vineri, 19 mai 2017

Viclenie țărănească și haz intelectual

* Pe aici sunt câțiva țărani cărora le-aș săruta mâna de câte ori îi întâlnesc. Pe urmă sunt și mai mulți care își văd de treaba lor, serioși, gospodari, plini de bună-cuviință. Copiii le moștenesc însușirile, chiar dacă nu se omoară cu învățătura. Cert e că în localitate avem și o pătură foarte subțire de intelectuali, formată din tinerii care n-au ajuns încă la 50 de ani. Ei sunt inteligenți, instruiți, independenți în gândire și rareori sunt atinși de invidie sau de oportunism, boala națională care a facilitat corupția și ne-a falimentat. Mă mândresc cu ei, fiindcă sunt foștii mei elevi și actualii cititori din zonă.
Totuși, viclenia țărănească se manifestă și la oamenii pe care ai impresia că te poți baza. În urmă cu 30 de ani mergeam cu căruța unui tovarăș de atunci, ducând o sobă pe motorină din vechea la actuala locuință. Ca să scurtăm drumul, am trecut albia râului Dâmbovnic și mergeam agale pe un plan, printre locuri cultivate, semănături și plantații. Pălăvrăgeam amândoi în pasul domol al cailor. În dreptul unei parcele acoperite cu un trifoi viguros, țăranul a oprit caii, a scos de sub o pătură o coasă, a tăiat vreo treizeci de metri pătrați de nutreț fraged, l-a strâns repede și l-a ascuns în căruță, împreună cu coasa, sub pătură. Am pornit din nou și ne-am continuat flecăreala. Peste câteva sute de metri ne-am întâlnit cu un alt localnic care se deplasa pe picioarele sale. Era cam de aceeași vârstă cu însoțitorul meu. Acesta a oprit căruța și i-a zis celuilalt pe un ton panicat :
- Bine, că te văzui, X! Că dacă n-aveam norocul să te văz acu', veneam diseară la tine și-ți spuneam!
- Ce să-mi spui, bă? s-a speriat celălalt.
- Trecui prin dreptul trifoiului tău și văzui că-ți cosise unu', nenorocitu' dracu', cam treizeci dă metri pătrați, chiar la capu' tarlalei! Du-te și vezi care e treaba!
- Bă, bine, că-mi spusăși, a răspuns păgubitul alarmat. Îți mulțumesc!
Și a luat-o la fugă spre trifoiștea sa.
* Tenisul pe zgură e unul dintre cele mai chinuitoare sporturi. Trag băieții ca la galere. Într-un joc colectiv, mai respiri, mai fac alții treaba în locul tău sau fac erori care îngroapă toată echipa. Aici toată răspunderea e pe umerii unui singur om. Însă și acest sport a devenit un fel de ping-pong pe un spațiu mai mare. E păcat că frumoasele confruntări între însușirile reale ale jucătorilor a devenit o întrecere între eficiența pilulelor înghițite și între echipamentele foarte performante. Pe vremuri, Stratan îmi mărturisea că a jucat tenis într-un echipament Borg. ”Bătrâne, tenișii ăia te propulsau în orice direcție voiai, nu altceva!”, mi-a zis poetul. În condițiile astea, tenisul de câmp e un sport dependent de forță, spectaculos ca un meci de box și neinteresant pentru mine.  Mă gândesc la vremea lui Rod Laver. Știați că australianul Laver era un model de comportament pentru tenismeni și el i-a învățat pe toți să le permită adversarilor să treacă înaintea lor, la intrare sau la schimbarea terenului și să-i lase pe învinși să de mâna primii cu arbitrii?
*  Pentru a proteja sensibilitatea unor cunoscuți, am omis intenționat, din textul meu pentru Cenaclul de Luni - 40, o întâmplare care îl are protagonist pe un amic, poet foarte cunoscut. Deși nu i-ar leza cu nimic demnitatea, probabil că mi-ar da un semn că e supărat pe mine, scoțându-mă din lista sa de prieteni, de pe Facebook. Și așa s-au supărat unii pe mine, fiindcă am spus, cu infinite precauții, niște adevăruri. ( Fără legătură cu volumul la care mă refer acum, nu-mi explic de ce un cunoscut critic literar m-a șters de pe contul său de Facebook. Am crezut că nu-l interesează ce pun pe wall și am comis și eu o eroare.)
Ne aflam în Sala Grigore Preoteasa, la o ședință a Cenaclului de Luni. Urma să citească X. Se făcuse târziu și se strânseseră doar câțiva amatori de poezie.
- Eu zic să citești poeziile, i-a zis șeful cenaclului poetului programat la lectură. Că se vor strânge și băieții.
X a citit cu răbdare tot teancul de poeme. Între timp, sala s-a umplut și nu se putea discuta, pentru că cei mai mulți nu auziseră versurile. Cum pe atunci nu existau copiatoare ( mașinile de scris erau înregistrate la poliție!), poetul a fost rugat să mai citească o dată. Se presupunea că Manolescu nu va mai veni. Am ascultat a doua oară textele, excelente, de altminteri. Pe când toți se foiau, pregătindu-se să analizeze prestația lui X, și-a făcut apariția și Nicolae Manolescu însoțit, ca de obicei, de o femeie foarte frumoasă. El era stăpânul acolo.
- Te rog eu, l-a implorat Stratan pe X, citește și pentru domnul Manolescu!
X s-a conformat și a citit și pentru domnul Manolescu.
Moderatorul ședințelor a propus apoi să se treacă la discuții. Fiindcă ortacii se cam codeau, Stratan a întrebat :
- Nu  are nimeni curaj? Tu ce zici, Y?
- Eu zic să mai citească X o dată, a răspuns cel interpelat și toată sala a început să râdă.
X a fost elogiat pentru poemele sale, în analizele care au urmat.

joi, 11 mai 2017

Legende și gogoși

Oamenii care creează legende au un suflet generos, predispus la admirație.
Cei care mănâncă borș, roși de resentimente, sunt niște căcăcioși care umblă cu șoalda. De aceea în jurul nostru nu apar legendele.
Cândva am făcut liceu într-un orășel. Acum oamenii cu funcții importante de acolo știu strada pe care am viețuit ani în șir. L-am auzit pe un fost primar spunându-i cuiva la telefon : ”Stau pe strada pe care a locuit Tomșa ăla.” Fusese tejgheaua unei foste prăvălii. Trecând des prin zonă, am văzut că locuința a fost demolată și a fost construită o vilă, însă camera mea a rămas intactă, lângă gard. Era o vizuină de doi pe doi metri, în care încăpeau un pat, o masă, un godin și o găleată cu apă. Șoarecii jucau tontoroiul pe sub pat, iar ușa dădea direct afară, nu se închidea bine, iar dimineața, când mă trezeam cu oasele înțepenite de ger, trebuia să sparg cu pumnul gheața din găleată să mă pot spăla pe ochi. Nu prea aveam ce să mănânc și de marți-miercuri, când terminam mâncarea luată de acasă, mă hrăneam cu un ou crud pe zi. Asta m-a și dus la prima depresie majoră din viața mea, în 1976. Așa am dat admiterea la Litere, așa am făcut armata și primul an de facultate. Gazdele erau doi sectanți în vârstă, care însă mai trăgeau și minciuni, în ciuda credinței lor de neclintit în Dumnezeu. Înainte de război avuseseră prăvălie și cârciumă. De la ei am citit Biblia și am aflat lucruri interesante. Țin minte că moșul avea un ceas care o lua mereu înainte și venea pentru a-mi bate energic în ușă, să plec la liceu, cu trei ore înainte de ora potrivită. Suferise douăsprezece operații - de la degete până la ochi! - și umbla înfofolit. Purta nu știu câte perechi de ciorapi de lână care-i acopereau și coapsele, două perechi de izmene, două de pantaloni, nu mai știu câte cămăși de piele, cămăși obișnuite, pulovere, o haină și, peste toate, o dulamă pe care n-o lepăda nici vara. Pe cap avea două tichii groase, peste care care își înfunda, până la urechi, o căciulă călduroasă. Își astupa nasul și urechile cu vată și era surd bocnă. Cum era înalt, părea un munte de om. Nu primea și nu făcea vizite. Nici eu nu vizitam pe nimeni, fiindcă eram străin și citeam tot timpul. Curtea era plină cu peri uriași, dar, cuminte cum eram, nu puneam mâna pe un fruct. Alături aveau o magazie în care își țineau lemnele și un butoi cu vin. Mai degrabă aș fi murit congelat decât să iau un băț din sărăcuța lor gospodărie. Mai târziu, bieții bătrânii mi-au mărturisit că au închiriat camera și altor elevi care le mâncau toate perele și le beau vinul din butoi. În fața noastră locuia un ceasornicar care avea două fete ciocolatii. Una, Mirela,  era de grădiniță. Cealaltă, Eva, cu picioare lungi, cu fustița foarte scurtă și cu un trup superb, era la gimnaziu, dădea ture repetate cu bicicleta prin cartier, pe sub nasurile pofticioase ale băieților. Peste vreo câțiva ani am tras la bătrâni și am petrecut o noapte în vechea mea chițumie, spre bucuria lor. Peste o vreme am trecut din nou pe la ei și i-am salutat. S-au bucurat din nou. După doi ani am vrut să văd ce mai fac și, spre uluiala mea, nu m-au recunoscut. ”Gigel? Nu știm, nu vă cunoaștem. N-am avut pe nimeni în gazdă cu numele ăsta.”)  În fine, oprind mașina să cumpăr niște piese auto ( vânzătoarea era Mirela, acum cu părul albit și trecută de prima tinerețe), am întrebat de fostele mele gazde. ”Ehe, au murit demult.”, mi-a răspuns femeia. ”Iar casa a revenit vecinilor din spate, care i-au îngrijit în ultimii ani de viață”. Știam că pocăiții mei nu aveau copii sau rude apropiate. De la moartea celor doi oameni au trecut peste 30 de ani și nu am cunoscut personal pe nimeni de pe strada aceea.
Azi m-a oprit o cunoștință și mi-a spus că soția sa e vânzătoare într-o dugheană, pe acolo. Amicul meu, cu gura încleiată de vodcă, mi-a povestit că în prăvălia cu pricina au intrat și... gazdele mele de odinioară. I-au povestit că la ei a locuit scriitorul Tomșa, că eram friguros, că aveam pretenția să mi se facă focul într-un anumit fel, fiindcă eu nu mă osteneam să aprind nici măcar un băț de chibrit etc. În realitate, tatăl meu îmi aducea, o dată pe săptămână, o traistă cu deșeuri din fabrica în care lucra și abia dezghețam aerul cu două-trei surcele care ardeau în godin. Pe gerul cel mai crunt, plecam către liceu nemâncat, cu capul descoperit și îmbrăcat într-o cămașă și în uniforma de elev. (Palton și căciulă mi-au cumpărat ai mei abia în facultate. Am purtat paltonul mulți ani, dar căciula am uitat-o în amfiteatrul Odobescu, după un curs al profesorului Pavel Ruxăndoiu, așa că am făcut iernile următoare tot cu capul gol. Și acest lucru mi-a adus necazuri mari, care m-au împiedicat să scriu un sfert de veac.) Vedeți cât eram de friguros? Și e bine că n-am intrat în vorbă cu Eva sau cu Mirela, că aflam acum cine știe ce despre mine.
De azi voi privi cu cea mai mare neîncredere relatările despre viața unor scriitori, făcute de oameni care nu i-au cunoscut sau care miros, pur și simplu, a proști. Suntem înconjurați de cetățeni care sunt așa cum sunt. Așa i-a lăsat Dumnezeu. Dar sunt mitomani de profesie care...nu știu nici să mintă.

P.S. Orașul în care am făcut liceul, aflat în județul Giurgiu, este printre locurile dragi sufletului meu, alături de parcul Cișmigiu, amfiteatrul Odobescu, holul și biblioteca Facultății de Litere, librăriile de odinioară, din jurul Universității din București, râul Jirnov și o poiană cu flori de lavandă din Gratia. Poiana a dispărut, râul a cam secat și a fost mutilat de intervenții inexplicabile ale oamenilor, iar cele mai multe librării s-au volatilizat. Încotro să o iau? Voi sfârși chiar acolo unde am fost licean, localitatea cu cel mai sonor cer din România. Când era furtună și tuna, se unduia asfaltul pe străzi.

sâmbătă, 6 mai 2017

Cine l-ar fi putut interpreta pe Dumnezeu?

* Am văzut vreo două filme în care Dumnezeu apare în carne și oase. Cine L-ar fi putut interpreta pe El? Paul Newman, De Niro, Anthony Quinn? Ar fi mers așa și așa. Dar regizorii au fost inspirați și l-au distribuit de fiecare dată pe Morgan Freeman. Este desăvârșit. Surâs cald, șugubăț. Umor blând, generos. N-am văzut în ochii nimănui atâta toleranță firesc exprimată, atâta compasiune încurajatoare, atâta inocență bărbătească, izvorâtă dintr-o mare iubire față de oameni.
*Emmanuel Macron a câștigat alegerile prezidențiale din Franța, centrul lumii nu numai al lumii artistice, ci și al gândirii eliberate de orice prejudecăți. Mi se pare un politician de anvergură nu un căcăcar român care își votează singur privilegii. Pentru Franța va fi mai bine. Dar pentru Europa? Vive la France!
* Aprecierea unui autor în vârstă de către criticii/scriitorii/cititorii tineri este esențială, fiindcă cei din urmă reprezintă viitorul. Ei sunt oamenii momentului într-o literatură și decid destinul celor mai multor opere.

joi, 4 mai 2017

Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătateMaestrul şi MargaretaCartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
- Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

luni, 1 mai 2017

Raiul

    Era cea mai frumoasă casă de pe vremea aceea, cu acoperișul plat și cu scări înalte, la intrare. Proprietarul, nașul meu, Ion Crăciun, reușise să o ridice în câmp, unde pământul era mai fertil. Era un adevărat conac. În stânga porții se afla un copac ornamental. În dreapta, un dud pitic, negru, avea mai multe fructe decât frunze. Dudele nu se terminau toată vara. După ce intrai, puteai vedea, în stânga, o grădină cu flori. Puțin mai înainte, pe dreapta, către răsărit, era o prisacă situată vizavi de intrarea cu trepte impunătoare, despre care am pomenit. Mai departe, în linie cu casa, urmau magaziile de lemne, de fân și de cereale. Apoi simțeai mirosul grajdului de vite. Un gard de plasă groasă delimita această zonă de livada care urma. Am văzut acolo meri, cireși, peri și pruni ridicați până la cer. Proprietarul nu-i trata decât cu var, iar producția de fructe era impresionantă. Nu existau boli, acarieni sau omizi. Îl auzeam pe câte un bărbat spunându-i soției : ”Femeie, acolo e raiul pe pământ!” Livada avea o potecă pe mijloc care ajungea la un alt gard. Dincolo de portiță era o vie întinsă, bine îngrijită. Erau soiuri diferite, dar bine alese, care dădeau un vin auriu-roșcat, mult apreciat de cei care aveau privilegiul de a-l gusta. Stăpânul făcea și a doua mână, cu apă și zahăr, băutură folosită pentru muncitorii de pe proprietate. Iarăși auzeam pe câte unul : ”Băi, are ăsta un vin galben și gros ca uleiul!”
Am petrecut acolo mai multe veri. Mâncam miere și stăteam toată ziua cocoțat în dudul de la poartă. Noaptea dormeam într-o cameră separată. După ce se stingea lumina, trăiam clipe de groază. Vedeam aievea cum umbre de coșmar plutesc pe sub tavan, se apleacă asupra mea, se mișcă încoace și încolo. Paralizat de spaimă, nu mai aveam putere nici să strig după ajutor. Cu toate acestea adormeam. A doua zi, paradisul de afară mă făcea să uit de ororile nopții.
Aflu cu întârziere că ultimul locuitor al conacului a murit, iar proprietatea e în paragină. Și mă gândesc din nou la sadismul și la viclenia timpului.

P.S. Iată câteva dintre infracțiunile care s-au comis în legătură cu manuscrisele și cu cărțile mele : furt, încălcarea legii drepturilor de autor, abuz de încredere (Art. 238), prejudiciu de imagine, calomnie. Și mai sunt altele, dar, creștin fiind, pun punct aici acestei probleme și sper, spre binele tuturor, să o fac definitiv. Fiecare să-și vadă de treaba lui.

duminică, 30 aprilie 2017

Supraveghetorul și alte povestiri (II)


Am publicat Supraveghetorul și alte povestiri după trei ani de ezitări. Voiam să mai tipăresc un roman înainte de cartea menționată, terminată în 2014. Volumul conținea inițial un număr dublu de texte. Am tot scos din sumar și nu știu dacă am lăsat totdeauna cele mai bune bucăți. În fine, fiindcă o poetă mă solicitase cu niște texte memorialistice, s-a ivit o nouă problemă. Să le includ sau nu și pe acestea? Editorul, mare poet și caracter desăvârșit ( bine că n-are cont pe aici, fiindcă s-ar supăra că-l numesc așa), mi-a spus că le putem include dacă nu am de gând să tipăresc, în anii următori, și o carte de memorii. Cum nu am asemenea proiecte ( n-am timp, pur și simplu), am introdus și povestirile evocatoare în penultima secțiune a volumului. Le-am pus pe cele pe care le aveam la îndemână, cu gândul la drama lui Nino Stratan. În Supraveghetorul pot fi citite evocări pitorești ale unor personalități cunoscute : un muzician faimos, Nino Stratan în mai multe ipostaze, Daniel Pișcu, Romulus Bucur, Marius Bădițescu, Alexandru Mușina, Ioan Alexandru și celebrul regizor Gábor Tompa. Mai sunt prietenii cu care am petrecut două toamne, la ferma viticolă, dobrogeană,Cochirleni. Mi-am dat seama abia azi că i-am omis, din sufocanta manevrare a textelor, pe cinci prieteni : doi poeți, un prozator, un istoric literar și un prieten care n-a scris nimic, a murit foarte tânăr și pe care l-am iubit cel mai mult. Dintre ei, trei sunt morți, doi trăiesc și îmi sunt, cel puțin așa cred, buni prieteni. Probabil că se miră că nu am introdus și evocările lor, care sunt scrise și publicate pe net de ani de zile. Pentru a corecta nedreptatea, nu-mi rămâne decât să mă rog pentru un al doilea tiraj, ca și în cazul volumului ”Cenaclul de Luni - 40”.
Mizez, evident, pe bunăvoința editorilor.

P.S. Din finalul textului Un mare om am scos pripit ultimele cuvinte, fără a adăuga nimic, iar efectul este mult diminuat. Cuvintele gazdei au fost jignitoare la adresa muzicianului, însă ar fi trebuit măcar să le înlocuiesc cu ceva de genul ”..ce, el e urmașul lui Traian?” Nu e vorba de Traian Băsescu, se înțelege

vineri, 28 aprilie 2017

Tastatura buclucașă

  Am avut, până acum câteva zile, o tastatură buclucașă. Într-o vreme sărea litere. Câte una, de obicei. Apoi a început să bată două-trei slove deodată și, dacă trimiteam un mesaj și nu-l verificam, dădeam impresia că scriu într-o limbă necunoscută. (La început am crezut că greșeam eu, dar m-am convins de contrariu, tastând încet și cu atenție fiecare semn. Surpriză : scriam una și ieșea alta. Trebuie să recunosc că m-am speriat puțin.) Să mergem mai departe și să ne imaginăm că tastatura ar fi trimis singură, unor prieteni ori unor necunoscuți, mesaje insultătoare sau scrisori de amor. Nu e un subiect potrivit pentru o povestire? Nu prea mă ispitește totuși s-o scriu. Cumpără cineva ideea? Parcă Sinclair Lewis îi vindea idei lui Jack London. Pușkin i le oferea gratis lui Gogol.

P.S. Până la urmă, voi scrie povestirea. Celebrul regizor Gábor Tompa, prietenul meu, s-a oferit s-o ecranizeze.
       Văd că doi-trei localnici, care n-au nicio legătură cu literatura, continuă să nu-și vadă de treaba lor și caută să-mi facă dușmani, încercând să identifice, în fiecare nouă carte a mea, situații sau personaje locale. E avantajul de a trăi în Gratia, locul în care oamenii își aruncă păcatele unii în capul altora. I-am identificat pe respectivii și pe lângă măsurile legale pe care le voi lua, le voi dedica un articol și o carte de vor râde zece generații de acum înainte.  Pe unul puteam să-l dau în judecată încă din 2005, când a copiat, în calculatorul său, romanul Maimuțe în haremul nopții, apoi mi-a pus în cap prietenii, atribuindu-le nume din carte care nu aveau nicio atingere cu ei. Trist e că unii au mușcat momeala. Inginerul, fiindcă asta e, a profitat de faptul că prietenul care îmi transpunea textul în formă electronică a apelat la computerul său, pentru a opera niște modificări sugerate de mine. Norocul infractorului e că am aflat despre manevrele lui abia după un an, când aveam depresie. Ultimul meu volum are legătură cu Gratia cum are cultivarea pepenilor cu fabricarea rulmenților. Mare porcărie și pe lumea asta, domnilor!

joi, 27 aprilie 2017

Singurătatea de cursă lungă

    Suferința e personală și inavuabilă. Suferim singuri, murim singuri. Devenim grețoși când ne împovărăm prietenii cu problemele noastre. Dacă totuși o facem înseamnă că suntem la capătul puterilor. ( Și din nou mă gândesc ce ar avea de spus, în această privință, animalele torturate de noi.) Sunt și unii amici care se prefac că empatizează cu tine, te trag de limbă, apoi râd de tine pe posturile de televiziune. Cam așa a procedat mult credinciosul Becali cu Mitică Dragomir.
E șocant că oamenii se comportă ca găinile sau ca alte viețuitoare inferioare când simt slăbiciunea la un semen de-ai săi. (Păsările sau unele fiare le devoră pe cele rănite. ) La copii, fenomenul se observă cel mai ușor. Când un minor este vizibil diferit de ceilalți, ieșind din rând, colegii tabără pe el, îl terorizează, îl bat, îl umilesc, îl snopesc în bătăi. Maturii sunt mai metodici. Încep prin a răspândi bârfe și a câștiga adepți în cruciada împotriva ciudatului. Sfârșesc prin a-l marginaliza și a pune pe seama lui toate păcatele lor. Asta arată cât de puțină stimă de sine au cei mai mulți oameni, fiindcă atitudinea față de ostracizat este, în inconștient, părerea pe care o au despre ei înșiși. Au demonstrat-o atât de limpede psihanaliștii.
Fănuș Neagu a fost un povestitor de clasă, fără să exceleze în demontarea resorturilor psihice ale personajelor. Dar în tinerețe a scris o povestire foarte interesantă din punctul de vedere care ne interesează. Un actor bătrân merge în vizită la un coleg al său, tot vârstnic, însă bolnav fără speranță și internat în spital. Ajuns în holul clinicii, vizitatorul își compune o grimasă de chin cumplit, își deformează trupul și începe să șchiopăteze. Intră în salonul suferindului și, fără să-i dea voie acestuia să spună nimic, începe să se vaite de toate durerile și nenorocirile posibile. Muribundul se înveselește și, la plecarea prietenului său, se află într-o excelentă dispoziție sufletească. Am auzit mulți oameni spunând că atunci când au necazuri și întâlnesc cetățeni mai nefericiți decât ei, își revin instantaneu și manifestă o grozavă poftă de viață. Să ne hrănim adică, sufletește vorbind, din mizeriile și din nenorocirile celorlalți? Am văzut cum un bărbat, să-i spunem Gheorghe, povestea, frecându-și mâinile, despre boala prietenului său, Costică :” Costică nu se simte deloc, dar deloc, bine!” Și jubila, fremătând de satisfacție că numitul Costică nu va scăpa din ghearele celei cu coasa. Costică s-a făcut însă bine, dar Gheorghe s-a îmbolnăvit grav, până la urmă. Pentru asemenea împrejurări am o vorbă luată din Sadoveanu : ”Sublocotenenții rămași erau nebuni de bucurie.” Firește că ofițerii lui Sadoveanu se bucurau nu pentru moartea camarazilor lor, ci pentru victoria repurtată asupra inamicilor și pentru faptul că rămăseseră în viață.
Prietenia adevărată este atât de rară, încât o consider o valoare morală supremă.

marți, 25 aprilie 2017

Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă -își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cine mai pomenește azi de Bănulescu, Anton Holban, G. Călinescu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm fatalele orgolii, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit.


luni, 17 aprilie 2017

Eu și Tudor Mușatescu

Fănuș Neagu mărturisește că, pe vremea când ucenicea în ale băuturii,  bea în fiecare noapte vin alb, oferit de Tudor Mușatescu. Dramaturgul avea cancer la gât și sta toată, noaptea, pe terasă, la Mogoșoaia, într-un fotoliu. Încerca să să rămână treaz, fiindcă avea ideea că dacă ar adormi, ar și muri. Din când în când îl striga pe Fănuș și îi comanda doi ”gânsaci” (borcănele) de vin. Unul pentru el, celălalt pentru Fănuș. Nicicând, va mărturisi Fănuș mai târziu, n-am fost mai bine răsplătit pentru un serviciu adus cuiva. Într-un fel sau altul, Mușatescu tot a murit.
Am o mare compasiune față de animale și le iubesc mai mult decât pe oameni, fiindcă sunt ființe fără apărare, la cheremul sadicilor care le ucid cu sălbăticie, le tranșează, le mănâncă, le savurează chinurile. Credeam că somnul le ajută. Am avut un motan legendar, Tom, care a venit bolnav acasă. Credeam că e otrăvit și n-am avut unde să-l tratez. Era cea mai viguroasă pisică pe care am văzut-o. Maidanez fiind, fără pic de grăsime, atârna 10 kg. Îl țineam pe un pat alăturat și când adormea, mă gândeam că se reface. N-a mâncat și n-a băut apă șase săptămâni. Într-o zi, întorcându-mă de la școală, l-am găsit mort, întins pe covor. Am lăcrimat ( era în 2007), dar n-am putut plânge din pricina celor șase antidepresive pe care eram nevoit să le iau pe atunci. L-am înmormântat sub nucul fiicei mele, Nicolle.
Nici somnul nu ne ajută prea mult, în drumul către moarte.
Tudor Mușatescu NU voia să adoarmă, ca să nu moară.
Eu vreau să dorm pentru a NU muri.
Să fie aceasta diferența dintre comedie și dramă?

P.S. Obiectivele noastre, ale oamenilor, sunt, în linii mari și din păcate, aceleași. Triste, mult prea triste.

duminică, 16 aprilie 2017

Bătrânul și grafomanul

* Alain Delon, unul dintre cei mai frumoși bărbați care au trăit pe această planetă, e bătrân și singur. A vizitat recent, după 54 de ani, palatul în care Visconti a filmat Ghepardul ( cu Burt Lancater, Claudia Cardinale, Alain Delon, Giuliano Gemma) . Un moșneag cu ochii bulbucați și cu obrazul subțiat de trai bun ( ah, pământurile fertile ale Franței!), obosit de viață, obosit de frumusețe, de femei, de bucurii, de bani, de glorie, de tot ce-și poate dori un muritor. Ca artist, bun și norocos să fi fost distribuit în filme de mari regizori. ( Reamintesc că actorii de calibru sunt cei care fac roluri memorabile în teatru. Cinematografia e o treabă mai facilă. În viața unui scriitor, regizorul e criticul literar. Contează enorm dacă intri sau nu într-o construcție de idei.) Privindu-l, ai fi crezut că e un englez puțin mai împlinit și mai deprimat. ( Băuturile saxone sunt mai tari decât cele franțuzești și pun pe fugă depresia. ) Un amic mi-a spus : ”Dacă și ăsta a îmbătrânit, atunci la ce bun e totul?” Firește că la nimic. Dar sunt bărbați și femei care nu îmbătrânesc niciodată. Doar obosesc. Alain Delon e printre ei, puțini la număr. Nu fiindcă a fost chipeș. Se întâmplă ca tipi nu prea arătoși să devină din ce în ce mai frumoși, pe măsură ce îmbătrânesc.
*  Un scriitor mi-a făcut recent o mărturisire. În tinerețe, mi-a zis el, mi-aș fi dat viața să mi se publice o poezie de câteva rânduri. Acum sunt solicitat de diferite reviste să trimit texte. O fac cu plăcere, dar sunt cam neglijent cu scrierile mele. Muncesc pe șapte planuri. Serviciul îmi consumă 95% din energie. Cultiv legume, fac diverse treburi în casă, consumatoare de timp. Repar, sap, dreg și meșteresc. Îmi rămâne puțin timp pentru scris și citit. Mă mir și eu când am scris cărțile care mi-au apărut. Recent am tipărit un nou volum. Mai am câteva scrise și l-am întrebat pe un important autor, prieten apropiat, dacă n-ar fi cazul să mai trântesc pe piață un nou roman, peste trei-patru luni. N-ar fi bine, prietene, mi-a spus maestrul. Ai da impresia că ești grafoman. Tocmai tu, care ești o prezență atât de discretă în spațiul literar! Nu-ți plac ceremoniile și fugi de publicitate precum știi tu cine de tămâie. Lasă cartea să fie citită, să respire, să se impună, eventual. Chiar și un volum pe an e prea mult pentru un scriitor care se respectă.

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Mesaj de Paște, de la prietenul Manuel Angelescu

"Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească și s-o transforme. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor. Şi totuşi era aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
 Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
 Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea."

"Cine ești tu? Sunt un fir de praf din curtea Maestrului meu și port cu mine parfumul din gradina Lui."

Cu fiecare Sărbătoare a Învierii, viața și speranțele ies mereu învingătoare.

duminică, 9 aprilie 2017

Două portrete pentru ”Cenaclul de Luni - 40”

După cum spuneam,  în volumul ”CENACLUL DE LUNI - 40” am uitat să-i fac portretul prietenului Bogdan Ghiu. Este o omisiune impardonabilă. Deși s-a manifestat puțin cât am mers eu la cenaclu, și Ion Bogdan Lefter merită o evocare. Mă tem că acest incident mă va obliga să NU renunț la blog. Mereu voi avea de îndreptat câte ceva.
Dacă vom avea noroc, prezentările de mai jos vor intra în volumul ”Cenaclul de Luni – 40”, la al doilea tiraj. În literatura română contemporană sunt valori care reprezintă mai multe vârste artistice. Chiar dacă îmi exprim afecțiunea față de comentatorii din generația '80, preferințele mele merg, literar vorbind, către criticii din generațiile noi.
Bogdan Ghiu era un bărbat frumos în sensul clasic al cuvântului, cu un cap de zeu grec, sculptat de Michelangelo. Barba castanie și ochii intens albaștri generau o metafizică specială. Era calm, rezervat, lapidar și plin de paradoxuri în exprimare. Nu făcea risipă de gesturi ori de cuvinte, dar ideile sale erau profunde, sintetice și de o noutate izbitoare. Era un linx care își alesese prada din timp și o urmărea cu o infinită răbdare. Detașarea, ironia rece și înfățișarea îi dădeau un aer de margraf norvegian.
Ion Bogdan Lefter era, dintre studenți, evaluatorul cel mai rafinat care s-a manifestat în cenaclu. Fin la obraz, ca și în concepte, părea descendentul unei nobile case, obișnuit să nu încalce eticheta și atent să nu-și stropească blazonul. De o rară coerență și de o adâncime incontestabilă, demonstrațiile sale convingeau ușor, ca și cele ale mentorului nostru de atunci. Spirit mult elevat și autor al unor comentarii revelatoare, Bogdan Lefter părea destinat unei cariere de mare critic literar. 




vineri, 7 aprilie 2017

Supraveghetorul și alte povestiri

La Tracus Arte mi-a apărut o nouă carte. Îi mulțumesc poetului Teodor Dună pentru sprijinul acordat și pentru coperta atât de frumoasă. Lucru îmbucurător, îi anunț pe cititori că, spre deosebire de celelalte scrieri care îmi aparțin, volumul acesta se parcurge foarte ușor. :)

P.S. Nu-mi dau seama cum, în volumul ”CENACLUL DE LUNI - 40”, am uitat să le fac portretele lui Bogdan Ghiu și Ion Bogdan Lefter. Este o omisiune impardonabilă. Eroarea va fi reparată la al doilea tiraj. Mă tem că acest incident mă va obliga să NU renunț la blog. Mereu voi avea de îndreptat câte ceva.

luni, 27 martie 2017

Voi trage obloanele

Juan Rulfo va fi, probabil, ultima temă de pe acest blog.
Apoi voi trage obloanele pentru mult, foarte mult timp.


duminică, 26 martie 2017

Întâlnire în vis

Dacă, printr-o minune, adorm, vine cineva și mă trezește. Dacă nu vine, visez că vine. Când se întâmplă, foarte rar, să dorm adânc, visez că sunt treaz. Există o rețetă de somn fără vise care te întorc perpetuu la realitate?
P.S. E dimineață și nu pot închide un ochi.”
Așa scriam de dimineață.
Pe la ora șapte am adormit. Și ce să vezi? În fața mea a apărut Dumitru Augustin Doman, îmbrăcat în alb din cap până-n picioare : pantofi, costum, cămașă, cravată, pălărie. Un nobil rus impunător. În alb eram și eu și ne-am repezit unul spre celălalt, îmbrățișându-ne și pupându-ne rusește. Înțolit la fel, dar mai înalt decât este în realitate, pe lângă noi a încercat să se strecoare Mircea Cărtărescu. L-am înșfăcat și l-am ținut lângă noi. Imediat a apărut Radu Aldulescu, înveșmântat și el numai în alb, elegant și cu pălăria pe-o sprânceană. Stăteam în cerc și ne priveam unii pe alții. Frumusețea le strălucea pe fețe, erau tineri, supli, stilați. Apoi l-am întrebat pe Cărtărescu despre domeniul său. Se făcea că are o proprietate imensă, cu păduri, un râu și un mic palat. Mi-a povestit, privindu-mă în ochi, despre frumusețea râului și despre arhitectura castelului său. Eram toți fericiți. 
Apoi tovarășii mei au pornit în șir indian, către soare-apune. Ultimul, apărut de nicăieri, părea un necunoscut. Era leit regretatul Dinu Manolache, dar în mintea mea se suprapunea cu chipul unui Dan Stanca seducător. ”Ce frumos e ăsta, ultimul!” a exclamat un glas de femeie.
Și se topeau în purpura asfințitului.
Un hăhăit gros, băsescian, dar aparținând unui potentat local, a rupt vraja și m-am trezit. 
Era ora nouă.

marți, 14 martie 2017

A murit Enkidu, prietenul care a vânat cu mine idei

     A murit Pavel Staicu.
    Când am un pic de răgaz, îi sun pe câțiva dintre bunii mei prieteni pe care nu i-am văzut de mulți ani. Sunt foști colegi de liceu și de facultate. ( Dintre ei, este unul care nu răspunde niciodată și îmi scapă motivul pentru care face asta. Ca un făcut, uit mereu că nu trebuie să-i mai telefonez.) Vineri seara, telefonul lui Pavel a sunat zadarnic. Nu era ăsta obiceiul lui, cum stă scris într-o fabulă a lui Alexandrescu. A doua zi m-a sunat numărul lui, iar soția sa, Marina, mi-a explicat că Pavel a murit  fulgerător pe 27 octombrie, anul trecut. Am rămas fără cuvinte.
Am avut  o viață complicată încă din adolescență și Pavel m-a căutat chiar la începutul clasei a IX-a ( i se păruse că sunt un tip interesant)  și m-a onorat cu o prietenie rămasă nestinsă după 46 de ani,. Ne-am contrazis amical de multe ori, însă nu ne-am supărat niciodată unul pe celălalt. Stăteam cu chirie în centrul Bolintinului ( în mod ciudat, în curtea aceea, plină de peri, a fost ridicată o vilă, iar din casa veche a rămas numai camera mea), iar el mă vizita după-miaza și discutam ore în șir, când nu ne hotăram să ne plimbăm prin zăvoaiele Argeșului, până aproape că leșinam de foame. Am povestit cândva cum am încercat să fierbem niște melci și am rămas nemâncați  și dezgustați, din lipsa noastră de pricepere în treburile culinare.
Prin Pavel, am cunoscut-o pe doamna Milica, sora sa mai mare și soția poetului Dan Florică. Aveau o casă mare, însă n-aș mai ști să spun pe ce stradă din Bolintin se află. Familia lui Pavel locuia în Vânători și vara el venea cu bicicleta pe la mine. Prietenul meu avea o ținută drapată, ca alui Clint Eastwood și un păr atât de negru, încât bătea în albăstrui. Îmi spunea că se trage dintr-o ramură a unor asiatici originari din nord-estul Moldovei.
M-a vizitat și în urmă cu vreo cincisprezece ani și a rămas să ne revedem. Se recăsătorise și avea, din prima căsătorie, o fată și un băiat. Se pare că ei s-au îngrijit ca el să fie înmormântat la Vânători, respectându-i-se ultima dorință. A murit fulgerător, după ce se odihnise după prânz și se pregătea să se instaleze sub nucul său, unde își nota ideile într-un carnet.
Pavel este toată adolescența mea și o mare parte din tinerețe. Am tot mai des sentimentul că nu voi mai avea timp să fac nimic din ceea ce plănuisem pentru ultimii anii ai vieții mele.
Timpul nu mai are îndurare cu noi.

P.S. În asemenea împrejurări nu pot emite decât banalități. O voi spune și pe ultima. Sunt heterosexual ( un prieten mi-a făcut observația că i-aș putea jigni pe unii de altă orientare)  și deloc invidios pe calitățile altora. Așa s-a întâmplat că am avut mulți prieteni foarte chipeși. Le admiram frumusețea fizică și noblețea sufletească, iar ei se cruceau de nebunia și de curajul cu care mă preumblam prin viață. Despre noi se va putea spune cândva că am trăit frumos și periculos.

marți, 7 martie 2017

Selfie-uri în peștera din Altamira ( din carnetul unui mizantrop)

Literatura și arta ne-au înfrumusețat sufletul.
Mitologia a dat un rost existenței noastre.
Instinctele noastre au fost îmbrăcate în ritualuri și gesturi sacre.
Știința ne-a oferit lumina cunoașterii și ne-a făcut viața ușoară. Dar ne-a distrus și ceea ce aveam mai de preț. I-a alungat pe zei din cer, făcându-ne să uităm că nu putem trăi decât în preajma celor mai puternici decât noi. Ne-a expus atât demult interiorul, încât amorul nu mai are nimic romantic sau misterios. Artiștii înșiși au dezgolit trupurile umane, scoțându-le nu numai hainele, dar și nobilele elanuri spirituale.
A venit și vremea când putem comunica instant cu orice om de pe planetă. Un amic, artist plastic, s-a afumat într-o seară și a vorbit toată noaptea la telefon cu un pictor necunoscut, din Siberia, epuizându-și rezervele financiare. Nu știu de ce a făcut asta. Internetul îi era mai la îndemână. Sigur, există și țări în care netul funcționează foarte încet. În Africa de Sud, de pildă, dacă trimiți un mesaj unui prieten aflat la sute de kilometri de tine și pleci apoi pe jos către persoana cu pricina, ajungi cu mult înaintea rândurilor tale.
Dar netul îți satisface toate fanteziile. Elevii mei nu mai citesc nimic. Într-un an n-au reușit să parcurgă o singură pagină din O scrisoare pierdută sau din Baltagul. ( Las la o parte faptul că, dacă era după mine, romanul ăsta n-ar fi intrat în programa clasei a VIII-a.) Însă nu se despart de telefoane. Sunt tot timpul cu degetele pe ele. După cursuri, când trec pe stradă, îi văd adunați în grupuri și urmărind, pe câte un ecran mai mare, filme foarte instructive. Pe urmă își fac poze și le trimit celor dragi. Pentru a comunica, nici adulții n-au nevoie de cuvinte sau de strategii complicate. Imaginile sunt elocvente, iar dialogurile sunt directe și eficiente.
- Vrei...?
- Când?
- Diseară, la...
Sălbaticii pictau, pe pereții peșterilor, animalele pe care doreau să le vâneze. Le luau în stăpânire trupurile, în mod magic. Stâncile erau niște ecrane pe care primitivii își proiectau dorințele. Acum, telefoanele au devenit tarabe video pe care este expusă o marfă foarte căutată. Am făcut un ocol de zeci de milenii pentru a ajunge la un mod simplu de satisfacere a unor nevoi imperioase. Asta e, n-avem ce face. Omul a avut de la început, în gene, înclinația către negustorie. Comerțul este marea vânătoare a timpului nostru. În România numai cultura nu se vinde și duce la faliment.

P.S. În învățământ nu mai e loc de nimic, cu excepția ideii de comunicare. Povestea a prins peste tot și am auzit o analfabetă ( pe bune!) care îl căina pe nepotul său, un repetent de vocație, că acela nu știe să...comunice. Bine, dar întreb și eu : ce poți comunica dacă n-ai deschis o carte și nu ai nimic în cap? A, da, uitasem : poți spune ce ai de vânzare și ce vrei să cumperi.


luni, 6 martie 2017

Un păcat de neiertat

 Muncesc pe șapte planuri și sunt obligat să folosesc fiecare secundă pe care o am la dispoziție. Așa se face că-mi scapă, în articole,  greșeli de literă și repetarea unor cuvinte. Când corectez, înlocuiesc unele forme lexicale fără să am răgazul de a reciti întregul context. Și, din nou, apar termeni reluați în diverse enunțuri. Dacă aș fi scris cu stiloul, altfel ar fi stat lucrurile. Tastez însă încet și prost, cu un singur deget. Parcă e un blestem. Textele lasă impresia de neglijență. Cel mai jenant e când aceste detalii răzbesc până dincolo de tipar.
De aceea am hotărât fie să reduc celelalte activități cu care viața m-a împovărat ca pe un personaj kafkian, fie să scriu mai rar sau chiar deloc pe blog.
Dar dacă aș apropia de zero toate activitățile mele care nu sunt legate de scrierea unor cărți?
Ar fi convenabil din multe puncte de vedere.

sâmbătă, 4 martie 2017

Un cenaclu, o generație, o direcție literară. Contribuția mea la volumul colectiv ”Cenaclul de Luni - 40”, ediție îngrijită de Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie

1.  La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam cronicile încă din 1970, când am descoperit România literară, pornind de la o tabletă semnată de Geo Bogza și reprodusă în manualul meu de limba română.
   E bine să rememorăm scenele petrecute aievea în sala din Grigore Preoteasa, exact din aceleași motive pentru care cronicarii  de odinioară s-au pus pe scris: să nu cadă în uitare lucruri mai mult decât folositoare pentru generațiile care vor veni după noi. Am mers la cenaclu sporadic și numai pentru o scurtă perioadă de timp. N-am fost de față când au citit clujenii. Nici când a fost invitat Nicolae Breban. Doru Mareș, care îl idolatriza pe Breban, mi-a relatat mai târziu, cu delicii, cum au decurs evenimentele.
Țin însă minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia lăsată de fata înaltă, frumoasă, care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Sunt încă prins în privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl citise în viața lui.
L-am auzit pe același Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important”. Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Era un tânăr foarte serios și se spunea despre el că nu lăsa să treacă o zi fără a citi o carte.  Părea încărcat cu insesizabile energii interioare. Se comporta ca un estet. Îmi amintesc că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri ieșite din comun. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și versurile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. Dintre poeții tineri care au vorbit atunci, Călin Vlasie a fost singurul care l-a lăudat pe Cărtărescu fără rezerve, cu argumente solide. A fost și un gest de fair-play. La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu, care, contrazicându-i pe baronii cenaclului, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui ”poet excepțional”, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. 
Momentele vesele nu lipseau. Un coleg de cămin, Ivan Gheorghe, sărbătorise îndelung, cu prietenii,  nu știu ce eveniment, înainte de a veni să-și citească poeziile în cenaclu. Era pulbere. Citea un vers și sughița. Citea alt vers și sughița. Sughița la fiecare vers.
Culorile apei sînt... hâc!... vii
E...hâc!... bine etc.
Asistența era însă la înălțime. N-am văzut pe nimeni zâmbind ori făcând complice cu ochiul. Toată lumea asculta într-o tăcere încărcată de gravitate.
După ce a terminat de citit ultimele cuvinte, Ivan și-a rotit cu viclenie bahică ochii peste adunare și a zis, oftând de mulțumire :
- Bogdaproste c-am terminat! Hâc!
Stratan mi-a evocat o luare de cuvânt a lui Radu Săplăcan, pe care l-au ținut prietenii de subsuori ca să poată sta în picioare și vorbi. Cu toate astea, Săplăcan a spus lucruri uluitoare :” Iaru  este cel mai talentat dintre poeții inteligenți, iar Coșovei este cel mai inteligent dintre poeții talentați.
Într-o seară, un tânăr îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi. Unul simțea adieri din Li Tai-Pe. Altul l-a făcut epigon al lui Li Tai-Pe. Cineva, mai îngăduitor, a zis că e vorba doar de o afinitate de viziune cu Li Tai-Pe. La sfârșit,   concluzia tuturor era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era copleșitoare. Lumea se pregătea să plece, dar junele rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În final, s-a ridicat în picioare şi a zis cu un glas sfios :
- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?
- Sigur, sigur, a răspuns cu amabilitate  conducătorul cenaclului.
- Îmi puteţi spune şi mie cine dracu' este Li Tai-Pe ăsta?
Cu alt prilej, după ce a fost acuzat de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei, pe când ne pregăteam să ieșim :
- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi ați scuipaţi pe sufletul meu!
- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.
Şi toată lumea a făcut un pas către ușă.
- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc. De ce nu m-ascultați?
- Domnule, nu vă supărați, a zis Nicolae Manolescu, dar spuneți lucruri neinteresante.
- Stați așa! Eu sunt sincer, am trăit pe pielea mea ce am scris acolo!
 Și dă-i și dă-i! A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.
- Să vedeţi, a spus Nicolae Manolescu, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele!
La o lectură a lui Stratan, Romulus Brâncoveanu s-a ridicat și a spus :
- N-am auzit în viața mea versuri mai proaste și n-am văzut autor mai lipsit de talent decât cel care a citit acum!
Foarte calm, Stratan a scos un stilou și l-a întrebat amuzat:
- Cum te numești tu, bătrâne?
- Romulus Brâncoveanu. De ce?
- Îți notez numele, să-l țin minte.
Și, foarte tacticos, a scris pe un pachet de Snagov, în râsetele publicului, numele criticului său.
Cu alt prilej, cineva a folosit construcția ”poeți nichiți”. Se referea la poeții aflați sun puternica influență a lui Nichita Stănescu.
̶  Stați așa, a intervenit altcnieva. Trebuie să definim termenul. Ce înseamnă ”poet nichit”?
̶  ”Nichit”, a explicat Daniel Pișcu, înseamnă ”a nu fi chit”.
                        

2. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, foarte expresiv, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. A fost, pe toată durata funcționării cenaclului, figura centrală a colocviilor, magnetică, în jurul căreia gravitau aspiranții la consacrare. Avea charismă, gust literar impecabil și curajul afirmațiilor tranșante. Inspira încredere totală. Era un seducător plin de persuasiune. Ulterior au funcționat multe cenacluri, dar numai acolo putea fi găsită magia noii literaturi. Dacă îi plăceau poeții care citeau, Nicolae Manolescu mergea până la capăt cu susținerea acestora, scriind elogios despre cărțile lor și sprijinindu-i prin diferite mijloace. Înzestrat cu o inteligență luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire.” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe autorul Lecturilor infidele. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, lua uneori o cafea cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, plin de umor, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic.  Cert e că inteligența sa  intimida pe oricine. Nu era bătrânelul blajin, cu aere de bibliotecar, precum Crohmălniceanu, pe care-l puteai trage de haină, pentru a-l întreba ce mai face.
O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un veritabil mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.
Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi descumpănea. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, reverențios chiar, fermecător în atitudinea generoasă pe care o avea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau doar iubitori de literatură.
     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Ca și Bacovia, dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman.
      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive și autorul unor viziuni grotești, suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale.
      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
     Călin Vlasie avea o înfățișare virilă și visătoare, în același timp, ca un star de cinema înclinat către discreție. Părea poetul înzestrat cu o totală libertate, atât în viața de toate zilele, cât și în paginile scrise. Îți dădea permanent impresia unui bărbat care putea asigura protecția oricui i-ar fi cerut sprijinul. În cenaclu era rezervat, cu o aură seniorală și cu remarcabilă stăpânire de sine. Argumenta calm, convingător, cu siguranță. N-am fost de față, din păcate, la lecturile sale.
     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
       Eugen Suciu era frumos, seducător și părea că este conștient de farmecele sale.
       Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 
     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist, risipitor cu darurile sale.
    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
     Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. Era nobilul posesor al unei conduite nobile, ferite de mizerii și de intrigi mărunte. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru necesar în cenaclu, în condițiile în care acolo se reuneau, în fiecare săptămână, mai mulți poeți temperamentali..
      Mircea Cărtărescu  a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om, cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și am depus eforturi mari în această direcție. Nici nu i-am purtat vreodată antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. În mod sigur nu l-am înțeles : mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, însă cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Răuvoitorii ar fi putut spune că era artificial,  nefiresc. ( Nu văd niciun defect aici. Naturalul nu este specific artei. La o adică, Nichita Stănescu însuși era nefiresc! ) Sunt de părere că Mircea Cărtărescu era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani sunt convins că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă. Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume în branșă sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea câte ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Mai târziu am observat că vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am constatat însă  că, de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu textele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini care îl inspirau și cărora le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie cumva în tonul aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi sugerase orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Se vede acest lucru și în Levantul. Îl vedeam pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor intrat în pielea unui personaj pe care îl juca fără a respecta datele inițiale ale textului. Schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu-mi ia opinia în nume de rău : îi admir opera, îl consider un incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de cărțile sale.
     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii. Publicase un interviu și cu Nicolae Manolescu, în care cel din urmă spusese : ” Nichita Stănescu îmi taie respirația astăzi ca și ieri.”
     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
     Amin!

3. Abia după ce clasicii optzecismului și-au citit poemele și s-a configurat o nouă direcție literară, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi.  Un loc în care te puteai afirma fără întârziere, un spațiu literar și moral privilegiat,  în care se purtau discuții de o libertate cuceritoare, o insulă de estetic într-o lume politizată până la absurd. Impresia de templu laic al literaturii s-a cristalizat datorită încrederii totale pe care o inspira același Nicolae Manolescu, al cărui rol decisiv în formarea și afirmarea poeților optzeciști nu va fi niciodată suficient de bine subliniat. Sunt câteva elemente care făceau din sala aceea de la Grigore Preoteasa un loc extrem de atractiv. Mai întâi era ispita afirmării fulgerătoare. Manolescu era cronicarul României literare și orice apreciere venită din partea lui însemna consacrarea imediată. El însuși se manifesta cu toleranță față de cei care citeau. Autorul Metamorfozelor poeziei nu era drastic cu textele prezentate. Dacă nu-i plăceau, găsea formulări eufemistice, afirmând că ”versurile se lipesc unele de altele”, ”arată tehnică deficitară” etc. În cazurile catastrofale își călca pe inimă și spunea că poeziile sunt neinteresante. Păcat că monologurile criticului n-au fost înregistrate. Ori poate că au fost și zac pe undeva, prin arhivele Securității. Îmi aduc aminte de unul care citea panseuri și râdea singur, în hohote, de ceea ce silabisea. ” Nu-nțeleg de ce râde”, zicea Manolescu, foarte serios. Anonimii se simțeau încurajați și de atitudinea camaraderească a profesorului față de cei câțiva studenți ai săi, pe care îi trata oarecum diferențiat. De altminteri, unii dintre aceștia vor fi și cei care vor forma repede un fel de cordon în jurul criticului. Ei se vor afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu. Novicii aveau să învețe curând, pe pielea lor, că tupeul nu era totul. Îmi amintesc de un student, Gheorghe Perianu, care fusese de atâtea ori ridiculizat de cerberii cenaclului, încât lumea începea să râdă de câte ori lua cuvântul ori citea poeme. Era siguranța că dacă ai o brumă de valoare, aceasta va fi imediat sesizată de ochiul ager al lui Nicolae Manolescu. Forța sa de pătrundere a unui text îi uimea pe toți. Accepta orice formulă artistică, oricât de surprinzătoare, dacă era convingătoare pentru el. O valida fără ezitare. Îi admiram mobilitatea intelectuală din cronici și din cărți, dar nu crezusem că poate avea o atât de spontană înțelegere a noului. Era oarecum distant, însă nu se purta nici cu scorțoșenie, așa cum ne așteptasem la început.  
     Pe urmă, dezbaterile pe marginea textelor citite erau captivante. Toată lumea avea de spus și de învâțat câte ceva. Nicolae Manolescu are, o dată în plus, meritul de a fi indus, în cenaclu, o democrație a schimbului de idei, pe fondul autorității sale evidente. În general, erau scoși în margine ignoranții și adepții talentului nativ, primitiv, netrecut prin biblioteci. Pentru mine, Cenaclul de Luni a însemnat o ușă deschisă către aerul tare al cuvintelor vii. Știam că acolo se citește literatura viitorului. Era un loc de îmbarcare al poeților către propriile destine. Un atelier de creație, o gară în care s-au construit cariere literare. O pistă de lansare către înălțimi. Îmi amintesc că am fost foarte trist când am aflat că acel summit al tinerelor talentele s-a autodesființat.

4.  A fost un cenaclu care a scris istorie. A marcat afirmarea unei generații importante a literaturii române și a reprezentat o direcție literară. Nicolae Manolescu a fost/este un critic de direcție, ca și E. Lovinescu. Aidoma înaintașului său, distinge între trecutul și viitorul literaturii, fiind orientat către citadinism, neomodernism, postmodernism. Regimul de atunci încercase și reușise în bună măsură să pună capac evoluției literaturii. Era încurajat un pășunism neaoș și găunos, fără orizont estetic. ( Un universitar de pe vremea aceea, profesor plin și răsfățat al regimului, citea săptămânal, la Revista literară radio, așa-zise poezii care începeau invariabil cu ”Foaie verde”. ) Generațiile ’60 și ’70 păreau ultimele valide literar, într-un peisaj blocat iremediabil de factorii politici. Cenaclul de Luni are meritul de a fi reechilibrat, dinspre zona valorilor autentice, un fenomen literar deturnat către naționalism și mai ales către un aberații patriotarde, ca și către cultul personalității. Să nu uităm că tinerii afirmați la Cenaclul de Luni erau atacați violent și de Săptămâna lui Eugen Barbu. Nicolae Manolescu însuși era ținta unor ieșiri incalificabile ale redactorilor publicației care promova interesele ”agiei”, cum obișnuia să spună Traian T. Coșovei. Sub îndrumarea inteligentă a mentorului lor, poeții care au citit în cenaclu au revigorat neomodernismul și au deschis capitolul postmodernismului românesc. Cenaclul de Luni a salvat literatura generației următoare, oferind niște porți larg deschise către viitor. A fost descătușarea subtilă a unei literaturii sechestrate de partidul unic al unei nomenclaturi analfabete.

P.S. 1. Îmi pare rău că n-am fost martorul afirmării lui Ion Bogdan Lefter, un critic de rasă, pășind cu hotărâre pe propriul drum, chiar dacă umbra lui N. Manolescu stăpânea mai peste toate ideilor tinerilor de atunci.
       2. Se putea să nu fac corecturi fără să repet unele cuvinte, fiindcă n-am avut răbdarea de a reciti întreg contextul? Neglijența cu textele mele este unul dintre lucrurile pe care nu mi le pot ierta.