Curiozități de pe net

Fredric Brown a scris cea mai scurta poveste de groaza din cate au fost scrise:

              “Ultimul om de pe Pamant statea in camera. Cineva a batut in usa.”

                                             

* * *

Scriitorul American O. Henry a castigat concursul pentru cea mai scurta povestire care sa aiba introducere, cuprins si incheiere:

              “Soferul si-a aprins tigara si s-a aplecat asupra rezervorului de combustibil, ca sa vada cata benzina a mai ramas. Decedatul avea 23 de ani”.

* * *

  Alan E. Mayer “Ghinion” :

              ”M-am trezit din cauza unei dureri cumplite in intreg corpul. Am deschis ochii si am vazut o sora medicala care statea alaturi de patul meu.

  - Domnule Fujima – a spus ea – aveti noroc, ati supravietuit bombardamentului din Hiroshima de acum doua zile. Acum sunteti in spital, in afara oricarui pericol.

  Foarte slabit, am intrebat:

  - Unde sunt?

  - In Nagasaki, a raspuns ea.”

* * *

  Jane Orvis “Fereastra”:

              ”De cand Rita a fost omorata, Carter statea la fereastra. Fara televizor, fara carti, fara corespondenta. Viata lui era ceea ce se vedea printre jaluzele. Nu-i pasa cine ii aduce mancarea, cine-i plateste facturile, el nu parasea camera. Viata lui este compusa din alergatori, schimbarea anotimpurilor, automobilele care trec, fantoma Ritei.

  Carter nu intelege ca in camerele captusite cu pasla nu sunt ferestre.”

* * *

  Si englezii au organizat un concurs pentru cea mai scurta povestire. Dar in conditiile concursului era stipulat ca trebuie sa fie amintite regina, Dumnezeu, sexul si secretul. Primul loc a fost obtinut de autorul urmatoarei povestiri:

              “O Doamne! A exclamat regina. Sunt insarcinata si nu stiu cu cine!”

* * *

  Larissa Kirkland “Propunerea”:

            ”O noapte instelata este cel mai potrivit timp. Cina la lumina lumanarilor. Un restaurant italian confortabil. O rochie neagra mini. Un par splendid, ochi stralucitori, zambet cristalin. Impreuna de doi ani. O perioada minunata! Dragoste adevarata. Sampanie! Ii cer mana si inima. Oamenii privesc? Lasa-i sa se uite! Un inel cu diamant superb. Obrajii rosii, zambet fermecator.

  Cum adica “Nu”?!

* * *

  Un exemplu perfect, in care se demonstreaza cat de laconici, erau spartanii este scrisoarea lui Filip al II-lea al Macedoniei, care a cucerit multe orase grecesti:

  “Va sfatuiesc sa va predati imediat, deoarece daca armata mea va intra pe pamanturile voastre, va voi distruge gradinile, ii voi transforma pe oameni in sclavi si voi distruge orasul”.

  La care raspunsul primit din partea spartanilor a fost:

 “Daca”.

* * *

  Robert Tompkins “In cautarea adevarului” :

              ”In sfarsit, in acest satuc uitat de lume cautarea lui a luat sfarsit. Intr-o casuta aproape prabusita in fata focului statea “Adevarul”.

  El nu a vazut o femeie mai batrana si mai urata in viata sa.

  - Sunteti Adevarul?

  Batrana a dat din cap in semn ca da.

  - Spuneti-mi ce trebuie sa transmit lumii? Ce veste sa le dau?

  Batranica a scuipat in foc si a raspuns:

  - Spune-le ca sunt tanara si frumoasa!”

* * *

  Victor Hugo a trimis manuscrisul romanului “Mizerabilii” editorului sau cu o scrisoare care cuprindea doar «?». Raspunsul a fost la fel de laconic: «!»

(cea mai scurta conversatie inregistrata vreodata prin intermediul scrisorilor)

P.S. Vă cer scuze că n-am avut răbdarea de a lua fiecare cuvânt și de a-i pune diacritice. Mi-ar fi luat mai mult timp decât scrierea unui articol.

       Pentru a-l liniști pe un prieten din București, îl anunț că n-am făcut nicio lansare ultimei mele cărți, Supraveghetorul și alte povestiri.

Viclenie țărănească și haz intelectual

* Pe aici sunt câțiva țărani cărora le-aș săruta mâna de câte ori îi întâlnesc. Pe urmă sunt și mai mulți care își văd de treaba lor, serioși, gospodari, plini de bună-cuviință. Copiii le moștenesc însușirile, chiar dacă nu se omoară cu învățătura. Cert e că în localitate avem și o pătură foarte subțire de intelectuali, formată din tinerii care n-au ajuns încă la 50 de ani. Ei sunt inteligenți, instruiți, independenți în gândire și rareori sunt atinși de invidie sau de oportunism, boala națională care a facilitat corupția și ne-a falimentat. Mă mândresc cu ei, fiindcă sunt foștii mei elevi și actualii cititori din zonă.
Totuși, viclenia țărănească se manifestă și la oamenii pe care ai impresia că te poți baza. În urmă cu 30 de ani mergeam cu căruța unui tovarăș de atunci, ducând o sobă pe motorină din vechea la actuala locuință. Ca să scurtăm drumul, am trecut albia râului Dâmbovnic și mergeam agale pe un plan, printre locuri cultivate, semănături și plantații. Pălăvrăgeam amândoi în pasul domol al cailor. În dreptul unei parcele acoperite cu un trifoi viguros, țăranul a oprit caii, a scos de sub o pătură o coasă, a tăiat vreo treizeci de metri pătrați de nutreț fraged, l-a strâns repede și l-a ascuns în căruță, împreună cu coasa, sub pătură. Am pornit din nou și ne-am continuat flecăreala. Peste câteva sute de metri ne-am întâlnit cu un alt localnic care se deplasa pe picioarele sale. Era cam de aceeași vârstă cu însoțitorul meu. Acesta a oprit căruța și i-a zis celuilalt pe un ton panicat :
- Bine, că te văzui, X! Că dacă n-aveam norocul să te văz acu', veneam diseară la tine și-ți spuneam!
- Ce să-mi spui, bă? s-a speriat celălalt.
- Trecui prin dreptul trifoiului tău și văzui că-ți cosise unu', nenorocitu' dracu', cam treizeci dă metri pătrați, chiar la capu' tarlalei! Du-te și vezi care e treaba!
- Bă, bine, că-mi spusăși, a răspuns păgubitul alarmat. Îți mulțumesc!
Și a luat-o la fugă spre trifoiștea sa.
* Tenisul pe zgură e unul dintre cele mai chinuitoare sporturi. Trag băieții ca la galere. Într-un joc colectiv, mai respiri, mai fac alții treaba în locul tău sau fac erori care îngroapă toată echipa. Aici toată răspunderea e pe umerii unui singur om. Însă și acest sport a devenit un fel de ping-pong pe un spațiu mai mare. E păcat că frumoasele confruntări între însușirile reale ale jucătorilor a devenit o întrecere între eficiența pilulelor înghițite și între echipamentele foarte performante. Pe vremuri, Stratan îmi mărturisea că a jucat tenis într-un echipament Borg. ”Bătrâne, tenișii ăia te propulsau în orice direcție voiai, nu altceva!”, mi-a zis poetul. În condițiile astea, tenisul de câmp e un sport dependent de forță, spectaculos ca un meci de box și neinteresant pentru mine.  Mă gândesc la vremea lui Rod Laver. Știați că australianul Laver era un model de comportament pentru tenismeni și el i-a învățat pe toți să le permită adversarilor să treacă înaintea lor, la intrare sau la schimbarea terenului și să-i lase pe învinși să de mâna primii cu arbitrii?
*  Pentru a proteja sensibilitatea unor cunoscuți, am omis intenționat, din textul meu pentru Cenaclul de Luni - 40, o întâmplare care îl are protagonist pe un amic, poet foarte cunoscut. Deși nu i-ar leza cu nimic demnitatea, probabil că mi-ar da un semn că e supărat pe mine, scoțându-mă din lista sa de prieteni, de pe Facebook. Și așa s-au supărat unii pe mine, fiindcă am spus, cu infinite precauții, niște adevăruri. ( Fără legătură cu volumul la care mă refer acum, nu-mi explic de ce un cunoscut critic literar m-a șters de pe contul său de Facebook. Am crezut că nu-l interesează ce pun pe wall și am comis și eu o eroare.)
Ne aflam în Sala Grigore Preoteasa, la o ședință a Cenaclului de Luni. Urma să citească X. Se făcuse târziu și se strânseseră doar câțiva amatori de poezie.
- Eu zic să citești poeziile, i-a zis șeful cenaclului poetului programat la lectură. Că se vor strânge și băieții.
X a citit cu răbdare tot teancul de poeme. Între timp, sala s-a umplut și nu se putea discuta, pentru că cei mai mulți nu auziseră versurile. Cum pe atunci nu existau copiatoare ( mașinile de scris erau înregistrate la poliție!), poetul a fost rugat să mai citească o dată. Se presupunea că Manolescu nu va mai veni. Am ascultat a doua oară textele, excelente, de altminteri. Pe când toți se foiau, pregătindu-se să analizeze prestația lui X, și-a făcut apariția și Nicolae Manolescu însoțit, ca de obicei, de o femeie foarte frumoasă. El era stăpânul acolo.
- Te rog eu, l-a implorat Stratan pe X, citește și pentru domnul Manolescu!
X s-a conformat și a citit și pentru domnul Manolescu.
Moderatorul ședințelor a propus apoi să se treacă la discuții. Fiindcă ortacii se cam codeau, Stratan a întrebat :
- Nu  are nimeni curaj? Tu ce zici, Y?
- Eu zic să mai citească X o dată, a răspuns cel interpelat și toată sala a început să râdă.
X a fost elogiat pentru poemele sale, în analizele care au urmat.

Legende și gogoși

Oamenii care creează legende au un suflet generos, predispus la admirație.
Cei care mănâncă borș, roși de resentimente, sunt niște căcăcioși care umblă cu șoalda. De aceea în jurul nostru nu apar legendele.
Cândva am făcut liceu într-un orășel. Acum oamenii cu funcții importante de acolo știu strada pe care am viețuit ani în șir. L-am auzit pe un fost primar spunându-i cuiva la telefon : ”Stau pe strada pe care a locuit Tomșa ăla.” Fusese tejgheaua unei foste prăvălii. Trecând des prin zonă, am văzut că locuința a fost demolată și a fost construită o vilă, însă camera mea a rămas intactă, lângă gard. Era o vizuină de doi pe doi metri, în care încăpeau un pat, o masă, un godin și o găleată cu apă. Șoarecii jucau tontoroiul pe sub pat, iar ușa dădea direct afară, nu se închidea bine, iar dimineața, când mă trezeam cu oasele înțepenite de ger, trebuia să sparg cu pumnul gheața din găleată să mă pot spăla pe ochi. Nu prea aveam ce să mănânc și de marți-miercuri, când terminam mâncarea luată de acasă, mă hrăneam cu un ou crud pe zi. Asta m-a și dus la prima depresie majoră din viața mea, în 1976. Așa am dat admiterea la Litere, așa am făcut armata și primul an de facultate. Gazdele erau doi sectanți în vârstă, care însă mai trăgeau și minciuni, în ciuda credinței lor de neclintit în Dumnezeu. Înainte de război avuseseră prăvălie și cârciumă. De la ei am citit Biblia și am aflat lucruri interesante. Țin minte că moșul avea un ceas care o lua mereu înainte și venea pentru a-mi bate energic în ușă, să plec la liceu, cu trei ore înainte de ora potrivită. Suferise douăsprezece operații - de la degete până la ochi! - și umbla înfofolit. Purta nu știu câte perechi de ciorapi de lână care-i acopereau și coapsele, două perechi de izmene, două de pantaloni, nu mai știu câte cămăși de piele, cămăși obișnuite, pulovere, o haină și, peste toate, o dulamă pe care n-o lepăda nici vara. Pe cap avea două tichii groase, peste care care își înfunda, până la urechi, o căciulă călduroasă. Își astupa nasul și urechile cu vată și era surd bocnă. Cum era înalt, părea un munte de om. Nu primea și nu făcea vizite. Nici eu nu vizitam pe nimeni, fiindcă eram străin și citeam tot timpul. Curtea era plină cu peri uriași, dar, cuminte cum eram, nu puneam mâna pe un fruct. Alături aveau o magazie în care își țineau lemnele și un butoi cu vin. Mai degrabă aș fi murit congelat decât să iau un băț din sărăcuța lor gospodărie. Mai târziu, bieții bătrânii mi-au mărturisit că au închiriat camera și altor elevi care le mâncau toate perele și le beau vinul din butoi. În fața noastră locuia un ceasornicar care avea două fete ciocolatii. Una, Mirela,  era de grădiniță. Cealaltă, Eva, cu picioare lungi, cu fustița foarte scurtă și cu un trup superb, era la gimnaziu, dădea ture repetate cu bicicleta prin cartier, pe sub nasurile pofticioase ale băieților. Peste vreo câțiva ani am tras la bătrâni și am petrecut o noapte în vechea mea chițumie, spre bucuria lor. Peste o vreme am trecut din nou pe la ei și i-am salutat. S-au bucurat din nou. După doi ani am vrut să văd ce mai fac și, spre uluiala mea, nu m-au recunoscut. ”Gigel? Nu știm, nu vă cunoaștem. N-am avut pe nimeni în gazdă cu numele ăsta.”)  În fine, oprind mașina să cumpăr niște piese auto ( vânzătoarea era Mirela, acum cu părul albit și trecută de prima tinerețe), am întrebat de fostele mele gazde. ”Ehe, au murit demult.”, mi-a răspuns femeia. ”Iar casa a revenit vecinilor din spate, care i-au îngrijit în ultimii ani de viață”. Știam că pocăiții mei nu aveau copii sau rude apropiate. De la moartea celor doi oameni au trecut peste 30 de ani și nu am cunoscut personal pe nimeni de pe strada aceea.
Azi m-a oprit o cunoștință și mi-a spus că soția sa e vânzătoare într-o dugheană, pe acolo. Amicul meu, cu gura încleiată de vodcă, mi-a povestit că în prăvălia cu pricina au intrat și... gazdele mele de odinioară. I-au povestit că la ei a locuit scriitorul Tomșa, că eram friguros, că aveam pretenția să mi se facă focul într-un anumit fel, fiindcă eu nu mă osteneam să aprind nici măcar un băț de chibrit etc. În realitate, tatăl meu îmi aducea, o dată pe săptămână, o traistă cu deșeuri din fabrica în care lucra și abia dezghețam aerul cu două-trei surcele care ardeau în godin. Pe gerul cel mai crunt, plecam către liceu nemâncat, cu capul descoperit și îmbrăcat într-o cămașă și în uniforma de elev. (Palton și căciulă mi-au cumpărat ai mei abia în facultate. Am purtat paltonul mulți ani, dar căciula am uitat-o în amfiteatrul Odobescu, după un curs al profesorului Pavel Ruxăndoiu, așa că am făcut iernile următoare tot cu capul gol. Și acest lucru mi-a adus necazuri mari, care m-au împiedicat să scriu un sfert de veac.) Vedeți cât eram de friguros? Și e bine că n-am intrat în vorbă cu Eva sau cu Mirela, că aflam acum cine știe ce despre mine.
De azi voi privi cu cea mai mare neîncredere relatările despre viața unor scriitori, făcute de oameni care nu i-au cunoscut sau care miros, pur și simplu, a proști. Suntem înconjurați de cetățeni care sunt așa cum sunt. Așa i-a lăsat Dumnezeu. Dar sunt mitomani de profesie care...nu știu nici să mintă.

P.S. Orașul în care am făcut liceul, aflat în județul Giurgiu, este printre locurile dragi sufletului meu, alături de parcul Cișmigiu, amfiteatrul Odobescu, holul și biblioteca Facultății de Litere, librăriile de odinioară, din jurul Universității din București, râul Jirnov și o poiană cu flori de lavandă din Gratia. Poiana a dispărut, râul a cam secat și a fost mutilat de intervenții inexplicabile ale oamenilor, iar cele mai multe librării s-au volatilizat. Încotro să o iau? Voi sfârși chiar acolo unde am fost licean, localitatea cu cel mai sonor cer din România. Când era furtună și tuna, se unduia asfaltul pe străzi.

Cine l-ar fi putut interpreta pe Dumnezeu?

* Am văzut vreo două filme în care Dumnezeu apare în carne și oase. Cine L-ar fi putut interpreta pe El? Paul Newman, De Niro, Anthony Quinn? Ar fi mers așa și așa. Dar regizorii au fost inspirați și l-au distribuit de fiecare dată pe Morgan Freeman. Este desăvârșit. Surâs cald, șugubăț. Umor blând, generos. N-am văzut în ochii nimănui atâta toleranță firesc exprimată, atâta compasiune încurajatoare, atâta inocență bărbătească, izvorâtă dintr-o mare iubire față de oameni.
*Emmanuel Macron a câștigat alegerile prezidențiale din Franța, centrul lumii nu numai al lumii artistice, ci și al gândirii eliberate de orice prejudecăți. Mi se pare un politician de anvergură nu un căcăcar român care își votează singur privilegii. Pentru Franța va fi mai bine. Dar pentru Europa? Vive la France!

* Aprecierea unui autor în vârstă de către criticii/scriitorii/cititorii tineri este esențială, fiindcă cei din urmă reprezintă viitorul. Ei sunt oamenii momentului într-o literatură și decid destinul celor mai multor opere.

Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

Raiul

    Era cea mai frumoasă casă de pe vremea aceea, cu acoperișul plat și cu scări înalte, la intrare. Proprietarul, nașul meu, Ion Crăciun, reușise să o ridice în câmp, unde pământul era mai fertil. Era un adevărat conac. În stânga porții se afla un copac ornamental. În dreapta, un dud pitic, negru, avea mai multe fructe decât frunze. Dudele nu se terminau toată vara. După ce intrai, puteai vedea, în stânga, o grădină cu flori. Puțin mai înainte, pe dreapta, către răsărit, era o prisacă situată vizavi de intrarea cu trepte impunătoare, despre care am pomenit. Mai departe, în linie cu casa, urmau magaziile de lemne, de fân și de cereale. Apoi simțeai mirosul grajdului de vite. Un gard de plasă groasă delimita această zonă de livada care urma. Am văzut acolo meri, cireși, peri și pruni ridicați până la cer. Proprietarul nu-i trata decât cu var, iar producția de fructe era impresionantă. Nu existau boli, acarieni sau omizi. Îl auzeam pe câte un bărbat spunându-i soției : ”Femeie, acolo e raiul pe pământ!” Livada avea o potecă pe mijloc care ajungea la un alt gard. Dincolo de portiță era o vie întinsă, bine îngrijită. Erau soiuri diferite, dar bine alese, care dădeau un vin auriu-roșcat, mult apreciat de cei care aveau privilegiul de a-l gusta. Stăpânul făcea și a doua mână, cu apă și zahăr, băutură folosită pentru muncitorii de pe proprietate. Iarăși auzeam pe câte unul : ”Băi, are ăsta un vin galben și gros ca uleiul!”
Am petrecut acolo mai multe veri. Mâncam miere și stăteam toată ziua cocoțat în dudul de la poartă. Noaptea dormeam într-o cameră separată. După ce se stingea lumina, trăiam clipe de groază. Vedeam aievea cum umbre de coșmar plutesc pe sub tavan, se apleacă asupra mea, se mișcă încoace și încolo. Paralizat de spaimă, nu mai aveam putere nici să strig după ajutor. Cu toate acestea adormeam. A doua zi, paradisul de afară mă făcea să uit de ororile nopții.
Aflu cu întârziere că ultimul locuitor al conacului a murit, iar proprietatea e în paragină. Și mă gândesc din nou la sadismul și la viclenia timpului.

P.S. Iată câteva dintre infracțiunile care s-au comis în legătură cu manuscrisele și cu cărțile mele : furt, încălcarea legii drepturilor de autor, abuz de încredere (Art. 238), prejudiciu de imagine, calomnie. Și mai sunt altele, dar, creștin fiind, pun punct aici acestei probleme și sper, spre binele tuturor, să o fac definitiv. Fiecare să-și vadă de treaba lui.