luni, 20 iunie 2011

Cine formulează subiectele pentru examenele copiilor noștri ?

Răspunsul e simplu : niște cetățeni care nu cunosc disciplina respectivă și care nu au experiența niciunei ore predate la clasă. Dacă, totuși, au ținut cursuri pe undeva, n-aș vrea să fiu în pielea copiilor instruiți de asemenea specialiști.
Pe vremea lui Ceaușescu, un cretin a propus următorul subiect : „ Alcătuiți patru propoziții în care pronumele relativ care să aibă funcții sintactice diferite. ” Pronumele relativ apare numai în fraze, pentru că face legătura între două propoziții, ca și conjuncțiile subordonatoare, dar are, în plus, funcții sintactice : Am citit cartea pe care mi-ai împrumutat-o.  De pildă, în propoziția subordonată atributivă „pe care mi-ai împrumutat-o”, pronumele relativ pe care are funcția de complement direct. Corect ar fi fost așa : „Alcătuiți patru propoziții în care pronumele interogativ care să aibă funcții sintactice diferite.” De exemplu : Care a sosit ultimulCare este, aici, subiect simplu. În sfârșit, a fost o scăpare care nu s-a repetat. În 1989, subiectul la limba și literatura română pentru admiterea în liceu a fost controversat doar din punctul de vedere al comisiilor care au corectat lucrările. În fraza „S-ar fi trântit întreagă în omătul ce fierbea la malurile Iablanicioarei, dar mai avea atâta minte să cugete că ar fi rămas pe loc trăsnită, copiii s-ar fi prăpădit și osteneala ei de până atunci ar fi fost de prisos”, subordonata „să cugete” a fost luată finală ori indirectă, în funcție de soluția aleasă de evaluatori, deoarece pe atunci nu se utiliza un barem unic de notare. Elevii care au considerat propoziția, în mod corect, consecutivă au pierdut patruzeci de sutimi la notă. Ultimele propoziții „ că ar fi rămas pe loc trăsnită, copiii s-ar fi prăpădit și osteneala ei de până atunci ar fi fost de prisos ” au fost socotite completive directe, cu toate că acestea sunt toată ziua indirecte, după canonul lingvistic stabilit de Eminescu : „Căci la ziua cea de mâine abia cugetă un sărac”. Cineva cugetă la ceva. Verbul a cugeta este termen regent pentru poziția de complement indirect.
După Revoluție au apărut alte năstrușnicii. Într-un an li s-a dat copiilor să descrie un tablou din natură văzut în timpul ...nopții. Ce pictor își ia șevaletul și iese să picteze, noaptea, un tablou ?  Noroc că anticipasem și nebunia asta : le sugerasem, în cadrul unei compuneri, să evoce un peisaj hibernal în care sursa de lumină să fie...luna.
Dar efectele unor prostii - cu urmări dramatice pentru viitorul celor mici ! - nu pot fi neutralizate. De pildă, anul acesta li s-a cerut participanților la Testarea Națională, printre altele, să demonstreze, pe 10-15 rânduri, că o operă studiată la clasă este basm. Să crezi că apartenența la specie a unei creații atât de complexe se poate proba în câteva rânduri, exemplificând trăsăturile respective cu elemente desprinse din text, înseamnă să nu ai habar de literatură și, în general, de școală. Și să vedeți la ce exprimare răsucită - care i-a derutat pe mulți - au apelat autorii subiectelor, pentru a solicita candidaților niște construcții reprezentând indici de spațiu.
 Ce să mai spun ? Că, vorba lui Creanga, mai tot prostul are impresia că se pricepe la limba și literatura română.
Și nu mă pot împiedica să observ că subiectele de anul acesta încurajează mediocritatea, fiind elaborate pentru elevi care n-au dorit în viața lor să ia o notă de zece. Nu spun asta fiindcă noțiunile verificate au fost ușoare : m-a deranjat modul neprofesionist în care au fost așternute pe hârtie.

duminică, 19 iunie 2011

Moftangiul de casă nouă

Caragiale a descoperit tipuri umane de neuitat. Iată ce scria, printre altele, nenea Iancu despre moftangiu, ca tip reprezentativ pentru bravul nostru popor :

Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deștept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este și va fi rrromân adevărat... Să te păzească Dumnezeu să ataci Rrromânia lui oricât de pe departe, căci moftangiul român e aci gata sa te zdrobească.

Moftangiul român este:
Din clasele primare până la bacalaureat - anarhist;
De la bacalaureat până la primul examen de universitate - socialist;
De la primul examen până la licență - progresist;
De la licență până la slujbă - liberal;
De la slujbă până la pensie - conservator.
De la pensie încolo, împărtășește principiile tinerimii universitare... Fii sigur că ai să-l găsești oriunde e vreo manifestație mai mult sau mai puțin politică ori nepoliticoasă a studenților mai mult sau mai puțin rrromâni!
Sinonimele cuvântului moftangiu ar fi :  clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.
Cum s-ar prezenta, moral vorbind, acest personaj în vremurile noastre ?
Ca și limbutul lui Caragiale, clănțăul din zilele noastre trăiește mai ales în mediul urban și citește ocazional doar ziarul din care, bineînțeles, nu înțelege nimic ori pricepe ce îi convine. Cam ca Nae Ipingescu.
În general, nu e de acord cu nimeni și cu nimic, deși are relații bine plasate din punct de vedere politic, aducătoare de sinecuri și venituri nemuncite.
E conservator în gusturi, intolerant în opinii, patriot declarat, creștin înverșunat și își dă cu părerea despre orice, vârându-și nasul unde nici nu gândești și pretinzând ca opinia lui să fie luată literă de lege. Tot ce face el e important. Ce fac alții sunt fleacuri ori tâmpenii. Se exprimă exclusiv oral, având, totuși, impresia că ar putea scrie mai bine decât cei mai valoroși autori. Iubește discursurile, cuvântările, alocuțiunile.
Aș defini moftangiul ca pe un flecar a cărui ciorbă fierbe mereu prin oalele altora.
Dar poate că unii cititori au descoperit și alte trăsături care definesc, cu mai mult haz, specia social-culturală care l-a inspirat pe autorul Nopții furtunoase.

miercuri, 15 iunie 2011

Cum îți dai seama că te-ai înșelat în privința unui om pe care l-ai făcut prost ( din jurnalul unui băgător de seamă )

Să zicem că un oarecare Gioni te-a supărat cu ceva, iar tu îl faci prost. Nu în față, bărbătește, cu pumnii pregătiți pentru a riposta la un eventual atac. Nu. Îl califici așa, cum e mai urât, adică în fața unui colportor de mizerii omenești, cum sunt mulți în societatea noastră. Evident că gafa ta îi va fi prezentată împricinatului ambalată în căcat împuțit, cu fundă și multe înflorituri.
Ce face Gioni ?
Să zicem că te întâlnește întâmplător pe stradă. Tu îl vezi, bănuiești că te-a pândit din umbră și iuțești pasul pentru a scăpa, eventual, de țeava metalică pe care ofensatul o ascunde sub faldurile pardesiului, pentru a-ți rupe un picior ori pentru a-ți sfărâma țeasta. Dar Gioni e mai rapid, te ia prin învăluire, îți iese înainte surâzător, îți strânge mâna cu căldură și îți spune :
-  Salut, dragul meu ! Din câte am înțeles, m-ai făcut prost în fața lui X.
- Știi...e... o neînțelegere, vei căuta să o scalzi.
- Nu-i nimic, nu-ți face probleme ! E părerea ta și ți-o respect. Îmi dai însă voie să-ți zic și eu ceva ?
- Sigur...merit... orice...
- Află că îți împărtășesc opinia ! Ai perfectă dreptate, dragul meu. Sunt un prost. Dar ce nu știi e că eu sunt mult mai prost decât ți-ai putea închipui tu. Sunt prostul proștilor ! Și încă în mai multe direcții.  Asta e tot  ! Ba nu, iartă-mă că te întreb : ce faci duminica viitoare ?
- Păi...
- Te rog să fii invitatul meu la o bere ! Nu accept un refuz !
În această situație, pentru a-ți salva onoarea , trebuie să recunoști că Gioni este infinit mai inteligent decât tine.

luni, 13 iunie 2011

Jim cel îndrăgostit de albastru

Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. Găsi într-un magazin chiloți și pantofi albaștri, care se asortară la gardul nou-nouț, albastru și el. În curte avea un vișin pipernicit, pe care Jim îl făcu repede albastru, cu un spray cumpărat la colț de stradă. În doi ani, își albăstri soția cu argint coloidal și începu să aibă impresia că este urmărit pe stradă de doi bărbați în uniforme și cu șepci albastre.
Într-o seară, când traversa pe la semafor, Jim fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe își îndreptă privirea în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.

duminică, 12 iunie 2011

Toată țara își ține respirația : Gică se mai gândește

Acum am văzut de ce Răzvan a renunțat la naționala de fotbal : fiindcă aceasta nu mai există ! Victoria cu Bosnia a fost aproape întâmplătoare. Portarul adversarilor noștri ieșea la centrări ca un purtător de baston alb, iar ultimul gol, înscris de Marica, a fost dat după ce atacantul român i-a dat un brânci discret adversarului său direct. Mă rog, s-ar putea să mă înșel, fiindcă m-am ținut de cuvânt și nu m-am uitat la meci. Am văzut golurile la știri.
Și atunci care e salvarea ? Să căutăm un nou selecționer. După ce criterii ? După unul singur : să se numească Gică. Și nu orice Gică. Să fie, neapărat, Marele Gică. E bătut în cuie, altfel ne nenorocim. Zis și făcut. Săndel îl cheamă pe Marele Gică și îi oferă un contract pe o mie de ani, care nu-l obligă cu nimic pe noul antrenor. Dar Marele Gică, în marea lui înțelepciune,  face o mutare la care nu se aștepta nimeni. Refuză, vorba lui Moromete, să ia o echipă din mers. Și se mai angajează la o acțiune imposibilă, pentru el de făcut, pentru noi de crezut : se mai gândește dacă să spună da sau nu.
Nu mă mai interesează finalul acestei bătăi de joc. Cunosc vreo patru de Gică, oameni extraordinari care nu au legătură cu fotbalul. Cu toate acestea, sunt sigur că ei ar da un randament superior ca diriguitori ai viitorului naționalei. Iar Mircea Lucescu ( unul dintre cei doi-trei antrenori români veritabili ), care pierde măsura când e vorba de fiul său, ar putea să aibă gura de aur și să-l regretăm pe Răzvan. La noi, totdeauna e loc de mai rău !

P.S. Uite că Gică a gândit bine. Dar Mircea Sandu.... Trebuie să mai trăim două decenii ca să mai putem vedea naționala noastră la un turneu final.

Sexualitate și putere

Ca și moda, literatura modernă a dezbrăcat femeile și le-a răpit o parte din mister. Estetica de azi refuză bunul-simț și pudoarea, suspectându-le de ipocrizie. De altfel, bunul-simț nu are ce căuta în artă. Nu ne spune el că Soarele se învârtește în jurul Pământului ?
Urmând psihanaliza, creațiile contemporane sondează adânc în inconștientul nostru. Am rămas uimit când un mare critic literar a declarat într-un interviu că „nu avem ce să căutăm acolo”.  Dimpotrivă, aș zice, găsim acolo multe chei pentru descifrarea unei personalități.
Se descoperă că Osama bin Laden era o mașină de făcut sex și că lua hapuri pentru a-și îmbunătăți potența. Am ideea fixă că visătorilor care se ratează în diferite domenii, dar mai cu seamă în cel artistic, le place să-și chinuiască semenii. De aceea vânează funcții de conducere ori se apucă de politică, pentru a ajunge în posturi de decizie și a-i face pe ceilalți să depindă de ei.  Stalin a studiat telogia, Hitler a vrut să fie pictor, Ceaușescu s-a dorit a fi poet.  Mulți l-au înjurat pe Miron Radu Paraschivescu că nu l-a încurajat pe viitorul dictator să publice poezii, fiindcă se presupunea că olteanul ar fi renunțat la viața de partid. Se vede însă treaba că nea Nicu n-a avut pic de talent - s-a văzut și atunci când se apucase să modifice versurile Imnului -, deoarece Miron era un bărbat extrem de generos și găsea calități nebănuite aspiranților la gloria literară.
Dar cum se comportă cei cărora le lipsește o doagă...sexuală ? Hitler nu avea un testicul. Lui Osama îi trebuia, în mod permanent, ca și lui Mao, Alexandru sau Napoleon, o gaură. I-au făcut-o americanii direct în cap.
Dacă s-ar studia sexualitatea lui Castro ? Dar a lui Ceaușescu ?

sâmbătă, 11 iunie 2011

Vara, un continent cu poeți adormiți și palmieri albaștri

Am fost siberieni, mergând prin zăpezi înalte cât arborii.
Am urmărit renii prin Alaska.
Acum ne așteaptă deșertul, cu bătrâni moțăind la soare și absențe marcate prin rostirea apăsată a numelor.
Femei cu trupuri dizolvate în țesături subțiri, răcoroase.
Cămile de nisip și palmieri albaștri.
Strigoi și poeți dormind prin parcuri și pivnițe.
Oazele sunt departe și numai noaptea trec pe aici, ca niște platouri zburătoare, purtându-și, prin somnul nostru, nucile de cocos și șoaptele.

miercuri, 8 iunie 2011

O capodoperă aproape ignorată : „Evanghelia după Arańa” de Nicolae Strâmbeanu

Cartea a apărut la Ed. Humanitas în 2004, a fost lăudată de câțiva, apoi peste roman s-a așternut o tăcere groasă, ca o plapumă a uitării. La noi nu mai citesc nici oamenii de litere, iar după 1944, un autor trebuie să fie convingător și cantitativ, adică să producă volume pe bandă rulantă, ca să fie luat în seamă. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu Mateiu Caragiale  - și chiar cu Caragiale cel bătrân ! - dacă ar fi scris după așa-zisa Eliberare.
Recitesc Evanghelia după Arańa și am sentimentul că parcurg o capodoperă literară care anticipează, în câteva puncte, Viața lui Kostas Venetis  de Octavian Soviany. La fel de încântat am fost când am citit romanul Calpuzanii de Silviu Angelescu, operă devenită cumva clasică. Dacă adăugăm Princepele și Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu, întregim un mic continent estetic, în cadrul literaturii noastre.
Toate operele cu pricina sunt pline de aromă și culoare, utilizând un limbaj savuros, îndelung rafinat în laboratoarele unor stiliști pursânge. Dacă Eugen Barbu și Silviu Angelescu ne răsfață cu un grai închipuit în sonuri arhaice, iare Soviany ne surprinde cu o morală mereu pe invers, Nicolae Strâmbeanu are, în plus, dialoguri vioaie, autentice și reconfortante, punând în valoare personaje convingătoare.
E un roman picaresc, lucrat în tușe groase, expresive. Personajul-narator e mereu pe fugă : Mă gândeam să-mi iau lumea în cap. Să găsesc un loc pe pe unele din multele caravele ce apucaseră Marea Oceanică în lung și-n lat, căutând Țara lui Brandano, Cele Șapte Orașe ori Indiile, unde auzisem că aurul stă în purcoaie precum căcatul scos din umblători.
Femeile și nu lipsesc din preajma eroului :
Curând după ce mă băgasem slugă, una câte una m-au atras spunându-mi „puiul mamii, hai să băgăm pruncul în leagăn, să scărmănăm maimuța, să otrăvim câinele” și alte drăcii din astea. ..
În unele scene, bărbatul trage cu ochiul la ce fac alții :
În seara despre care povesteam, pașii m-au purtat sub ferestrele odăilor de închiriat ale hanului. Am zărit-o pe Isabel între scoarțele crivatului cu dom Pedro Alguacilul și am văzut-o străduindu-se pentru el din toate puterile, așa cum visasem că se va întâmpla cu mine. L-am văzut pe acel om ridicându-se și scuturându-și mădularul ud, apoi bătând-o cu el de trei ori peste șale, cum mi se spusese că se descântă muierea ca să nu rămână grea....
Odată m-a mânat Satana să mă pitesc în podul fânarului unde aveau ei obiceiul să-și facă mendrele. Și când am văzut-o scufudându-și capul între bucile lui, iar pe călugăr înălțând către locul unde eram niște ochi mai albi decât ar fi aflat acolo acolo cete de îngeri cu goarne, m-au apucat niște năbădăi cât toate uraganele Mării Oceanice la un loc. Am răbdat însă și prăvălirea lor, și despuierea muierii, și gemetele ticălosului de popă, și mai ales dănțuitul bucilor lui păroase, lăsate slobode de sutana ridicată până în brâu. ”
Voi reveni aupra romanului lui Strâmbeanu.

vineri, 3 iunie 2011

Primăvara, un glob de cristal, scăpat din buzunarul unui marinar adormit pe țărmul unui râu pe care nu se poate naviga

Lumina a devenit o miere răcoroasă și subțire, adăstând pe mustățile puilor de pisică.
Femeile înfloresc vegetal, năvalnic. Devin vânători, întind antene și plase de vânt.
Strălucirea lor, umbrită de frunzele castanilor tineri.
Primăvara asta este un glob de cristal, scăpat din buzunarul unui marinar adormit pe țărmul unui râu pe care nu se poate naviga.

Șopârla verde

Scriam când cineva din familie m-a chemat să salvez o șopârlă verde din ghearele unei pisici. Era o reptilă verde, o mică iguană. Șopârla de smarald a unui poet clasic. Felina îi smulsese coada și probabil îi rupsese organele interne. Stătea nemișcată. Am luat-o în palmă și i-am simțit respirația. Am dus-o în grădină și am pus-o în iarba înaltă, în apropierea unui pui de ulm. Două zile m-am tot dus să văd ce face. Cred că durerea cu care se lupta era copleșitoare, fiindcă nu se mișcase deloc.
A treia zi am observat că îți schimbase poziția. Se înclinase și apucase în gură un fir de iarbă. Am încercat să o ridic puțin. N-am putut. Murise și fălcile îi rămăseseră încleștate de micuța plantă păioasă.

P.S. Nu voi mai urmări nici meciurile naționalei de fotbal, fiindcă risc să țin cu adversarii. La câți bani se vântură în jurul acestui sport, consider că spectatorii din România, de pe stadioane și din fața micilor ecrane, ar trebui să fie plătiți ca să mai urmărească împleticelile jucătorilor care activează în campionatul nostru.

joi, 2 iunie 2011

Oglinda spartă

Casa de Asigurări a stabilit niște condiții pe care un bolnav trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi internat într-un spital românesc : să-și piardă cunoștința, să aibă febră cinci zile consecutiv, etc. Cu alte cuvinte, nu vor mai fi internați decât pacienți care au intrat în comă ori au decedat. Cu câteva zile în urmă, cineva, persoană împortantă, spusese inimaginabilul lucru că profesorii muncesc 16 ore pe săptămână, în timp ce el trudește 16 ore pe zi.
Nu pot spune decât că trăim într-un ospiciu în care, precum într-o celebră povestire a lui Edgar Poe, nebunii au făcut o răzmeriță și au preluat conducerea ostilităților, băgându-i pe doctori și asistente medicale în cămăși de forță și încuindu-i cu grijă în camere prevăzute cu gratii. Poate chiar asta a fost așa-zisa Revoluție din '89.  Acum e limpede că toată clasa politică e compusă din incompetenți și iresponsabili. Ei țin de o preistorie a politicii, având o mentalitate feudală și criminală. Sunt urmașii celor mai proști activiști de pe vremea lui Ceaușescu, gen Postelnicu, Bobu și Dincă. Activistul de pe vremuri avea credința fermă că toate problemele se rezolvă prin ședințe în care oamenii sunt culpabilizați, amenințați și porcăiți. Urla, bătea cu pumnul în masă, trasa sarcini. Nimănui nu-i trecea prin cap să ceară părerea uni specialist căruia să-i dea mână liberă să ia niște măsuri practice, de natură tehnică, prin care se putea îmbunătăți situația.  Imaginea din oglindă a lui Ceaușescu s-a spart în mii de cioburi și din acestea au ieșit, precum puii de reptilă din ouă, toți parlamentarii și miniștrii de după 1989. Fiecare dintre ei poartă în subconștient modelul tătucului  și un tip de gândire totalitaristă. Am asistat cândva la o ședința de partid în care primul secretar, beat turtă, țipa la doi primari și-i făcea cu ou și cu oțet. Adunarea se ținea în sala de mese a unui liceu teleormănean. Stăpânul turmei județene s-a referit și la cei câțiva profesori care luaseră până atunci cuvântul. Fuseseră trei. Doi propuseseră niște niște soluții viabile, iar al treilea, un mâncător de căcat emerit care a fost director de școală vreo 30-40 de ani într-un oraș apropiat,  cuvântase cam așa : „Mult stimatul și genialul tovarăș Ceaușescu, conducătorul nostru iubit a spus... Mult stimata și iubita tovarășă Elena Ceaușescu a zis...” Secretarul de partid a glăsuit, la rândul său  ( împleticit și confuz din pricina viclenei țuici de prune ) : „Dintre primii trei vorbitori, numai al treilea a înțeles politica noastră de partid. Ceilalți doi nu s-au ridicat nici la nivelul unui elev de clasa întâi ! ” Am aflat mai târziu că politrucul era atât de pornit împotriva primarilor, fiindcă un amator de promovare îl informase că edilii îl făcuseră prost, în cursul unei beții. Pe urmă, activistul a plecat la braconaj cu oamenii săi de încredere și a omorât două căprioare. La terminarea ședinței, mă luase cu frig și îmi venea să vomit.
- Ce părere ai ? l-am întrebat pe un oportunist, profesor și el, dar cu o funcție de conducere.
Așteptam ca omul, oricât de lichea era, să-mi împărtășească scârba pe care o încercam față de statul nostru socialist.
- Sunt absolut impresionat de ce a spus tovarășul prim' , mi-a răspuns mârlanul, cu lacrimi de emoție în ochi.
( Pe ăsta, ultimul, un delator plin de zel, l-am mai văzut o dată plângând în public, ca să facă impresie bună șefilor. La o ședință ținută într-o școală din același oraș, a participat și inspectorul de teren, un învățător incompetent și escroc, care le lingea și le călărea pe învățătoarele și profesoarele evaluate pe unde se nimerea : la toatetă, pe după uși, în birouri, în paturile conjugale. Inspectorul priapic ținuse același vechi și răsuflat discurs, dur și frizând analfabetismul, cu care îi speria pe profesori. Imediat după el a luat cuvântul lingăul care a izbucnit în lacrimi și a spus : „ M-ați impresionat profund, tovarășe inspector...” În vremea asta, inspectorul-învățător moțăia la masa prezidiului, luptându-se cu somnul adus în grabă de vinul greu pe care îl  băgase în el la masa unor prieteni conjuncturali. )
Constituția noastră a fost făcută de un activist de teapa celui evocat aici. Toți politicienii cu funcții importante în Republica de după 1989 sunt tot activiști care discută, insultă, jignesc, nu se pricep la nimic și își vâră nasul unde nu le fiebe oala. Ba au implicat în politică și categorii sociale al căror statut este incompatibil cu minciuna, înșelătoria și corupția. Ultimul corifeu al lor face un fel de pamflete orale, inferioare celor compuse de Vadim, în care profesorii sunt puși la punct cu severitate, medicii sunt sfătuiți să-i trateze numai pe morți, iar polițiștii sunt eliminați din viața publică.  Inteligentul Silviu Brucan contribuise din plin la instaurarea socialismului în România. După 1989, el a schimbat macazul și ne învăța cum să edificăm capitalismul.  Noi am încredințat operațiile făcute pe creier unor chirurgi proctologi, adică ălora care știu să te opereze la cur.
Niște refugiați africani au fost găzduiți câteva zile într-un spital românesc. Oamenii de culoare își făceau nevoile printre noptiere, urinau în așternuturi și se împreunau pe sub paturi.  Ce să le reproșezi, din moment ce ei credeau că e spitalul lor ?
Cam așa înțelegem noi să construim capitalismul și să facem reformă.
Sunt curios care vor fi efectele descentralizării în țara noastră.