezi, nordici, arabi și africani, exploratori ai unor lumi cu tradiții exotice. Povestind, aparent ei nu fac altceva decât să înlăture vălurile care ascundeau niște lumi deja existente. Sunt etnii și obiceiuri care par, prin ele însele, ficțiuni cu o poezie aparte. Citesc cu o emoție specială romanele Graziei Deledda, laureată a Nobelului, pe vremea când premiul răsplătea literatura de cea mai înaltă valoare. În cele șaisprezece romane ale sale, Deledda evocă existența unor comunități închise din Sardinia, cu tradiții seculare și cu drame demne lumea antică a Greciei. Ca mai toți scriitorii fără imaginație, Grazia Deledda are personaje vii și credibile. De pildă, în Iedera ( Ed. orizonturi, București, 2012) fiecare ființă pe hârtie este memorabilă în felul său : Annesa, moș Castigu, părintele Virdis, Paulu Decherchi, unchiul Zua. Personaj foarte complex și cu caracter puternic, Annesa îl ucide prin sufocare, într-un moment de disperare, pe unchiul Zua, astmaticul infirm și bogat, pentru a salva de la ruină nobila familie Decherchi și din dragoste pentru Paulu. Deși nu este pedepsită de autorități pentru crimă ( autopsia dovedește că bătrânul a murit sufocat, fiindcă nu i s-a administrat, din neglijență, tratamentul), viața îi rezervă Annesei o soartă crudă. După dureroase peregrinări, se reîntoarce în casa familiei Decherchi, care pe vremuri a cules-o de pe drumuri și crescut-o, realăturându-se, într-o bătrânețe urâtă, lui Paulu, idolul vieții ei. E un roman cu o acțiune mereu tensionată, cu spectaculoase schimbări de situație și cu un efect emoțional devastator asupra cititorului. Fundalul natural, cu munții măreți pe care joacă parcă marile umbre ale destinului, dă cărții o necesară notă poetică. Scriitorii care au deschidere deopotrivă către abisul sufletesc al personajelor și către marile mituri ale lumii sunt pe placul meu. Îi voi prefera pe Knut Hamsun, Joyce, Faulkner, Dino Buzzati, Elias Canetti și Ștefan Bănulescu autorilor care nu au decât o viziune socială și psihologică. (Acum văd că se bate monedă pe politic, una dintre cele mai facile și mai primitive teme literare.)
 Se pare că Iedera este capodopera Graziei Deledda.

duminică, 5 februarie 2017

O capodoperă. Întâmplarea de la podul Owl Creek de Ambrose Bierce

        Un bărbat stătea pe un pod de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa care curgea învolburată la douăzeci de pași sub el. Mâinile îi erau duse la spate, încheieturile legate c-o sfoară. O frânghie îi înconjura strâns grumazul. Capătul celălalt al ei trecea peste eșafodajul din lemn de deasupra și atârna liber la nivelul genunchilor săi. Câteva scânduri așezate pe traversele ce susțineau calea ferată le serveau drept eșafod, lui și călăilor săi – doi soldați din armata Federală aflați sub conducerea unui sergent care, în viața privată, ar fi putut trece drept ajutor de șerif. Pe același eșafod, la mică distanță de ei, stătea un ofițer în uniforma gradului său, înarmat. Era căpitan. La fiecare capăt al podului se afla câte o santinelă cu pușca așezată în poziția cunoscută sub numele de „susținere”, ceea ce s-ar traduce prin așezarea armei vertical pe umărul stâng, patul poposind pe antebrațul întors spre piept – o poziție formală și nenaturală, forțând corpul să stea drept. Nu părea să fie datoria acestor indivizii să știe ce se petrecea la mijlocul podului; ei doar blocau cele două capete ale pasarelei care-l însoțea.
         În spatele uneia dintre santinele nu se zărea nimeni; calea ferată intra preț de câteva sute de metri într-o lizieră, după care, curbându-se, se pierdea în depărtare. Fără îndoială, undeva, mai departe, se găsea și un avanpost. Pe celălalt mal al râului era câmp deschis – o pantă lină acoperită cu o palisadă din trunchiuri verticale de copaci, cu locașuri pentru puști și cu o singură ambrazură prin care se ițea țeava unui tun de alamă ce veghea podul. La jumătatea pantei dintre podul piciorului și fort se aflau spectatorii – o singură companie de infanterie stând „pe loc repaus”, cu patul puștilor pe pământ și țevile înclinate ușor înapoi pe umărul drept și mâinile împreunate deasupra magaziei. Un locotenent stătea la dreapta lor, cu vârful sabiei în pământ și mâna stângă odihnindu-se pe cea dreaptă. Cu excepția grupului celor patru de la mijlocul podului, nimeni nu se mișca. Compania era cu fața la pod, privirea pironită, împietrită. Santinelele, întoarse cu fața spre malurile râului, puteau trece drept două statui care decorau podul. Căpitanul stătea cu brațele încrucișate, tăcut, privind cu luare aminte forfota subordonaților, dar nespunând nimic. Moartea este un demnitar care, atunci când sosește anunțat, trebuie primit cu toate manifestările formale de respect cuvenite, chiar și de către cei care-l cunosc prea bine. În codul militar tăcerea și nemișcarea sunt forme de respect.
         Omul care urma să fie spânzurat avea în jur de treizeci și cinci de ani. Era un civil, dacă ar fi să-l judecăm după înfățișarea sa de om al pământului. Înfățișarea sa era normală – un nas drept, buze ferme, fruntea largă, de pe care părul lung și negru fusese dat pe spate, căzând înapoia urechilor pe gulerul jerseului său bine întreținut. Purta mustață și o barbă ascuțită, dar nu și favoriți. Ochii îi erau mari și gri închis, cu o expresie de amabilitate pe care cineva cu greu și-ai fi putut-o închipui la un bărbat cu gâtul în ștreang. În mod evident, nu era un criminal de rând. Codul militar liberal prevede spânzurarea multor feluri de oameni, dintre care nu sunt excluși nici gentilomii.
         Pregătirile fiind gata, cei doi soldați s-au dat la o parte, fiecare trăgând în lături bârna pe care stătuse până atunci. Sergentul se întoarse spre căpitan, îl salută și se retrase imediat în spatele ofițerului care, la rândul său, se dădu înapoi un pas. Aceste mișcări i-au lăsat pe condamnat și pe sergent la cele două capete ale aceleiași scânduri, care se-ntindea peste trei dintre traversele de cale ferată. Capătul pe care ședea civilul aproape că ajungea, dar nu o făcea, pe-o a patra traversă. Scândura cu pricina fusese ținută locului de greutatea căpitanului; iar acum de cea a sergentului. La semnalul celui dintâi, cel din urmă se va da la o parte, scândura se va înclina, iar condamnatul va spânzura între două traverse. Întregul aranjament i se părea simplu și eficace. Fața nu îi fusese acoperită și nici la ochi nu fusese legat. Se uită o clipă la acest sprijin instabil, după care își lăsă privirea să rătăcească asupra apei care se învolbura nebună sub el. O bucată de lemn în derivă îi atrase atenția, iar ochii o urmăriră cum se lasă purtată de curent. Ce încet părea să se miște! Ce ape molcome!
         Își închise ochii pentru a-și concentra ultimele gânduri asupra soției și copiilor săi. Apa, învăluită în aurul soarelui de dimineață, ceața stătută de sub malurile aflate la oarecare depărtare în josul râului, fortul, soldații, bucata de lemn – toate izbutiră să-l distragă. Și acum deveni atent de o nouă perturbare. Frământându-se la gândul celor dragi, i se păru că aude un sunet pe care nu-l putea nici ignora dar nici înțelege, un ciocnet ascuțit, distinct, metalic, ca izbitura ciocanului unui fierar în nicovală; avea aceeași rezonanță. Se întrebă ce ar fi putut fi și dacă se află la distanțe incomensurabile ori în apropierea sa – i se părea că ambele variante erau la fel de adevărate. Se repeta la intervale regulate, dar la fel de distanțate precum dangătul funest al clopotelor. Aștepta fiecare nou ciocnet cu nerăbdare și – fără să știe de ce – cu neliniște. Intervalele de tăcere creșteau progresiv; întârzierile deveneau înnebunitoare. Odată cu rărirea lor, sunetele deveneau tot mai puternice și mai ascuțite. Îi răneau auzul precum lama unui cuțit; se temea că va începe să țipe. Ceea ce auzea era ticăitul ceasului său.
         Și-a deschis ochii și a văzut iarăși apa de sub el. „Dacă mi-aș putea elibera mâinile”, se gândi, „mi-aș putea scoate lațul și m-aș putea arunca în râu. Scufundându-mă, aș putea evita gloanțele și, înotând viguros, ajunge la mal, pierde prin pădure și fugi acasă. Casa, slavă Domnului, este în afara graniței lor; soția și copiii se află dincolo de limitele invadatorilor.”
         În timp ce aceste gânduri, care au fost aici așezate în cuvinte, fulgerară mai degrabă prin mintea condamnatului decât să evolueze în ea, căpitanul îi făcu semn sergentului. Sergentul se dădu la o parte.

         II
         
         Peyton Farquhar era cu adevărat un om al pământului, făcând parte dintr-o veche și respectată familie din Alabama. Fiind un deținător de sclavi și, precum orice deținător de sclavi, un politician, era bineînțeles un secesionist, înfocat susținător al cauzei sudiste. Circumstanțe stringente în natură, pe care ar fi inutil să le menționăm aici, l-au împiedicat să se-nroleze în acea măreață armată care a luat parte în campanii dezastruoase, terminate prin căderea Corinthului, și a fost iritat de această reținere lipsită de glorie, tânjind după eliberarea energiei pe care-o avea, după viața ostășească, după posibilitatea unei distincții. Acea oportunitate, simțea el, ar urma să vină, așa cum vine pentru toți în vreme de război. Între timp făcuse ce putuse. Pentru a ajuta Sudul, nicio dispoziție nu era pentru el prea umilă, nicio misiune prea periculoasă pentru a fi îndeplinită dacă era în concordanță cu calitatea sa de civil cu suflet de soldat și care, de bună-credință și fără prea multe calificări, adera măcar în parte la zicala cu adevărat infamă potrivit căreia totul este permis în dragoste și în război.
         Într-o seară, în timp ce Farquhar și soția sa stăteau pe o bancă rustică lângă intrarea pe moșia lor, un soldat de un cenușiu palid sosi călare până la poartă pentru a cere un pahar de apă. Doamna Farquhar se arătă bucuroasă să-l servească cu propriile ei mâini albe. În vreme ce turna apa, soțul ei se apropie de călăreț pentru a-l întreba ce vești aduce de pe front.
         – Yankeii s-au apucat să repare calea ferată, i-a răspuns omul, și se pregătesc pentru un nou asalt. Au ajuns până la podul de la Owl Creek, l-au reparat și au construit o palisadă pe malul nordic. Comandantul a dat un ordin, care este postat peste tot, decretând că orice civil prins că se amestecă în refacerea căii ferate, a podurilor, tunelurilor ori trenurilor, va fi numaidecât spânzurat. Am văzut cu ochii mei ordinul.
         – Cât de departe-i podul de la Own Creek? întrebă Farquhar.
         – În jur de 30 de mile.
         – Nu este nicio garnizoană pe partea asta a malului?
         – Doar un foișor la vreo jumătate de milă, pe calea ferată, și o singură santinelă la capătul podului.
         – Să presupunem că un bărbat – un civil și un străin ștreangului – ar trece neobservat de foișor și ar păcăli santinela, spuse Farquhar zâmbind, ce-ar putea rezolva?
         Soldatul rămase dus pe gânduri o clipă.
         – Am fost acolo acum o lună, răspunse el. Am observat că potopul din iarna trecută a depus o cantitate mare de radină la piciorul dinspre malul acesta al podului. Acum radina s-a uscat și-ar arde ca iasca.
         Femeia aduse apa, iar soldatul o bău. Îi mulțumi ceremonios, se înclină în fața soțului ei și se îndepărtă călare. O oră mai târziu, după lăsarea întunericului, trecu iarăși pe plantație, deplasându-se spre nord, în direcția din care venise. Era un cercetaș federal.

III
         
         Căzând de pe pod, Peyton Farquhr își pierdu conștiința și era ca și mort. Din starea în care se afla fu trezit – după milenii, i se păru – de durerea provocată de o presiune puternică în jurul gâtului și urmată de un sentiment de sufocare. Acută și pregnantă, părea să se răspândească din gât în fiecare dintre membrele sale. Aceste dureri păreau să se împrăștie de-a lungul unei ramificații bine definite de linii și să zvâcnească cu o periodicitate neînchipuit de rapidă. Semănau cu râuri pulsând de foc, încălzindu-l dincolo de limitele pe care le putea îndura. Cât privește mintea sa, nu era conștient de nimic altceva în afara unui sentiment de plenitudine – de congestie. Senzațiile acestea nu erau acompaniate de gânduri. Partea rațională a firii sale se ștersese deja; nu avea putere decât să simtă, iar simțitul era un chin. Era conștient de mișcare. Învăluit într-un nor luminos, pentru care el reprezenta în acela clipe doar inima arzândă, fără substanță materială, se legănă într-o parte și-n alta, precum un pendul gigantic. Apoi, dintr-o dată, pe neașteptate, lumina îl lovi cu un pleoscăit puternic; un urlet teribil îi invadă urechile și totul deveni rece și întunecat. Putea iarăși gândi; știa că sfoara se rupsese și că el căzuse în râu. Nu simțea că se îneacă; ștreangul din jurul gâtului împiedica apa să-i pătrundă în plămâni. Să mori ștrangulat pe fundul unui râu! – ideea i se păru ridicolă. Deschise ochii în întuneric și văzu deasupra sa o rază de lumină, dar atât de distantă, atât de inaccesibilă. Continua să se scufunde, căci raza devenea din ce în ce mai slabă până când se transformă într-o simplă licărire. Apoi începu să crească și își dădu seama că se-ndreaptă spre suprafață – își dădu seama cu reticență, căci se simțea foarte confortabil. „Să fii spânzurat și înecat”, se gândi, „nu e chiar atât de rău; dar nu doresc să fiu împușcat. Nu; nu am să fiu împușcat, nu ar fi corect.”
         Nu efortul depus, ci durerea ascuțită din încheieturi fu cea care îi dădu de înțeles că încearcă să-și elibereze mâinile. Dădu atenție acestei lupte, de parcă ar fi fost un jongler care și-ar fi făcut numărul, fără să fie interesat de rezultat. Ce efort splendid! – ce forță magnifică, supraomenească. Ah, ce încercări minunate! Bravo! Sfoara s-a desprins; brațele sale au început să bată apa și să-l poarte spre suprafață, palmele de abia ițindu-se de-o parte și de alta a luminii crescânde. Privi cu un interes înnoit cum una dintre ele, apoi cealaltă, se repede la lațul din jurul gâtului. Îl rupseră și-l aruncară cu înverșunare, unduirea acestuia asemănându-se cu cea a unui șarpe de apă. „Pune-l la loc, pune-l la loc!”, își imagină că adresează aceste cuvinte mâinilor sale, pentru că înlăturarea lațului fu urmată de cea mai cumplită durere dintre câte simțise până atunci. Gâtul îl chinuia îngrozitor; mintea îi ardea, inima – care se zbătuse molcom – zvâcni dintr-o dată, încercând să iasă din piept. Întregul corp îl durea, cutremurat de un chin insuportabil! Însă mâinile sale neascultătoare nu dădură nicio atenție comenzii. Băteau puternic apa cu mișcări rapide, care-l împingeau spre suprafață. Simți capul ieșind deasupra apei; ochii orbiți de lumina puternică; pieptul mărindu-se convulsiv și într-o agonie învăluitoare și supremă plămânii înghițiră cu nesaț aerul pe care imediat îl expiră printr-un țipăt.
         Era acum în deplin control peste simțurilor sale. Acestea erau, într-adevăr, neobișnuit de ascuțite și alerte. Ceva în groaznica perturbare a organismului său le-au înălțat și șlefuit într-o asemenea măsură încât percepu lucruri pe care nu le mai băgase până atunci de seamă. Simți picăturile care-i împroșcau fața și le putea chiar auzi pe fiecare în parte. Privi pădurea de pe malul râului și văzu fiecare copac și frunzele cu nervurile lor – vedea și insectele de pe ele: lăcustele, fluturii cu aripile lor strălucitoare, păienjenii cenușii care-și întindeau pânzele din creangă-n creangă. Observă culorile curcubeului în picăturile de apă de pe milioane de fire de iarbă. Zumzetul țânțarilor care dănțuiau deasupra vârtejurilor râului, frenezia aripilor libelulelor, pașii țânțarilor de apă, precum vâsle ce ridică barca – toate acestea răsunau în urechile sale. Un pește sări din apă sub ochii lui și-i putu auzi unduirea corpului. Ieșise la suprafață cu fața îndreptată spre aval; într-o clipă lumea vizibilă păru se strânge roată în jurului lui – punctul central – și văzu podul, soldații, căpitanul, sergentul, cele două santinele, călăii săi. Erau siluete pe fundalul albastru al cerului. Țipau și gesticulau, arătând spre el. Căpitanul își scosese din toc pistolul, dar nu trăgea; ceilalți erau neînarmați. Mișcările lor erau grotești, formele lor gigantice.
         Dintr-o dată auzi un sunet ascuțit și ceva lovi apa la câteva degete de capul său, împroșcându-l cu picături. Auzi un al doilea sunet și văzu una dintre santinele, cu pușca dusă la umăr, învăluită într-un nor de praf albăstriu. Omul din apă văzu ochiul celui de pe pod cum îl privește prin luneta puștii. Observă că era căprui și își aduse aminte că citise undeva că ochii căprui sunt cei mai pătrunzători, și că toți lunetiștii celebri au astfel de ochi. Dar cu toate acestea, cel de față ratase.
         Un vârtej îl prinse pe Farquhar și îl întoarse pe jumătate; privea din nou pădurea de pe malul râului de cealaltă parte a căruia se afla fortul. Sunetul unei voci distincte, monotone și melodioase se auzi în spatele său și pluti deasupra apei cu o claritate care străpunse și supuse toate celelalte sunete, chiar și pe cel al picurilor care-i izbeau urechile. Cu toate că nu era un soldat, trecuse prin destule tabere ca să știe semnificația acelui cânt aglutinat și tărăgănat; locotenentul aflat pe țărm lua parte munca de dimineață. Cu câtă răceală și cruzime – cu acea calmă, rea-prevestitoare și lină intonație – prin intermediul unor cuvinte reci, rosti la intervale regulate:
         – Companie!…. Atenție!… Arma la umăr!… Pregătește!… Țintește!… Foc!
         Farquhar se scufundat – se scufundă cât putu de repede. Apa îi vui în urechi precum mugetul Niagarei, dar cu toate acestea fu în stare să audă tunetul monoton al împușcăturii și, ridicându-se iarăși spre suprafață, trecu pe lângă bucățile lucitoare și aplatizate de metal ce se duceau încet la fund. Unul dintre ele se depuse între gulerul și gâtul său; era incomod de cald, așa că-l smulse de acolo.
         În vreme ce se ridica la suprafață, tânjind după aer, își dădu seama că stătuse sub apă vreme îndelungată; era în mod vizibil mai în aval – mai în siguranță. Soldații aproape că terminaseră de reîncărcat armele; arbiele cu care îndeseau plumbii luceau toate deodată în lumina soarelui, pe măsură ce erau scoase din țevile puștilor, rotite în aer și împinse în bucelele lor. Cele două santinele traseră iarăși, independent și ineficient.
         Omul care era hăituit văzu toate acestea peste umăr; înota de acum viguros în aceeași direcție în care se deplasau și curenții de apă. Mintea îi era la fel de energică precum brațele și picioarele; gândea cu rapiditatea fulgerului. „Ofițerul”, raționă el, „nu va face a doua oară aceeași greșeală. E ușor să ratezi când tragi prima dată. Probabil că deja a comandat să se tragă pentru a doua oară. Dumnezeu să mă ajute, nu mă pot feri de toate.”
         Un pleoscăit îngrozitor la mai puțin de doi metri de el fu urmat de sunet puternic, grăbit, care părea să se deplaseze înapoi spre fort și să se stingă în aceeași explozie care a agitat râul în profunzimile sale. Un val de apă se curbă deasupra lui, căzu peste el, îl orbi și îl sufocă. Tunul intrase și el în joc. În timp ce-și scutură capul de freamătul apei dezlănțuite, putu auzi ghiuleaua zumzăind prin aer, iar o clipă mai târziu, trosnetul și pârâitul crengilor din pădure. „Nu or să procedeze la fel”, gândi el, „a doua oară or să folosească o încărcătură pe măsură. Trebuie să stau cu ochii pe tun; fumul mă va informa – sunetul ajunge prea târziu, întârzie în urma ghiulelei. E un tun al naibii de bun.”
         Pe neașteptate se trezi răsucit și învârtit ca un titirez. Apa, malurile, pădurea, podul de acum departe, fortul și oamenii, toate se amestecară și se șterseră. Obiectele erau reprezentate doar prin culorile lor; linii orizontale de culoare – era tot ce vedea. Fusese prins într-un vârtej și învârtit atât de rapid și amețitor încât simțea că-i vine rău. Peste câteva momente fu azvârlit pe pietrișul de pe malul drept – și sudic – al râului, în spatele unui promontoriu care-l ascundea de ochii inamicilor. Oprirea neașteptată și rugozitatea pietrișului îl revigorată și-l făcută să plângă de plăcere. Își cufundă degetele în nisip, îl strânse în pumni și-l aruncă peste trupul său, binecuvântându-l în același timp. Arăta precum diamantele, rubinele și smaraldele; nu se putea gândi la nimic mai frumos cu care să-l asemene. Copacii de pe mal erau plante gigantice de grădină; observă o ordine clară în aranjamentul lor, inhalând parfumul florilor lor. O lumină stranie și trandafirie strălucea printre trunchiurile lor și vântul cânta printre ramurile o melodie feerică. Nu dorea să-și vadă în continuare de evadarea sa – voia să rămână aici, contemplând acel loc cu adevărat minunat.
         Un bâzâit și o rafală de armă printre ramurile copacilor aflate chiar deasupra capului său îl treziră din acest vis. Tunarul, uimit, trăsese pentru ultima oară, la întâmplare. Sări în picioare, se grăbi pe țărmul înclinat și se scufundă în pădure.
         Toată ziua a călătorit, ghidându-se după cercul Soarelui. Pădurea părea nesfârșită; niciunde nu dădu peste vreun luminiș, nici măcar peste poteca vreunui pădurar. Nu realizase că trăise într-o regiune atât de sălbatică. Iar în această revelație era ceva straniu.
         Căderea nopții îl găsi obosit, flămând și cu picioarele umflate. Gândul la soția și copiii săi îl îndemna să nu se oprească. Într-un sfârșit dădu peste o cărare despre care știa că duce în direcția cea bună. Niciun câmp la orizont, nicio locuință prin împrejurimi. Nici măcar lătratul vreunui câine care să-i sugereze o așezare umană. Trunchiurile întunecate ale copacilor formau un zid drept de-o parte și de alta a lui, terminându-se într-un punct la orizont, ca o diagramă într-o lecție despre perspectivă. Deasupra sa, cum privea prin despicătura dintre copaci, străluceau stele aurii, stranii în înfățișare și așezate în constelații bizare. Era sigur că erau așezate într-o ordine anume, ce ascundea un înțeles malign și secret. De-o parte și de cealaltă a sa, pădurea era încărcată de tot feluri de zgomote, prin care, nu o dată, a putut auzi șoapte rostite în limbi necunoscute.
         Îl durea gâtul, iar când își duse mâna la el băgă de seamă că se umflase îngrozitor de mult. Știa că în locul în care-l strânsese frânghia era acum un cerc negru. Ochii îi erau bulbucați; nu îi mai putea închide. Limba îi era umflată de sete; reuși să mai scape de febră scoțând-o printre dinți în aerul rece. Cât de subtil iarba pavase întreaga cărare – nici nu mai putea simți pământul sub picioare.
         Fără îndoială, în ciuda suferinței sale, adormise mergând, pentru că în fața ochilor i se înfățișa acum o altă scenă – sau poate că de abia acum se trezea din delir. Stătea la poarta casei sale. Totul era așa cum își amintea, și totul i se părea nespus de luminos și frumos în lumina dimineții. Călătorise, probabil, întreaga noapte. Dând la o parte poarta și pășind pe aleea largă și albă, văzu cum flutură niște haine femeiești; soția sa, arătând calmă, tandră și îmbujorată, coboară de pe verandă pentru a-l întâlni. La capătul scărilor stă și așteaptă, cu un zâmbet inefabil de bucurie, o atitudine inegalabilă în gingășie și demnitate. Ah, cât de frumoasă este! Aleargă spre ea cu mâinile deschise. Când este pe cale să o atingă, simte o lovitură surprinzătoare în ceafă; un alb orbitor izbucnește în jurul său cu un zgomot asemănător unui salve de tun – apoi totul devine întuneric și tăcere.
         Peyton Farquahar este mort; corpul său, cu gâtul rupt, se clatină încet dintr-o parte în alta printre traversele podului de la Owl Creek.

(în traducerea lui Alexandru Ioan Despina)

Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric The Devil's Dictionary