miercuri, 30 octombrie 2013

Mâini întinse, cruzime, corcoduşi şi câini

            Se întâmplă deseori să dăm ochii cu moartea. Salvarea ne poate veni de la o mână întinsă, pieirea- de la indiferenţa celorlalţi. Am trăit toate situaţiile, cu stările sufleteşti corespunzătoare. M-am simţit cel mai adesea ca un câine abandonat într-un şanţ, dar de câteva ori am simţit o mână care o strângea pe a mea, redându-mi dorinţa de a trăi. Culmea e că mâinile salvatoare vin din direcţiile cele mai neaşteptate, după cum şi identitatea celor care îţi doresc moartea este absolut surprinzătoare. Pot însă spune că bucuria de a simţi sprijinul cuiva este mai puternică decât cele mai cumplite umilinţe pe care le-ai îndurat într-o viaţă de om.
           Dar despre altceva voiam să vorbesc. În primii ani de viaţă am trăit, printre alţi copii, într-o sărăcie care nici nu poate fi imaginată. Când întârziam cu lecţiile, scriam la lumina lunii, iar multe case din cartier nu aveau nici garduri în faţă. Şi nu dau mai multe amănunte. Cert e că sătenii nu aveau posibilitatea să-şi sădească pomi roditori de calitate, aşa că prietenii noştri, ai copiilor, erau corcoduşii şi duzii. Asta dacă nu puneam la socoteală câinii, adevăraţii noştri fraţi. Aveam un câine fabulos, Azorel,care mergea în întâmpinarea tatălui meu cam zece kilometri, când acesta venea din Bucureşti, unde muncea din greu. Sărmanul căţel n-a avut niciodată o cuşcă a lui. Pe gerurile cele mai mari, îşi făcea câte o copcă în rumeguşul pe care îl foloseam ca sursă de încălzire, din lipsă de lemne. Şi a murit în acea teribilă campanie de masacrare a caninelor, iniţiată de tovarăşii din anii '60. Veterinarul intra în gospodăria fiecărui ţăran, însoţit de trei hingheri. Ăştia prindeau animalul, îl imobilizau, iar doctorul îi făcea o injecţie cu benzină, direct în inimă.  Ţin minte că Azorel al meu a mai fugit câţiva metri, după ce a scăpat din mâinile călăilor, apoi s-a prăbuşit în spasmele morţii. Hingherii l-au luat şi l-au aruncat într-o căruţă care era plină cu cadavre. Umbla vorba că pieile animalelor au fost valorificate în folosul unora. Azorel a fost primul meu mare prieten pe care l-am pierdut.
           Nu suport aroganţa, dar urăsc din tot sufletul cruzimea omenească.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

"Ficţiunea ca impostură".Cronica Oanei Purice din revista "Cultura"

AUTOR: OANA PURICE
CUVINTE CHEIE: 
Serban Tomsa, Calugarul Negru, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 294 p.

O carte densa, care se apropie cu lejeritate de cele mai variate subiecte, de la ezoterismul unor societati secrete la prozaicul vietii cotidiene a unui functionar marunt, trecând printr-o serie de crime, prin multe referinte livresti si metafictiune cu cartile pe masa, poate fi punctul de plecare a numeroase discutii si perspective exegetice. Aglomerarea simbolurilor si constructia complexa a romanului lui Serban Tomsa, „Calugarul Negru“, pot da nastere unor exercitii hermeneutice productive, demonstrând abilitatea literara a autorului si punând la încercare vigilenta cititorului.
Însa ceea ce mi-a atras mie atentia la o carte despre care se spune, pe coperta a patra, ca vorbeste despre „o regasire a propriului destin“ este umorul sanatos (ce-i drept, nu în stilul „nativ“ al lui Creanga, deliciul manualelor, ci unul mai asezat, mai cautat, sfidând deseori atât limita pretiosului, cât si pe cea a licentiosului; sau poate, în definitiv, tocmai de aceea aflat în traditia humulesteanului). Aceasta mai ales pentru ca nu exista niciun indiciu paratextual care sa anunte întoarcerile spirituale din condei, cu exceptia unei observatii a lui serban Tomsa însusi, care semneaza textul de escorta de pe spatele cartii: „un thriller cu insertii comice“. Însa titlul – omonim cu cel al unei povestiri de Cehov – si mottourile (unul chiar din scriitorul rus si celalalt din „Levitic“) descurajeaza orice orizont de asteptare în acest sens, functionând ca anticipatori ai temelor grave pe care romanul va ajunge sa le dezvolte – functia cuvântului si a literaturii si gestionarea vinei într-o comunitate.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.


P-asta n-o mai încercasem !

     Am făcut şi bronhopneumonie ! Cu boala asta nu mai făcusem cunoştinţă, dar organismul meu îmi rezervă mereu surprize neplăcute. Ar trebui să merg pe sârmă, ca să nu cad într-o prăpastie nouă. Sincer vorbind, m-am cam săturat. Uite că mitul îmbinării muncii fizice cu cea intelectuală nu funcţionează totdeauna. A fost suficient să lucrez puţin transpirat în grădină şi să ajung să tuşesc îngrozitor, cu temperatură şi alte simptome destul de neplăcute care m-au dus într-o stare de uluitoare neputinţă. Acum port branulă la mână şi mi se fac, pe venă, antibiotice foarte puternice. Mă apucă disperarea la gândul că nu ştiu cât va dura toată povestea şi dacă nu va fi cazul să devin pacientul vreunui spital.
Până la urmă va trebui să îmi văd de citit şi să las munca pentru alţii. Oricum, nici din una, nici din cealaltă nu m-am ales cu nimic.

miercuri, 16 octombrie 2013

Un text trimis de poetul Valentin Emil Muşat

Era o vreme, în ţara asta...
de Marin Sorescu

Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de  dimineaţa şi de la ora 15 când la Electro sau Oltcit se anunţa începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.
Era o vreme în ţara asta când  cine termena liceul si intra la facultate era privit cu admiraţie şi i  se spunea cu respect, "domnul inginer sau domnul profesor, sau domnul  avocat. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl
lua) doctoratul tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de  la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau  loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau  alimentaţia publică.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe  cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere,  sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.
Era o vreme în ţara asta  când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o  informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.
Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia  operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu
o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic -ca toată lumea - în ziar, sub haină convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te  întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind "ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept  are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor. !"
Era o vreme  în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă şi cum vedeai  unul pe stradă în timpul orelor ştiai că "este unul din ăia de chiulesc  sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva  copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacso că a chiulit.
Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu
înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze  una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi  întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare,  că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de  viitor.
Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau  consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace,  făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: "ăsta e a lu Ilie de la sculărie. A terminat primul facultatea, l-au  luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept"
Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe  stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc,  să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la  Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la  liceu,
sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.
Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o  ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului "la una mică cu  băieţii". Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă "una mică" cu  prietenii.
Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie,  acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte  cineva spunând cu mândrie"uite mamă, trece armata".
Astăzi din  două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la smurd, sau de la pompieri care anunţă începutul unei
nenorociri sau sfârşitul unei vieţi sau destin.
Astăzi, toată lumea termină liceul, ia  bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".
Astăzi nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.
Astăzi străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la  serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.
Astăzi când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine  urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei  găsi un poliţist în intersecţie, "fluidizând circulaţia".
Astăzi  când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când  intri la medic
în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat toată lumea intră cu  sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant,  medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
Astăzi când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la  discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul  din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, ifonul, sau tableta.
Astăzi tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o  familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe  săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un "ma  man" este ori urâtă cu crengi ori "tută".
Astăzi băieţi deştepţi
sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de  băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât  păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deşţept.
Astăzi când  te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe  cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
Astăzi oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e  ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se  asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe  că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară " de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu  invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte, toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi
au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te mir că nu se dau cap în cap.
Astăzi ieşi din bloc şi  după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi  te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena  lui?
 Oare ce va fi mâine ? Va mai fi ţara asta ?

P.S. Marin Sorescu a murit în 1996. De atunci s-au întâmplat multe şi faptul că el este, aici, oarecum nostalgic apare acum perfect justificat. 

duminică, 6 octombrie 2013

Un profesor de azi

            Am avut cultul prieteniei şi-l recunosc cumva la cei pe care îi întâlnesc. Mai mult, m-am bucurat de compania unor oameni ieşiţi din comun, unii dintre ei fiind indubitabil genii în meseria lor. Trecând prin diferite medii, am rămas surprins de radicalele deosebiri de atitudine pe care le prezentau amicii mei, cunoscuţi în momente diferite ale vieţii şi proveniţi din medii variate. Cu cât mediul este mai coborât din punct de vedere cultural, cu atât îţi găseşti mai puţini tovarăşi de idei, dar mai mulţi de pahar. Mult prea târziu mi-am dat seama că nu oricine poate avea prieteni adevăraţi şi că unei fiinţe omeneşti îi trebuie un anumit nivel de înţelegere a lumii, ca să nu resimtă ca pe o insultă succesele cunoscuţilor săi şi să nu inventarieze toate mizeriile care se spun despre ei, pentru a li le arunca apoi în faţă, la momente bine alese. E obligatoriu să aibă o mentalitate, aş zice, normală, pentru a nu simţi invidie sau nevoia de a fi rău cu semenii săi. Nu foarte mulţi oameni sunt capabili să priceapă că este loc pentru oricine sub soare şi că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii, chiar dacă uneori nu ştim ce este respectul sau recunoştinţa, dintr-o lipsă cronică de educaţie. Culmea e că am întâlnit altruism şi toleranţă la cetăţeni care n-au deschis o carte în viaţa lor, dar nu le-am găsit deloc la cei care au citit două-trei volume într-o întreagă existenţă.
 Când îmi voi scrie memoriile, voi dedica un mare capitol relaţiilor mele cu maghiarii, oameni civilzaţi, fideli şi principiali.
            De mai mulţi ani, zeii mi-au făcut o mare favoare, lăsându-mă să mă bucur de prietenia unui om cu adevărat ieşit din comun. El este o legendă vie şi a fost până anul acesta profesor la o şcoală din oraşul V. Ştiu că, din punct de vedere profesional, omul este o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în domeniul său şi se bucură de aprecierile unanime ale colegilor, elevilor şi părinţilor acestora. Eu aş vrea să scriu însă două cuvinte despre omul care este cel despre care vorbesc. Îl cunoşteam din vedere, de decenii întregi, când era singura rază de lumină pentru dascălii care participau, în fiecare toamnă, la consfătuirile anuale ale belferilor din judeţ. Ţinea, în anii de cruntă ideologizare comunistă, nişte discursuri cu totul atipice, înţesate de idei subversive, de imagini uimitoare şi de o emoţie intelectuală care sfida toate recomandările venite din partea tovarăşilor de la partid. Vorbea măsurat, cu o anumită intonaţie şi totdeauna se făcea, în sală, o linişte desăvârşită. Mulţi ani am mers la întrunirile alea numai pentru a-l asculta pe el. Îl vedeam deseori prin oraşul V.  în timp ce-şi făcea plimbarea zilnică sau se ducea către slujbă. E un bărbat care nu se laudă, nu face caz de competenţa sa, nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta sa superioritate profesională şi umană. Are un comportament de om la locul lui, liniştit, educat, care n-a ridicat vreodată tonul la cineva, n-a jignit ş n-a vorbit pe nimeni de rău. Manierele sale impun un respect sincer din partea celorlalţi, iar prietenul meu se bucură de stima întregii comunităţi, de la primar până la cel mai nou elev al instituţiei în cadrul căreia a predat, mulţi ani, lecţii de neuitat.
               După revoluţie a fost ales de colegi director al şcolii în care lucra, dar lui i-a displăcut noua ipostază şi l-a lăsat pe fostul său şef, un mare mâncător de rahat, să se caţăre din nou în funcţia cu care se identificase. L-am cunoscut când, în cadrul Testării Naţionale,  am fost numit într-o comisie de evaluare. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit mult elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ. De la el aflu, constant, lucruri extraordinar de interesante şi orice întâlnire cu prietenul meu este un prilej de uluitoare revelaţii. Dacă l-ar fi cunoscut, un alt amic, care deţine o funcţie de răspundere, şi-ar fi schimbat părerea îngrozitoare pe care o are despre cadrele didactice : " Învăţătorii şi profesorii sunt, în masă,  conflictuali, invidioşi şi lipsiţi de caracter. Tocmai ei, formatorii de caractere..."
                Deşi trăieşte într-un regim de maximă discreţie, toată lumea ştie că mintea lui e infinit mai preţioasă decât a mai marilor zilei,  luaţi la un loc, iar în vară, când el a ieşit la pensie, camarazii săi a resimţit retragerea sa ca pe o imensă pierdere. Le sugerez mai tinerilor mei colegi din învăţământ, necontaminaţi de vechile năravuri instalate în sistem, să-l cunoască pe prietenul meu. Vor avea aproape de ei un model adevărat, viu, care le-ar putea transmite nişte principii profesionale sănătoase, utile în tot ce au de făcut în cadrul şcolii şi în afara acesteia.


vineri, 4 octombrie 2013

Ziua Mondială a Animalelor

Astăzi se sărbătoreşte Ziua Mondială a Animalelor.
Socotite uneori pe nedept inferioare omului, fiinţele din jurul nostru sunt exemple de fidelitate, solidaritate şi afectivitate maternă. Am văzut multe femei care şi-au aruncat  la gunoi nou născuţii, dar nu am cunoştinţă de căţele care şi-au abandonat puii. Dacă se socoteşte bun şi puternic, omul trebuie să înţeleagă că este responsabil de soarta necuvântătoarelor şi că este dator să le ocrotească. El nu este faraonul naturii - care aparţine lui Dumnezeu -, ci reprezintă o verigă în nesfârşitul lanţ al vieţii şi al morţii. În  Biblie scrie că animalele au suflet şi că stăpânii lor trebuie să se milostivească de ele. Numai o traducere greşită  a textului sacru a făcut ca o parte a creştinătăţii să înţeleagă, în mod eronat şi tragic, contrariul.
Dragostea faţă de cei mai slabi decât noi poate cu adevărat un semn al superiorităţii speciei noastre.
Şi să nu uităm nicio clipă că animalele abandonate sunt nişte copii fără părinţi şi de aceea e nevoie să le luăm apărarea, după puterile noastre.