marți, 23 decembrie 2008

E timpul liniştii şi al iertării

Suntem în aşteptarea zăpezilor. E timpul liniştii şi al iertării. Din anul care a trecut să păstrăm numai ce a fost frumos. Să aruncăm la coşul de gunoi resentimentele, supărările şi tristeţea. Să le urăm, aşadar, sărbători fericite, deopotrivă prietenilor şi celor care, din diferite motive, nu ne iubesc. Să-i iertăm pe cei care au greşit faţă de noi şi să le cerem scuze celor pe care i-am supărat. Să-l iubim pe aproapele nostru la fel de mult ca pe noi înşine...

miercuri, 17 decembrie 2008

Unde sunt zăpezile de altădată ?

Vă mai amintiţi de versurile lui F. Villon ? Într-adevăr astăzi ninge mai puţin decât odinioară. În zonele electrificate, bunicii nostri au văzut, în secolul trecut, ultimele turturele şi ultimile păduri de goruni şi de ulmi... În locul păsărilor amintite au apărut guguştucii ( veniţi din nordul Italiei), iar plopii au luat locul celorlalţi arbori. Colegii mei care au în jur de 60 de ani povestesc că, în vremea copilăriei lor, nămeţii se înălţau până în vârfurile copacilor şi depăşeau acoperişurile caselor... Se dădeau cu săniile pe derdeluşuri făcute pe trunchiurile celor mai înalţi salcâmi... N-am apucat acele timpuri fericite. Totuşi, când eram copil, începea totdeauna să ningă la începutul lui noiembrie, iar zăpada se topea negreşit în primele zile ale lui martie. Zăpada atingea 1-2 metri şi se ridica de o parte şi de alta a pârtiei, ca două ziduri albe, compacte. Unde sunt şi zăpezile, şi liniştea, şi fluturii, şi libelulele, şi omenia, şi bunătatea oamenilor, şi bunul-simţ, şi credinţa, şi frumuseţea naturii de odinioară ?

P.S. N-am îmbătrânit şi nu sunt anacronic : iubesc numai ce este frumos şi înălţător uman...

Statuile au ceva înfiorător

De când mă ştiu am avut o teamă ciudată de câte ori am privit o statuie. Statuile din marile oraşe au, în aspectul lor întunecat, ceva înfiorător, terifiant. Copil fiind, mă plimbam cu tatăl meu prin Bucureşti şi aruncam priviri îngrozite monumentelor semeţe şi negre pe lângă care treceam. Se ştie că majoritatea statuilor sunt turnate în bronz. Metalul oxidează şi operele de artă capătă o înfăţişare funerară. Îmi părea că pe socluri sunt morţi împăiaţi, înnegriţi de ploi şi de vânturi. Altceva este cu statuile greceşti şi romane care au fost dăltuite în marmură. Sunt albe, frumoase, pierzându-şi în eter corporalitatea grosolană specifică sculpturilor realizate în metal. Se pare că grecii şi romanii le vopseau în culori aprinse, le machiau şi le împodobeau. Lucrul mi se pare acum de prost-gust. Noroc că până la noi a ajuns doar albul imaculat al pietrei... Au rămas îngrozitoarele statui moderne, parcă frecate cu funingine, lipsite şi ele de cel mai elementar bun-gust. ( Total diferită este cealaltă artă plastică, pictura...) Când generalul Charles de Gaulle a ajuns Preşedinte al Franţei, l-a numit ca ministru al culturii pe marele scriitor Andre Malraux. ( Miniştrii noştri sunt mâncători de... ceaţă şi textieri de muzică uşoară... ) Ştiţi care a fost prima acţiune a lui Malraux, în calitate de ministru ? A vopsit toate statuile din Paris în alb...

luni, 15 decembrie 2008

Demisia lui Stolojan

Mi-e silă de ceea ce se întâmplă în politica românească ! Până la urmă, nu mă deranjează că stânga şi dreapta şi-au dat mâna pentru a începe o guvernare "istorică". La urma urmei, politica este făcută din compromisuri. Întrebarea e dacă avem de-a face cu o stângă adevărată şi cu o dreaptă în care poţi avea încredere. Ceea ce mă deranjează însă foarte mult este că un om onest, un profesionist desăvârşit, un tehnocrat, un ins de mare caracter nu are loc printre politrucii care îşi negociază şi amantele... Politicianul român şi, pe urmele lui, "analistul politic" nu ştiu ce e aceea o demisie. La noi nimeni nu-şi dă demisia, chiar dacă este suspect de crimă sau a delapidat milioane de euro. Trebuie să fii nebun sau bolnav ca să-ţi dai demisia în România ! În străinătate, acest lucru este ceva firesc, normal, în cazul în care asupra demnitarului respectiv planează o suspiciune. Omul demisionează şi îşi vede de treburile sale. Dacă însă un politruc de la noi demisionează, cu ce treburi să se ocupe el ? Are vreo treabă, în afară de aceea de a minţi cu neruşinare şi de a fura ? Nu. Şi atunci ţine tare de scaun, de parcă l-ar fi născut maică-sa cu funcţie cu tot. Aud în jur reacţii puerile. Stolojan are nervii slabi, nu te poţi bizui pe el, etc. Cel mai enervant a fost Adrian Năstase care s-a manifestat ca o ţaţă. "Stolojan, a spus el, e un om bolnav." Păi, da. În România de azi, dacă nu eşti hoţ, mârlan, mitocan, mincinos, nesimţit, lipsit de caracter şi incompetent, eşti bolnav ! Să fii sănătos înseamnă să ai toate "calităţile" de mai sus ! Şi unii le au cu asupră de măsură ! Un lucru e cert : dacă Stolojan s-a retras din mocirla politicii e un semn rău. Nu ne aşteaptă ani de fericire...

P.S. S-ar părea că este imposibilă colaborarea cu unii politicieni de azi... Mania unora de a trăi numai în conflicte ne va costa pe toţi. Dar noi i-am ales, nu ?

duminică, 14 decembrie 2008

Despre democraţie

Din păcate, s-a dovedit că şi democraţia este o dictatură... Ghiciţi a cui ?

Sentimentul de vinovăţie

Este stupefiant să vezi că nimeni nu are sentimentul vinovăţiei, atunci când face o greşeală. Am fost uimit când am constatat că Victor Petrini, personajul lui Marin Preda din "Cel mai iubit dintre pământeni", ucide doi oameni ( gardianul torţionar şi soţul lui Suzy Culala) şi nu se simte deloc culpabil. Este senin, împăcat... Observ însă că nimeni nu-şi asumă greşelile pe care le face. Un profesor face sex, în biroul său, cu o studentă aproape minoră.
- Ea e vinovată, sare el în sus când este surprins în acţiune.
-Ba el el e vinovat, sare fata. M-a şantajat, nemernicul...
Din înregistrări se vede că tânăra dansa, în haine sexy, ca să-l excite pe iresponsabil...Povestesc întâmplarea unui bărbat.
- El nu e vinovat, spune repede omul.
O doamna are o părere opusă.
- El, nenorocitul, e bandit... L-aş castra, nu altceva.
Văd cum un bărbat, cap de familie, este înregistrat în timp ce se întâlneşte cu fata celui mai bun prieten al său, prietena fiicei sale...
- Ea e vinovată, spune soţia nenorocitului. De ce s-a pus cu picioarele...?
- Ba el e vinovat, strigă părinţii fetei.
Nimeni nu se uită în oglindă, nimeni nu recunoaşte nimic, nimeni nu spune :
- Aveţi dreptate, vă rog să mă iertaţi, sunt şi eu vinovat şi trebuie să suport consecinţele. Nu se va mai întampla...
Se arată unii pe alţii cu degetul, ca nişte procurori imaculaţi din punct de vedere moral... Mai înţelegeţi ceva ? Suntem un popor de iresponsabili. Dacă nu ne asumăm greşelile, pentru a le rezolva şi a trece peste ele, nu ne vom însănătoşi din punct de vedere psihic. Tradiţia şi ritualul ţapului ispăşitor nu mai sunt de actualitate.

O întâmplare cu MARIN PREDA

Prin 1980, Marinică, nepotul scriitorului Marin Preda, mi-a reprodus o confesiune a marelui romancier. Se ştie că nimeni nu este profet în satul lui şi nici Preda nu a făcut excepţie. Erau câţiva "fii ai satului", asociaţi cu venetici, care aveau impresia că prozatorul "a râs" de ei, în scrierile lui. Printre ei, "bătrânul învăţător", un muntean care fusese repartizat, ca dascăl, la şcoala din localitate. Foarte energic, învăţătorul înjura la greu, spre uluiala şi admiraţia copiilor. Se răzbătuse şi făcuse avere, în ciuda multora. Principalele sale metode pedagogice erau urletul, ciomagul, palma şi pumnul... Un asemenea urangutan didactic nu putea scăpa ironiei lui Preda. De multe ori însă, învăţătorul şi ceilalţi duşmani ai marelui romancier se supărau degeaba. Preda păţea ceea ce mi se întâmplă şi mie, cu precizarea că el nu era pârât, în mod nejustificat, la primar şi la alte oficialităţi... Şi el le folosea şi numele sătenilor, pe când "admiratorii" mei se recunosc în personaje care nu au nicio legătură cu ei... Lucrurile au involuat mult, din acest punct de vedere. Învăţătorul se numea Florea Gheorghe, exact ca personajul lui Preda din povestirea "Calul". M-aţi văzut voi, mă, pe mine că am jupuit vreodată vreun cal ? Ai ? M-aţi văzut ? îi întreba el pe silişteni. Ai, mă, nea Floreo, îi zicea câte un sătean care, ca şi azi, înţelegea mai multe decât învăţătorul, ai, mă, nea Floreo, că nu s-o fi referit la dumneata... A luat şi el doar numele... În treacăt fie spus, "bătrânul învăţător" a murit anul trecut, la vârsta de 100 de ani. S-ar părea că ironiile lui Preda i-au prins bine... De câte ori se ducea în sat, Preda era evitat de mulţi, care se prefăceau că nu-l văd. Aşa sunt proştii : ei intră în competiţie cu oricine, inclusiv cu scriitorii şi cu oamenii de ştiinţă...
"Mă dusesem în sat, să văd ce-mi mai fac neamurile, povestea Preda. Era dimineaţă, stăteam pe prispă de vorbă cu soră-mea Ilinca şi l-am văzut pe primar că intră pe poartă. Am dat să fug, să mă ascund, dar nu mai era timp...
- Marine, vin la tine cu o mare rugăminte, te rog să nu mă refuzi, a zis musafirul nepoftit.
Se putea ? Ştiam eu că venise să-mi ceară, nu să-mi dea ceva.
- Ce vrei ? l-am intrebat.
- Tu eşti un mare scriitor, reprezentativ, nu-i aşa, pentru acest popor...
- Lasă gargara şi zi-mi ce vrei !
- N-ai putea, zice el, să vii, în calitate de mare scriitor şi, mai ales, de fiu al satului, la Căminul Cultural şi să le vorbeşti elevilor ?
- Cui să vorbesc ? m-am speriat eu.
- Copiilor de la şcoală...
- Aoleu, m-am speriat eu, nu ştii că eu sunt emotiv, nu pot să ţin discursuri, să dau din gură, în limba voastră de lemn, ca activiştii de partid sau ca învăţătorii ?
- Lasă, bă, că spui şi tu acolo două cuvinte, te vede lumea şi gata...
- Şi ce să spun eu copiilor ? Când am ceva de spus, scriu, nu sunt o fire orală... Şi, în definitiv, nu scriu pentru copii...
- Ai, bă, termină. Nu l-ai creat tu pe Niculae Moromete ? Hai mai repede, că ne aşteaptă copiii...
Şi tura-vura, m-a zăpăcit şi m-a luat mai mult târâş la Căminul Cultural. Acolo era strâns tot satul. Inima a început să-mi bată cu putere şi nu mai eram bun de nimic. Am luat loc la o masă, în faţă, iar copiii erau numai ochi şi urechi.
- Măi, copii, nu am prea multe lucruri să vă spun, am început eu timid.
În clipa aceea uşa s-a deschis cu un scârţăit puternic şi o babă şi-a croit drum către primul rând al publicului.
- Fof, fonf, fonf...
- Măi, copii, am început eu iar, nu am prea multe să vă spun...
Scâââârţ, a făcut uşa din nou şi o altă babă a năvălit către rândul întâi.
- Fonf, fonf, fonf...
- Măi, copii, am reluat eu ceva mai nervos...
Scââârţ ! s-a deschis uşa. Altă babă.
- Fonf, fonf, fonf...
Şi tot aşa, preţ de o vreo opt babe...
- Măi, copii, am zis eu disperat...
Şi în momentul acela a băgat capul pe uşă şi cumnatul meu.
- Tu ce aia a mă-tii vrei, mă ? l-am luat eu la înjurături. Şi cu babele astea ce e aici ?
- Nu suntem babe, Marine, a clămpănit una dintre ele, suntem colegele tale de şcoală..."

vineri, 12 decembrie 2008

Parlamentari de România

Aţi văzut mutrele "noilor" parlamentari ? V-aţi dat seama că nu sunt noi deloc, dacă lăsăm la o parte cele câteva excepţii ? Sunt aceeaşi care ne-au mâncat sufletul patru ani ! E drept că am scăpat ( oare chiar am scăpat ? ) de premierul repetent Călin Popescu Tăriceanu, de finanţistul de doi lei Varujan Vosganian care era, în definitiv, poet (un poet rar, fără talent literar, dar cu tupeu de gardian !) şi nu ştia să facă o simplă adunare, şi de alte figuri sinistre... Să n-aveţi însă nicio grijă, alţi oportunişti pândesc din umbră... Ei spun acum că negociază. În realitate, se bat pe avuţia, împuţinată azi până la inexistenţă, a ţării, ca o haită de câini pe un leş în descompunere... Sunt creaturi care nu cred în iubire, prietenie sau solidaritate şi nu se gândesc decât la propriul buzunar. Parlamentarii i-au fraierit pe amărâţi prin modalităţi de acum cunoscute. Singurii care s-au ales cu câştiguri grase sunt agenţii lor electorali ( de obicei, oameni iubitori de arginţi care nu au funcţii administrative). Vai de minţile şi vieţile celor care trăiesc în infernul moral din România de azi ! Singurul lucru bun este că Băsescu l-a numit pe Stolojan prim-ministru. Am avut totdeauna încredere în Stolojan pentru că este un profesionist desăvârşit, un om cu orizont economic şi politic, de o moralitate evidentă, un ins care ştie ce face. Cam cu trei clase peste, să zicem, Mugur Isărescu. Când a încercat nişte lucruri cu adevărat capitaliste, în primul său mandat, "preşedintele-jucător" de atunci, Ion Iliescu, s-a grăbit să-l înlăture din fruntea guvernului. Iliescu juca tot pe patefoanele Congreselor Partidului Unic. Nenorocirea noastră este că avem prea mulţi "jucători", prea multă muzică şi rahat de mâncat pentru ei şi prea puţini muncitori şi gânditori... Să reţinem că Petre Roman l-a adus pe Stolojan în politică, atunci când a făcut celebrul guvern de tehnocraţi. De altminteri, e necesar să consemnăm, pentru istorie, că PETRE ROMAN A FOST SINGURUL PRIM-MINISTRU CARE A PROMOVAT NUMAI OAMENI DE VALOARE, EVITÂND POLITRUCII ! Şi Adrian Năstase a fost scos la rampă tot de Petre Roman, dar intelectualului fin, specializat în drept internaţional, i s-a părut mai călduroasă şuba sovietică oferită de Iliescu... Şi Băsescu tot de Roman a fost lansat... Stolojan a fost de două ori pe punctul de a fi ales preşedinte. Prima dată PSD-ul, prin agenţii săi acoperiţi, l-a aruncat în luptă pe Isărescu, ca reprezentant al Convenţiei, pentru a-i scoate lui Stolojan o bună parte din voturi, astfel că în turul doi, poporul suveran a avut de ales între două rele : Ion Iliescu şi Vadim Tudor. Au votat, cum era şi normal, cu Iliescu, evitând extremismul. A doua oară, Stolojan a renunţat la cursa pentru Cotroceni, din motive oculte, în favoarea lui Băsescu. De altminteri, prietenia cu Băsescu i-a făcut mult rău fostului (şi viitorului ) premier... Cum ţara geme de proşti, aud şi acum reacţii aiuritoare. "Stolojan ăsta parcă e robot...", spune unul. "E urât, dom'le, urât rău", completează altul. "E maneta perfectă pentru Băsescu", mai zice un "analist politic". Băi, fraţilor, unde aţi învăţat voi că asemenea oameni se aleg după înfăţişare ? Ce, suntem obligaţi să ne pupăm cu ei ? Au fost şi unii frumuşei, care s-au dovedit a fi hoţii hoţilor. Cu logica asta, demnă de baba Sorica, nu vom ajunge departe... Şi americanii ne-au învăţat că e de preferat un politician cu şcoală, unui mârlan arogant... Să mizăm deocamdată pe Stolojan, cu condiţia ca Băsescu să-l lase să facă treabă... Mai nou, s-ar părea că pedeliştii sunt pe cale să se certe cu pesediştii chiar înainte de a începe bine "colaborarea"... Apropo de Băsescu : ar fi putut fi un om politic de anvergură, dacă natura lui războinică, de corsar politic, nu l-ar târî în tot felul de conflicte inutile, păguboase. ( A se vedea relaţiile sale cu PC, partidul lui Voiculescu. Să-i cooptezi la guvernare şi imediat după aceea să spui că sunt soluţia imorală este o dovadă de amatorism. E ca şi cum te-ai însura cu o femeie şi ai urla prin toate cârciumile că te-ai căsătorit cu o prostituată...) Diplomatia îi lipseşte cu desăvârşire şi acest lucru dăunează şi partidului pe care îl păstoreşte.

P.S. În România se produc minuni la tot pasul. Mircea Badea a fost nominalizat pentru premiul "cel mai admirat român" (locul doi !) şi pentru "cel mai bun analist politic" (locul trei !). E adevărat că tânărul pe care-l simpatizez şi al cărui nume l-am menţionat este spontan, inteligent şi plin de umor. Dar ce ne facem cu incultura lui crasă, cu mitocănia, trivialitatea şi absenţa oricărei idei de profunzime ? Dacă Mircea Badea este "analist politic", de ce n-aş fi şi eu Mitropolitul Moldovei ? Îi cer iertare, pentru această glumă, Mitropolitului Teofan, pe care îl admir enorm...

P.P.S. Nu fac parte din niciun partid şi nu fac politică. Nu am simpatii deosebite pentru o tabără sau alta ( Nu intră în discuţie simpatiile personale, afectivitatea pe care o am pentru amicii care fac politică. ). Îmi dau doar cu părerea... Am prieteni care trăiesc în arena politică şi nu-i condamn. Nici nu-i "înţep" în vreun fel, cum au impresia "binevoitorii". Nu am motive. Şi chiar dacă aş avea, consider că prietenia este mai importantă decât disputele nejustificate... Asta nu înseamnă că nu am voie să emit nicio opinie. Nu trebuie să-mi fie chiar indiferent cine mă guvernează sau cine îmi stabileşte coordonatele economice care îmi influenţează nivelul de trai...

luni, 8 decembrie 2008

Emisiuni pentru bolnavi mintal

Suntem o naţiune bolnavă. Nu ştiu exact câte voturi au fost măsluite la alegeri şi care partid a câştigat. Din păcate, nimeni nu ştie. Nici partidele respective. Altminteri ar fi mai rezonabile la negocieri şi n-ar revendica, fiecare în parte, funcţia de premier. Să obţii 18% din voturi ( cine ştie în ce condiţii! ) şi să te consideri îndreptăţit să dai premierul şi programul de guvernare înseamnă inconştienţă. Să te uneşti dreapta cu stânga înseamnă prostie. Sau hoţie ? Dar există oare stânga şi dreapta în România sau există numai neisprăviţi cărora le place atât de mult să conducă, să fie şefi, încât nu mai ţin seama de nimic ? Dacă e aşa, ne merităm soarta şi cârmuitorii ( pe post de călăi ): singuri ni i-am ales. Spre deosebire de proştii care suntem, guvernanţii au descoperit că în această ţară, cu un comunism capitalizat, singura postură avantajoasă este să fii şef. Aşa îţi este cel mai bine. ( Voi scrie cândva un studiu despre condiţia şi răsfăţurile "şefilor" din România...)
Este trist însă că televiziunile se întrec în a ne tâmpi cu emisiunile lor prosteşti. Las la o parte show-urile care adună toate scursorile societăţii, toate prostituatele şi toţi idioţii din Bucureşti, fiindcă nu merită nici măcar să le pomenim numele... Emisiunea "Trădaţi în dragoste" însă, cu detectivi veritabili şi urmăriri spectaculoase, cu abuzuri şi intruziuni în viaţa privată, ţine de normalitate în comparaţie cu "Test de fidelitate" care este o monstruozitate făcută parcă la cererea Academiei de Ţaţe din România. Mi le şi imaginez urmărind toată tărăşenia cu ochii cât gutuile şi cu balele scurgându-li-se de poftă... Mai întâi, "reporterii" angajazează o "ispită". Aceasta e, de obicei, o hahaleră dezaxată, o urâtă complexată, obsedată, frustrată şi dementă. Numai acest profil psihologic s-ar preta la un astfel de joc. Lasă că şi cei atraşi în cursă sunt proştii proştilor, dacă se uită la asemenea gunoaie... Ispita îl curtează pe prostovan, încalecă pe el, îl dezbracă, uneori cu forţa, şi aşteaptă ca din camera alăturată să năvălească soţia turbată de furie, însoţită de un papagal de reporter şi de două "gorile". Tabără toţi pe amărâtul prins în fundul gol, tocmai când acesta se credea Casanova... Îl îmbrâncesc, îl lovesc îl porcăiesc şi îi ţin predici. Uneori cei mai înverşunaţi sunt reporterul şi... "ispita". Să priviţi şi să vă cruciţi... Am văzut cum reporterul îl îmbrâncea, cât îl ţineau puterile, pe un amorez uluit... Cu alt prilej, "ispita", care te făcea să vomiţi când o priveai şi care întreţinuse, la iniţiativa ei, raporturi sexuale cu "ispititul", pe o canapea, îl făcea albie de porci pe cel pe care tocmai îl călărise cu sârguinţă, cu câteva momente în urmă... Şi idiotul se mai duce şi la testul cu detectorul de minciuni...E posibil aşa ceva ? Cei care fac această emisiune sunt nebătuţi sau nedaţi în judecată. Mă mir că nu se nimereşte niciun ins care să ştie arte marţiale sau care să se prindă de figură şi să-i aştepte pe "deştepţi" înarmat, pentru a-i cotonogi cu bătaia...
Câtă vreme va da dovadă de prostie, acest popor nu va ieşi din mocirlă. Câtă răutate, intoleranţă şi invidie, tot atâta suferinţă... Numai că şmecherii huzuresc, iar proştii şi, pe lângă ei, oamenii normali îndură...

P.S. Comentatorul articolului meu are dreptate : mai mult ca sigur că emisiunile respective sunt regizate.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu

În anii '50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita. Labiş era mai tânăr decât Nichita cu doi ani...Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat "complex Labiş", fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poetică a autorului "Morţii căprioarei".
"Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, "Şcoala de Literatură", povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o proastă de colegă urla ca un megafon :
- Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie...
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic... Ne-a recitat poemul "Moartea căprioarei"... Am rămas cu gura căscată. Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu... După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
- Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă... E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai...
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
- Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu... ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă... Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiş şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs... În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă... Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele - n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
- Ştii care a fost bărbatul cu care m-am... culcat prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
- Nu, nu ştiu, am răspuns eu uluit. Cine a fost ? am întrebat, cu ochii cât cepele, de curiozitate.
- Nicolae Labiş ! a exclamat ea veselă, spre marea mea deznădejde.
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc...
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în 1957..."

miercuri, 3 decembrie 2008

Cel mai deştept lucru...

"Cel mai deştept lucru pe care poţi să-l faci când îţi place o femeie este să fugi de ea." ( "Atac în bibliotecă", roman poliţist de George Arion)

duminică, 30 noiembrie 2008

GEO BOGZA

Pe Geo Bogza l-am văzut, prima şi ultima oară, într-o zi de ianuarie 1977. Mă plimbam prin Cişmigiu împreună cu Emilia, prietena mea de atunci. Ningea frumos, cu fulgi mari, cât ceştile de cafea, după cum va scrie mai târziu Nino Stratan. Câţiva copii veseli şi îmbujoraţi făcuseră un om de zăpadă şi se jucau în jurul lui, ca într-o ilustrată de Crăciun. Păşeam agale, pe aleea centrală, şi discutam, cu Emi, despre Octavian Paler. Ne-am întors privirile de la copiii gălăgioşi şi atunci l-am văzut. Era bătrân şi înalt, foarte înalt, aproape cât arborii seculari care mărgineau aleea. Îmbrăcat într-un pardesiu elegant, cu o pălărie neagră pe cap, bărbatul gesticula uşor în timp ce-i vorbea însoţitorului său, un alt bătrân, elegant şi el, dar puţin mai scund. Păreau doi miliardari americani, ieşiţi la plimbare. Dar pe el îl recunoscusem, fiindcă portretul său pătrunsese, prin intermediul manualului de limba română, până în colţul de ţară uitat de Dumnezeu unde copilărisem (şi unde trăiesc acum). Eram uimit să văd că mâinile distinsului bărbat tremurau. Eu şi Emilia ne-am oprit în loc, fascinaţi, cu ochii la el. Ajuns în dreptul nostru, bătrânul care semăna cu un plop tremurător şi-a scos pălăria, ne-a salutat ceremonios, înclinându-se, apoi şi-a continuat liniştit conversaţia şi plimbarea. Aceasta a fost unica şi miraculoasa mea întâlnire cu Geo Bogza.

vineri, 21 noiembrie 2008

MARIN PREDA

Destinul a vrut ca drumurile mele prin viaţă să se intersecteze cu cele ale unor mari scriitori români. După ce cu un an înainte locuisem în "Grozăveşti", în anul universitar 1977-1978 am stat, împreună cu mai mulţi colegi, în Complexul Studenţesc "6 Martie", aflat între Operă şi Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu. Printre studenţii cu care împărţeam camera se număra şi... Marin Preda, nepotul celebrului scriitor cu acelaşi nume. Era fratele scriitorului Sorin Preda şi fiu al lui Alexandru ( Sae ), mezinul familiei care l-a dat literaturii române pe autorul "Moromeţilor". Marin, cum îi spuneam noi, era un băiat liniştit, solidar cu cei aflaţi în nevoie sau în suferinţă şi avea un comportament ce punea în evidenţă o educaţie aleasă şi un caracter nobil. Familia lui era stabilită în Bacău. Era atât de frumos, încât atunci când mă plimbam cu el, toate fetele şi femeile mai tinere întorceau capul, pe stradă, să îl vadă mai bine. Era mai mare decât mine, coleg de an cu Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur şi Cristian Teodorescu. Făcea dese vizite la unchiul său, scriitorul, de unde aducea o mulţime de cărţi pe care le aşeza într-o minibibliotecă, înjghebată din câteva scânduri fixate în perete. Toţi studenţii de la Română se serveau de acolo, fără să-l mai întrebe pe proprietar şi fără să le mai aducă înapoi. Când cele trei rafturi micuţe se goleau complet, observa şi Marin că a fost prădat de bunurile sale. Acest lucru se întâmpla când citea, lungit pe pat. Privirile i se opreau pe scândurile goale şi atunci sărea în sus, panicat şi striga surprins şi revoltat :
- Ia te uită, băi, nenorociţii, mi-au furat toate cărţile !
Se uita o vreme incredul la dezastrul făcut de colegii săi, apoi îşi relua liniştit lectura. Nu cerea socoteală şi nu reproşa nimănui nimic. După o vreme, el îşi făcea obişnuita vizită la unchiul său şi se întorcea iarăşi cu braţele pline de cărţi. Îmi amintesc că mă lua cu el de fiecare dată când se tundea. Purta plete şi avea o mustaţă splendidă. Aşteptam ca frizerul să-şi facă treaba, după care mergeam amândoi la o terasă din Cişmigiu, care se numea "Monte Carlo", şi beam bere. În 1980 a apărut "Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda, unchiul prietenului meu... Când apărea o carte de Preda, era mare vânzoleală atât prntre criticii literari, cât şi pintre cititori. Toată lumea alerga nebună să-şi procure un exemplar. Ultimele cărţi ale marelui scriitor, "Delirul" şi "Cel mai iubit dintre pământeni", s-au editat în tiraje astronomice pentru vremea aceea. ( La capitolul vânzare de carte, lui Preda îi făcea concurenţă, până prin 1971, numai Petru Popescu, iar mai târziu, Adrian Păunescu.) Librăriile erau ticsite de volumele scriitorului. Evident că intenţionam şi eu să cumpăr cartea, dar am ezitat dintr-un motiv foarte simplu. Într-o seară, colegul Vladimir Bălănică (fie-i ţărână uşoară !) a venit în camera noastră şi ne-a citit un fragment din "Cel mai iubit..." Locuiam în aceeaşi magherniţă cu Nino Stratan, Romulus Bucur, Marin Neagu şi Marin Preda cel mic. Bălănică ne-a citit scena în care Gheorghiu-Dej se întâlneşte cu Stalin. Iar reconstituiri istorice, mi-am zis, amintindu-mi de scenele cu Antonescu din "Delirul". Acele pasaje făceau să scadă mult valoarea artistică a cărţii şi nu m-am grăbit să cumpăr noua apariţie, mai ales că stăteam prost cu banii, ca orice student sărac. ( Nu aveam niciodată mai mult de 50 de lei vechi în buzunar !) Mă gândeam că dacă tot romanul era aşa, nici nu pierdeam mare lucru. Au venit apoi cronicile entuziaste ale lui Valeriu Cristea, Eugen Simion şi Lucian Raicu ( a lui Nicolae Manolescu a fost mai reţinută ! ) şi am dat fuga să cumpăr opul. Surpriză ! Romanul se epuizase şi nici perspective pentru un nou tiraj nu existau. L-am rugat pe Marin cel mic, cum îi ziceam eu, să-mi facă rost de un exemplar de la unchiul său, autorul cărţii. Şi Marin, băiat de cuvânt, mi-a făcut ! Mai exact, a luat de la scriitor trei exemplare : unul pentru mine, unul pentru o prietenă şi al treilea pentru o cunoştinţă mai veche. Ei, bine, al treilea i-a fost furat de unul dintre colegii nostri de cameră. Marin mi-a împărtăşit atunci bănuielile sale, dar eu m-am supărat, nevrând să cred că tocmai unul dintre prieteni, nepervertit de viaţa de oraş, săvârşise infamul gest. Treaba a rămas moartă, dar am avut un adevărat şoc când, peste ani, prietenul bănuit de furt m-a vizitat într-o vacanţă şi mi-a mărturisit că el şterpelise cartea, la îndemnurile viitoarei sale soţii ! Cu alte cuvinte, presupunerile lui Marin Preda cel mic se dovediseră corecte, iar eu fusesem un prost, căci îi ţinusem partea "hoţului"... Am folosit ghilimelele, deoarece nu cred că este un lucru foarte grav să furi o carte. Acest lucru poate fi făcut numai de un cititor împătimit. Şi când mă gândesc că azi sunt foarte mulţi oameni care ar arunca, pur şi simplu, cartea pe care le-aş oferi-o cadou... În 1980 au mai avut loc două evenimente importante legate de scriitorul Marin Preda : o întâlnire cu studenţii Facultăţii de Limba şi Literatura Română şi decesul marelui romancier, survenit, dacă memoria nu mă înşeală, în luna mai. Eugen Simion este cel care l-a adus pe Preda în faţa studenţilor, pentru ca acesta să răspundă la întrebări legate de romanul "Cel mai iubit dintre pământeni". Mult aşteptatul eveniment s-a desfăşurat în amfiteatrul Odobescu. La catedră ( masa prezidiului, cum se spunea atunci ! ) au luat loc, alături de scriitor, Eugen Simion, Al. Piru şi Eugen Marinescu. Nu am mai văzut niciodată legendarul amfiteatru atât de aglomerat. Profesori şi studenţi de la mai multe facultăţi ocupau chiar şi intervalul dintre bănci. Unii se cocoţaseră pe ferestre, iar spaţiul din jurul uşii era ticsit cu tineri curioşi. Când şi-a făcut apariţia, am fost surprins să constat că scriitorul arăta foarte îmbătrânit şi obosit. Era încordat, fără chef de nimic şi se arăta iritat de zgomotele pe care le făceau la uşă cei care întârziaseră. Din această cauză s-a şi întrerupt de câteva ori. La un moment dat s-a oprit şi a cerut un pahar cu apă pentru a lua nişte pastile. Sedative, din câte am înţeles mai târziu. Când dădea un răspuns, o făcea oarecum enervat şi ostil. E drept că nici n-a fost menajat, punându-i-se cele mai incomode întrebări. Avea o voce nazală şi neplăcută. Au fost câţiva inşi care i-au pus întrebări cu adevărat interesante. Un student de la istorie, cu care făcusem armata, Silviu Lupescu, l-a întrebat de ce şi-a făcut personajul filosof, în condiţiile în care romanul conţine prea puţină filosofie. Preda a explicat enervat că, dacă personajul ar fi fost matematician, nu s-ar fi apucat să scrie, în carte, formule matematice. Personajul său este specialist în filosofie, pentru că e o natură reflexivă, care îşi pune probleme filosofice. Tocmai, că filosofia din roman e îndoielnică, a insistat Silviu. De ce opera "Cel mai iubit dintre pământeni" e numită trilogie. Fiindcă a apărut în trei volume, a replicat sec prozatorul, spre hazul tuturor. Preda a povestit o scenă în care Blaga ar fi spus apropiaţilor mai tineri : "După ce mor eu, să nu-l lăsaţi pe scit ( adică pe autorul Moromeţilor) să ducă făclia culturii româneşti mai departe... Să o preluaţi voi..." Un coleg de la Română, Laurenţiu Dumitrescu, acum profesor în capitală, l-a întrebat pe scriitor de ce este atât de "rău" cu personajele sale, pe care le târăşte adeseori prin noroi. Preda a răspuns, citându-l pe Tolstoi, că îţi poţi târî personajele prin noroi, rămânând corect în raport cu destinul lor. Îmi amintesc că romancierul a întrebat şi el, la rândul său, dacă este cineva care i-a citit toate cărţile. A răspuns afirmativ poetul Alexandru Muşina, rugându-l pe Preda să nu-l întrebe nimic din cărţile sale, căci s-ar putea să fi uitat multe lucruri.În sfârşit, profesorul Nicolae Raţă l-a întrebat pe autorul "Celui mai iubit dintre pământeni" dacă nu este un fals curaj acela de a demasca, într-o carte, lucruri reprobabile care s-au petrecut în urmă cu cincizeci de ani. N-ar fi normal ca un roman să demaşte lucruri care se petrec sub ochii nostri ? Scriitorul a dat un răspuns memorabil, ultimul, de altminteri, al întâlnirii noastre. Rostul literaturii, a spus el, nu este acela de a demasca sau de a îmbunătăţi aspectele sociale negative. Acest rol îi revine reportajului. Şi l-a pomenit pe Dos Passos, care a scris reportaje despre condiţiile îngrozitoare în care se muncea în abatoarele americane. După apariţia reportajelor, lucrul din abatoare s-a îmbunătăţit simţitor. Sigur că literatura poate face şi acest lucru, cu condiţia să rămână operă de artă... Prinzând momentul şi dorind ca Preda să termine în triumf, Al. Piru s-a ridicat şi a anunţat că întâlnirea s-a încheiat aici, rugându-ne să-l scuzăm pe prozator, care nu mai poate rămâne, fiind foarte obosit...
Peste câteva săptămâni, într-o dimineaţă, o profesoară ne-a anunţat, la curs, că Marin Preda murise la Mogoşoaia, în timpul nopţii. În pauză am coborât în bibliotecă şi l-am căutat pe Marin Preda cel mic, colegul meu de cameră, şi i-am spus, evaziv, că s-a întâmplat ceva cu unchiul său şi că trebuie să meargă la el. Marin cel mic era în ultimul an de facultate şi pregătea o teză de licenţă despre roman, sub îndrumarea lui Ov. S. Crohmălniceanu. Şi-a strâns cărţile împrumutate, le-a înapoiat bibliotecarei şi a plecat... Peste câteva zile, am mers la înmormântare. La Ateneu era lume multă şi am apucat să aud luările de cuvânt ale lui Jebeleanu şi George Macovescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Ambii au subliniat verticalitatea morală a scriitorului. Jebeleanu plângea amarnic, în timp ce vorbea. Era foarte tulburat. Mai vorbise cineva înainte, dar întârziasem şi nu-i prinsesem discursul. Oamenii simpli plângeau în jurul meu. În sicriu, Preda părea mic, fragil şi avea o vânătaie pe frunte...Făceam, pe vremea aceea ( eram anul III), practică pedagogică la o şcoală generală din cartierul Panduri, având-o ca îndrumătoare pe soţia lui Cornel Popescu, adjunctul lui Preda de la editură. A doua zi am găsit-o foarte revoltată pe profesoară, pe motiv că... membrii familiei lui Preda ar fi trebuit să-i pună acestuia ochelarii la ochi, chiar dacă el era mort ! Numai în felul acesta, văzându-i ochelarii, oamenii şi-ar fi dat seama că a murit marele scriitor ! Aşa, fără ochelari, părea un necunoscut... Nu am mai mers la cimitir şi îmi pare rău. Nu că m-aş fi omorât după înmormântări (acum nici pe morţi nu mai suport să-i văd...), dar momentul acela era un capitol de istorie literară. Seara, după înhumare, Marin Preda cel mic a venit de la parastasul scriitorului cu nişte colivă şi o sticlă de vodcă. Ne-am plimbat amândoi toată noaptea prin Cişmigiu, am mâncat coliva, am băut vodca, iar Marinică mi l-a evocat, în multe şi sugestive scene, pe ilustrul său unchi dispărut. Din 1980, când Preda cel mic a terminat facultatea, nu l-am mai văzut niciodată. Am înţeles că trăieşte în Bacău, dar nu am reuşit, până acum, să-i aflu adresa.

marți, 18 noiembrie 2008

Citiţi blogul lui TUDOR CHIRILĂ

Urmăriţi blogul cântăreţului, compozitorului şi actorului TUDOR CHIRILĂ. Este foarte interesant. Talent, poezie, sarcasm, intuiţie, frumuseţe. Şi e, în orice caz, original. Aşadar intraţi pe tudorchirila.blogspot.com .

duminică, 16 noiembrie 2008

Din legile lui Murphy

"Când oamenii sunt liberi să facă ce vor, de obicei se imită unii pe alţii." (legea lui Hoffer)
"Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îţi par cuie." (legea lui Baruch)
"Pe pământ sunt două lucruri omniprezente : hidrogenul şi proştii." (legea lui Zappa)
"Când formezi un număr de telefon greşit, niciodată nu sună ocupat. " (legea lui Kovac)

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Bernard Shaw şi educaţia

Este foarte interesant şi deloc măgulitor cum se oglindeşte şcoala în operele marilor scriitori. Opiniile lor despre această instituţie sunt edificatoare. Iată ce spune Bernard Shaw : "A trebuit să-mi întrerup de timpuriu educaţia, pentru a merge la şcoală." Cu alte cuvinte, şcoala e orice altceva, numai educaţie nu... Fiindcă a venit vorba de Bernard Shaw, să mai amintim câteva dintre reflecţiile sale, care nu au legătură cu şcoala.
"Este foarte periculos să fii sincer, în condiţiile în care nu eşti şi prost."
"Experienţa ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din experienţă."
"Cel care poate acţionează. Cel care nu poate îi învaţă pe alţii."
"Anglia şi SUA sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă."
Se ştie că Bernard Shaw era vegetarian, avea umor şi nu se enerva niciodată. Poate de aceea a trăit 94 de ani.

miercuri, 12 noiembrie 2008

Nichita Stănescu luându-i un interviu lui Emil Botta

Pe vremea când era redactor la o revistă literară foarte importantă, Nichita a fost trimis să-i ia un interviu lui Emil Botta. Nichita era tânăr, Emil Botta mai avea puţin de trăit. Ambii aveau geniu poetic, refuzau realul şi se comportau atipic : Nicolae Manolescu mărturiseşte undeva că amândoi poeţii aveau un fel de a fi total nefiresc, care te deruta când încercai să comunici cu ei. Nichita povestea că în odaia în care l-a primit Botta nu încăpeau decât un pat, un cuier şi un raft cu câteva cărţi. Vă puteţi imagina ceva mai fascinant decât întâlnirea dintre cele două legende literare, care îşi trăiau mai mult de trei sferturi din viaţă în imaginaţie şi în curcubeul orbitor al iluziilor ? Nichita spunea că luase cu el şi o sticlă, dar nu-şi mai amintea dacă îi băuseră conţinutul cu palmele sau folosiseră pahare... N-a mai fost vorba de niciun fel de interviu... Cei doi au discutat despre magia poeziei şi vânarea frumuseţii. Aş fi dat orice să fi putut asista la discuţia lor. Sau să văd înregistrarea convorbirii pe care au avut-o. Se ştie însă că, în istoria umanităţii, cele mai frumoase şi înălţătoare momente nu au fost înregistrate de nimeni...

marți, 11 noiembrie 2008

Să iubim şi capra vecinului

Americanii au o mare calitate : nu sunt invidioşi şi se bucură pentru realizările semenilor lor la fel de intens ca şi pentru reuşitele personale. Ei iubesc şi capra vecinului. Dacă aceasta e mai grasă şi mai frumoasă decât cea pe care o au în propria ogradă, ei nu uită, când trec, să-i dea o mână de fân. Făcând acest lucru, ies câştigaţi atât ei, cât şi vecinii. Adică toată lumea. Aceasta este lecţia pe care ne-o serveşte un popor care a reuşit la nivel de colectivitate...
În altă ordine de idei, europenii, încă şi mai civilizaţi decât americanii, ştiu să-şi ceară scuze pentru greşeli reale sau imaginare, ştiu să accepte scuze, ştiu să se comporte civilizat. Ştiu ce este moral, ce este iubirea şi ce înseamnă prietenia şi solidaritatea. Credeţi că noi am avea de pierdut dacă am învăţa câte ceva de la ei ?

luni, 10 noiembrie 2008

Despre prietenie

Prietenia este o pasăre care vine şi ţi se aşează pe umăr, chiar dacă nu ai nimic să-i oferi; să taci lângă cineva şi să vezi cum, în ochii celuilalt, oamenii devin mai buni şi mai frumoşi ; să urci pe vârful unui munte, alături de o persoană dragă, ca să-i arăţi cum vede Dumnezeu lumea...

duminică, 9 noiembrie 2008

O idee curioasă : romane fără romancieri

Am citit într-un interviu luat de Horia Gârbea lui Radu Aldulescu o idee care m-a surprins şi, de ce să nu o spun, m-a dezamăgit. Este ca atunci când stai de vorbă cu o proaspătă cunoştinţă ore în şir, îţi faci o bună impresie despre persoana respectivă, dar la sfârşit îţi trânteşte o inepţie care te face să-ţi pară rău după timpul pierdut în compania sa. Să nu se înţeleagă de aici că o simplă opinie poate descalifica un scriitor. Am scris extrem de favorabil despre Radu Aldulescu ( este cel mai în vogă romancier român de azi ! ), un scriitor care, spre deosebire de alţii, îşi merită faima. În articolul meu, am omis însă intenţionat rezervele pe care le am faţă de literatura pe care o face autorul "Sonatei pentru acordeon " : sunt romane excesiv periferice, de coloratură etnică şi de mahala şi fără nicio miză de idei... Acestea sunt nişte pietroaie care îi vor târî la fund multe dintre cărţile pe care le-a scris. Am folosit numai cuvinte de laudă, spre nemulţumirea justificată a celor care mi-au publicat articolul. Să revenim. În interviul cu pricina Aldulescu spune că avem romane, dar nu şi romancieri. Romancier, în opinia lui, a fost Faulkner care s-a putut lăuda cu şaisprezece titluri. După această logică, literatura română nu are niciun romancier, fiindcă niciunul nu a creat şaisprezece romane ! S-ar apropia Rebreanu, care a "produs" nouă bucăţi. În rest bate vântul : Camil Petrescu, Călinescu, Anton Holban, M. Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Duiliu Zamfirescu nu înseamnă nimic ! Unii dintre cei menţionaţi au publicat cel mult două opere care să poată fi socotite romane de valoare. Constantin Ţoiu a ajuns la 86 de ani şi n-a tipărit decât câteva romane. Mai mare ruşinea ! Ce să mai zic de Mateiu Caragiale, un nimic, din moment ce n-a putut să scrie decât un roman. În aceeaşi ordine de idei, nici Thomas Mann, nici Dino Buzzati, nici Canetti, nici Bulgakov, nici Flaubert, nici Hemingway, nici Kafka, nici Hardy, nici Conrad, nici Steinbeck nu sunt romancieri. Nici măcar Aldulescu care are, e drept, vreo şase romane... Să înţeleg că romancieri au fost Cezar Petrescu sau G. Simenon care au scris romane, în opinia mea, fără valoare, dar stau bine la numărătoare ? Ştie Aldulescu câte dintre cele şaisprezece naraţiuni ale lui Faulkner sunt cu adevărat semnificative din punct de vedere estetic ? Vreo trei-patru. În cazul lui Balzac, din suta de volume, putem reţine tot câteva. Flaubert a scris şapte, dar aproape toate sunt capodopere. Din nouă, în cazul lui Rebreanu, avem trei valoroase, trei onorabile, două oarecare şi unul foarte prost. Şi aşa mai departe. E curios că Aldulescu vorbeşte despre "productivitatea" unor romancieri. Păi, aşa se percepe literatura ? Cantitativ ? Din partea unor specialişti în ştiinţe exacte, a unor conducători de unităţi care produc bunuri de consum sau a unor colhoznici(stahanoviştii!) ne putem aştepta la o astfel de abordare. Dar din partea unui scriitor ? O asemenea viziune te împiedică să apreciezi frumuseţea artei şi chiar a vieţii : nu înţelegi unicitatea şi caracterul particular, irepetabil al fiinţelor, obiectelor, operelor, stărilor de spirit, etc. Eşti sărac şi gol. Nu vreau să-l jignesc pe scriitor, afirmând că opinia pe care am comentat-o este una de autodidact care n-a petrecut ani buni şi folositori prin campusurile studenţeşti. Voi spune însă că este o opinie care trădează o anumită lipsă de profesionalism...

joi, 6 noiembrie 2008

Într-o lume nebună, liliacul înfloreşte în noiembrie

Este evident că trăim într-o lume nebună, în care se petrec cele mai neaşteptate evenimente. Mai nou, au înnebunit anotimpurile şi întreaga natură. Din iarnă sărim în vară şi invers. Au dispărut anotimpurile de trecere.Astăzi am văzut că au înflorit liliecii şi sălciile... Şi suntem în noiembrie...

marți, 4 noiembrie 2008

Ciudăţeniile marilor oameni de cultură

Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică pedagogică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu şi alţi universitari prestigioşi. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise acolo direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Printre studenţii care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, antipatic prin insistenţa şi nepriceperea lui în ale literaturii, student la Facultatea de Fizică. Era... Horia-Roman Patapievici. Dar să revin la Ioan Alexandru.
Acest minunat poet se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor... Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare... Ziua, în vie, mă grăbeam să fac buclucaşele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că, în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la plantaţie, la amiază, în aceeşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie, se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic, prin talentul lui oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte nedumerirea mea când l-am văzut pe Nicolae Manolescu care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de vânt. Am încremenit când mi-am dat seama că "adolescentul" era Ioan Alexandru. S-a apropiat de noi şi a început să ne vorbească.
- Totul este frumuseţe în jurul nostru, a spus el. Priveşte, frate, mi s-a adresat apoi mie.
Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-o mare de foc.
- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !
În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.
- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul.
Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs...
Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman de-al lui... Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. M-am gândit într-o dimineaţă să-l întreb ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare romancier. Şi l-am întrebat :
- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?
Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :
- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !
Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei cumplite dezamăgiri.

duminică, 2 noiembrie 2008

Telefonul misterios din ziua înmormântării lui Ion Stratan

Ion Stratan a fost unul dintre cei mai mari poeţi care s-au născut în România. Ca om, Nino era uluitor : inteligent, plin de umor, generos, strălucitor, tolerant, civilizat, spectaculos. L-am evocat, cu alt prilej, într-un articol publicat în revista "Litere", aşa încât nu e nevoie să mai spun multe lucruri... Am fost prieteni din 1977, când ne-am cunoscut în Complexul Studenţesc Grozăveşti, până în octombrie, 2005, când a închis pentru totdeauna ochii. Nu voi înceta niciodată, cât timp voi trăi, să-i deplâng dispariţia. Stratan făcea parte dintr-o rasă umană nobilă( pe cale de dispariţie!) şi era, cred, printre ultimii scriitori care mai ştiau ce înseamnă prietenia... L-am văzut ultima oară în 1998, dar vorbeam săptămânal la telefon, ne comunicam impresii, idei şi păreri în legătură cu ultimele cărţi apărute. A fost singurul prieten care m-a susţinut moral în anii în care eu renunţasem la scris şi mi-a redat încrederea în posibilităţile mele artistice. Destinul a făcut ca, la data dispariţiei lui, să am eu însumi probleme de sănătate şi să nu pot participa la înmormântare. Seara, după ce poetul fusese înhumat, telefonul a sunat în camera mea. Am ridicat receptorul, am rostit formula obişnuită, dar cel de la celălalt capăt al firului tăcea. Am auzit apoi un suspin adânc, prelung, dureros şi telefonul s-a închis. Mă gândesc deseori cine dintre apropiaţii lui m-a sunat şi n-a avut decât puterea de a suspina... Ciudăţenia e că niciunul dintre ei nu avea numărul meu de telefon...

miercuri, 29 octombrie 2008

Profesorii aşteaptă măriri de salariu de la... dl. Goe

Un amic îmi propunea o temă de reflecţie : dacă profesorul mai poate fi un model pentru elevi. Sigur că putem analiza, nuanţa, aproxima şi descrie poziţia profesorului care predă la o clasă de elevi care au haine de firmă, telefoane de lux şi vin la şcoală în maşini de fiţe. Esenţialul este că profesorul este perceput, în aceste condiţii, ca un om de serviciu. De fapt, întrebarea corectă este : îţi poate fi model un om de serviciu, chiar în condiţiile în care este un erudit ? Cu un salariu de mizerie, cu hainele lucite de atâta purtat, cu ghetele scâlciate, uneori nebărbierit, mereu cu grija facturilor neplătite, mereu surprins de ploaie fără umbrelă, îmbătrânind în râsul şi în dispreţul nu numai al copiilor, ci şi al părinţilor şi întregii societăţi, ce pretenţii poate emite dascălul ? Îşi permite, nesimţitul, să le spună copiilor să înveţe, să le pună note mici şi, oroare, să îi lase repetenţi. Şi ei, copiii, sunt încă din burta mămicilor lor mai deştepţi decât profesorii care nu-i apreciază cum se cuvine. Vă mai amintiţi cât de "deştept" era dl. Goe ? Cât de mult îl admirau "mamiţa", "tanti Miţa" şi "mam-mare" ? Ei, bine, dl. Goe a crescut mare, a devenit politician, lider de partid ( chiar dacă nu vorbeşte corect româneşte, omiţând, de pildă, totdeauna prepoziţia "pe", când aceasta precedă pronumele relativ "care" cu funcţia de complement direct) şi... prim-ministru. Păi, nu vă daţi seama că profesorii sunt utopici, aşteptând o mărire de salariu tocmai de la dl. Goe? Mă gândesc câte umilinţe va fi îndurat Tăriceanu din partea profesorilor săi, în condiţiile în care motociclistul nostru are minte şi exprimare de troglodit... Dar ce-i pasă ? Are bani, jucării (motociclete şi maşini) şi multă nesimţire... Pe deasupra şi putere politică...Mai poţi să te pui cu el ? Profesori, luaţi-vă adio de la măriri, atâta vreme cât prim-ministru este dl. Goe, un ipochimen care vă urăşte din tot sufletul !

P.S. E curios, totuşi, că profesorii şi învăţătorii sunt detestaţi de 90% dintre foştii lor elevi... Să fie şi vina lor ? În altă ordine de idei, am constatat, pe pielea mea, că românii consideră că munca unui profesor nu trebuie remunerată. Neavând efecte perceptibile cu ochiul şi pipăibile cu mâna ( ca, de exemplu, munca zidarului), efortul dascălului nu trebuie răsplătit. Omul de la catedră poate trăi cu vânt. Dacă nu-i convine, să se lase de meserie : mai scăpăm şi noi, şi bieţii elevi de o pacoste...

duminică, 26 octombrie 2008

Un actor fabulos

Stefan Iordache este un actor fabulos care face din teatru un miracol. Este miracolul vietii si al artei adevarate. (Marii actori se formeaza in teatru; in cinematografie pot avea succes si insi care nu au nimic in comun cu actoria.) Expresiv, inspirat, firesc, plin de forta si de autenticitate, Stefan Iordache te face sa te bucuri ca te-ai nascut pentru a-l putea vedea jucand. Personajele sale sunt vii, extrem de convingatoare. Pentru mine, Stefan Iordache si Ion Caramitru sunt cei mai mari actori romani din toate timpurile. Visez sa-l cunosc pe acest fascinant actor, sa veghem impreuna o noapte si sa privim cum stelele se sting, una cate una, in paharele noastre pline cu... apă.
Exista mari talente native(Gheorghe Dinica, Ilarion Ciobanu,Anthony Quinn, George Constantin),inteligente sclipitoare (Robert De Niro,Ion Caramitru,Richard Gere,Radu Beligan, Mircea Diaconu,),prezente expresive (Paul Newman,Marcel Iures)si actori cu posibilitati interpretative uriase, dar insuficient valorificate (Richard Burton,James Dean, Adrian Pintea).Toti cei mentionati mai sus sunt mari, incomparabili. Ei realizeaza insa (cu exceptia lui Paul Newman) numai anumite tipuri de personaje, ilustrand o zona sau alta a infinitului spectru artistic care este teatrul(sau filmul), fiind limitati de inzestrarea lor oarecum unilaterala.Ei, bine,Stefan Iordache are toate insusirile la care deja m-am referit : naturalete si talent, inteligenta si intuitie artistica, prezenta scenica, voce inconfundabila. Si, desigur, munca, munca, munca.Poate ca nimeni nu a reusit sa intruchipeze personaje atat de complexe precum Stefan Iordache.Jocul sau se desfasoara in cerurile marii arte. E greu sa spui despre cineva ca este cel mai mare actor, fara sa-i nedreptatesti pe altii. Totusi, se poate spune ca,in spatiul romanesc, Stefan Iordache are cele mai impresionante realizari scenice si cinematografice. Repet : as vrea sa cunosc aceasta legenda vie si sa stam la povesti o noapte intreaga, in timp ce afara viscoleste. Jos palaria, Maestre!

P.S. Precizez că articolul a fost scris când actorul era încă în viaţă...

miercuri, 1 octombrie 2008

Petru Popescu - un mare scriitor

Foarte multă lume nu-l cunoaşte pe Petru Popescu ! E un adevăr nu trist, ci tragic. L-am văzut pe un post de televiziune pe cel mai talentat romancier român din ultimii patruzeci de ani ( şi poate din toate timpurile ! ) şi m-a cuprins o stare greu de definit. Astăzi când toţi telespectatorii ştiu cine este Alina Plugaru şi ce suge Monica Columbeanu, când Mircea Badea face, prin comparaţie cu ele, figura unui gazetar de geniu, când în manualele şcolare se lăfăiesc autori care au scris mai multe cărţi decât au citit, când Elodia e celebră, în timp ce mari poeţi ca Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin,Ioan Es. Pop sau Ion Mureşan sunt aproape anonimi( televiziunile s-au ocupat de Ion Stratan numai când acesta s-a sinucis !), când nişte genii ca Ştefan Bănulescu şi Ştefan Iordache au murit aproape în sărăcie, pare firesc ca oamenii să nu-l cunoască pe cel care ar fi putut schimba evoluţia romanului românesc, Petru Popescu. În ce lume trăim ? Normal ar fi fost ca fiecare dintre noi să fi citit măcar cele două romane care l-au făcut celebru : "Prins" ( 1969 ) şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei" ( 1970 ). Mie mi-au plăcut şi "Sfârşitul bahic" ( 1972 ) şi "Copiii Domnului", cărţi mai puţin apreciate de critici, dar infinit superioare volumelor de proză semnate azi de, să zicem, Mircea Cărtărescu... E adevărat că "Să creşti într-un an cât alţii într-o zi" mi s-a părut mai puţin realizat artistic, dar asta nu înseamnă nimic. În cele ce urmează, vom examina atuurile pe care le-a avut Petru Popescu şi care ar fi putut face din el, alături de Alexandru Ivasiuc (mort la cutremurul din 1977 ! ), cel mai mare scriitor român al timpurilor noastre.
Petru Popescu s-a născut în 1944, a absolvit liceul "Spiru Haret" în 1962 şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere, secţia de limbi străine, pe care o termină în 1967, cu specialitatea "limbi străine". Trec peste primele volume, neinteresante literar, publicate de scriitor. Se ştie că 1968, 1969 şi 1970 au însemnat ani de vârf pentru romanul românesc, aşa cum , în perioada interbelică, a fost anul 1930. Nu are rost să fac un pomelnic cu cele douăzeci de romane foarte bune, unele capodopere, publicate în cei trei ani. E suficient să spun că spectrul romancierilor e uimitor de larg : tipăresc romane "mari" scriitori din generaţii mult depărtate în timp, de la Zaharia Stancu ( cu "Ce mult te-am iubit" şi "Şatra"), care avea 66 de ani, până la Petru Popescu( cu "Prins" şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei"),care avea 25 de ani. Ca să nu lungim vorba, căci nu am de gând să scriu un studiu, vreau să arăt ce a adus nou Petru Popescu în proza românească şi care sunt/au fost atuurile lui.

1.Capacitatea de a povesti alert, cu intuiţii vii şi profunde ale lumii, pe spaţii ample, cu alte cuvinte, talent de romancier.
2.Un nou tip de personaj : tânărul unei generaţii fără idealuri, care trăieşte din plin.
3.Teme noi : spaima în faţa morţii iminente (inginerul din "Prins" are cancer şi mai are câteva luni de trăit); falsul patriotism (în "Dulce ca mierea..."), dragostea eliberată de prejudecăţi.
4.Un erotism direct şi abundent, cu atât mai şocant pentru vremea respectivă, când comunismul era în floare.
5.O sinceritate surprinzătoare, care face pagina scrisă să vibreze de viaţă şi de autenticitate.
6 .Precocitatea. Numai Thomas Mann a publicat "Casa Buddenbrook" (o capodoperă pentru care a luat Premiul Nobel) la 26 de ani.
Din păcate, Petru Popescu a preferat să emigreze în S.U.A. şi să devină scriitor şi cineast american. Acolo a devenit un scriitor de succes comercial, ceea ce, în definitiv, nu e puţin lucru. E păcat însă că în această carieră tipic americană s-a irosit un scriitor unic, cu resurse artistice aproape nelimitate.


P.S. După ce am scris rândurile de mai sus, am recitit romanul "Prins". Pentru vremea când a fost publicat ( şi chiar pentru timpurile noastre !) este, într-adevăr, impresionant.

duminică, 21 septembrie 2008

Marin Preda şi "tema povestitorului"

O idee care l-a preocupat constant pe Marin Preda a fost "tema povestitorului". Ce înseamnă, în definitiv, acest lucru în concepţia autorului "Moromeţilor" ? Obsesia porneşte de la neliniştea creatorului că textul scris de el nu poartă amprenta personalităţii scriitorului, "semnul" său distinctiv. Este teama că opera se înstrăinează de cel care i-a dat viaţă. Scriitorul trăieşte sentimentul că, într-o carte sau alta, nu a vorbit despre sine şi scrierea respectivă nu-l reprezintă. Odată ieşită în lume, opera nu-şi mai recunoaşte stăpânul. Probabil că Preda înţelegea prin "tema povestitorului" asimilarea ideilor, fantasmelor şi neliniştilor sale în pagina scrisă, intruziunea biograficului sublimat artistic în ficţiune. "Tema povestitorului" reprezintă, pentru prozator, viaţa la porţile artei. Iată ce le mărturiseşte scriitorul lui Ştefan Bănulescu şi Ilie Purcaru, într-un interviu inclus în volumul "Colocvii" : "Ceea ce m-a făcut însă să ţin mulţi ani neterminat acest roman ( "Moromeţii" - n.n.) a fost absenţa temei personale, intime, a povestitorului. Oare el nu juca, la rândul său, un rol în aceste fapte ?" Şi mai departe : "Această idee care de obicei lipseşte scriitorilor când termină o carte şi care mă face să cred în existenţa unei teme a povestitorului ce n-a fost exprimată, cred că provine din sentimentul de insatisfacţie - sau de uitare care nu s-a produs - cu privire la destinul tuturor eroilor din cartea mea : n-am spus, parcă, tot ceea ce aveam de spus..." Într-un alt interviu, acordat de această dată lui Petru Cârdu în 1976, la Mogoşoaia, dar apărut postum, pe 8 ianuarie 1981, în revista "Tribuna", Preda declară că"Tema povestitorului a apărut în preocupările mele după ce am scris Moromeţii. Da, mi-am zis, am scris despre tatăl meu. Dar despre mine însumi pot scrie ? Are vreo semnificaţie viaţa mea ? Şi astfel am scris Delirul".
În fond, cine urmăreşte evoluţia prozei lui Marin Preda nu poate să nu observe o căutare de sine tulburătoare. Arta scriitorului se înnoieşte cu fiecare proaspătă apariţie, viziunea devine mai originală, iar construcţia narativă mai elaborată. Înnoirea se produce la nuvelul perspectivei narative, al personajului, al stilului şi al structurii romaneşti. Naratorul din cărţile ulterioare "Risipitorilor" este un adevărat purtător de cuvânt al autorului, apărând în câteva ipostaze distincte. Este omniscient şi pasionat de istorie ("Delirul"), se confundă cu personajul ( "Intrusul", "Cel mai iubit dintre pământeni") sau împrumută perspectiva acestuia ( "Risipitorii", "Delirul"). Pasiunea pentru istorie a lui Preda oferă prilejul implicării naratorului în text ("Delirul"), istoria apărând sub un dublu aspect. Pe de o parte, este trăită de Paul Ştefan care se află în miezul evenimentelor. Pe de altă parte, evenimentele sunt comentate în mod direct de către narator. Mecanismele puterii, factorii de decizie, isteria care cuprinde mulţimi de oameni, crima organizată la scară planetară, atrocităţile, instinctul de distrugere al omului şi tenebrele din sufletul acestuia sunt tot atâtea teme de meditaţie pentru narator. Cel mai blând lucru care se poate spune este că aceste comentarii nu sunt benefice pentru valoarea artistică a romanului.
Preda este autorul mai multor personaje memorabile, care rivalizează, ca realizare literară, cu Moromete şi care sunt variante ale unui prototip. Acest personaj apare în cărţile scriitorului la diferite vârste, în împrejurări variate. De obicei, îşi petrece cpilăria în mediul ţărănesc. Este neajutorat, fragil şi nu pare să facă faţă vieţii dure de la ţară. Refuză violenţa şi caută tovărăşia cărţilor. Este inocent, stângaci, bleg, cuprins de o ciudată somnolenţă. Îl caracterizează o anumită nepăsare, dar face eforturi considerabile pentru a supravieţui în această lume ostilă. Mai târziu va părăsi satul, nedorind să rămână ţăran. La oraş va deveni un intelectual fără vocaţie politică, fiind însă mereu prezent acolo unde se întâmplă ceva. Dacă provine din mediul urban, este medic, meseriaş sau profesor. Este o fire reflexivă şi îi place să se confeseze. Trăieşte stări de criză şi uneori este mutilat fizic sau sufleteşte. Ca om, este sortit eşecului. Aesta pote fi erotic, familial, profesional, social sau politic. De cele mai multe ori, insuccesele se ţin lanţ. Este un pesonaj care "păţeşte" ceva şi problematizează. Natura lui este de esenţă morală şi intelectuală. Nu este un om de acţiune, un cuceritor, dar nu este definit nici de gratuitatea şi de dezinteresul lui Moromete. Participând parcă la un proces, el este chemat la bară să depună mărturie.
Spuneam că înnoirea permanentă a creaţiei lui Marin Preda se face simţită şi la nivelul stilului. Există un anumit stil în scrierile de tinereţe şi în "Întâlnirea din Pământuri". Maniera apare uşor modificată în "Moromeţii". Cu totul alt stil este utilizat în "Risipitorii", "Moromeţii II" şi "Intrusul". În sfârşit, un registru stilistic diferit operează în "Viaţa ca o pradă" şi "Cel mai iubit dintre pământeni". S-ar zice că "povestitorul", în termenii lui Preda, şi-a găsit nu numai "tema", ci şi "vocea" care îl reprezintă cel mai bine.
Structura epică a romanelor lui Preda suferă şi ea modificări în timp. Preocuparea pentru schimbare este vizibilă şi aici. Se întâmplă însă un lucru curios : gândindu-şi cu atenţie arhitectura cărţilor, scriitorul cade uneori victimă unui schematism naiv, cum se petrece, de exemplu, în "Marele singuratic".
ÎN CURÂND, ARTICOLELE "AUTORI, SCRIITORI, CITITORI" ŞI "ŞEDINŢOMANIA".

joi, 18 septembrie 2008

Poemul cu o mie de feţe

Nu despre mulţi poeţi români contemporani se poate spune că au, ca şi principii, un blazon propriu, un decor şi o tematică uşor de recunoscut după doar câteva versuri, o amprentă unică, inconfundabilă, pusă ca un sigiliu pe fiecare text elaborat. Poetul, eseistul şi comentatorul fenomenelor socio-politice Bogdan Ghiu are cu prisosinţă aşa ceva, lucru admirabil azi, când fenomenul literar, după un regres al criticii de întâmpinare, prin dispariţia sau retragerea unor nume grele, precum Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi Lucian Raicu, a tins sa devină, o bună bucată de vreme, o masă nediferenţiată decât prin semnăturile autorilor. Cult, erudit, rafinat, concis, eliptic, mereu cu priză la idei revelatoare şi la paradox, Ghiu face figura insolită a unui Borges autohton. El este un poet profund autentic, cu viziuni filtrate prin textele a sute de biblioteci cu rafturile ticsite cu tomuri impunătoare. Bogdan Ghiu are o conştiinţă critică atât de accentuată, încât nu greşesc dacă spun că el însuşi ar fi cel mai bun exeget al propriei opere, lucru care nu este deloc în defavoarea unui poet modern. Recitindu-i creaţia poetică( „Manualul autorului”, Cartea Românească, 2004) şi mi se impune ca o evidenţă faptul că Bogdan Ghiu şi-a găsit încă de la început timbrul, recuzita, stilul şi temele proprii, fiind mereu egal cu sine, fără să coboare valoric, fără să-şi trădeze modul de a scrie, amintind, prin consecvenţa sa stilistică (şi numai prin aceasta), de Bacovia.
Încă de la început, poetul îşi manifestă neîncrederea în posibilităţile de comunicare prin intermediul cuvintelor de care s-a abuzat prin folosinţă excesivă : „prea multe lucruri au fost văzute prin ele/ şi folosite./ Au venit să se aşeze pe foaia albă şi tare/şi să inducă lumea în eroare.”(„Prolog în carte”). Agresivitatea lumii are consecinţe asupra creaţiei : „Mă apăr de ceea ce/ mă înconjoară/ şi scriu un poem debil pe care îl părăsesc.”(„Poem”). În mod surprinzător, poezia nu ţine de tehnică, fiind o chestiune de inspiraţie : „Poezia în poem ca/ şi mine în această cameră/ afurisită şi ca/ şi sufletul în mine/probabil.”(„Poem”). Un fapt ignorat îndeobşte, când este vorba de textele lui Ghiu, este că poezia lui nu mizează în primul rând pe meşteşug şi construcţie. Intuiţia e suverană. Poet hiperlucid, de o inteligenţă sclipitoare, Ghiu este însă tras de mânecă de talentul său incontestabil :”Vine ceva şi se lipeşte strâns de mine -/ este comparaţia cu altceva,/ la fel de singură/ şi de rănită.”(„Poem”). Analogiile şi comparaţia sunt procedee de bază şi vizează fragilitatea eului în faţa lumii. Obiectele sunt puse în oglindă pentru a-şi contempla sinele schimbător, înfometat, devorator : ”Adaug unui obiect/ comparaţia cu sine/ pentru a-l lăsa pradă/ restului hămesit/ de poem.”(„Poem”). Poetul se vede ca pe un vagabond care ne aminteşte de Villon, Rimbaud, Poe şi Buddha, suferind de boala creaţiei :”cu picioarele eliminate în încercări de a şopti -/ amorţeşte, pe cele şapte cărări ale poemului/ se întoarce la tine punctul final, vagabondul/ (fantoma). Şi cum rana urcă pe trup/ mai bine ca soarele, alege-ţi/ singur locul de apogeu/ şi împrejmuieşte-l, descrie-l.” („Poem”). Poezia este, în fond, expresia suferinţei şi a eşecului :”Ce bine/ că poemele apar şi există/ în afara trupului./ Dar ele/ continuă să aibă/ forma organelor noastre./ Ce bine/ că ele nu dau naştere/ la oameni.”(„Poem”). Ghiu „scrie” cu obiecte pe care le poate ignora : „Scriu : Am uitat să citesc,/ ştiu doar să scriu./ Umplu spaţiul cu lucruri/faţă de care să pot fi orb.”(„Poem”). Textul este semnul, urma, rămăşiţa umană a unei existenţe : „Cu creionul pe albituri/ haşurând desenez murdăria/ pe care trebuie să o las cu trupul.”(„Poem”). Nu găsim aici nimic din aglomerările sufocante din textele altor autori. Sugestia, reducerea inventarului la lucrurile esenţiale par a fi deviza poetului.Nimicul, potenţialul, neputinţa de a scrie sunt temele supreme ale acestei poezii :”Aş vrea să urlu/ şi/ să port un titlu.”(„Poem”). Sau : „ Mă gândesc acum la un poem de dragoste/ aşa cum mă gândesc la tine./ Elegia de-a nu putea să mi-l reprezint,/ elegia de-a nu putea scrie măcar DESPRE el.”(„Poem”). N-au fost remarcate suficient ironia şi autoironia, de cea mai bună calitate, care adie prin poemele lui Ghiu : Vai,/ nu pot continua ( niciun pic )/ acest poem/ atât de minunat.”(„Poem”). Geometrii sigure, reconfortante, străbat textele :” Aici e un ocol al locului./ Imposibil să faci poemul perpendicular/ şi să poţi coborî.”(„Poem”). Explorarea străfundurilor lumii se face cu ajutorul unor elemente umile : „Mi-e milă de conserva pe care/ n-o vom deschide la nuntă,/ mi-e milă de noi -/ ce mici sîntem pe/ fundul(sic!) unui poem de/ milă.”(„Poem”). Cuvintele respiră prin gesturile fireşti ale iubitei : „Am văzut-o ducându-se./ Însemna ( câte gesturi plutesc/ în luciul/ mâinii drepte ?( că/ poemul se terminase/ cu bine.”(„Poem”). Toate textele lui Bogdan Ghiu reprezintă căutarea Marelui Poem, fiind ipostaze şi variante ale acestuia, care nu-l multumesc pe poet. „Manualul autorului” este un tratat şi o exegeză la o carte-poem visată, niciodată scrisă, niciodată terminată. Aceasta este cea mai frumoasă şi mai inteligentă utopie din literatura română, având şi cea mai înaltă miză artistică. Este o utopie programată de însuşi autorul ei să eşueze. Proiectată să eşueze, Utopia Marelui Poem triumfă în estetic. În condiţiile în care scrierea efectivă a Marelui Poem n-ar fi avut niciun haz şi nici n-a fost luată vreodată în calcul, renunţarea la scris se preface în poezie. În spiritul autorului, mare iubitor de paradoxuri, am putea spune că poezia sa este un eşec al eşecului. Eşec al nimicului, al golului, al tăcerii. Totul este însă asumat conştient. Există în texte o fugă de propria identitate şi o căutare a acesteia, într-un joc obsesiv de transfigurări. Poezia lui Bogdan Ghiu se priveşte tot timpul în oglindă, căutându-se, rătăcindu-se, agasată de propria imagine, şi regăsindu-se, în cele din urmă, mereu nouă, proteică, surprinzătoare, originală. Dacă modalitatea de a scrie rămâne aceeaşi, viziunile sunt mereu altele. Convertirea existenţei în estetic se face su aparenţele unor minore inventarieri şi ale unor false preocupări tehnice. Ghiu redescoperă mitul lui Manole, din perspectiva,iarăşi, unei autoironii puternice. Ana varsă lacrimi de crocodil :”O, lacrima e semnul/ că ai vrea să digeri/ pe acela care te înconjoară.”(„Poem”). Multiplicarea poemului se poate face la nesfârşit. O doctrină poetică poate genera ea însăşi o infinitate de poeme :”Acum, acum, să pot trăi -/ în locul meu să las/ un poem/ să scrie poeme.”(„Testament”). Poemul e împuţinat, redus la câteva semne grafice : „Punctul alb (care există deja)/ şi punctul negru/ (pe care îl pun eu.)”(„Două puncte”). Poeziile lui Bogdan Ghiu conţin sugestii culturale de o incomparabilă bogăţie. Ca un alt personaj al lui Marquez, poetul scrie, pe fiecare obiect, numele acestuia. E o modalitate de a nega realitatea netrebnică :”Eu scriu pe fiecare obiect, încet, ceea ce e./ Îl înjur.”(„Poem”). Pe alocuri, când se afirmă ca un poet al transcendenţei goale, Ghiu este un poet foarte expresiv : „Împăturită noaptea-n foaie./ O-nţep şi curge în odaie.” „Privirea cotită” (indicaţii de ieşire) este o replică modernă la poemul arghezian „Între două nopţi”.
Poemele lui Ghiu sunt construite, totuşi, cu migală de bijutier. Cercul, rotundul, golul, ca şi nimicul, remarcat mai înainte, adică temele obsesive ale literaturii noi, sunt prezente pe aproape fiecare pagină. „Poemul” este chiar discuţia despre scrierea poemului „NU, NU, altceva ; degradarea cu mijloace pozitive a / primelor cuvinte legate, copilăria şi adolescenţa poemului. / Discutaţi : v-am făcut locul gol. / Învăţaţi să ştiţi totul.”(„Cursivitate”) Scrierea poemului e precum săvârşirea unui act de bunăvoinţă faţă de un pensionar : „Scriu un poem (un fals poem),/ ajut cuvântul să treacă/ şi să încapă cu bine/ între început/ şi/ sfârşit.”(„Poem”). Cuvintele uzate, „sfârşite”, sunt recondiţionate prin construirea poemului, poezia fiind un mod de renaştere, de regenerare a cuvântului : „Vioiciune a cuvântului sfârşit/ care revine, revine/ bucuros în mijlocul poemelor mele.” („Poem”). În logica textelor, poemul îl inventează pe poet : „Cercul mai drept ca vânătoarea - / un singur vers a rămas să/ liniştească poemul/ şi/ să/ mă viseze.”(„Poem”). Semnele grafice sunt şi ele generatoare de poezie :”Undeva/ în poem (nu acesta)/ punctul/ digeră/ liniştea/ în tăcere./ (Aici, în paranteză [aceasta]/ e bine).”(„Poem”). Bogdan Ghiu este un excelent poet erotic. Anatomiile sunt delicioase, cuvintele şi semnele de punctuaţie se contopesc cu peisajul într-o magie indescriptibilă :”Numele tău îmbina copacii,/ imobiliza/ marginile împletite ale lacului,/ cuvintele noi spintecau ridurile otrăvitoare,/ punctul se desfăcea ca o piersică,/ i se vedea miezul ca o săgeată./ Totul se apropia./ Inima începuse să aibă periferii./ Zboruri obscure, cu aripi/ crescute în luminişul stomacului.”(„Poem cu o singură imagine copiată”). Poetul găseşte deseori punctul inefabil, care favorizează geneza poemului :”Poem pe marginea prăpastiei./ Dacă ai veni şi tu/ ar cădea./ Dar ce discursuri înălţătoare/ învaţă el/ şi ce/ recompensă secretă primeşte/ de la punctul acesta bine uns/ şi strălucitor/ ca după o/ naştere.”(„Poem”). Deşi nu lipsită de afectivitate, poezia lui Ghiu refuză sentimentalismul :”Ca un gunoier/ poemul pleacă înjurând.// N-aştept să se termine-n zare.”(„Două Fragmente”). Pendulând între realitate şi imaginar, „poemul” lui Ghiu se află într-o continuă osmoză cu elementele lumii. Poetul reuşeşte pagini excepţionale, de o frumuseţe stranie : „Nu se mai înţelege nimic,/ nu se mai înţelege/ nimic – aici/ e tata ascuns,/ femeia lui de peste mări şi ţări/ îi împleteşte tranşee.”(„La malul poemului”). Naşterea poemului este o înviere cvasidivină :” Să mai rămână de pus doar/ punctul,/ Dumnezeu-Însuşi,/ pata de sine !” („Poem”). Până la urmă, poemul se încheagă din orice, imprimând realităţii o anumită sintaxă, dar şi ameninţând-o cu haosul : „Poţi dumneata să îţi iei răspunderea/ să arunci/ o lume fericită/ în haosul acesta neterminat ?” („Poem”). În universul lui Ghiu nu e obligatoriu ca poemele să fie scrise, ele existând potenţial şi în afara acestuia :”ce lene.../ să nu poţi scrie acest poem/ şi el/ să existe.”(„Poem”). Apocalipsa fiinţei este descrisă admirabil :”Înainte de catastrofă/ cuvintele părăsesc primele fiinţa,/ apar din adâncuri/ purtând forma fisurilor/ din care s-au prăbuşit;/ vreo zece-cincisprezece/ se opresc, privesc înapoi şi ar vrea să te strige./ Acestea vor fi poemul.”(„Poemul”). Reînvierea şi extragerea esenţelor din lucruri sunt idei ce revin constant : „Se extrag zorile din lucruri./ Lumina evadează din lucruri./ Dimineaţa găsim lumina în afara lucrurilor./ Dimineaţa găsim lucrurile în lumina care s-a scurs din ele/ peste noapte.”(„Propoziţii matinale”).
Treptat îşi face loc în texte şi tema cea mai reprezentativă, aceea a tăcerii :” dar tăcerea nu ai cum s-o refuzi/ Ţi-o dau. Eşti prins. Stăpâneşte-o/ cu bine.” Şi încă : „A scrie înseamnă a nu vorbi, a tăcea./ A te constrânge singur/ să taci./ Scriu ca să tac.” („Când nu apari”). Tăietura versului este impecabilă şi prospeţimea notaţiei remarcabilă : „Cum stai în amintire şi o lumină/ numai a ta te luminează din/ când în când. Tu eşti pământul/ amintirilor mele, mama memoriei, bombardată cu seminţe de toate soiurile, din care alegi...” („Loc natal”). În ultimele volume el scrie un tip aparte de poezie care ar merita o discuţie separată. Textele sale , ca şi cele ale lui Henri Michaaux, dar în cu totul alt registru, par a fi trecute prin eprubetele, retortele şi alambicurile celei mai rafinate inteligenţe.
Bogdan Ghiu este un mare poet , un adevărat clasic al generaţiei 80, un autor care este singurul stăpân şi locuitor al unui teritoriu liric inconfundabil. El ne face să ne gândim, cu speranţă şi îndreptăţire, la un Nobel românesc.

miercuri, 17 septembrie 2008

Critica literară şi revigorarea romanului

Oricâtă antipatie ar avea scriitorii faţă de criticii literari ( se cunoaşte cazul unui romancier occidental celebru care şi luat ca model, pentru un personaj care moare, pe un cunoscut critic literar), trebuie să recunoaştem că aceştia sunt o prezenţă necesară în peisajul oricărei literaturi din lume. Mai mult chiar, fenomenul literar degenerează dacă, la un moment dat, nu există critici de valoare care să se pronunţe în legătură cu cărţile apărute. Un exemplu relativ recent este încetarea activităţii celor mai importanţi critici literari aparţinând generaţiei '60. Aceasta a generat o confuzie de valori fără precedent, transformând, pentru câţiva ani, apariţiile editoriale într-o avalanşă derutantă. Criticul nu este numai un mediator între carte şi cititor, având un rol sanitar, de eliminare a nonvalorilor şi de filtrare a operelor cu adevărat valabile. Pentru mine, un critic literar este tot un scriitor, fiind un adevărat regizor al evoluţiei unei literaturi. Având un program şi o doctrină literară, o direcţie şi un canon, el scrie "romane" în care personajele sunt cărţile şi autorii. Criticul ar fi un scriitor de gradul al doilea. Realitatea este că liniile de forţă ale unei literaturi urnează gusturile şi principiile valorice ale celor mai importanţi critici ai epocii respective. Titu Maiorescu şi E. Lovinescu sunt exemple elocvente în acest sens. Scriitorii rămaşi în istoria unei literaturi nu sunt cei care au plăcut publicului larg, ci aceia care au fost apreciaţi de critici. Nu Cezar Petrescu, ci Camil Petrescu. Nu Mihail Drumeş, ci G. Călinescu. Nu Ion Grecea, ci Anton Holban, Ştefan Bănulescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi M. Blecher. Dacă e adevărat că, în general, mai citim şi ce ne cade în mână, recitim astăzi numai ceea ce au selectat marii critici din trecut. Istoria unei literaturi este un muzeu viu alcătuit după ideile marilor critici. Acestea fiind zise, rămâne un mister de ce romanul românesc a cunoscut o perioadă de surprinzătoare anemiere în deceniul opt al secolului trecut. Mai mulţi critici de valoare se manifestau în perioada respctivă, dar optzeciştii nu au excelat în a scrie romane de valoare. Să fie de vină urmărirea exclusivă a rafinării scriiturii ? Nu sunt sigur. În orice caz, dacă poezia a evoluat frumos, fără hiatusuri ( graţie activităţii critice a poeţilor înşişi care s-au comentat între ei, dar şi a unor critici de mare pătrundere, dintre care cel mai proeminent este Al. Cistelecan), romanul a intrat într-o zonă obscură, din care a ieşit abia după ce noi critici de mare calibru, cum ar fi Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat, au început să publice constant articole şi studii foarte convingătoare, impunând nume ca Florina Ilis, Petru Cimpoeşu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Ioan Groşan, Mircea Cărtărescu ( ca romancier !), Bogdan Suceavă, Dan Lungu, Dumitru Ungureanu, Filip Florian, Florin Lăzărescu şi alţii câţiva. Nu trebuie să-l uităm pe "clasicul" Ştefan Agopian, autor demn şi el, ca şi alţi scriitori români de azi, de o recunoaştere internaţională şi afirmat, ca mare scriitor, chiar în secetosul deceniu al optulea. Până să fie luat în serios de Daniel Cristea-Enache, Aldulescu era doar un scriitor cu o piaţă literară bună. Cert e că în momentul de faţă avem de-a face cu o înflorire uimitoare a romanului românesc. Câţi dintre ei vor rămâne definitiv pe tabla de joc a valorilor perene ? Numai criticii literari de azi au un răspuns la această întrebare.

luni, 7 iulie 2008

Povestiri fantastice

De fiecare dată când citesc o povestire fantastică, am impresia unei complicităţi cu un narator care îmi promite dezvăluiri senzaţionale, dar dovedeşte, în cele din urmă, că nu ştie nimic sau se preface că nu ştie nimic.. Te face să-l urmezi, mergi pas cu pas pe urmele lui, asişti la lucruri incredibile, el îţi face semn că totul are o explicaţie pe care o vei afla la momentul oportun, însă în final ramâi descumpănit când însuşi naratorul pare nedumerit şi confuz. Dacă este şi personaj, lucrurile acestea sunt şi mai bine reliefate. O povestire fantastică este povestea întrepătrunderii a două lumi incompatibile. Personajul şi, pe urmele lui, cititorul ,abil manevrat de către narator, pătrund pe nesimţite într.o altă lume care îşi face sau nu simţită prezenţa prin anumite „semne”. Un exemplu edificator în acest sens este „Frica” de Guy de Maupassant. Este un text care explică perfect mecanismul unei creaţii fantastice. Naratorul călătoreşte noaptea cu trenul. În compartiment se simte un puternic miros de fenol. Mai târziu aflăm că totul este dezinfectat datorită pericolului de holeră. În acelaşi compartiment se mai află un domn în vârstă, de condiţie bună. La un moment dat, cei doi văd , din goana trenului, doi oameni bărboşi şi în zdrenţe, stând într-o pădure, în jurul unui foc. Dornic de comunicare, domnul în vârsta remarcă faptul că e ora douăsprezece şi că ei au văzut ceva bizar. Abia mai târziu enunţă o idee care ar putea fi socotită o emblemă pentru multe povestiri fantastice :”Nu ţi-e frică decât de ceea ce nu înţelegi”. Şi respectabilul domn relatează două întâmplări pentru a-şi argumenta opinia. Îşi aminteşte cum marele scriitor rus Turgheniev a povestit cândva, în casa lui Flaubert, cum, scăldându-se în apa unui râu, s-a speriat îngrozitor când o creatură semănând a om, a încercat să-l ia în braţe şi chiar l-a fugărit o vreme, până când un băieţandru aflat cu vitele la păscut a îndepărtat monstrul cu biciul.Băiatul i-a spus că era o nebună care trăia la marginea pădurii. A doua întâmplare povestită de domnul cel distins nu mai are însă o explicaţie clară. El relatează că, la un moment dat, călătorea prin Bretania. Era noapte şi el mergea pe jos. Atmosfera era stranie, noaptea era adâncă, nu se vedea nimic şi nu se auzea decât şuieratul vântului. Şi atunci bătrânul a auzit un zgomot care se apropia. S-a dat la o parte din drum şi a văzut uluit o roabă care mergea singură, duruind peste pământul uscat. Evident că nu a putut găsi o explicaţie raţională acestui fapt. Cred că acesta este principiul fantasticului : nu este fantastic decât ceea ce nu are o explicaţie raţională, iar perspectiva narativă are un rol esenţial în realizarea incertitudinii, ambiguităţii, echivocului.

Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii „Plimbări cu Freud” de Kocsis Francisko (Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006), binecunoscutul poet ardelean, redactor la revista „Vatra”. Nu este prima dată când un poet îşi incearcă puterile în proza fantastică. Prima impresie este că nu găsim aici nimic din nefirescul povestirilor din „Trântorul” lui Emil Botta. Deşi fără lirismul apăsat din prozele lui A. E. Baconsky, textele din „Plimbări cu Freud” sunt mai aproape de „Echinoxul nebunilor” decât de realismul înşelător din prozele lui Mircea Eliade. Fiecare povestire este construită atent, cu o grijă deosebită pentru detaliile semnificative. „Casa din grădina japoneză” prezintă o lume ordonată, care funcţionează după legi aparent normale. Descrierea grădinii îngrijite de un japonez este de o precizie geometrică : „ un rând de meri întâlnindu-se sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade cu un rând de cireşi care primavara sunt numai floare, dar nu rodesc niciodată, consumându-şi vitalitatea în această superbă risipă. Din vârful unghiului porneşte un rând de pruni spre zidul dinspre stradă ; cele trei rânduri, văzute de sus, alcătuiesc litera Y.” În acest decor se întâmplă un lucru care sfidează orice logică. Un necunoscut îl vizitează pe proprietarul grădinii şi îi transferă propria invaliditate. Vizitatorul mărturiseşte că a fost trimis de o voce şi că va reveni peste un an, când lucrurile vor reintra în normal. Ceea ce se şi întâmplă, numai că scena de la început se repetă în oraş, cu un acelaşi invalid, şi nu mai avem certitudinea că personajul afectat de aceste miracole inverse îşi va mai căpăta vreodată capacitatea de a merge. Scenele sunt perfect motivate, între ele există o continuitate firească, iar finalul este reuşit.

Depăşirea limitelor umane şi pătrunderea într-o altă lume formează tema povestirii „Incredibila aventură a domnului Godeschal”.În urma unor exerciţii îndelung repetate, personajul reuşeşte să zboare şi să se teleporteze în locuri îndepărtate, reuşind să depăşească barierele timpului şi ale spaţiului. Ulterior, când se reîntâlneşte cu fiul său, el reintră sub regimul temporal pământesc şi moare asemenea eroului din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”: „ Când soarele va ajunge pe floarea de mac sălbatic din mijlocul covorului, voi porni să-mi străbat anii. Voi ieşi în grădină şi cu fiecare pas voi îmbătrâni vizibil. Va trebui să mă urmezi. Când voi muri, să mă ridici şi să mai faci câţiva paşi în direcţia în care mergeam. În braţele tale vei avea un schelet pe care va trebui să-l îngropi. Acela voi fi fost.” Există, în aceste pagini, o subtilă pendulare între două lumi, una dintre ele rămânând misterioasă şi inaccesibilă. De altfel, fiecare poveste opereză o deschidere către un alt plan, însă doar atât cât să facă mai enigmatic universul paralel revelat. Este „o uşă abia întredeschisă”, cum ar spune un celebru critic literar român, autor şi el al unor excelente povestiri fantastice. În „Seară vieneză”, un străin îl pedepseşte pe un jandarm ticălos. Apariţia motanului cenuşiu, în final, asigură naraţiunii o desăvârşită ambiguitate.”Vocea” probează neobişnuita dexteritate a autorului de a scrie povestiri. Intervenţia „celui care scrie această poveste”şi care întrerupe fluxul epic, la sfârşit, pare să fie cel mai potrivit final, dar bucata nu se numără printre cele mai reuşite din volum. În orice caz, procedeul este ingenios, dar nu ţine neaparat de fantastic. „Păducelul” evidenţiază gustul şi educaţia artistică a autorului. Se simte ochiul şi mâna celui care percepe lumea dintr-un punct de vedere estetic. Descrierile sunt de un mare rafinament : „ Frigul nu pare prezent, doar o melodioasă compactare a stratului din ce în ce mai gros de nea sub greutatea fulgilor care continuă să cadă. Răzorul cu firele înalte de iarbă uscată şi tufa de măceş cu spini mari, în care s-au prins câteva frunze pe care păianjenul le-a îmbinat în arhitectura sa, rup ritmul monoton al unei coline domoale...” Avem de-a face cu o evadare în esteticul pur, personajul fiind o ipostază modernă a meşterului Manole. „Ceasul de buzunar” şi „O plimbare în amurg” înclină mai degrabă către straniu, dacă ne gândim la categoriile lui Tzvetan Todorov. Decorul este schiţat, de fiecare dată, cu o mână sigură, de autentic prozator. În sfârşit, cea mai reuşită piesă este, în opinia mea, „Cantata profana”. Poetul şi prozatorul îşi dau mâna pentru a realiza un text cu un relief artistic exceptional. Muzica secretă a oraşului este sugerată într-un mod încântător, iar condiţia artistului este evocată cu mijloace proprii, originale. Călătoria prin urbea natală, prilejuieşte naratorului pagini admirabile : „Am trecut pe lângă paragina numită Cocoşul de aur , cândva cel mai galonat local al târgului, altfel o superbă clădire în stil secession, cu interioare spatioase în pereţii cărora s-a impregnat muzica unui veac apus; dacă treci pe lângă ea noaptea târziu, când oraşul doarme, poţi auzi aceste melodii de parcă în clădirea întunecată orchestra nici n-ar fi observat că uşa timpului s-a închis şi ar continua să cânte pentru clienţi cărora doar parfumul le-a mai rămas în preajma meselor.”

Scriam la început că nu este prima dată când un poet român scrie proză fantastică. Ba chiar putem spune, dacă judecăm lucrurile cu atenţie, că mai ales poeţii au izbutit în acest dificil domeniu. Mihai Eminescu, Al. Macedonski,Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Emil Botta, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Al. Philippide şi Mircea Cărtărescu sunt nume prestigioase care au creat texte antologice, unele dintre ele adevărate capodopere, pentru specia literară pe care am discutat-o. Este evident că hlamida de mag, căutător şi creator de mistere, i se potriveşte şi lui Kocsis Francisko.

NINO

Ion Stratan era un miracol prin el insusi. Inalt si frumos, ca un personaj din filmele lui Nikita Mihalkov, te coplesea mai intai prin generozitate si bunavointa. Era protocolar si fermecator cu oricine intra in contact cu el. Nu refuza, nu jignea si nu ranea niciodata pe nimeni. Foarte putin timp mi-a trebuit sa inteleg ca altruismul sau si solidaritatea cu ceilalti nu erau decat una dintre infinitele fatete ale unei fabuloase, uluitoare inteligente. Mereu deschis, mereu indatoritor, crease in jurul sau un climat de extraordinara efervescenta creatoare. Toti caministii scriau , toti erau mari, geniali, nobili si frumosi. Entuziasmul era general. Mai tarziu mi-am dat seama ca intregul sau comportament nu era numai rodul unei educatii alese si urmarea firii lui de rus inclinat sa fraternizeze cu semenii sai, ci si reflexul unei pedagogii superioare. Intr-un fel sau altul, Nino ne-a educat pe toti cei care am fost colegi cu el, in facultate si in caminele studentesti din 6 Martie si Grozavesti. Ne-a imblanzit, ne-a civilizat, pentru a ne putea comunica uimitoarele sale revelatii. El facea ca figura – bonoma sau flegmatica, dupa caz - a lui Alexandru Musina sa para plina de umor, iar ursuzenia lui Romulus Bucur sa fie metamorfozata in originalitate. Verva sa inimitabila contrasta violent cu lipsa de umor a altui poet de marca, mai norocos si mai iubit de critici decat Nino.
Am pomenit despre inteligenta lui Nino. La cursuri, la seminarii, la Cenaclul de Luni - unde avea posibilitatea de a intra in dialog cu o inteligenta egala cu a sa, aceea a lui Nicolae Manolescu – , Nino ii fascina si ii uluia pe acultatori. "Batrane, i-ai naucit pe toti", a exclamat poetul Laurian Campeanu dupa o sedinta in care Stratan fusese, pentru a nu stiu cata oara, one man show.
Imi amintesc ca intampinam impreuna prima ninsoare, plimbandu-ne din Grozavesti pana in Cotroceni si inapoi, in camasi si cu capetele descoperite. Intr-un rand am vegheat o noapte intreaga sa apara un numar din "Romania Libera", unde Nicolae Manolescu, idolul nostru de atunci, avea un interviu in care vorbea si despre Nino, numindu-l "minte stralucita si poet foarte talentat". In asteptarea ziarului, am fumat si ne-am prostit, facand clasamente : cei mai mari poeti, cei mai valorosi critici, cei mai slabi... Apoi am mers la cinemateca si am vazut "Persona" de Bergman.
Nino mergea deseori in vizita la Nichita Stanescu. Erau prieteni si insista sa merg si eu pentru a-l cunoaste pe marele poet, asigurandu-ma ca Nichita m-ar fi indragit pe loc. Timiditatea mea a fost mai puternica decat incurajarile sale si regret si astazi ca nu i-am urmat indemnurile. Nichita il iubea pe Nino, Nichita il desena pe Nino, Nichita ii dedica poeme lui Nino.Era recunoasterea unui mare poet de catre alt mare poet. Ei intelesesera ceea ce nu inteleg cei care nu recunosc statutul de scriitor decat autorilor ale caror acte de creatie s-au produs in interiorul grupului consacrat sau gastii literare din care fac ei insisi parte : intr-o literatura e loc pentru toate talentele.
Cine il cunostea pe Nino avea certitudinea ca vorbeste cu un geniu.( Aceeasi senzatie o aveau, pe vremuri, interlocutorii lui Ion Barbu.) Si ce subiect putea sa-i cada unui poet de geniu la examenul de estetica ? Simplu : "Rolul Partidului Comunist Roman in dezvoltarea esteticii" ! Bineinteles ca Nino nu s-a dezmintit si a facut un spectacol pe masura, spunand printre altele :"Daca n-ar fi existat PCR, estetica ar fi disparut ca disciplina!"Uitandu-se speriat in toate partile, profesorul l-a intrerupt, cerandu-i carnetul de note : "Zece, multumesc, ati raspuns perfect."
In ultimii ani vorbeam saptamanal la telefon si nu pot crede nici acum ca a murit. In orice caz, am certitudinea ca nu s-a sinucis si ca i s-a intamplat alt lucru ingrozitor : l-am cunoscut îndeajuns de bine ca sa pot face aceasta afirmatie. Despre poezia lui Stratan au scris altii : cu simpatie, cu intelegere, foarte rar cu rautate sau obtuzitate. La noi se face insa greseala de a aprecia poezia dupa expresiile utilizate, zorzoane stilistice si bogatie lexicala. Cand se va intelege ca natura poeziei e alta, de natura revelatorie, vor fi valorizati cum se cuvine poeti ca Gellu Naum, Emil Botta, Petre Stoica, Emil Brumaru. Si, cu voia Dumneavoastra, Ion Stratan.

Un poet paradoxal

1. Paradoxul de a fi modern
Despre Topârceanu s-au spus aproape toate lucrurile esenţiale, inclusiv acela că autorul ,,Parodiilor originale” este unul dintre cei mai moderni poeţi ai vremii sale. Este interesant că E. Lovinescu, în general foarte atent la tot ceea ce este modern, remarcă trăsătura cea mai importantă a lui Topârceanu : ,, nu putem decât recunoaşte în dl. G. Topârceanu pe cel mai autentic reprezentant al moştenirii directe a lui A. Mirea.. ‘’ Acelaşi critic observă, ,, ca notă diferenţială ‘’, că ,,în « Balade vesele şi triste » lirismul sau numai epicul , în doze dealtfel mici, se infiltreză cu umor. Ceea ce e esenţial la scriitor este inteligenţa artistică vizibilă în adaptarea formei la conţinut, în căutarea efectului, în preciziunea conturului… ‘’ Făcând aceste judicioase observaţii, Lovinescu ridică şi cele maui serioase obiecţii :,, « Balada popii din Rudeni » sau « Balada morţii », de pildă, par tăiate cu dexteritatea unei mâini de meşter într-un material din care numai emoţia şi misterul lipsesc. ‘’ Adică esenţialul. Cu alte cuvinte, Topârceanu este un meşteşugar desăvârşit, un virtuoz, în ceea ce priveşte forma, dar e lipsit de harul marii poezii. Şi rezervele lui Lovinescu merg mai departe, pe aceeaşi linie : ,, Cu o viziune atât de ascuţită şi atât de materială, dl. Topârceanu a fixat peisagii…cu amănunte prinse atât de sigur şi, pentru a vorbi tehnic, cu atâta acurateţă – încât natura pare pusă sub sticlă într-o ramă, peste care nimic nu trece ; şi tocmai acest aer de « perfecţie » de « finit » stânjeneşte impresia poetică. ‘’(E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, pag.185) G. Ibrăileanu arată şi el că Topârceanu este ,, un poet de factură specială ‘’. Şi mai departe : ,, inspiraţia sa poetică ne dă o impresie neobişnuită de luciditate, dacă nu cumva luciditatea aceasta nu se datoreşte controlului pe care îl exercită inteligenţa asupra inspiraţiei. A releva rolul prea excesiv al inteligenţei în creaţia lirică nu credem că este un elogiu de invidiat, adus unui poet liric. ‘’(G. Ibrăileanu, G.Topârceanu, în vol. Note şi impresii , Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1920, pag. 206-2o7 ) Adept al inspiraţiei spontane, criticul ,, Vieţii Româneşti ‘’ pare speriat de inteligenţa lui Topârceanu.
Ca de obicei, G. Călinescu are intuiţia cea mai fină şi pune accentul exact acolo unde trebuie. În ,, Istoria… ‘’ sa , el îl trece pe Topârceanu la capitolul ,, Moderniştii ‘’. Călinescu acreditează însă, în mod indirect, ideea că Topârceanu ar fi un poet minor, definindu-l ca ,,un poet al universului mic” : ,,Unii îl preţuiesc ca pe un poet mare, alţii ca pe un poet minor. Cea dintâi opinie este greu de susţinut…. ‘’ Călinescu este primul care înţelege valoarea superioară a parodiilor :,,Totuşi se poate observa la el acel fenomen de uitare în model care e chiar semnul clasicei inspiraţii. ‘’ Topârceanu ar avea spirit critic. Dar asta nu e totul : ,, Inteligenţă critică ? E prea puţin. Avem de-a face cu un mimetism care presupune putinţa de a trăi pe felurite chei muzicale.”(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, pag. 826) Unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai poetului, Al. Săndulescu, vorbeşte despre ,, umorul liric ‘’ al lui Topârceanu. În baladele poetului, ‘’ contemplaţia se însoţeşte cu o discretă notă de umor ‘’. Universul poeziei lui Topârceanu este definit în mod remarcabil : ,, Spirit lucid, înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă artistică, el se caracterizează în primul rând prin autoironie, prin cenzurarea propriilor sentimente. În acelaşi timp, se relevă ca un poet al anotimpurilor, un pastelist şi un miniaturist. În umorul său se ascunde aproape totdeauna o discretă notă de melancolie şi uneori de tragism… În pasteluri, Topârceanu cultivă o poezie delicată, suavă şi graţioasă. ‘’ Criticul trage însă o concluzie greşită : ,, Prin temele abordate, ca şi prin limbajul poetic, Topârceanu este în bună măsură un poet tradiţionaliat.’’ (Al. Săndulescu, Scriitori români, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 451) În realitate, mijloacele artistice ale lui Topârceanu nu sunt ale unui tradiţionalist. Se ştie, în altă ordine de idei, că, în literatură, nu tema sau decorul contează, ci atitudinea scriitorului faţă de acestea şi modul în care creatorul se foloseşte de ele.
M. Ralea evidenţiază ,, atenţia specială pe care cel mai savant mânuitor al tehnicii poetice româneşti o dă aspectului formal al poeziei.’’ Ralea face observaţia foarte importantă că ,,între cunoştinţa intelectuală şi cea poetică” nu e un divorţ.(M. Ralea, G. Topârceanu, în vol. Interpretări, 1927, pag. 174-175) Tragem concluzia că Topârceanu ar fi un poet rafinat, un intelectual, un profesionist al scrisului. La rândul său, C. Ciopraga(în vol. G. Topârceanu, E. P. L., 1966, pag. 395-396) scrie : ,, Conştiinţă artistică exemplară, autorul de balade şi rapsodii a creat un stil. ‘’ Într-o substanţială prefaţă la ,, Balade vesele şi triste ‘’ (Bucureşti, Ed. Albatros, 1986), Ilie Dan evidenţiază preferinţa poetului ,, pentru anumite specii literare, care conveneau concepţiei artistice şi structurii sale sufleteşti : cea lirico-epică (balada), parodia, pastelul şi fabula . ‘’ Ilie Dan este de părere că poetul are o natură dublă, fiind deopotrivă sentimental şi ironic. Prefaţatorul remarcă ,, picturalitatea ‘’ liricii şi prozei lui Topârceanu. Acesta ,, nu realizează, chiar dacă e descriptiv remarcabil, ansambluri în care relieful să fie patinat de culoare şi tonuri groase, ci schiţe punctate cu accent şi acurateţe. ‘’ Minusul operei lui Topârceanu ar fi ,, uşurinţa de a versifica, diluţia lirică şi lipsa profunzimii ‘’ în texte precum ,, Balada unui greier mic ‘’, ,, Ripostă ‘’, ,, Cioara ‘’.
Se poate trage concluzia că Topârceanu este un poet modern prin cel puţin două aspecte : conştiinţa artistică superioară şi atitudinea faţă de temele şi recuzita literaturii tradiţionale. Acest lucru este vizibil, în mod pregnant, în ,, Parodii originale ‘’. Este curioasă şi paradoxală situaţia lui Topârceanu. Deşi poet de factură modernă, el a făcut parte dintr-o grupare literară tradiţională. Membrii acesteia l-au lăudat cu jumătate de gură, în timp ce el era nevoit să polemizeze cu moderniştii cu care ar fi avut reale afinităţi, dar care îi erau adversari. Într-un fel, Topârceanu a fost un cal troian în cetatea tradiţionaliştilor.
2. Parodiile
Topârceanu percepe atât de subtil poezia altora, încât e capabil să reconstituie universul poetic al fiecărui autor vizat în ,,Parodii originale ‘’. Această reconstituire este minată de o superioară, permanentă ironie. Dacă în ,, Chinurile lui Ulise ‘’ avem impresia că-l citim aievea pe Homer, celelalte texte au un haz incomparabil. Topârceanu îl imită pe Al. Depărăţeanu şi evocă ,, viaţa la ţară ‘’ în versuri care au devenit celebre :
Locuinţa mea de veră
E la ţeră…
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor.
Să remarcăm , de pe acum, că una dintre sursele umorului este neologismul utilizat în contexte neaşteptate, saturate de termeni neaoşi :
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viaţa ce aici palpită
E lipsită
De confort occidental.
Iată şi ,, eroismul ‘’ specific poeziei lui Bolintineanu :
Şi zicând acestea, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Şi cu ea de-a valma, făr’să zăbovească,
Sfarmă şi respinge armia turcească.
Chiar şi Sinan-Paşa, plin de umilinţi,
A căzut în apă şi-a pierdut doi dinţi.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalţă-o mânăstire şi trei parastasuri !
Ritmurile din stihurile lui Coşbuc sunt îngânate admirabil :
Vin mişcând din şold alene
Cu privirile viclene
Şi cu sânii arşi de vânt,
De la sudul tainic, unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veşmânt…
Ca procedeu general, este evidentă rescrierea în registru comic a tot ce era grav, eroic sau elegiac. Mesianismul lui Goga, de pildă, este convertit în reproşuri meschine :
O, blestemată fie clipa
Când ai purces apoi în ţară
Ş-ai cumpărat tipografie
Să-mi faci revista de ocară.
Să-mi porţi Luceafărul prin lume,
În cap cu proza ta neroadă,
Cu acţibilduri pe spinare
Şi cu notiţe slabe-n coadă.
La Minulescu, este ironizat simbolismul sonor şi teatral, cu elemente exotice :
Ploaia tristă şi banală,
Ploaia obsedantă,
Ploaia
Care pastişează clima de pe Alpi
Şi Himalaia,
Ploaia cade verticală din cerescul alambic
Şi sfidează pacienţa trecătorilor :
Pic-pic…
Parodiile după Cincinat Pavelescu sună aidoma epigramelor scrise de acesta :
Când suspini pe la ferestre
Întristate madrigale
Luna-i veselă, maestre,
Ca chelia dumitale !
*
Talentul vostru-n adevăr
S-a mărginit numai la păr,
Dar toată strălucirea mea
Nu stă-n chelie, ci sub ea !
Textele care-l vizează pe Demostene Botez au intrat, de multă vreme, în memoria culturală a tuturor românilor :
Tristeţi de după-amiezi ploioase
Şi de nostalgice obsesii,
Când stai cu storurile trase
Şi-aştepţi să vie ora mesii…
Inventivitatea, verva şi imaginaţia lui Topârceanu ating punctul culminant când îl parodiază pe Arghezi :
În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tale, făptură buimacă.
Plesni-ţi-ar timpanul,
Să n-auzi când trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Şi psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.
Topârceanu procedează întocmai ca un pictor care reproduce pânze ale vechilor maeştri, introducând însă în tablou un element care subminează arta celui imitat şi care evidenţiază atitudinea autorului faţă de mijloacele artistice la care apelează ,,maestrul”. Este un joc superior, al unui poet care posedă o mare inteligenţă artistică şi care respinge elementele rurale, provinciale şi burgheze, adică tocmai pe acelea care alcătuiesc decorul unei mari părţi a operei sale.
3.Pastelurile
Este adevărat că multe poezii ale lui Topârceanu emană afectivitate, iar autorul poate fi socotit un sentimental, dar melancolia sa este discretă, de bună calitate :
Sus, prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,

Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.

Primăvară, cui le dai ?
Ptimăvară, cui le laşi ?
Nuanţele tabloului sunt redate cu un rafinament şi cu o ştiinţă a detaliului unică :
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Iarna, mai ales, îi prilejuieşte lui Topârceanu scrierea unor bijuterii :
Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visător ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Poetul dă întreaga măsură a talentului său în ,, Rapsodii de toamnă’’. O gradaţie savantă, pe un fundal alegoric, obţine unele dintre cele mai reuşite efecte artistice din întreaga creaţie a lui Topârceanu. Toamna apare mai întâi ca un zvon, o ,, boare ‘’, care ,, fură ‘’ puful păpădiilor :
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Trecerea de la perfectul compus al indicativului la perfectul simplu accelerează lucrurile :
Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele,
Toate florile şoptiră
Întorcându-şi feţele.
Unele instantanee sunt extrem de reuşite :
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe.o ramură.
O lume întreagă, personificată, intră în panică :
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.
Neologismele sunt combinate cu sintagme jurnalistice sau cu expresii colocviale :
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…
Această tehnică de utilizare a neologismelor şi a unor registre variate ale limbii apare pe tot parcursul poeziei ,, Rapsodii de toamnă ‘’ :
L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.
Finalul poeziei concentrează toată arta poetică a lui Topârceanu. Cenzurat de ironie, sentimentul este compromis prin exagerare :
Gâze, flori întârziate !
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…
4. Baladele
Sentimental este cu adevărat Topârceanu în balade. Ritmul, atmosfera, decorul sunt fixate în tonalităţi fine şi emană o melancolie ancestrală :
Scutură din trecăt salbe,
Reci podoabe care mint,
Surpă bolţi de ramuri albe
Cu portaluri de argint.
Lângă drum bătut de sănii
Unde malul stă să cadă,
Vede urme de dihănii
Înstelate pe zăpadă.
Pe acest fundal, popa din Rudeni capătă dimensiuni de legendă :
Şi cu plosca ridicată,
Zugrăvit pe cerul gol,
Popa capătă deodată
Măreţie de simbol.
Revenirea la realitate echilibrează, benefic, textul :
Iar hangiţa iese-n uşă,
Bucuroasă de câştig.
Ochii-i râd spre căldăruşă ;
- Frig, părinte?
-Straşnic frig!
Integrarea celui dispărut în ritmurile ample ale naturii şi cufundarea sa în uitare sunt magistral evocate :
Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări
Nopţi adânci cu lună.
Un zâmbet în colţul gurii însoţeşte cele mai reuşite versuri :
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa – o goană,
Şi astfel durerile trec…

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec !
Având un deosebit simţ al limbii, utilizând neologismul cu artă, în versuri rafinate şi limpezi , Topârceanu nu este numai ,, un poet pentru toţi ‘’ (Şerban Cioculescu), ci şi unul pentru viitor. Paginile sale, proaspete, vii şi inteligente, vor fi citite totdeauna cu interes.