duminică, 26 aprilie 2015

Surâsul lui Ștefan Iordache

    L-am admirat fără rezerve pe Ștefan Iordache, actorul care a făcut cele mai mari roluri pe scenele românești. M-a îndurerat dispariția lui și am regretat că nu l-am cunoscut personal. Se spune că omul era fabulos. Văd unul dintre filmele sale de tinerețe și sunt uimit de frumusețea fizică a olteanului care a copilărit în Rahova. Îmi dau seama că, de-a lungul vieții, timpul i-a modelat fizionomia în mai multe măști inconfundabile. E greu de recunoscut junele imberb de odinioară, în bătrânul albit și obosit de viață, de acum câțiva ani. Două lucruri i-au rămas însă neschimbate : surâsul/rictusul său plin de farmec - dar și de o tristețe inefabilă - și timbrul vocii pe care o mai aud uneori în somn.
     Marea artă se hrănește cu viața creatorului său. Ștefan Iordache a regretat că n-a avut copii, fiindcă a crezut că nu-i va rămâne timp să se ocupe de ei. Când văd câte un moș care se recăsătorește după ce a împlinit 102 ani - trăise cu amanta sa trei decenii! -, având o droaie de copii și de nepoți, toți zdraveni și sănătoși, mă apucă depresia.

P.S. Nu voi mai scrie decât dacă o voi putea face fără să ofensez pe cineva. Pe blog va fi mai ușor, la ficțiune voi avea dificultăți. Thomas Mann a lăsat o operă magnifică, fără personaje negative. Dar nici nu sunt Mann, nici nu trăiesc într-un mediu asemănător cu cel în care și-a dus zilele romancierul german.

miercuri, 22 aprilie 2015

Nu știu cum să mă exprim...

...fără să-i jignesc pe japonezi.
Am trăit s-o văd și p-asta!
Pe un canal de ținută, un japonez - profesor universitar? - vorbea, foarte serios, despre faptul că topirea calotei glaciare ar fi un fapt benefic pentru omenire. Înțelegeți dumneavoastră? Dacă ar dispărea toată gheața de pe planetă, s-ar deschide noi rute comerciale, civilizația noastră ar înflori, iar posibilele urmări negative ar fi stopate la timp de...înțelepciunea omenească. Să acceptăm ideea asta înseamnă să fim deschiși către nou și către progres. Vă vine să credeți? E ca și cum Băse ar ieși pe sticlă și ne-ar grăi, rânjind, că ar fi bine să murim toți și să rămână, într-o colibă, el și Nuți. Ar urma ca progeniturile lor să umple pământul, iar dezastrele pe care demenții le-ar putea provoca să fie împiedicate de vreun descendent genial. Să nu fii de acord cu viziunea asta ar însemna să nu fii deschis către viitor. Uite că și alte popoare au faliții lor!
Am o mare admirație pentru Japonia și mai ales pentru scriitorii niponi. Cred că omul ăla este o excepție nefericită, într-o națiune minunată.


P. S. La Barcelona joacă ultimii fotbaliști-artiști. În condițiile în care se acceptă pumnii în stomac și gheara în gât pentru a intra în posesia mingii, genii ca Maradona, Ronaldinho și Messi nu vor mai apărea. Probabil că jucătorii menționați sunt cei mai mari din istorie. În orice caz, doar pe ei i-am văzut făcând simple jaloane din adversari în fața cărora oricine își poate scoate pălăria.

luni, 20 aprilie 2015

Dragoste de câine

    Prin București, un câine slab și flămând își caută stăpânul. Am văzut la televizor cum oprește tramvaiele, lătrând și culcându-se pe șine. Apoi, după ce vatmanul frânează, animăluțul fuge la uși, intră și îi cercetează pe călători. Iese cu capul plecat și își continuă agitația, așteptând următorul tramvai. Câțiva se oferă să-l ia acasă, însă el refuză cu tristețe. Câte un deștept îi oferă o firimitură de pâine.
Este un alt Hachikō , câinele japonez care și-a așteptat stăpânul, în gară, nouă ani după ce acesta decedase. Hachikō era un câine de rasă și a devenit un simbol al loialității, un mit național japonez. Patrupedul la care mă refer este negru și nu-mi dau seama dacă nu e maidanez. În orice caz, nimeni nu m-a emoționat mai mult, în viața mea, decât această ființă nefericită. Sper din tot sufletul să-și găsească prietenul și, de asemenea, acela să nu fie un ticălos care l-a abandonat.
   În acest timp, oamenii...
   Dar mai este ceva de spus? De scris?
   Nimic. Și nu știu nici dacă are vreun sens să trăiești când nu poți alina suferința celor mai mici și mai necăjiți decât tine.

P. S. Un motănel - tot negru! - a fost salvat de un medic veterinar și de atunci a devenit un fel de terapeut al cabinetului. Ține, cu lăbuțele-i mici, imitând gestul îmbrățișării,  pisicile și câinii care au suportat operații grele și le este mereu alături, dormind lângă ei.
  

duminică, 5 aprilie 2015

Cât de multe știa Tolstoi despre femei

* Dacă vreți să cunoașteți femeile, citiți-l pe Lev Tolstoi. El a exprimat cele mai profunde adevăruri în legătură cu sexul slab. Și rusul știa ce scrie, fiindcă a avut o experiență de viață copleșitoare. Mă gândesc însă cum va evolua psihologia femeii când musulmanii vor deveni majoritari pe planetă. Se estimează că fenomenul se va petrece peste un secol.
* Un critic literar amintește, pe Facebook, că astăzi este ziua de naștere a lui Fănuș Neagu. Un povestitor mare, fără îndoială, un talent miraculos și un stilist pe măsură. Și mie, ca și exegetului amintit, mi-au plăcut povestirile brăileanului, Îngerul a strigat și Frumoșii nebuni ai marilor orașe. E de neînțeles disprețul cu care prozatorul este privit de cei mai mulți reprezentanți ai generațiilor care s-au succedat după 1980. Scriitorii români nu-și iartă niciodată confrații pentru talentul lor.
* Inexplicabil mi se pare și faptul că două echipe atât de mari, cum sunt Real Madrid și Barcelona, joacă într-un campionat în care nu sunt decât echipe sub nivelul Viitorului lui Hagi.
* Și fiindcă veni vorba : uite că machedonul s-a ales cu o statuie. Omul e rege, e legendă, e tot ce vrei. Și asta chiar fără să poată lega două vorbe într-o propoziție. Țoiu, Bănulescu, Fănuș, Breban, Ioan Alexandru, Ion Mureșan etc încă nu sunt demni de așa ceva. Cineva s-a supărat pe mine când mi-am permis o glumă nevinovată în legătură cu statuia hiperbolică a lui Liviu Vasilică din Alexandria, știind că Noica n-are așa ceva în cunoscuta capitală de județ.

P.S. Trebuie să mărturisesc că detest statuile. Încă din copilărie, când vedeam prima dată capitala, mi se părea că pe socluri sunt cadavre deshumate și expuse intemperiilor. Mă înspăimântau și mă îngrețoșau. Poate că Malraux a avut aceeași senzație, fiindcă atunci când a ajuns în fruntea Ministerului Culturii din Franța - numit de Charles de Gaulle! -, a ordonat ca toate statuile din Paris să fie vopsite în alb! După model grecesc?