marți, 29 septembrie 2009

Timpul se scurge şi pe scenă

Marii actori sunt cei care s-au format în teatru. „Specialiştii” în cinematografie sunt arareori de talia celor care joacă pe scenă. Îl revăd, în „Naşul”, pe Robert De Niro tânăr. Inteligenţa, fragilitatea şi farmecul său îmi amintesc de cineva. De cine oare ? Da, de Ion Caramitru. Am impresia că fizionomiile nu sunt infinite şi că există mai multe variante ale câtorva tipuri fundamentale. Uneori un actor român mă face să mă gândesc la un altul, străin. Şi invers. E vorba de stil, de nuanţe, de gestică. Sunt cazuri în care vocea este esenţială. Îmi vin acum în minte câteva nume între care simt că există afinităţi. Iată-le :
John Gielgud – Radu Beligan
Jeremy Irons – Marcel Iureş
James Dean – Adrian Pintea - Florin Piersic jr.
Walther Matthau – Nicu Constantin
Gerard Depardieu – Claudiu Bleonţ
Charlton Heston- Ovidiu Iuliu Moldovan
Dustin Hoffman – Mircea Diaconu
Marlon Brando - George Constantin
Lawrence Olivier – Richard Burton – Ştefan Iordache...
Unele apropieri sunt disproporţionate. Altele sunt forţate. Totuşi... În două-trei cazuri, românii sunt de departe mai buni. Nu-mi dau seama de cine i-aş putea apropia pe Dinică, Rebengiuc, Al. Pacino, Tom Hanks, Paul Newman... În fond, am comis un abuz : fiecare dintre ei este o personalitate unică, irepetabilă.
Mă întristează faptul că actorii îmbătrânesc şi ei. Deveniţi ei înşişi personaje, ar trebui ca timpul să îi cruţe... Când văd ravagiile senectuţii pe chipul lui George Motoi sau al lui Richard Gere, mă doare sufletul...
Nu ştiam de ce De Niro mi-a devenit antipatic. Mi-am dat seama recent de ce. Vârsta îl face să fie leit unul dintre fraţii Becali. Şi acesta nu este Victor, cel mai simpatic din clan... E unul care îi înjură, îi scuipă şi îi bate cu coji de banane pe moderatorii care sunt atât de fraieri încât să-l invite la emisiunile lor...

duminică, 27 septembrie 2009

Bucurii de tânăr scriitor

Ultima generaţie de poeţi români români este una binecuvântată de zei. Talente puternice şi originale, ei îmi lasă impresia, din ceea ce citesc, că sunt şi caractere deosebite. Lucru rar în literatura română... Sunt solidari şi se iubesc unii pe alţii. O asemenea efervescenţă creatoare n-a mai existat, la noi, de pe vremea generaţiei lui Nichita. În plus, unii dintre ei au geniul comunicării în plan socio-cultural. Au înfiinţat "Reţeaua literară" şi "Institutul Blecher", se promovează reciproc, îşi pun cronicile pe bloguri, îşi afirmă cu hotărâre personalităţile.
Mă bucur din suflet pentru reuşitele lor : cărţile le apar la edituri prestigioase, au recenzii extrem de favorabile, scrise de cei mai autorizaţi critici literari români, prietenii literari nu le lipsesc. Îşi trăiesc anii de glorie... Mi-am dat seama că satisfaţii depline nu poţi avea decât în tinereţe : mai târziu, nici cele mai măgulitoare elogii nu te mai mişcă... N-am înţeles niciodată de ce succesul unor tineri trebuie privit chiorâş de scriitorii mai în vârstă, afirmaţi sau nu. Marin Preda relatează, în "Viaţa ca o pradă", o scenă absolut năucitoare. Îi apăruse volumul de debut, trăia euforia momentului şi într-o zi îi zăreşte, prin vitrina uni restaurant, pe trei autori consacraţi. "M-am dus la ei. Îi cunoşteam, petrecusem prin cafenele ore de ameţeală şi entuziasm şi mă bucuram să-i revăd... Dar nici nu m-au lăsat să deschid gura. Ce mi-a intrat mie în cap ? m-au luat ei în primire, cred că dacă am publicat o carte... Şi o ploaie de injurii la adresa cărţii, cuvinte urâte la adresa mea, prevestiri că o să mor într-un şanţ...Ce eram eu ? Ei, ce credeam că sunt ? [...] Ce era mai curios şi ceea ce mă reţinea era faptul că nu se înţeleseseră între ei dinainte, reacţionaseră câteşitrei spontan, îndată ce mă aşezasem la masa lor. Iar eu crezusem că numai gloabele literare păstrează în ele un venin distilat."
În altă ordine de idei, un adevăr dureros este că, în România de acum, dacă scriitorii nu se promovează singuri - ceea ce este aproape imposibil ! - sau între ei, nu-i ajută nimeni. Literatura fiind un joc de societate, sunt recunoscuţi numai cei care au săvârşit acte de cultură într-un spaţiu consacrat. Şi atunci ce se întâmplă cu oamenii de mare talent care nu fac parte din niciun grup, nu au prieteni şi nu prea sunt comentaţi, deşi sunt creatori autentici, cu nimic mai prejos de numele care sunt pe buzele tuturor ? Nu există agenţi literari, nu există programe culturale. Fără prieteni eşti pierdut...
Marin Preda avea o capacitate unică de a formula idei care ne pun pe gânduri... Iată ce scrie despre prieteni, pe care, în treacăt fie zis, nici el nu a ştiut cum să şi-i păstreze : "Prietenii se fac în mari cicluri de viaţă, când se pierd şi se regăsesc după decenii, adesea după experienţe tragice, care îi reapropie, sau după înălţări şi căderi care le amintesc ziua când s-au cunoscut şi prietenia reînvie cu noi elanuri ; sau, dimpotrivă, se stinge definitiv, când unul intră fără scăpare pe orbite străine primelor elanuri şi este scurt-circuitat pentru orice prietenie. "

joi, 24 septembrie 2009

Hanul şi literatura

Metafora hanului este foarte potrivită pentru literatură. O spune, printre alţii, Fielding la începutul romanului „Tom Jones”. O carte, spunea scriitorul englez, este ca un han la care trage cititorul. Oaspete fiind, acesta din urmă are dreptul să laude bucatele pe care le primeşte la masă, să se bucure de ele sau să le refuze, în cazul în care nu sunt pe placul său...
Aş zice chiar mai mult. Contează şi ambianţa, şi felul în care eşti servit. Chiar dacă bucatele sunt deosebite, dacă eşti servit în scârbă, aştepţi prea mult sau în han este un zgomot infernal, nu te poţi delecta cu ceea ce ţi se pune pe masă. Sigur că literatura este o hrană spirituală... Sadoveanu care ştia că „mama artei este lenea”, adică desfătarea în tihnă şi contemplarea lumii, a imaginat, în „Hanu-Ancuţei”, un spaţiu magic. Hanul sadovenian este izolat de lumea de afară prin ziduri groase, „de cetate”, iar muşteriii se ospătează, beau vin din belşug şi povestesc... Aş zice că foamea şi setea lor au ca obiect frumuseţea şi libertatea deplină pe care o resimt în cadrul privilegiat al ficţiunii, legându-se direct de istoriile pe care le ascultă sau la narează. Ca şi în „O mie şi una de nopţi”, lumea istorisirilor se sustrage timpului, încremenind într-un paradis atemporal. Este şi literatura una dintre iluziile care ne fac să credem că putem opri sau măcar încetini „marea trecere”.
Neuitatul Valeriu Cristea a scris o carte foarte frumoasă despre "Spaţiul în literatură". Pe mine mă interesează doar spaţiul în care se fabulează. La Gogol, Anton Pann şi în literatura populară se povestea în cadrul unor şezători. Au venit la rând hanul, cafeneaua, berăria - Caragiale ! -, "subterana", bordelul... Acum ar fi timpul clubului... nu neapărat literar.

luni, 21 septembrie 2009

O frunză galben-portocalie pe inima mea

Arborii sunt prietenii pe care îi sacrificăm...
Toamna copacii se comportă ca şi cum ar pleca într-o călătorie fără întoarcere. Le e milă de de pământ şi-l acoperă cu frunze, pentru a-l proteja de frigul iernii. Îi iubesc pe oameni şi se lasă jefuiţi de aceştia. Lacomi, bipezii nu se mulţumesc numai cu atât. Pun mâna pe drujbe şi fac lemne de foc din tulpinile viguroase. Afecţiunea vegetală ne încălzeşte în timpul gerurilor celor mai mari.
Cum ar fi toamna dacă pomii nu ar avea frunze ?
Şi se va fi gândit cineva, vreodată, cum va arăta toamna când nu va mai exista niciun copac ?

Un triunghi

Eu nu aveam ochi decât pentru ea. Ea nu avea ochi decât pentru el. Iar pe el îl durea în cot şi de ea, şi de mine... Asta era impresia mea. Am înţeles, mai târziu, că el voia să-mi fie prieten şi să scrie împreună cu mine o carte...

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Ajută-ţi aproapele !

Omul acela trecuse prin multe. Suportase câteva operaţii dificile. Fusese torturat de fiecare organ, fiecare os al trupului, fiecare centimetru pătrat de piele. Urlase de disperare şi alergase ca nebunul noaptea prin oraş. Lumea îl considera un ghinionist fără pereche. Cele mai favorabile situaţii se întorceau, fără excepţie, împotriva sa.
- Ai relaţii proaste cu femeile, îi spusese un amic. De-aici ţi se trag toate, d-aia îţi merge rău...
Suferea mai ales când cei cărora le făcuse bine îl răsplăteau cu ură sau se amuzau pe seama lui când i se întâmpla vreun necaz.Era mereu trist. Îşi promisese sieşi, în repetate rânduri, să nu mai sară în ajutorul nimănui. Într-o zi, trecând pe lângă o livadă, văzu un om care se încurcase într-un gard de sârmă ghimpată şi se văicărea de mama focului.
- Vino, zise străinul şi ajută-mă, că sunt hărtănit pe toate părţile !
Omul nostru se gândi că s-ar putea să nu aibă belele atât de mari dacă va mai face un bine. Totuşi, cu toate că se aflau în apropierea pădurii şi necunoscutul ar fi putut fi sfâşiat de fiare, teama de consecinţe fu mai mare şi, după ce ezită câteva secunde, îşi continuă drumul. Auzi, în urma lui, un mârâit furios. Se întoarse şi văzu că în locul străinului, apăruse un lup care se eliberase singur din capcană şi îşi rânjea ameninţător colţii către el...

Uluitorul Faulkner

Totdeauna felul în care arată o carte mi-a influenţat lecturile. Nu coperta, nu ilustraţiile, ci hârtia şi corpul de literă... Citeam cu mari dificultăţi volumele apărute la „Minerva”, în cadrul colecţiei „Biblioteca pentru toţi”. Erau tipărite pe hârtie de ziar, cenuşie şi nu prea te ispiteau. Totuşi, nu găseam în ele nicio greşeală de tipar. Dacă se strecurau unele erori, ele erau corectate cu grijă, într-o erată, la sfârşitul cărţii.
Colecţiile editurii „Univers”, „Romanul secolului XX”, „Globus” şi „Meridiane” mi se păreau adevărate minuni. Eram licean şi mă fascina Faulkner. Aveam un prieten care era foarte mândru că îl citeşte pe Dostoievski.
- Ce mai citeşti ? îl întrebam.
- „Adolescentul” lui Dostoievski, îmi răspundea cu o mândrie amplificată de un zâmbet uşor şi de gestul de a-şi da capul pe spate.
Nu ştiu de ce, dar Hemingway mi se părea un autor de compuneri fade. Mă certam deseori, pe această temă, cu unul dintre profesorii mei iubiţi.
- Cum e posibil să nu-ţi placă Hemingway ? Ce, dacă îl citeşti pe Faulkner, e obligatoriu să nu-ţi placă „Bătrânul şi marea?”, se indigna magistrul.
Dar eu o rămâneam la părerea mea şi ţineam tot timpul, pe măsuţa la care îmi făceam lecţiile, romanele „Zgomotul şi furia” şi „Lumină de august”. Le pipăiam, le miroseam, citeam din ele în fiecare zi şi eram uluit de ţesătura epică a fiecăruia.
Au trecut anii şi am ajuns să mă întreb de ce eram atât de tâmpit atunci. Cum să ignori arta desăvârşită a lui Hemingway ?
Au urmat numeroase recitiri. Zilele trecute am deschis iarăşi „Zgomotul şi furia”, cumpărat într-o ediţie nouă, de la Polirom. Şi pot spune că am retrăit aceeaşi stare de spirit de pe vremuri : m-au copleşit forţa artistică şi densitatea opului faulknerian. Da, e o carte fără egal.
Îmi plac toţi marii scriitori americani. Scott Fitzgerald e la loc de cinste. Pe atunci aş fi vrut să scriu ca el. Acum mă încântă John Steinbeck. Cu mâna lui aparent uşoară, a scris „Fructele mâniei” şi „La răsărit de Eden”, care sunt peste tot ce au creat Hemingway, Fitzgerald, Caldwell, Wolfe şi ceilalţi. Dar cu Faulkner este altceva.

vineri, 18 septembrie 2009

Cărţile mă ocroteau

Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi s-a făcut ofiţer de marină în acest scop ! Astăzi elevii nu mai citesc aproape deloc.. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain. În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile prunului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferă – dacă sunt cuminte – şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !
Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici. În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. (Abia peste treizeci de ani mi-am dat seama că erau flori de lavandă !) Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit.Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.(Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite,în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi.) Mă simţeam fericit şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi, când amicul meu m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în poiana mea de lavandă şi, uluit, derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Poiana era devastată. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam uneori şi o priveam. Mai erau două-trei flori şi câţiva fluturi.

miercuri, 16 septembrie 2009

Ciudăţeniile marilor oameni de cultură

Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică pedagogică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu, Eugen Marinescu şi alţi universitari prestigioşi. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise acolo direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Printre studenţii care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, antipatic prin insistenţa şi nepriceperea lui în ale literaturii, student la Facultatea de Fizică. Dorea din tot sufletul să iasă în evidenţă, să-şi afirme punctul de vedere. Pueril, de fiecare dată...Tânărul era... Horia-Roman Patapievici. Dar să revin la Ioan Alexandru.
Acest minunat poet se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor... Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare... Ziua, în vie, mă grăbeam să fac buclucaşele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că, în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la plantaţie, la amiază, în aceeşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie, se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic, prin talentul lui oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte nedumerirea mea când l-am văzut pe Nicolae Manolescu care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Pe malul fluviului bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de vânt. Am încremenit când mi-am dat seama că "adolescentul" era Ioan Alexandru. S-a apropiat de noi şi a început să ne vorbească.
- Totul este frumuseţe în jurul nostru, a spus el. Priveşte, frate, mi s-a adresat apoi mie.
Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-o mare de foc.
- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !
În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.
- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul.
Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs...
Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman de-al lui... Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. M-am gândit într-o dimineaţă să-l întreb ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare romancier. Şi l-am întrebat :
- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?
Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :
- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !
Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei cumplite dezamăgiri.

Ceea ce nu se poate

Îmi pot imagina crocodili cântând la flaut şi hipopotami scoţând triluri de privighetoate.
Îmi pot imagina că păşesc pe sticla fumurie a cerului, iar oraşele, pădurile şi izvoarele se află deasupra mea, la înălţimi ameţitoare.
Îmi pot imagina politicieni cinstiţi şi femei frumoase şi fidele.
Îmi pot imagina că ninsorile izvorăsc din ochii unei rusoaice. Sau ai unei ucrainence.
Că toate oazele din deşerturi se află în sufletul unei evreice.
Dar nu-mi voi putea închipui niciodată un roi de muşte dând ocol Sfinxului.

Mă pot gândi la tine

"Mă pot gândi la tine în mai, când pot împacheta lumina sub formă de margarete şi liliac.
Mă pot gândi la tine în octombrie, când ploi limpezi îmi spală neuronii arşi de insomnii.
Mă pot gândi la tine în ianuarie, când când mă trezesc lup în Laponia, mirosind urme proaspete de reni.
Mă pot gândi la tine când mă odihnesc pe Kilimanjaro.
Mă pot gândi la tine când mă chinuie setea în deşert.
Mă pot gândi la tine chiar şi în umbra unui templu din Tibet."
În timp ce eram aşezaţi pe o bancă, în parc, i-am spus toate acestea iubitei, ţinând-o de mână şi privind-o în ochi.
"Şi la ce bun ? " m-a întrebat ea, cu faţa strălucind de o inocenţă îngerească. "La ce bun?"

luni, 14 septembrie 2009

Vreau un caleidoscop !

Este coadă la magazinul din colţ, unde se vând seminţe ambalate în silicon. Ies din casă cu gândul de a cumpăra un caleidoscop, să mă uit prin el şi să văd viaţa mai colorată... Un bătrân de teflon, ţanţoş, cu păr de argint şi cu pieptul plin de decoraţii, este cu ochii-n patru după femeile tinere care se perindă pe trotuar. Cum intru în câmpul lui vizual, mă îmbrânceşte şi urlă la mine :
- Golanule ! N-ai pic de respect pentru vitejii patriei !
- Ştiţi, nu vreau decât un caleidoscop...
- Ceee ? Derbedeule !
Şi îmi altoieşte un pumn. Mă dezechilibrez, mă împiedic de un cerşetor şi dau peste o tânără cu sânii la vedere, care tocmai a traversat pe roşu.
- Scuzaţi, zic eu.
Dar blonda nu mă vede. Îi face ochi dulci bătrânului care tropăie de poftă.
- Nu vreau decât un caleidoscop, îi spun cu glas stins.
- Lasă muzicuţa şi nu mai umbla cu poezele, că nu ţine. Nu-ţi fac nicio reducere, că doar nu eşti veteran de război. Nu eşti martir. Nu arăţi nici măcar a volintir. Două sute în cap, nici mai mult, nici mai puţin.
- Un caleidoscop, şoptesc eu.
Dar femeia nu mă mai aude. Bătrânul apare vijelios, o smulge de lângă mine şi o târăşte cu el.
- Chiar aşa ai ajuns, fiica mea ? îi reproşează el cu glasul îngroşat a dojană. Te înhaitezi cu coate-goale şi cu neisprăviţi ?
- Vreau doar un caleidoscop, strig eu disperat.
- Jucăriile frumoase sunt doar pentru martiri şi volintiri ! ţipă bătrânul. Învaţă ce e umilinţa ! Porcule !
Şi se strâmbă la mine.

miercuri, 9 septembrie 2009

Timpul este un student cu restanţe...

Pereţii s-au acoperit cu piele de aligator. Timpul este un student cu restanţe, rătăcit pe un coridor care duce către piaţa de peşte... Tot negrul nopţii intră în umbra schitului şi în hainele trecătorilor. Un călugăr bătrân zâmbeşte în chilia lui. Şi-a terminat rugăciunile. Cască discret şi se trage la odihnă. În ultimul moment îşi aminteşte de ceva, scoate din sân o lună sângerie, scuipă pe ea şi o lustruieşte cu poalele anteriului, apoi o anină pe cer. Se mai închină o dată, suflă în lumânare şi se culcă.

luni, 7 septembrie 2009

Toamna pe o emisferă de creier

Struguri zemoşi, flori colorate strident. Aerul a devenit răcoros prea devreme şi pisicile par nervoase. O bătrână stă în ploaie. Îşi dă seama că nu este o ploaie putredă, bacoviană, ci una care trezeşte ultimele elanuri vitale ale vegetaţiei. Şuvoaiele de apă îi curg direct prin vene. Femeia are un motan bătrân care bea numai cafele expuse îndelung la o veioză de ebonită. Privesc strada şi mă gândesc că africanii fac acum sinuzită. Sau otită. Sau altceva. Mă gândesc şi acum la un negru care mâncase bătaie de la doi moldoveni, fiindcă le furase o femeie. Nu avusesem cum să-l ajut. Totul se petrecuse cu doi ani înainte de a-l cunoaşte eu, în Spitalul Studenţesc din Bucureşti. Dar pumnii îi simţeam pe faţa mea... Trec printr-o sită povestirile lui Hemingway şi anxietatea-mi. Apoi mă şterg de rugină pe fâşia de răsărit a orizontului. Când vine toamna, ar trebui să plece şi insomniile undeva mai la sud.

duminică, 6 septembrie 2009

Femeile şi scriitorii

Femeile sunt mai talentate decât bărbaţii aproape în toate domeniile şi au mai multă sensibilitate. Sunt mai adaptate la realitate şi este posibil ca imaginaţia lor să fie mai bogată. În orice caz, îi întrec de departe pe partenerii lor de viaţă în ceea ce priveşte simţul de observaţie. Cei din serviciile secrete sunt mici copii în comparaţie cu fiinţele care ilustrează "eternul feminin". Totuşi, ele n-ar fi bune pentru slujba de spion, fiindcă trăncănesc prea mult... ( E drept că în anumite domenii, bărbaţii se efeminează mental, ajungând la bătrâneţe un fel de babe îmbrobodite : se discută pe la spate, se ponegresc, se arată unul pe altul cu degetul.) După această logică, doamnele ar trebui să fie cei mai buni romancieri. Uneori sunt. Hortensia Papadat-Bengescu a scris la un nivel superior multor "vedete" masculine ale romanului românesc.
Altceva mă interesează însă : în ce măsură relaţiile cu femeile afectează viaţa şi opera unui scriitor. De pildă, în ultima parte a vieţii, Ion Creangă a trăit cu un fel de ţiitoare care s-a grăbit, imediat după moartea povestitorului, să pună pe foc toate manuscrisele rămase. Probabil că le-a folosit şi în alt scop... Foarte mulţi autori au avut relaţii problematice cu femeile pe care le-au iubit sau de care au fugit. Lydia Monolovici i-a torturat pe Anton Holban şi Octav Şuluţiu. Camil Petrescu a plătit scump, la senectute, succesele erotice din tinereţe : tânăra sa soţie i-a făcut viaţa un calvar. Chiar dacă nu a fost căsătorit, Eminescu nu a avut parte de mai multă fericire din partea sexului frumos ( şi puternic, din punctul meu de vedere). Nu vreau să ajung la contemporani, căci ne-am mişca pe un teren alunecos şi am cădea în cea mai urâtă bârfă. Eugen Simion spunea că dacă Marin Preda s-ar fi întins pe canapeaua unui psihanalist, am fi găsit multe chei pentru descifrarea personalităţii sale. Dar psihanaliştii sunt atât de evoluaţi astăzi, încât ar putea da verdicte sigure, bazate numai pe lectura operelor unui condeier...
Nu trebuie să generalizăm în niciun fel. Rebreanu a avut o căsnicie frumoasă, iar soţia i-a fost alături mereu. La fel Blaga. La 60 de ani, Sadoveanu şi-a părăsit familia, pentru o tânără de 20, căreia i-a dedicat şi volumul de versuri DAIM (DOAMNEI ALESE A INIMII MELE ! ). Autorul "Baltagului" a fost un răsfăţat al admiratoarelor... Şi sunt destui cărora femeile iubite le-a ordonat viaţa sau măcar i-a menţinut pe linia de plutire, ca în cazul lui Bacovia. Ion Barbu şi Ion Vinea reprezintă cazul creatorului căzut în cealaltă extremă. Au şi bifat femeile pe care le-au avut. Primul, în jur de 5000, iar cel de-al doilea aproximativ 10 000. Sigur că dragostea nu înseamnă o împerechere animalică, dar nici cei doi poeţi nu vedeau simplist legăturile lor amoroase. Ion Vinea a fost atât de prins de curtarea femeilor, încât abia pe patul de moarte a avut bucuria de a-şi vedea tipărit, datorită eforturilor unor prieteni, primul volum de poezii - esenţial pentru literatura română ! -, "Ora fântânilor".
Aş desprinde câteva idei, în chip de concluzie. Femeile sunt esenţiale în viaţa unui scriitor, fiindcă iubirea ne condiţionează, sub toate formele, modul de viaţă. Rămâne în suspensie întrebarea dacă un scriitor - şi, în general, un artist de vocaţie - este îndreptăţit să-şi întemeieze o familie. Aş zice că mai degrabă nu, ca să se poată dedica în întregime artei lui. Pe urmă, norocul lui în iubire s-ar putea să semene cu al personajului Lefter Popescu, creat de Caragiale : să fie, adică, viceversa... Iarăşi nu trebuie să facem confuzii : căsnicia n-a însemnat nicodată, sută la sută, dragoste... Opinia mea este că, în discutarea acestei probleme, trebuie să separăm opera de om. Când ultimul este nefericit, s-ar putea ca scrierile lui să aibă de câştigat. Unul dintre prietenii mei, întâmplător chiar nepotul lui Marin Preda, îmi spunea, pe vremuri, că unchiul său scria prost atunci când era fericit... Cum ar fi scris Eminescu, dacă ar fi fost sănătos, echilibrat şi cu o căsnicie reuşită ? Să zic că nici Cărtărescu nu mai e geniul cunoscut de când s-a tras la casa lui ? Nu ştiu, nu mă hazardez în afirmaţii necontrolate. Nu este nici aici o regulă. Pentru mine, nefericirea a fost totdeauna o piedică serioasă în scrierea romanelor. E adevărat că pe vremea când scriam poezii, parcă mă ajuta... Parcă, dar nu aş băga mâna în foc... Şi atunci cum este mai bine ? Un singur lucru ştiu : refuzând normalitatea mediocră, rămân la ideea "fixă" că fără puţină nebunie, nici viaţa, nici literatura nu au sens...

P. S. Oricum, scriitorii au nevoie de muze. Chiar dacă ele devin uneori călăi...