joi, 28 iunie 2012

Nu este şi atributivă, dar...aşa a fost cândva !

Profitând de confuzia creată de subiectul controversat de la Testele Naţiuonale, au apărut şi pleşcarii. De ce subordonata respectivă să nu fie şi atributivă şi să nu obţină şi copiii lor cele şase puncte ? În definitiv, dacă sunt considerate corecte două răspunsuri diferite, se încalcă metodologia !
Printr-o chichiţă, nişte oameni vor să obţină un punctaj nemeritat. Ei au impresia că este vorba de o pomană. Ei, bine, nu !
1. Cine a răspuns că subordonata este predicativă ori subiectivă posedă certe cunoştinţe de gramatică. Mai ales cei care au mers pe varianta predicativei ! Curios este că oamenii competenţi au fost consultaţi târziu pentru stabilirea adevărului.  A fost nevoie să se pronunţe Gabriela Pană-Dindelegan, cel mai mare specialist în sintaxa limbii române, ca ambele variante să fie considerate valabile. Vă asigur că dacă Doamna Pană-Dindelegan a spus că subordonata este deopotrivă predicativă şi subiectivă, lucrurile stau întocmai. Este o onoare să mă potrivesc în păreri cu această unică profesoară.
2. Elevii care au scris că propoziţia este atributivă nu ştiu gramatică. Chiar dacă o mie de profesori vor spune că şi acesta este un răspuns bun, le pot demonstra că nu au dreptate. Este însă demnă de plâns specularea unei asemenea oportunităţi, în scopul obţinerii unui avantaj infim.

P.S.Culmea absurdului este că în urmă cu 32 de ani, când am ieşit profesor, dar şi zece ani mai târziu, subordonata era curat atributivă ! Actualul pronume relativ compus "ceea ce" se descompunea în pronumele demonstrativ "ceea " ( devenit termen regent pentru subordonata atributivă ! ) şi pronumele relativ "ce", care introducea atributiva ce mă jenează ! Acum soluţia nu mai este valabilă : "ceea ce" nu se mai descompune, fiindcă este perceput unitar din punct de vedere semantic.  Cum naiba au ales idioţii ăştia tocmai fraza respectivă ca să o dea la examen e un lucru de mare mirare !
Timpul trece şi toate se schimbă, inclusiv gramatica. Tocmai am fost la o nuntă. Unuia dintre socri i-am fost diriginte pe vremea când...subiectiva era atributivă !

Spania nu are un vârf de meserie

Spania nu are un vârf de meserie competitiv, iar vreo trei jucători ai echipei sunt în plus. De aceea n-o văd bine în finală, indiferent cu cine va juca. Iniesta şi ceilalţi au ratat nepermis de mult, din situaţii foarte favorabile, şi s-au calificat cu şansă.
Să nu uit : Cristiano Ronaldo e un jucător foarte bun, strălucitor pe alocuri, dar simulările şi cerşetoria sa îmi spun că are un caracter deficitar.
Dacă lucrurile merg normal, Germania ar trebui să câştige trofeul. Dar ce mai este normal în ziua de azi ?

marți, 26 iunie 2012

Examene şi soluţii

Evaluatorii noştri au găsit şi de data aceasta o frază total nepotrivită pentru a fi trecută printre subiectele de la Testele Naţionale ! Cum fac, cum dreg, dar mai mereu se încurcă în propriile cunoştinţe şi propun exerciţii cărora nici ei nu le găsesc cele mai bune soluţii.  La prima vedere, în fraza Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii există un caz clasic de subiectivă antepusă regentei.
Am rezolvat zeci de mii de fraze de mare dificultate şi pot spune că aceia care strigă că la mijloc este vorba de o predicativă au şi ei motive să-şi susţină punctul de vedere. În primul rând, substantivul dificultatea este articulat hotărât şi acest lucru îl califică pentru o eventuală funcţie de subiect : "Dificultatea răsfoirii este ceea ce mă jenează." În al doilea rând, variantele de contragere - O jenă este dificultatea răsfoirii. Jenantă este dificultatea răsfoirii. - par a da dreptate taberei contestatare. În al treilea rând, nu este obligatoriu ca predicativa să stea după regentă. Când conţinutul subordonatei cu pricina este subliniat în mod special, aceasta este pusă înaintea regentei.
Ce soluţii ar fi avut la îndemână specialiştii ?
1. Să nu dea la examen o asemenea frază.
2. Să găsească o formulare în care un substantiv precum dificultatea să nu fie articulat hotărât. În situaţia respectivă se elimina orice ambiguitate şi baremul ar fi fost ireproşabil.
3. Să admită că ambele variante de răspuns sunt corecte.
Bănuiesc că puţini elevi au luat propoziţia drept predicativă din prea multă ştiinţă - deşi bănuiesc că profesorii i-au învăţat că în fraza Ştiu care este inginerul, pronumele relativ care este nume predicativ, iar inginerul are funcţia de subiect ! -, ci din cauza faptului că au încurcat subordonata cu regenta !
La aşa poftă de învăţare, aşa evaluare !

P.S. Nu mai vorbesc despre cele două compuneri, perfect la îndemâna celor care mai citesc câte ceva şi deloc convenabile pentru copiii care nu deschid o carte.
      Impresia mea este că unii dintre elevii foarte bine pregătiţi din Bucureşti au luat subordonata drept predicativă, fiindcă au ţinut cont de toate nuanţele şi nu au rezolvat mecanic fraza, potrivit tradiţiei. Este însă enervant faptul că toţi proştii, care nu au habar de noţiunile respective, se bagă în seamă şi îşi dau cu părerea în problema respectivă. Chiar azi am auzit, la televizor, cum un boşorog faimos şi o fătucă, absolventa unei facultăţi de specialitate, spuneau că propoziţia în discuţie este subiectivă toată ziua ! Dar nu şi-au argumentat ideea ! În plus, banditul cel bătrân, un avocat înecat în osânză,  a tot debitat tâmpenii, folosind cuvinte ca loaze ( ăştia ar fi elevii ! ) şi Marius Chicoş Rostogan ( prototipul profesorului de azi ! ).  Dar de Trahanache va fi auzit unsurosul personaj ?
P.P.S. În sfârşit, ministrul a luat hotărârea bună : examinatorii vor puncta ambele variante. Decizia vine cam târziu, după ce, probabil, cele mai multe lucrări au fost corectate !

duminică, 24 iunie 2012

Ambiguitatea literaturii. Dropia de Ştefan Bănulescu

Rămân la ideea că romanul Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu este una dintre cele mai mari cărţi care s-au scris vreodată. Când eram student, romancierul Sorin Preda  ( nepotul lui Marin Preda ) îl vizita la cămin pe fratele său, Marin Preda, nepotul şi omonimul cunoscutului prozator . Entuziasmat la vremea respectivă de Bănulescu, l-am întrebat pe tânărul debutant de atunci ce părere are despre opul cu pricina. Am rămas fără grai când Sorin mi-a zis sictirit : " Căcaturi marqueziene ! " Marin, în schimb, care îl vizita des pe ilustrul său unchi, preluase de la acesta ( care, la rândul său, citise cronica din Luceafărul a lui Mihai Ungheanu etc ) că Bănulescu are multe pagini descărnate şi fără valoare artistică. Rămân la părerea mea, dar voi reciti Cartea Milionarului. Împărtăşesc, de asemenea, ideea lui Eugen Ionesco şi Constantin Ţoiu că Bănulescu ar fi meritat un Nobel.
Azi am revăzut Dropia, considerată o capodoperă şi intrată în manuale aproape imediat după publicare.
Impresia de ansamblu este net favorabilă. Atuuri : scriitură impecabilă, atmosferă bine realizată şi mai ales ambiguitatea perfectă care face sarea şi piperul literaturii adevărate. Ideea ultimă mă desparte, din păcate, de unii dintre prietenii mei literari.
Ce ar putea trece la minusuri un răuvoitor? Ruralismul - literatura modernă e citadină, spunea Camil Petrescu, nu ? - şi lipsa oricărei inserţii psihologice.
În primul rând, ceea ce susţinea Camil Petrescu este o prejudecată. Literatura nu este filosofie, ci o formă de viaţă. Călinescu, care nici el nu putea scrie literatură ţărănescă, avea o altă deschidere către literar şi nu susţinea o asemenea eroare. Chiar dacă un personaj care doarme pe câmp nu are idei proprii, el poate fi viu şi convingător artistic. Faulkner a fost rural într-o mare parte a operei sale şi cine se poate compara cu el ? Să mai zic că unele dintre cele mai reuşite romane româneşti - Ion, Moromeţii - sunt de acest tip ?
În al doilea rând, fantasticul nu are, decât în cazuri excepţionale, treabă cu psihologicul.
Şi atunci ?
Ştefan Bănulescu este un scriitor de mare valoare, un echivalent românesc al magicienilor sudamericani.

vineri, 22 iunie 2012

Moromeţianismul lui Faulkner

Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.

miercuri, 20 iunie 2012

Toţi mercenarii regelui

Deazamăgitor acest Campionat European de Fotbal !
Franţa, care părea în formă, a fost bătută măr de Suedia, iar aceasta din urmă fusese învinsă de Ucraina !
Spania n-are nerv în joc şi nu dispune de un vârf de atac eficient. Torres e în continuare umbra marelui atacant care era.
De mai mulţi ani, Anglia a prezentat în competiţii o echipă dezmembrată, lipsită de omogenitate şi de jucători decisivi. Acum pare într-o revenire promiţătoare. Gerard - slăbiciunea mea ! - şi Rooney sunt sportivi de clasă mondială.
Italia joacă practic, ca de obicei, şi ne putem aştepta pe viitor la orice rezultat.
Germania pare o echipă frumoasă, într-adevăr. Îi lipseşte însă ceea ce germanii nu au avut niciodată : artisticul. Parcă văd că va merge ceas până în finală, unde se va împiedica inexplicabil.
Dar cea mai mare deziluzie a fost de departe Olanda ! Uitându-mă la meciul batavilor cu portughezii, mi-a părut rău că îmi pierd timpul, uitându-mă la televizor. Marii lor jucători sunt obosiţi, neinspiraţi, lipsiţi de motivaţie. Liber de orice marcaj, Ronaldo a făcut o cursă  fără niciun obstacol, s-a oprit, a întors mingea în timp ce un fundaş aluneca pe gazonul umed şi a înscris simplu, spre entuziasmul comentatorilor, care nu mai conteneau cu odele la adresa spilcuitului fotbalistt. Golurile fabuloase au fost înscrise de alţii, dar ce contează ? Unii îl vor neapărat pe Ronaldo la cota lui Messi. Acum mi-am dar seama şi ce mă deranjează la portughez. E foarte bine antrenat, într-adevăr, are mai multă forţă decât Messi, dar e rigid, efectuează mereu aceleaşi floricele şi scheme, pătrunzând pe benzile laterale, pe când argentinianul e mereu creativ, spontan, imprevizibil, dând şi pase uluitoare. Mă mir din nou de ce sunt comparaţi cei doi. Sunt tipuri diferite de jucători, iar valoric , unul este cu mult peste celălalt. Orice specialist poate argumenta ideea aceasta mai bine decât mine.
Pe scurt despre această competiţie : regele e gol, iar mercenarii săi au obosit.

P.S. Nu-mi place la Ronaldo nici răfuiala sa constantă cu spectatorii şi fanfaronada pe care o afişează după fiecare gol. Parcă ar fi român ! Dar nici Mutu, de exemplu, nu era atât de nesimţit.
Văzând reacţiile pătimaşe ale unora, simt nevoia să fac o precizare. Agreez anumite lucruri în ceea ce îl priveşte pe  Ronaldo. E un băiat drăguţ şi are calităţi deosebite - rapiditate, forţă şi o eleganţă specifică -, dar eu nu îl admir în calitate de balerin, ci în aceea de fotbalist. Urmăresc mişcarea mingii, nu nu cât de sexy e sportivul.

luni, 18 iunie 2012

Neagu Djuvara despre declinul civilizaţiei occidentale

De mulţi ani, istoricului NEAGU DJUVARA îi acord un credit moral şi intelectual total.
Iată ce mi-a primis, pe e-mail,  Dr. colonel ANDREI BÂLBÂIE :


"INDO-EUROPENII SE SINUCID INCET, DAR SIGUR"


Neagu Djuvara : Am intrat deja intr-un nou Ev Mediu. Adica moare definitiv civilizatia
occidentala
V.M.: Prin urmare se schimba in bine mersul istoriei?
Neagu Djuvara: Daca modelul este Imperiul Roman spre sfarsit, cand nu existau razboaie decat la periferie, intr-adevar semanam cu acesta. Dar ce ma ingrijoreaza pe mine este ca am intrat deja intr-un nou Ev Mediu. Adica, moare definitiv civilizatia occidentala. Incet, dar sigur.
V.M.: Care sunt simptomele?
Neagu Djuvara: Simptomele le simtim deja demult, printr-o dezordine morala care nu a existat niciodata. Va dau un singur exemplu: tineretul care se revolta astazi nu are absolut nici un ideal. Nu se revolta pentru un ideal, se revolta ca sa darame. Asta inseamna ca s-a stricat ceva. Tineretul, care in general trebuie considerat ca purtator de idealuri viitoare, chiar gresite, asa cum a fost cu comunismul, astazi nu mai are nici un ideal... Al doilea simptom nevazut pana acum: bizareria cu marea cotitura in arta si gandire (care in general se petrece cu zeci sau sute de ani dupa ce a cazut
un imperiu) in civilizatia occidentala a inceput intre 1905-1913, deci inainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, in sculptura, Brancusi al nostru rupe complet traditia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel in muzica, unde dodecafonia, scoala de la Viena si Bela Bartok, toate sunt complet in ruptura cu marea muzica de la Monteverdi si pana la Debussy. In toate domeniile artei si gandirii avem un viraj brutal la inceputul veacului 20. Acesta ar fi semnul ca incepem un nou Ev Mediu. Asta inseamna ca hegemonia americana, care asigura un fel de pace mondiala, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o suta de ani. Ganditi-va ca doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisa. Mie imi este clar ca indo-europenii se sinucid incet, dar sigur. Adica nu mai fac copii, nu mai au nici o ambitie. De zeci de ani. Noi nu suportam un "atac" al lumii a treia. Dimpotriva, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin sa-l umple.
V.M.: Si idealul Uniunii Europene ?
Neagu Djuvara: Tinerii nu prea stiu ce este idealul european. Tinerii nu intrevad ce poate sa fie o Europa Unita. Nici eu nu o vad unita deloc, nu o vad cu un guvern si un presedinte. Mai cu seama daca intra si Turcia, atunci Europa avorteaza.
V.M.: Sunteti foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizatia europeana care a dominat lumea vreme de cateva secole?
Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menita sa dispara. Asta este o lege universala. Cand ai avut atata splendoare de creativitate in stiinta si arta, precum si putere economica si politica ca sa te intinzi pe intregul glob terestru, trebuie sa platesti prin disparitie.
V.M.: Va disparea si România, impreuna cu civilizatia europeana?
Neagu Djuvara: Bineinteles. Daca noi am intrat atat de tarziu intr-o hora care se strica, ne stricam impreuna cu ea. Asta e clar.
V.M.: Trebuia sa nu intram in hora asta? Avem vreo sansa de scapare?
Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotriva. Putinul de creativitate care ne ramane il vom dezvolta tot in sanul Europei. De cele mai multe ori, inca din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decat in strainatate. Este ca un fel de blestem asupra acestei tari. Incepand de la Cantemir, pana la Eliade si Cioran, toti s-au remarcat in strainatate.
V.M.: In astfel de conditii, de ce sa mai ramana tinerii romani in tara?
Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca ii sfatuiesc sa stea aici, dar ii rog pe cei care sunt stabiliti deja in strainatate sa se intoarca, in masura posibilului, pentru a crea o noua elita intelectuala, care s-o inlocuiasca pe cea de-acuma.
V.M.: De ce s-ar intoarce intr-o barca a carei scufundare tocmai ati descris-o?
Neagu Djuvara: Dar barca noastra nu se duce mai la fund decat restul Europei, asa ca mai bine sa se scufunde cu barca noastra decat cu cea germana sau franceza...

"SA TERMINAM CU INMORMANTARILE COMPLICATE"

V.M.: Ce ati facut pe 1 Decembrie, de ziua nationala a Romaniei?
Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicand un lucru care supara pe mai toata lumea: ca nu sunt de acord cu alegerea lui 1 Decembrie ca sarbatoare nationala. In primul rand, nu este bine sa modifici la fiecare schimbare de regim o sarbatoare nationala. Am avut timp de aproape un veac 10 Mai, care este ziua independentei tarii. Prin urmare, data intrarii Romaniei in concertul european. Ca 10 Mai a coincis cu venirea printului Carol, ceea ce i-a facut pe acei domni din 1990 sa se teama, inteleg. Dar, pe de alta parte, 1 Decembrie nu este data Romaniei mari. Este data cand doua provincii, Transilvania si Banat, au cerut sa intre in Regatul Romaniei. Cu doua zile inainte ceruse Bucovina. Cu sase zile inainte ceruse Basarabia. Si toate patru au fost acceptate de seful statului, adica de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data cand s-a nascut Romania Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie ! Pe de alta parte, mai exista un motiv foarte practic. O sarbatoare nationala e bine sa fie tinuta intr-un anotimp cu soare, in care vremea sa te indemne la bucurie, oamenii sa poata dansa in strada. Ce te faci la 1 Decembrie, cand se vad aburii vorbitorilor iesind din gura si cand bietii ostasi ingheata ?
V.M.: V-ati intors in Romania dupa 45 de ani de exil, in februarie 1990. Ati scris ca in primele zile petrecute la Bucuresti va-ti tot intrebat: "Ce cauti aici, Neagule?". Ati aflat raspunsul la intrebare?
Neagu Djuvara: (rade limpede si cu pofta) Culmea este ca risc sa imi pun intrebarea si dupa 19 ani. Din când in cand imi pun inca intrebarea asta si astazi. Dar constatand cu cata caldura sunt primit de tineret, consider ca nu m-am intors degeaba in Tara.
Cand am intocmit aceasta mica lucrare facuta in graba si sub indemnul altora, caci nu am avut personal intentia sa scriu "Scurta istorie a romanilor povestita celor tineri", ea s-a vandut in 39.000 de exemplare. Iar cand m-am oprit la o farmacie, un domn foarte amabil mi-a spus: "Ma iertati ca ma adresez Dumneavoastra, dar doream sa va multumesc. Am o fiica la liceu care avea o totala inapetenta pentru istorie; i-am cumparat cartea Dumneavoastra si de atunci e pasionata de istorie". Acestea sunt lucruri care ma bucura si imi dau seama ca, totusi, nu am venit degeaba in Romania.
V.M.: Sunteti patriot?
Neagu Djuvara : Patriot ? Asculta (pufneste furios). Nu merit sa-mi fie pusa o asemenea intrebare. Se intorcea cineva care nu e patriot ? Sotia mea, care e frantuzoaica, cand a vazut ce fac in Romania a spus: "Trebuie sa ai patriotismul bine insurubat in cap ca sa suporti sa traiesti acolo".
V.M.: De 19 ani tot suportati. Mai suportati mult?
Neagu Djuvara : Pai da. Voi suporta pana la moarte, asta e clar. Vreau sa fiu inmormantat aici. Dar mi-as dori sa mor pe un vapor. Cand nu voi mai putea sa scriu am sa incerc sa-mi gasesc un loc pe un vas cu panze care face inconjurul lumii. Atunci, daca mori pe drum, te arunca in mare. Sa terminam cu povestile acelea cu inmormantari complicate, cu alaiuri si cu discursuri.
Din pacate (si in context expresia este cu adevarat potrivita), Europa de maine va apartine arabilor si tiganilor. De aceea consideram ca cea mai grava crima facuta impotriva europenilor de bastina si a culturii europene este deschiderea larga a portilor Europei hoardelor barbare si hamesite de foame din Asia si Africa, hoarde care vor transforma Europa crestina, civilizata si prospera de astazi in Euro-Indo-Arabia de maine, in care urmasii nostri vor putea, probabil, supravietui pentru cateva generatii in "rezervatii"...
Iar noi, europenii de rand, stam cu bratele incrucisate si ne vaicarim de toate ticalosiile care se petrec sub soare fara a intreprinde nimic. Asa incat ne meritam soarta, spre rusinea noastra, a tuturor !

duminică, 17 iunie 2012

Mircea Dinescu, un artist al nefoamei

Pe Mircea Dinescu l-am admirat mai întâi ca poet : prospăt, inspirat, plin de elanuri afective, original afirmate. Cu toate că el are teritoriul său liric şi va rămâne definitiv în istoria literaturii române, el a manifestat mereu o modestie care îi face cinste.
Revoluţionarul din el mi-a fost de asemenea drag. Dinescu are un mod apăsat, personal, expresiv şi generos lexical, de a-şi argumenta opiniile. Aceste însuşiri au trecut în gazetăria lui seducătoare, spumoasă, plină de volute spectaculoase. Mircea Dinescu, gazetarul, este una dintre cele mai plăcute prezenţe publice de la noi.
Între timp, Dinescu şi-a construit, pe malul Dunării, un fel de casă de creaţie şi s-a apucat de agricultură. Acolo arta este binevenită şi răsplătită prin ospeţe pantagruelice, noul moşier vrând parcă să răscumpere şi să răzbune foamea a zeci de generaţii de creatori. Pentru mine,  acesta este un miracol cultural : un poet adevărat a reuşit să-şi transpună în realitate visul de a astâmpăra setea şi pofta de mâncare a artei nerecunoscute încă.
Ceea ce mă mă încântă, de fiecare dată când văd câte o emisiune cu Mircea Dinescu, este bucuria cu care autorul se angajează în fabuloase proiecte gastronomice. El nu are nimic fals ori afectat în fiinţa sa şi de aceea ne răsfaţă constant ochiul şi mintea.

vineri, 15 iunie 2012

Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( I )

Faţă de Antichitate, Evul Mediu a însemnat o catastrofă  în ceea ce priveşte cultivarea spiritului. Câte texte şi opere de artă vor fi fost distruse definitiv ? Şi cu ce se compară ravagiile făcute de misionari în culturile nou descoperite ? Niciodată nu vom cunoaşte dimensiunile reale ale dezastrului.
Am avut recent revelaţia că trăim o nouă epocă de ignoranţă, în ciuda evoluţiei extraordinare a vieţii social-economice pe planeta noastră. Brusc, elevii au încetat să mai deschidă şi alte cărţi în afară de manuale şi, începând cu generaţia care abia a trecut de treizeci de ani, lectura nu mai este simţită ca un act necesar, aşa cum era percepută înainte. Idealul omului renascentist, armonios, sănătos fizic şi spiritual, a dispărut din mintea contemporanilor. Politizarea tuturor domeniilor existenţei sociale şi goana după o bucată de pâine elimină automat, din preocupările celor mai mulţi oameni, nevoia de artă şi de instruire personală. Cel puţin aşa se întâmplă în statele cu economia distrusă de strategii aberante. Cetăţenii au devenit nişte rotiţe într-un mecanism absurd, ca în filmul Timpuri noi, cu Chaplin. Ce nimicea religia în urmă cu sute de ani, distrug azi politica şi economia gândită parcă pentru roboţi. S-a întors zeul foamei şi al îmbogăţirii prin înşelăciune. Dar tot ne vine greu să înţelegem că există oameni care nu simt nevoia să citească zilnic şi că ei nu sunt conştienţi de ceea ce pierd.
Ca să fiu corect până la capăt, e mai rău decât în Evul Mediu, fiindcă atunci artiştii şi învăţaţii erau apreciaţi de marii despoţi care îi găzduiau în palatele lor şi îi protejau. Acum, dacă ar putea, politicienii i-ar arde de vii pe cărturari.  Libertate de gândire şi de exprimare există doar pe hârtie, în condiţiile în care creaţia este lipsită de resurse economice. În fostele state socialiste, arta nu mai are nicio şansă. Era postculturală a început !
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o  nouă Renaştere. Până atunci, îmi voi face un obicei din a evoca, când şi când, imagini semnificative spiritual din ultima perioadă istorică în care intelectualul şi artistul însemnau ceva.
Voi evoca aici scene cu valoare de simbol pentru ceea ce reprezintă fiinţa umană, în coordonatele ei fundamentale .
1. Don Pedro, împăratul Braziliei, încercând primul aparat telefonic dat în funcţiune, reprezintă uimirea omenească în faţa miracolelor produse  de propria minte.
2. Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, într-un film de Fellini. Ce elogiu mai frumos poate fi adus frumuseţii germinativ-feminine şi magiei pe care trupul uman o emană ?
3. Papa Ioan Paul al II-lea îi acordă iertarea celui care îl împuşcase. Este o emblemă a toleranţei şi a iubirii creştine. Faptul că am fost contemporani cu Ioan Paul al II-lea este unul dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim.
4. Ajuns şef al guvernului francez, Charles de Gaulle îl numeşte pe Malraux ministru delegat la Preşedinţia Consiliului, apoi ministru de stat însărcinat cu problemele culturale. Gestul lui Charles de Gaulle arată că susţinerea intelectualilor este importantă într-o lume civilizată. E recunoaşterea unui creator de către un politician. Prin comparaţie, Băsescu l-a numit şi el pe Andrei Pleşu consilier prezidenţial, dar a simţit şi nevoia să-l înjure golăneşte, de mamă. Aşa, ca de la birjar la birjar.
Voi continua cu derularea unor asemenea secvenţe, dar e posibil să evoc, în paralel,  şi imagini ale ruşinii omeneşti.

P.S. Până la urmă se pune întrebarea dacă arta şi ştiinţa pot fi înţelese şi receptate de toată lume ori sunt apanajul unor grupuri restrânse de oameni. Evident că privilegiaţii frumosului şi ai adevărului nu trebuie să fie supuşi înfometării, aşa cum se întâmplă în ţările în care capitalismul este construit de foştii comunişti.

joi, 14 iunie 2012

Despărţiri

Când te desparţi de cineva, o lume moare în tine. Dacă îi spui adio unui prieten sau unei iubite, o vreme eşti ca şi mort. Universurile virtuale din fiinţa ta se scufundă. Se vor naşte altele sau nu.
În fiecare zi ne despărţim definitiv de oameni dragi. Profesorii îşi iau însă rămas bun, periodic, de la promoţii succesive de elevi şi devin tot mai bătrâni.
Astăzi a mai plecat o generaţie. Ceva din atitudinea copiilor mi-a dat fiori. Am organizat Ultimul clopoţel. O fată a rostit un cuvânt de rămas-bun, câteva colege ale ei au citit nişte poezii luate de pe net, apoi au vorbit directoarea şcolii, cele două diriginte şi un coleg. În sfârşit, am spus şi eu câteva cuvinte. În tot acest timp, unii copii tremurau de emoţie, alţii erau excesiv de degajaţi şi familiari cu dascălii, ca şi cum aceştia ar fi fost nişte fraţi ai lor, mai mici şi oarecum tonţi, având nevoie la tot pasul de sfaturi binevoitoare.
După ce s-a terminat totul, am mai băgat o dată capul pe uşă, căutându-l pe un profesor. Sala de clasă era pustie, dar atâta mizerie n-am văzut în viaţa mea.  Împrăştiaseră pe jos toate gunoaiele disponibile, iar pereţii erau stropiţi cu suc şi cu cafea. Ar fi fost mai rău doar dacă şi-ar fi făcut nevoile şi ar fi aruncat cu excremente pe pereţi." Ultima noastră mizerie ! ", mi-a zis, zâmbind, un băiat care întârziase pe hol.
Şi atunci am rămas o vreme nemişcat. Mi-am dat seama că printre elevii mei s-ar putea să nu fie nici măcar doi care să se bucure, peste ani, de lectura unui roman precum Un veac de singurătate.
Şi lucrul acesta mi-a dat fiori.

luni, 11 iunie 2012

Muzică pentru cameleoni

Citesc cu delicii Muzică pentru cameleoni de Truman Capote. Sunt ultimele sale povestiri, plus un mic roman poliţist.  Frazarea e limpede şi de o simplitate dezarmantă, iar construcţia, impecabilă. Cum mai spuneam, este un cu totul alt tip de scriitor decât Faulkner, care mizează pe aglomerări epico-descriptive de mare forţă expresivă.
Când apare câte un scriitor de tip Capote, auzi şi reacţii de tipul : " A, e simpluţ rău ! Aşa aş putea să scriu şi eu ! "  În realitate este la fel de greu să scrii ca oricare dintre cei doi autori. Caragiale, care miza pe claritate şi concizie,  se chinuia mult până ajungea la o formă de care să fie mulţumit. Creangă, la fel. Acesta din urmă scria cuiva : " Scuză-mă că ţi-am scris mai lung, dar n-am avut timp să-ţi scriu scurt. " Prin comparaţie, proza lui Eminescu este descriptivă şi greoaie, iar paginile lui Iorga, care nu revedea niciodată ce aşternuse pe hârtie, sunt ilizibile.
Vreau să infirm prejudecata că este mai important să scrii un roman decât o carte de proză scurtă. Textele lui Truman Capote, Cehov, Salinger sau Saroyan stau mărturie în acest sens. Ne lasă visători ideea că Cehov ar fi putut scrie un roman. Cum ar fi arătat ? Nu cumva ar fi fost o dezamăgire ? Îmi place să cred că nu. Ca autor de nuvele, schiţe sau povestiri, e însă necesar să ai o rată de reuşită foarte înaltă. Dacă mai mult de jumătate din titluri sunt ratate, n-ai făcut numic.
Şi încă un lucru. Poate că expresivitatea este doar o zonă tranzitorie în activitatea unui scriitor şi nu atinge vârful realizărilor sale. Valoarea literară stă dincolo de podoabe artistice. Eminescu aflase şi el acest lucru în ultimii săi ani de viaţă, iar Nichita nota :
Matematica s-o fi scriind cu cifre,
poezia nu se scrie cu cuvinte !
Cucurigu !

duminică, 10 iunie 2012

Foamea perpetuă

Privind înghesuiala de la promoţiile cu care marile magazine îşi ispitesc clienţii, îţi vine să crezi că suntem un popor de nemâncaţi.
Oriunde se dă ceva de pomană se adună lumea luminată. Îmi vine să plâng când văd mulţimile care îl aşteaptă pe Becali la poartă, în fiecare dimineaţă. Dacă vei spune că dai roţi de căruţă gratuite, vor veni oameni din toate colţurile ţării, dar mai ales din Bucureşti şi vor trage de tine, exercitându-şi dreptul creştinesc de a primi bunuri fără să muncească. La hramuri şi la ceremoniile religioase, românii se bat şi se calcă în picioare pentru o farfurie de mâncare sau pentru puţină apă sfinţită, în condiţiile în care foarte mulţi dintre ei au acasă tot ce le trebuie.
În străinătate ne-am făcut renumele de hoţi şi cerşetori, aici avem cele mai proaste şi mai scumpe servicii din lume, băgăm zeci de miliarde de euro în drumuri care nu se vor face niciodată, iar cetăţenii care mai ştiu de ruşine sunt într-o minoritate îngrijorătoare.
Am trăit în condiţii grele şi îmi amintesc că era un lux să ai o bucată de pâine ( goală ! ) în mână, atunci când ieşeai la joacă.  Am făcut foamea mulţi ani, prin camere mucegăite şi prin cămine studenţeşti, dar nu mi-a trecut prin cap să fur mâncarea vreunui coleg. Şi n-am considerat niciodată că am beneficiat de o educaţie prea grozavă. De ce suntem oare atât de pătrunşi de această lipsă de demnitate, tradusă într-o neruşinare agresivă ?  Se va opri vreodată căderea morală a acestui neam ?
O lăcomie atavică i-a cuprins pe toţi locuitorii plaiurilor mioritice. Să înţeleg că nu se satură niciodată acela care a suferit de foame cândva ? Că umilinţa nu poate fi răscumpărată, iar foamea nu poate fi astâmpărată ?
Înnebuniţi de ideea de a procura hrana zilnică, părinţii nu mai au timp să se ocupe de copiii lor. Lasă totul pe seama profesorilor. Aceştia sunt socotiţi mai mult un fel de paznici pe islazul didactic, decât nişte specialişti care să-i instruiască pe elevi în diferite domenii. Dacă ar fi fost după domnul Băsescu, dascălii ar fi trebuit să stea toată ziua la şcoală, pentru salariul de mizerie pe care îl primesc. Păi, ce, e atât de simplu să fii la comanda lui P... Goală ?
La rândul lor, micuţii au găsit o modalitate simplă de a-şi manipula familiile. Povestesc acasă tot ce fac rău colegii lor, se vaită de nedreptăţile profesorilor şi se victimizează. Cunosc oameni care nu m-au întrebat niciodată cum merg odraslele lor, dar vin la şcoală pentru a mi-i arăta cu degetul pe alţii. Fiecare familie stă cu ochii pe copiii vecinilor şi ai cunoscuţilor şi doar câţiva se mai ocupă şi de propriile vlăstare. Astfel stând lucrurile, sunt proşti urmaşii lui Goe să nu facă la şcoală ce le trece prin cap şi să mai deschidă o carte ?
Am auzit, zilele trecute, o discuţie între o elevă şi tatăl său :
- Ce, mă, îl durea mâna pe dom' profesor să-mi mai dea şi mie o jumătatede punct ? Lui Vasilescu i-a dat şi a luat nouă !
- Păi, şi ţie tot nouă ţi-a ieşit, nu ? Dar ai dreptate, aşa e, o să discut eu cu dobitocul ăla ! E incorect, ştie toată lumea. O să-l ia mama...
În realitate ştiu că profesorul cu pricina nu-i dăduse nicio sutime în plus lui Vasilescu, iar nemulţumitei îi crescuse nota cu 80 de sutimi de punct.
Dar aşa îi trebuie că s-a făcut profesor ! Cui îi dai, trebuie să-i mai dai, cui îi faci bine ca să te înjure, trebuie să-i faci şi mai mult bine ca să te înjure cu şi mai mult spor.
În România, profesorul este singurul cerşetor adevărat, însă el nu are voie să întindă mâna. Demnitatea şi bruma de educaţie primită acasă şi prin şcoli îl împiedică să se coboare până acolo.

vineri, 8 iunie 2012

Lumea e o ficţiune

Dar a cui ?
Ştirile de presă sunt edificatoare.
* Preşedintele unei companii de asigurări cere pensionarea angajaţilor la 80 de ani. Aş vrea să-l întâlnesc personal pe acest mamifer şi să-i studiez creierul şi apucăturile.
* Magda Catone este hărţuită într-un fel inadmisibil de ziarişti. Actriţa are probleme de familie, e necăjită şi ar trebui să fie lăsată în pace. Nu ar trebui să ne intereseze viaţa personală a oamenilor publici, atâta vreme cât aceasta nu îi deranjează pe cetăţenii Republicii. Dar ţi-ai găsit ! Am văzut nişte aşa-zişi ziarişti care au intrat după ea la toaletă ! Ăştia  chiar nu mai au nicio măsură ? Abia acum îl înţeleg pe Maradona, care trăgea cu pistolul în ei.
* Alţi gazetari caută mizeriile de sub covorul lui Teo Trandafir. Spre onoarea ei, Simona Gherghe nu s-a înscris pe această linie şi n-a încercat nicio clipă să pună paie pe foc şi să aţăţe un conflict care unora le pare ciudat.
* În România de azi, dacă nu faci politică, eşti marginalizat şi supus unor umilinţe greu de imaginat. Mă aştept ca în curând să se dea o lege prin care apoliticii să-şi piardă dreptul de a avea o slujbă şi de a locui în propriile case. Să fie vizaţi mai ales ăia care au muncit până acum pe brânci şi îşi văd de treaba lor. Să se înveţe minte, dacă au fost proşti, şi să ajungă toţi nişte oameni ai străzii ! Mă mir cum de i-a scăpat lui Traian Băsescu ideea unei asemenea reforme. În orice caz, Preşedintele n-a trăit degeaba. Nu numai că şi-a îngropat definitiv partidul pe care l-a condus cândva, dar este autorul unor invenţii absolut neruşinate, care sunt folosite acum cu entuziasm de USL, adversarii săi cei mai înfocaţi.
* Pe lângă toate astea, informaţia că în Ucraina curvele au profitat de începerea Campionatului European de Fotbal şi şi-au dublat tarifele nu poate decât să ne însenineze.

luni, 4 iunie 2012

Cum să fac să mă-nţelegi ?

Noi, membrii unei comunităţi, vorbim limbi diferite, fiindcă avem coduri culturale care se deosebesc îndeajuns de mult încât prin cuvântul carte să înţeleagă fiecare altceva.
Eram în primul an de apostolat, la şcoala din Cartojani, terminasem o oră, când un elev din clasa a VI-a a ieşit după mine şi m-a stropit cu un deodorant din cap până în picioare. Am rămas încremenit, gândindu-mă cum aş putea reacţiona.  Am fost scos din impas de diriginta elevului care tocmai trecea pe hol. Ea s-a grăbit să-mi spună :
- Să nu-l pedepsiţi pentru gestul făcut, dom' profesor ! E ziua lui şi crede că face o mare onoare tuturor profesorilor cu care are cursuri, dându-le cu deodorant !
Luminat de explicaţie, m-am întors către băiat, l-am felicitat cu ocazia zilei sale de naştere şi i-am mulţumit pentru cinstea pe care mi-o făcuse.
Un preot, cu care eram prieten, mi-a povestit cândva o scenă pilduitoare. La Seminarul Teologic din Bucureşti, un elev a fost surprins în timp ce copia la o lucrare scrisă.
- Tu ai putea să iei o notă bună şi fără să copiezi, i-a zis mentorul său. Dar am înţeles de ce ai făcut asta : vrei să iei numai zece ! Aşa că eu îţi voi pune, de acum încolo, numai nota maximă, indiferent că ai învăţat ceva sau nu ştii nimic.
De atuci, de câte ori îi venea rândul la ascultat, elevul auzea cuvintele :
 - Georgescu, nu ai notă ! Aaaa, dar mi-am amintit că tu vrei numai zece ! Uite, îţi mai pun un zece ! Mulţumesc, poţi să stai jos.
De ruşine, bietul copil învăţa din răsputeri pentru a se apropia de nota pe care i-o dăduse magistrul. Mă întreb ce ar face azi copiii dacă le-am da note mari fără să-i mai ascultăm.
Student fiind, aşteptam să fiu examinat, la literatură universală, de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi asistentul ei, Victor Ciobanu. În faţa mea, un student cu idei interesante ( azi persoană importantă, nu-i dau numele ) se străduia să demonstreze că Sancho Panza ar fi fost, în realitate, femeie. Până atunci ne împuiase capul cu teoria asta, dar, mă rog, la examen el şi-a ajustat discursul, adaptându-l la nivelul intelectual al examinatorilor şi zicând că Panza ar fi un personaj construit după principii feminine.
- Ce interesant ! Ce interesant ! făcea Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în răstimpuri, dând şi mai multă apă la moară colegului nostru, care simţea că a prins aripi.
Când evaluatul şi-a terminat, în sfârşit, expunerea,  verdictul Doamnei Zoe a fost năucitor :
- Dă-i zece, Victore, şi dă-l afară, că prea e prost !
Raţionamentul amicului nostru fusese eronat, dar evaluatorul a înţeles să-l noteze pentru capacitatea sa de a gândi pe cont propriu. ( Cred că am povestit undeva cum îşi aprecia studenţii eminentul Edgar Papu. )
În asfârşit, voi povesti o întâmplare prin care am trecut acum câţiva ani. Toată lumea ştie că încerc să fiu un profesor tolerant în ceea ce priveşte mărunţişurile didactice, nelegate de actul de a învăţa. Nu este o problemă pentru mine dacă un elev întârzie la prima oră, fiindcă acest lucru i se poate întâmpla oricui. E mai bine să intre atunci când vine, decât să piardă tot cursul. Asta i-am şi spus într-o zi unui puşti care venise cu mult după ora opt la şcoală. Copilul se scuzase că a întârziat, fiindcă îşi pregătise nişte sandvişuri. ( La toleranţă adaug imperativul ca elevii să fie sinceri cu mine ! ). Dar discipolul a perceput în felul său lămuririle mele. A doua zi a întârziat şi mai mult. Mi-a spus că, în afară de sanvişuri, la micul dejun a mai consumat lapte fiert şi ouă prăjite. Nu făcea mişto, îl ştiam ce-i putea pielea. Am mustăcit şi l-am trecut la loc, fără comentarii. În fine, a treia zi a venit cu cinci minute înainte de a se suna de pauză.
- Băi, eu ţi-am zis că poţi întârzia, dar nici chiar aşa ! i-am reproşat, amical.
El însă mi-a povestit, cu inocenţă, că la felurile de mâncare pe care le consumase până atunci, adăugase şi nişte cartofi prăjiţi !
Până la urmă, nu prea contează ce bălmăjim, ci ceea ce desluşesc ceilalţi din palavrele noastre.

sâmbătă, 2 iunie 2012

Moşii cu mireasmă de crini albi

Bunicul lucrase cândva la un mare cimitir din Bucureşti, Ghencea sau Bellu, şi adusese de acolo butaşi de trandafir. Moşii copilăriei mele sunt marcaţi, pe o hartă afectivă, cu jerbe de trandafiri roşii, arome de orez cu lapte şi scorţişoară, parfumul înecăcios al crinilor albi, răspândiţi peste tot, în căni cu apă, mâinile aspre ale bătrânelor care ne spălau picioarele cu apă caldă şi săpun de casă, atingerea răcoroasă a frunzelor de brusture pe care ne aşezam tălpile. O adâncă pace cobora asupra mea şi în zilele Moşilor puteam citi orice carte fără să mă plictisesc sau să simt presiunea acelor de ceasornic, care nu conteneau să se învârtească. Îmi plăcea mai cu seamă Sadoveanu, deşi în restul anului paginile sale molcome nu mă ispiteau deloc.
Naştere şi stingere. Reînvierea e negociabilă.
Mă gândesc că artiştii şi scriitorii încearcă să salveze de la moarte, prin gesturile lor creatoare,  nu neapărat copilăria, ci toate lumile frumoase prin care au trecut şi care au dispărut iremediabil în vâltoarea timpului lipsit de memorie.
Culorile, miresmele, vocile, locurile, personajele. Inventarul este infinit. Fiecare îşi alege jucăria şi pune câteva oaze în deşert.

Cristian Teodorescu şi drama intelighenţiei româneşti

Când comuniştii au venit la putere, intelighenţia românească a fost distrusă aproape în totalitate. Cei care au apucat să fugă au făcut cariere strălucite în Occident, însă cei rămaşi pe plaiurile mioritice au înfundat puşcăriile. Cei mai mulţi dintre ei şi-au lăsat acolo oasele. Dintre supravieţuitori, Alexandru Paleologu şi Constantin Noica au mai scris cărţi semnificative, dar Petre Ţuţea ajunsese doar umbra marelui om care fusese cândva.
Odată cu înscăunarea domnului Iliescu la Cotroceni, aceeaşi intelighenţie a mai pierdut un război. Urmaşii bolşevicilor de odinioară, nişte dinozauri pitici, au pus mâna pe toate posturile cheie şi pleava naţiunii s-a cocoţat din nou la putere. România a ajuns atât de rău, încât un extremist paranoic a fost pe punctul de a ajunge Preşedinte. Poate că, totuşi, era mai bine aşa, decât ceea ce a urmat după Iliescu.  Politicienii noştri de acum sunt foarte bogaţi şi foarte inculţi. Au foarte mult tupeu şi niciun pic de educaţie. În fine, nu-i suportă pe intelectuali. Nu-mi dau seama de ce mediocrităţile astea care ne bagă mâna în buzunar îi urăsc din răsputeri pe oamenii cu carte. Reflexul cărui devastator complex  este persecutarea valorilor ?
Pe vremea lui Ceauşescu, învăţaţilor li se băga pumnul în gură şi erau încarceraţi. Acum cetăţenii şcoliţi sunt înfometaţi şi ţinuţi în mizerie. Sunt încredinţat că ghiolbanii vor plăti cu vârf şi îndesat ceea ce fac acum. Istoria nu-i va ierta.
Cărţile sale îl recomandă pe Cristian Teodorescu ca pe un mare scriitor român de azi.  Pentru a putea trăi, el face publicistică şi apare în emisiuni televizate. Fufe de doi lei se bat pe burtă cu Domnia Sa şi îl recomandă scurt : " În platoul nostru se află şi publicistul Cristi Teodorescu. " De ce Cristi nu protestează şi nu le spune cine este cu adevărat reprezintă, pentru mine, un mister.
Astă-seară am prins finalul unei emisiuni în care un politruc oarecare, dar cu foncţii şi cu mulţi bani,  îl jignea pe publicistul nostru, care se sufoca de indignare. Teodorescu se pusese în poblic cu un mitocan şi era obligat să suporte jeturile de vomă ale pitecantropului.
Şi atunci mă întreb : ce trebuie să facă, în zilele noastre, o fiinţă umană instruită, pentru a trăi decent şi pentru a mai câştiga câte o bătălie cu rinocerii politici care vor sfârşi prin a proclama canibalismul ca politică de stat, după ce în cadrul partidelor îi aduc zilnic jertfe  ?