joi, 31 decembrie 2015

Suntem europeni

       În România nu te duci la medic decât dacă îți ajunge cuțitul la os. Nu e o fericire să stai la o coadă interminabilă, iar asistentele și medicii să nu-și termine de băut cafelele decât atunci când în sala de așteptare nu mai ai loc să arunci un ac. Dacă vreun bolnav, răzbit de durere, încearcă să bată la ușă, este imediat pus la punct sau aruncat pe scări, cu o furie pe care n-am înțeles-o niciodată. Aveam să văd scene de genul ăsta din copilărie și până târziu, când ajunsesem profesor și am fost, de câteva ori, pe punctul de a-i lua la palme pe doctorii deveniți dictatori peste niște amărâți. Am avut o experiență nefericită, în urmă cu câțiva ani, chiar la un spital de elită din București. Am văzut acolo doi chirurgi de o aroganță incredibilă. Abia dacă te ascultau până să-ți ia banii, apoi te ocoleau în mare grabă.
    Iată însă că noile generații de cadre medicale au schimbat în mod spectaculos situația. A trebuit să merg, pentru un control endocrinologic, la SCM POLIMED APACA, în zona Gorjului, pentru a mă convinge de acest lucru. Am fost uimit de profesionalismul și respectul față de meserie al celor care lucrează aici. Am fost primit, cu multă amabilitate, de Dr. Andreea Năvălici, ascultat cu atenție, consultat. Mi s-au făcut recomandări și am fost îndrumat către laborator, unde își desfășurau activitatea Oana Cerveanu și Alexandru Porfir, doi tineri încântători, reprezentând Laboratorul REGINA MARIA. Chit că sistemul de funcționare a cardurilor i-ar fi scos din minți și pe niște îngeri, cele două cadre medicale s-au purtat tot timpul cu răbdare și cu bunăvoință. Ba chiar au purtat cu mine și o interesantă conversație pe teme literare și artistice. ( Domnișoara este și pictor. ) Toți cei trei pomeniți aici sunt mai mult decât frumoși, prezențe încântătoare, cu alură aristocratică.
Și atunci ce putem spune?
Am devenit/suntem și noi europeni!

luni, 21 decembrie 2015

Neasemuita frumusețe a lui William Faulkner

     Am avut un an greu, cu stres intens și cu sarcini de serviciu care nu mi-au permis să corectez cartea de povestiri, nici să termin unul dintre cele două romane scrise în proporție de 80%. Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.
     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, Cătunul lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură! Firește că nu-mi plac nici compunerile descriptiv-hipnotice, interminabile, scrise perfect, dar fără personaje și nespunând, până la coadă, mai nimic.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. ) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune orice într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este minunat croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii profesioniști.
    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

P.S. Astăzi m-am lăudat în fața unei farmaciste dintr-o localitate apropiată că sunt scriitor. Mi s-a părut că este o persoană deosebită.
  De mâine îmi voi relua postările pe blog. Voi vorbi despre cadrele medicale care m-au primit cu braţele deschise, în Policlina POLIMED, aflată în zona Gorgului.

duminică, 13 decembrie 2015

Între ”tu” și ”dumneavoastră”

Văd un interviu cu Nichita încă tânăr și sunt profund tulburat.
La un moment dat, Nichita îi propune reporterului să i se adreseze cu ”tu”, ”nu din lipsă de respect, ci din comoditatea comunicării”. Cu mintea sa sclipitoare, Nichita a intuit un lucru pe care nu l-am înțeles decât târziu : în mentalitatea românească nu poți arunca o punte către cineva, dacă i te adresezi cu ”dumneavoastră”. Am ratat multe prietenii și poate și marea mea iubire, fiind am fost prea protocolar. ( Am mai văzut stângăcia asta absolută, în dialogul cu necunoscuți, la Gabriel Liiceanu și asta mi l-a făcut simpatic multă vreme. Adică până am văzut cine este omul. ) O țărancă mai în vârstă decât mama spunea pe vremuri că tatăl său, un bărbat foarte autoritar, nu permitea nimănui să-i spună ”dumneavoastră”, ”dumneata” sau ”matale”. ”Să-mi spuneți tu, fiindcă nici lui Dumnezeu nu-i spunem altfel! Și cine sunt eu în comparație cu El?”
Totuși vremurile au luat-o la vale, lumea s-a stricat și ne putem trezi ca Sartre, care era un tip de lume nouă, se solidariza cu studenții, se lăsa băgat în duba poliției împreună cu ei și făcea și alte lucruri uimitoare. Vrând să vorbească în fața unei săli ticsite cu juni, s-a pomenit apostrofat de un mucos : ”Hai, bă, Sartre, fii mai scurt!” Sau ceva de genul ăsta. Pe românește, ți se poate întâmpla să rogi pe cineva să ți se adreseze cu ”tu”, iar acela să-ți dea repede o lopată și să-ți ordone să-i rânești grajdurile. Sau, mai frecvent, te ia direct cu ”tu” și ””, fără să se mai obosească să-ți ceară permisiunea.
Pe 13 decembrie 1983 murea, la București, Nichita Stănescu. Eram profesor și acel an mi-a rămas înscris, în memorie, cu litere de foc. În vara de atunci a murit bunul meu prieten Florin Pripoae, un adevărat sfânt, un Alioșa Karamazov, un om de o puritate fără termeni de comparație. A fost strivit de un camion, la nici 26 de ani. ( Florin mi-a mărturisit că îl admira mult pe Ioan T. Morar, cu care fusese coleg la Universitatea din Timișoara. Surpriza mare a fost că, în urmă cu câteva luni, romancierul, care trăiește în Franța, mi-a scris pe blog și m-a întrebat ce s-a ales de Florin.) Nichita și-a asumat până la capăt condiția de scriitor, cum au făcut-o sau o fac Eminescu, Dimitrie Stelaru și Radu Aldulescu. N-a avut nimic al lui, dacă nu punem la socoteală salteaua pe care dormea și masa la care scria. De aceea ar trebui să fim mai ponderați când ne lăudăm cu prietenia vreunuia dintre autorii menționați sau cu o pagină pe care ne-a dedicat-o. Căutând să fim în rând cu lumea văzută, ne comportăm ca niște bipezi de doi lei, fără simțul măreției. Mă refer, desigur, la mine, chiar dacă nu m-am plimbat pe banii altora și nici n-am beneficiat de sinecuri nesimțite, precum Sadoveanu și Arghezi.

P.S. Cel mai urât e când, într-un dialog, unul zice ”tu”, iar celălalt, ”dumneavoastră”.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Cu tristețe, despre mandalaci

     Ieri l-am văzut, în treacăt, pe un fost coleg de serviciu și mi-am amintit de un episod trăit de el  pe vremea când era licean.  Precizez că, în zonă, cuvântul mandalaci denumește mâncarea de cartofi.
    Amicul meu era elev și stătea la căminul liceului din B. Acolo lua și trei mese pe zi. Asta, firește, dacă n-apuca vreun ghiolban să-i scuipe în farfurie și să-l deposedeze de porție. Noaptea, patruzeci de interni dormeau de-a valma, în singurul dormitor disponibil. În clasa a IX-a încercasem experiența asta timp de două săptămâni și mă îmbolnăvisem. În baraca aia se petreceau lucruri incredibile, demne de pușcăriile din vremurile noastre. Voi spune doar că erau discipoli care fumau și se masturbau toată noaptea. În răstimpuri le puneau”poște” celor mai mici,  care adormeau devreme. ”Poștele” erau șomoioage de hârtie, aprinse, introduse între degetele picioarelor. La cantină rămăsesem înscris și eu, era obligatoriu pentru a putea primi bursa de merit, dar nu mai  treceam pe acolo decât pentru a vedea meciurile televizate. Preferam să rabd de foame. Directorul  instituției era un profesor îmbătrânit în rele, neavând nicio treabă cu disciplina pe care o preda. ( L-am evocat pe larg, în urmă cu câțiva ani .) Era slab, vânăt la față, cu o gură de sadic, foarte vioi și trecea din când în când pe la internat, să vadă cum stau lucrurile. Cu resturile rămase de la masa copiilor hrănea o turmă de porci, dar nimeni nu gustase șoriciul sau friptura. Îi alinia pe căminiști în careu și întreba :
- Ia spuneți, bă, ce nu vă convine?
- Glăsuiți, tovarăși elevi!
Nu prea îndrăzneau să zică nimic, fiindcă după aia erau batjocoriți o oră întreagă. Dascălul avea o ironie groasă, mocirloasă.
Într-o zi, studioșii văzură că directorul era bine dispus. Își îmbunătățise și stilul cu care se adresa turmei. De obicei vorbea ca un filosof popular, din topor, cu pilde suculente și cu proverbe inventate chiar de el. ( ”Cine se spală cu apă rece e mereu sănătos.”” Dacă vrei să știi cine este un om, uită-te la el cum se scoală dimineața!” etc. ) De data asta era binevoitor.
- Ia spuneți, băiețași, ce nu vă convine vouă aici?
Ei se codeau.
- Spuneți, spuneți, că d-aia vin mereu p-aci, să vă rezolv vouă problemele! Sunteți ca și copiii mei și e datoria mea să vă apăr!
Atunci S., viitorul meu coleg, a prins curaj :
- Dom' director, nu vrem să ni se mai dea mandalaci!
- Așa, așa, foarte bine! Scria tovarășe Z. : ”Să nu se mai dea mandalaci elevilor!”
Tovarășul Z. era pedagogul căminului, un tânăr care se aținea înaintea profesorilor cu carnețelul și cu pixul în mână, gata în orice clipă să noteze ordinele aruncate de superiori.
- Și ce-ați vrea voi să vi se dea, copilași? a întrebat mai-marele.
Adunarea s-a însuflețit.
- Vrem friptură de porc!
- Și șorici!
- Așa, așa, foarte bine! Scrie tovarășe Z. : ”Să li se dea elevilor șorici și friptură de porc!” Ce mai vreți?
- Cârnați!
- Sos de roșii!
- Pastramă!
- Sarmale cu mămăligă!
- Scrie, tovarășe Z.!
- Piftie!
- Tobă!
- Costițe prăjite!
- Plăcintă de mere!
- Dulceață de căpșuni!
- Prăjituri!
- Scrie, tovarășe Z.!
După ce au pomenit toate bunătățile pământului, iar Z. a folosit mai mult de jumătate din agenda sa, tartorul a spus :
- Ați văzut că vă satisfac toate doleanțili? Credeați că eu sunt dușmanul vostru? Noooo! Sunt părintele vostru cel bun, tovarăși elevi!
A făcut stânga-mprejur, militărește, și s-a îndepărtat cu pas elastic.
Băieții n-au dormit toată noaptea, gândindu-se la răsfățul culinar care va urma. Cu ce se va începe? se frământau ei. Ce surpriză ne va face dom' director?
A doua zi au fugit cu noaptea în cap la cantină. La ghișeu, o bucătăreasă ursuză le-a trântit în farfurie câte un polonic de terci galben.
- Ce e ăsta? a întrebat un flămând, uluit.
- Nu vezi? Ești orb? Mandalaci!
- Mandalaci de dimineață? Vorbisem cu dom'...
- Hai, mută măgaru'! Următoru'!
Să fi uitat directorul să-i anunțe pe cei de la cantină? S-o fi gândit să facă mai întâi provizii de alimente bune? La prânz au primit un singur fel : mandalaci. Seara, tot mandalaci. Atunci au înțeles. Au mâncat mandalaci o lună încheiată. Când li s-a dat niște fasole, au crezut că sunt în rai.


luni, 7 decembrie 2015

Reveriile unui optzecist singuratic

    Kocsis Francisko este un important poet optzecist, profund şi preocupat exclusiv de literatura pe care o face. Aceeaşi gravă atitudine, de iniţiat care lucrează cu obiecte sacre, o are autorul fie că tălmăceşte din confraţii maghiari, fie că scrie proză ori eseuri. Este autorul următoarelor volume de poezie: Umbrela profetului (Tavis, 1998); Oceanul interior (Ardealul, 2000); Codul de bare (Junimea, 2002); Alteritate de duminică (Ardealul, 2004); Ceva trece pe-aproape (Ardealul, 2009); Melancolii în formă continuată (Ardealul, 2012). A scris de asemenea proză scurtă (Plimbări cu Freud, Ed. Ardealul, Târgu-Mureş, 2006), critică literară (Prieteni şi apropiaţi. Lecturi empatice, Ardealul 2014), documentare istorice şi a tradus din lirica maghiară transilvăneană. Îl simt ca pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei – nu l-am văzut, desigur, niciodată! –  şi am scris cu încântare despre cartea sa de proză Plimbări cu Freud. Este un om de onoare şi se manifestă cu discreţie în spaţiul public. Nu-i place tămbălăul şi nu-i agreează pe cei care ies una-două, ca păduchele în frunte, pe motiv că strănută muzical sau înjură la pian.
Ultimul volum al lui Kocsis, Arta de a evita necazul, Editura Ardealul, 2014, scris în anii ’80, în condiţii deosebit de grele, este o revelaţie. Dacă opul ar fi fost publicat de vreuna dintre vedetele generaţiei, am fi auzit frecvent, printre profesioniştii lecturii, răcnete de satisfacţie, ca pe marile stadioane, şi am fi citit zilnic cuvinte rezervate doar anumitor muritori. 
Toată povestea începe cu nişte însemnări făcute în vara lui 1980, într-un caiet de matematică. Ştie că nu va fi un jurnal, fiindcă e conştient că „nu aveam structura ordonată a unui spirit capabil să execute aceleaşi gesturi zi după zi şi nu aveam nici vocaţie de memorialist ce-şi notează minuţios temele viitoarelor sale evocări.” (pag. 5) şi mai departe: „Nu-mi amintesc foarte precis nici de unde a venit imboldul de a recurge la notarea unor gânduri, idei, imagini, metafore, întâmplări, secvenţe sociale, impresii de lectură, versuri, meditaţii contrase în formule aforistice...” (pag. 5) Vremurile erau atât de tulburi, încât caietul era ţinut în pivniţă, „într-o geantă ca un porthart, croită din foaie de cort, păstrată deasupra ţevilor de apă, băgată sub izolaţia de catran, fără să uit vreodată să leg la loc sârma galvanizată cu care era fixată de ţevi.” ( pag. 5) Aceste măsuri de precauţie par excesive azi, dar cine a trăit în perioada respectivă ştie că oamenii dădeau de necaz, devenind şantajabili, din motive mult mai mărunte. Kocsis îşi notează mai întâi ideile într-un carnet sau le memorează, apoi le trece, în mod conspirativ, în caietul magic, în câte o duminică sau după-amiaza, când prindea momentul favorabil. Totuşi, puţine dintre notele sale reflectă frica, exasperarea sau dispreţul pentru regimul care ne osândise la o existenţă mizeră. Urmarea modului clandestin de a scrie este că stilul poetului a devenit „concis, laconic”, „cu o doză de sarcasm”. Formulările au căpătat un aspect aforistic, concentrat. Iată cum un ritual impus din afară modifică exprimarea unui poet. Caietul de matematică funcţionează ca un atelier ascuns al autorului. Aşa se face că falsul jurnal devine un laborator secret de creaţie, unde se limpezesc multe teme şi motive ale poeziei lui Kocsis Francisko: „Ştim şi o spunem de multe ori că un poet ar fi foarte sărac dacă ar fi meditat numai la ceea ce a intrat în poezia publicată.” (pag. 8); şi mai departe: „O vibraţie, o culoare, o fâşie de lumină, o adiere, o privire în sine ori spre departele pe care speri să-l poţi atinge, iată ce am găsit în caietul de matematică. O privire înapoi cu nostalgie.” (pag. 8)
Scurtele texte nu sunt datate şi nici nu se apropie de realitatea cruntă în are trăia poetul. Ideile se mişcă în cosmosul marii culturi, Kocsis apărându-ne ca un savant care lucrează plin de pasiune, pe un fundal în care se produc invizibile orori. Poetul face apologia luminii, în plin întuneric comunist: „Totul este lumină, indiferent de forma în care se află temporar, fie că e obiect sau fiinţă, materie densă sau gând.” (pag. 11) Este dezgustat de primatul „burţii”  în preocupările contemporanilor: „Oraşul se întoarce la ţară, dar nu pentru a-şi căuta leagănul, ci pentru de-ale gurii...” (pag. 11). O obsesie a autorului o reprezintă zeii şi relaţia acestora cu timpul „Fără zei, pământul ar semăna cu un orfelinat galactic, lipsit de grija unor adulţi.” (pag. 13). Condiţia umană i se revelează înfiorător: „Trăim într-un abator de destine, ne aşteptăm sacrificarea.” (pag. 14) Profunzimile lui Marin Preda sunt evaluate cu empatie: „Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar şi într-un gard. Dincolo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îţi trebuie.” (pag. 16) Moartea, creaţia şi timpul sunt alte teme care îl incită pe Kocsis Francisko. Prin consemnarea unui detaliu – în noaptea cu pricina, conducta de încălzire îngheaţă la intrarea în bloc – naşterea Lindei, fetiţa sa, capătă dimensiuni cosmice: „Condiţii pe care universul nu le va mai întruni niciodată.” (pag. 17).  „Poveştile scrise de vânt”, taverna lui Villon, ideile novatoare ale lui Bolyai, observaţii adânci, uimitoare, formulate memorabil, sunt întrerupte brutal de observaţii care ne readuc la o realitate nedorită: „De mai multe ori pe zi se întrerupe curentul. Seara stăm în jurul unei lumânări. Tăcerea din preajmă trosneşte. Trosneşte şi inima, cuvintele se chircesc, ţipă contorsionat. Urletul este atât de dens că nu poate fi expulzat, nu poate fi aruncat în afară, nu mai are sunet. O tăcere colosală se deschide în noi ca o gaură neagră. Ne absoarbe propria tăcere. Ne dezintegrează. Ne dezumanizează.” (pag. 20) Un urlet interior! Sunt rânduri uluitoare. În altă împrejurare, poetul stă cinci ore la coadă, pentru portocale, pe un ger de -15 grade şi face pneumonie. Folosirea unei „măşti sociale” ar fi „arta de a evita necazul” care pândeşte din umbră. Referinţele culturale apar pe fiecare pagină, într-un mod natural, subtil, reconfortant. Lui Kocsis îi displace o manifestare dedicată lui Jozsef Attila, fiindcă o cunoscută actriţă de la Teatrul Maghiar urlă versurile, în loc să le recite.  E încântat de Scrisori către Milena şi îi este dor de un geamgiu dispărut. Cerşetorul oraşului rămâne însă o prezenţă constantă. Excepţională e distincţia făcută între jignire şi glumă: „Ei nu observă (sau se prefac numai) că glumele te fac să râzi, jignirile să scrâşneşti din dinţi.” (pag. 31) Câte o anecdotă de epocă întretaie şirul gândurilor celui care reflectează. Dar unele formulări ne entuziasmează şi ne revelă sclipiri ale unei inteligenţe incomparabile: „Magicul are mai multă consistenţă decât raţiunea.” (pag. 31) Constată cu tristeţe că un manuscris al său zace la o editură, după ce i s-a anunţat iminenta publicare. Îl suspectează pe Thomas Mann de ipocrizie, când neamţul declară că nu-l interesează destinul Muntelui vrăjit. Cinismul civilizat, dacă pot spune aşa, răzbate ici şi colo, printre rândurile lui Kocsis: „A te îmbrăca la patru ace încă nu-i o dovadă de civilizaţie.” (pag. 58) Sau: „Chiorăie maţele poporului.” etc. (pag. 59) Paginile capătă ritmul şi orizontul unor aforisme care, deşi pornite de la situaţii de viaţă concrete, au un înalt grad de rafinare. Admiraţia lui Kocsis faţă de Tolstoi şi faţă de „abisalul tragic rusesc” este fără margini. Sábato, Li Tai Pe, Petőfi, Eminescu sunt invocaţi cu o iubire de cunoscător. Ticăloşia scoate însă prea des capul în lume, pentru a nu-i atrage atenţia lui Kocsis. În China unei civilizaţii multimilenare, mediocrul poet Mao a interzis revistele literare. Prietenii poetului sunt caracterizaţi dur:  Xe un ins incoerent, temător, mărunt, o moluscă.” (pag. 82) Să nu uit două gânduri care ne ating dureros: „NORMALITATEA NU CREEAZĂ; DOAR SE REPRODUCE.” şi: „Arta este linguşirea masculului pe lângă femelă, crede Spencer.” (pag. 88) Anotimpurile se succed – superbe sunt evocările iernii! –, copilul său creşte şi autorul, indezirabil în plan public, se refugiază în imaginaţie şi în lumea lecturilor esenţiale, evitând patul lui Procust după care vrea să-l croiască societatea artificială în care trăieşte.
Arta de a evita necazul este jurnalul de front al unui luptător special, o carte strălucitoare, de un calibru intelectual care atinge deseori excelenţa.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Ciocnirea civilizațiilor?

              Orientul este, în inima culturii sale, plin de lumină. Și nu refer la maeștrii care levitează, aruncă fulgere și sfere de foc sau aduc soarele și norii, după dorință. Dar ceea ce răsăritenii trimit Europei este o parte din mizeria purulentă a lumii lor. Sigur, e un scenariu, e o manipulare a unor mase de oameni, în vederea slăbirii Uniunii Europene etc. Cert e că ne confruntăm cu o nouă invazie islamică. În Evul Mediu, reprezentanții celor două lumi luptau cu arme asemănătoare : sabia, arcul, sulița și mai ales credința. Pe atunci, ca și în Antichitate, armatele erau mai puternice decât factorii culturali. Totuși, cei din urmă aveau un cuvânt decisiv în păstrarea identității unui popor. Grecia este un exemplu impresionant.
Acum vedem o confruntare ciudată. O lume înfloritoare, tolerantă și prosperă este neputincioasă în fața unor mulțimi venite direct din sclavagism, ale căror atuuri sunt violența extremă și credința oarbă într-un singur principiu. Mentalitatea superioară îi face pe europeni să devină victime sigure. Minoritarii de ieri a devenit majoritari și își impun legea : să dispară cine nu este ca noi. Nu mai asistăm la o ciocnire dintre două civilizații, ci la înghițirea unui elefant pacifist de o reptilă monstruoasă, greu de încadrat într-o specie.

luni, 23 noiembrie 2015

Despre Tecău, Mergea și prietenia lor

Am spus, cu altă ocazie, de ce nu am ținut niciodată cu Real Madrid. Băieții de acolo au o mentalitate de neanderthalieni, care îi face să rupă oasele adversarilor. Să joci la Real Madrid și să ai mintea lui Lăcătuș - care pe mulți i-a nenorocit! - e o performanță demnă de luat în seamă. Pe urmă, ca un făcut, la madrileni se simt bine cerșetorii. Ultimul e Bale, care cere pomană mai convingător chiar decât Ronaldo, un profesionist al milogelii.
- N-ai ce să-i faci, îmi spune un scriitor. Și ăsta nu e singurul nostru păcat. Suntem înconjurați de lingăi și de turnători. Ieri m-am întâlnit cu un așa-zis prieten care a evitat să dea mâna cu mine, fiindcă de față era cineva cu o funcție importantă. Pesemne că se întâlniseră amândoi, vorbiseră despre mine, iar falsului meu amic i-a fost frică să mă salute. Culmea e că mie îmi spusese, doar cu câteva zile în urmă, că are o părere proastă despre oficialitatea pomenită.
Am tresărit și am avut senzația că am văzut scena cu pricina.
Iar comentatorilor de la posturile de televiziune le putem plânge de milă. E vai de mama lor! Unul o ținea una și bună că linia trasă cu un dispozitiv electronic e...strâmbă, fiindcă ar fi trebuit să-l arate pe Neymar în ofsaid. Alții spuneau că Tecău l-a învins pe Florin Mergea etc. Nu, băieți, nu Tecău l-a învins pe Mergea, ci indianul Rohan Bopanna, care e lent și nesigur în lovituri.
Dacă Tecău și Mergea ar fi făcut echipă, i-ar fi umilit pe toți. Dar, de, suntem români și trebuie să ne dușmănim crâncen, chiar dacă rânjim de circumstanță, pentru public. Deseori nu suntem în stare nici de asta. Aruncăm, periodic, câte un jet de venin în cei pe care o soartă nefericită i-a adus în preajma noastră.
Așa, ca între niște vechi prieteni.

P.S. Ar trebui să nu ne pronunțăm despre nimic din ceea ce vedem în spațiul public. Djokovic este un atât de mare actor, încât l-a păcălit și pe Federer, în primul lor meci.

duminică, 22 noiembrie 2015

Protocolul oamenilor din epoca de piatră

Vi se întâmplă des să vorbiți cu cineva, iar altcineva, fără să te asculte, începe să-și strige părerile, întrerupându-te?
Ați văzut oameni mai tineri care se bulucesc să treacă pe ușă înaintea celor mai bătrâni?
Ați observat că, atunci când se întâlnesc doi cetățeni, de regulă salută cel mai în vârstă?
Recent a fost dată publicității o fotografie a Guvernului României. Cei mai înalți și mai umflați sunt așezați - dar nu așa, la întâmplare, ci după un protocol! - în față, în timp ce doamnele și piticii sunt aruncați pe fundal?
Așa,  să se vadă că încă suntem în epoca de piatră, când cel care avea măciuca mai grea era șeful tribului și lua prim-planul, evidențiindu-și importanța.

Gigi Becali nu este marcă înregistrată

În meciul cu Barcelona, Real Madrid ar fi trebuit să aibă trei jucători eliminați. A fost o echipă sub orice critică. Spre surprinderea noastră, madrilenii au o strategie asemănătoare cu a lui Becali. Confundă colecția de valori cu ideea de echipă. Îi cumpără pe cei mai buni jucători din lume și schimbă des antrenorii, așteptând rezultate imediate. Câți jucători s-au ratat iremediabil, după ce au ajuns la Real ori la Steaua?
Conducătorii clubului spaniol au nevoie de răbdare și de un antrenor pe măsură.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Câștigătorul nu este cel mai bun

În competițiile sportive, rareori cel mai bun câștigă marele premiu. Am constatat lucrul ăsta de nenumărate ori. Las la o parte faptul că nu-mi plac întrecerile, fiindcă apare mereu cineva care e învins, umilit, descurajat, subapreciat.
Olanda a fost de mai multe ori cea mai valoroasă echipă de fotbal din lume, dar n-a câștigat Cupa Mondială niciodată.
Ilie Năstase n-a învins la Wimbledon, unde și Metreveli a ridicat trofeul deasupra capului.
La Turneul Campioanelor, cele mai puternice jucătoare erau Garbine Muguruza și Maria Sharapova. Am urmărit-o pe prima și am văzut că a pierdut pasul către finală, într-un mod inexplicabil.
La Londra, Djokovic s-a prezentat lamentabil, însă Nadal - ați văzut cum transpiră până să-și ia pauză de vestiar? - și-a reinventat măciuca miraculoasă, aducătoare de victorii. Sunt curios cine va câștiga finala.
Diseară se joacă El Clasico. Deși sunt fan al Barcelonei, recunosc că Real Madrid e o echipă mai bună, dar mă feresc să dau un pronostic.
De un lucru sunt sigur : dacă va juca tot așa, Simona Halep - pe care o îndrăgesc enorm - nu va ajunge în veci nr. 1 mondial. Și - o spun cu durere, fiindcă pe boxer l-am admirat enorm - nici Bute nu va redeveni campion mondial.
Să dea Dumnezeu să n-am dreptate.

P.S. 1.Voi scrie, cu alt prilej, despre competițiile artistice.
       2. Printr-o coincidență nefericită, în momentul în care postam textul Oamenii unei singure legi, un fost coleg de școală, șofer care respectă toate legile de circulație ( și mult mai abil în a manevra mașina decât am fost eu vreodată!), a avut ghinion și a fost implicat într-un accident. E un lucru care i se poate întâmpla, Doamne ferește, oricui. Precizez că ideile mele sunt cristalizate de multă vreme și se bazează pe experiențele pe care le-am avut pe drumurile din afara localității. Ce am scris acolo n-are legătură nici cu Gratia, nici cu amicii mei.
       3. Prevăd o finală Djokovic-Federer. Elvețianul pare capabil să bată orice adversar.
   


duminică, 15 noiembrie 2015

Oamenii unei singure legi

      Dacă ies cu mașina și conduc treizeci de kilometri, de fiecare dată văd câțiva inși care nu respectă regulile de circulație. Chiar alaltăieri mă zoreau vreo doi să trec peste limita de viteză impusă.  Fiecare dintre ei m-a depășit spectaculos, având suta de kilometri la oră - prin localitate! - și fiind pe punctul de a se ciocni, pe contrasens, cu mașini care circulau regulamentar. Pe un câmp, o mașină mare m-a învăluit vijelios, prin stânga, comițând o triplare, în timp ce depășeam, la rândul meu, o altă mașină,  după ce mă asigurasem și semnalizasem din timp schimbarea benzii. Dementul m-a așteptat apoi, cu un levier, să ne batem la marginea drumului. Un altul a semnalizat la dreapta și a virat la stânga, chiar când încercam să trec pe lângă el. Am ajuns să mă mir când văd, prin V., câte un șofer - unul la jumătate de an : de regulă e o femeie! - care respectă normele de circulație impuse prin lege. La orice ieșire pe drumurile țării, ești în mare pericol să te omoare proștii. Ăștia sunt inconștienții României, cei care nu respectă nicio regulă, nicio lege. Și, în raport cu oamenii normali, ei sunt într-o proporție covârșitoare.
      Mai exact, tipul uman despre care vorbesc se orientează după un singur principiu : legea bunului-plac. Când au chef, se aruncă în prima groapă cu noroi, murdărindu-i bine și pe concetățenii lor. E un aspect care îi coboară pe contemporani cu mult sub limita sălbăticiei străvechi, care le impunea umanoizilor legea supraviețuirii.  Descoperind că poate face rău fără să pățească nimic, sălbaticul de tip nou își îndreaptă decis energiile în această direcție. Găsește repede o idee după care să-și ordoneze inițiativele : politică, morală, religioasă, pseudofilosofică etc. Dacă respectivul trăiește într-o țară aflată în derivă și are un caracter deformat - e animat de ură, intoleranță, egoism, tendința de a trăi fraudulos sau parazitar -, principiul dobândit printr-o sumară instrucție devine lege imuabilă, omul consideră că și-a găsit țelul în viață și se transformă într-un criminal. De aceea sunt periculoși oamenii unei singure idei, ai unei singure cărți, ai unei singure legi. E tragic, dar cei care conduc lumea, Marii Păpușari, au și ei o singură lege : înmulțirea banilor.
Cauzele răului? Educația din familie, tradiția acumulării de bunuri, mentalitățile limitate. (În România, școala nu poate face nimic - și nici nu are pârghiile necesare - în asemenea situații. Profesorii încearcă să scape cu viață din grelele încercări la care sunt supuși. Dacă un dascăl mănâncă bătaie de la elevi, tot el e de vină, fiindcă...n-a știut să-i educe. Repet un lucru care nu e deloc clar în mințile semianalfabete și dependente politic ale unor ziariști : educația se face în familie, fraților, iar la școală se face instrucție în diferite domenii și se cizelează convingerile pe care le capătă copiii acasă, văzând ce fac părinții lor. Din cele douăzeci și patru de ore ale unui ciclu zi-noapte, copilul petrece la școală doar șase. De cele mai multe ori, găștile de cartier sunt responsabile de inițierea celor mici în mai toate mecanismele vieții. Oricum, de la o anumită vârstă, omul este un animal needucabil.)
În mod sigur, principiile vieții de tip european sunt cele mai evoluate din lume, dar nu pot fi aplicate automat unor ființe care trăiesc în sclavagism sau în epoca de piatră. Sălbaticul nu știe ce sunt respectul pentru ceilalți și datoria de a trăi după legi care te împiedică să faci rău altora. Cuvintele cheie sunt, cazul său, frica, bâta, omorul, sabia, cuțitul, armele de foc. Ciomagul și teama nu se armonizează cu ideea de solidaritate și cu un mod de viață civilizat.
Cum se poate apăra totuși toleranța în fața intoleranței?
Simplu de spus, greu de pus în aplicare : prin echivalarea intoleranței cu crima și punerea la adăpost, după gratii groase, a reprezentanților acestei inumane devieri de gândire.
Să ne privim în oglindă și să ne întrebăm câtă toleranță intră în acțiunile noastre de zi cu zi.
Despre solidaritate nu mai pomenesc.

P.S. Vrusesem să scriu, în treacăt, despre mentalitatea mea de odinioară, de premiant, dar după tragedia de la Paris, nimic nu pare a mai avea sens.
       

luni, 9 noiembrie 2015

Amestecate

* Am constatat că oamenii au ace veninoase, de scorpioni. La gesturi omenești, îți răspund cu înțepături făcute temeinic și, de regulă, după ce ai ieșit dintr-o încăpere și ai închis ușa în urma ta. De mulți ani sunt prieten cu viețuitoare care au parte de multă durere în scurta lor viață. Păcat că, de când am pisici, au dispărut păsărelele din preajma mea. În toate iernile hrăneam vrăbiile și guguștiucii. Țin minte că, dacă întârziam cu masa de seară, doi guguștiuci veneau și se uitau pe fereastră cum lucram la calculator.
* Caii și câinii suferă, în România, chiar mai mult decât oamenii. Înfometați, aruncați pe câmpiile înghețate, omorâți cu bâta. Când vor fi protejați prin lege?
* Suntem planeta insectelor. De când am aflat că reptilele se hrănesc cu maleficele înaripate, am început să îndrăgesc șerpii, broaștele și șopârlele.
* A fost suficient ca Nadal să piardă puțin din forță și din rapiditate, pentru a deveni un jucător aproape oarecare. Cam așa se va întâmpla și cu Cristiano Ronaldo, care, într-o echipă obișnuită, nici nu poate fi comparat cu ucraineanul Konoplyanka.  Dacă ar veni la Real Madrid, mulți jucători ar deveni brusc supradimensionați. Cum naiba să spui că ești cel mai bun fotbalist din lume, când rareori îți iese o preluare bună? Cel mai oportunist, da. Dar Bale și Rodriguez sunt jucători mari, oriunde s-ar afla. Ca și Neymar ori, cu ceva vreme în urmă, Ronaldinho.
* Pe birou am cărți extraordinare, despre care intenționez să scriu. În iarnă, când voi scăpa de obligațiile legate de serviciu, sper să mă achit de această plăcută obligație.
* Nu mă pot pronunța despre evenimentele care țin țara cu sufletul la gură, fiindcă îmi dau seama că nu știu nimic din ce se întâmplă în realitatea României de azi.

sâmbătă, 31 octombrie 2015

O amintire cu Mitzura Arghezi

     Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.
- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?
- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.
Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.
În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :
 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!
 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :
- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

duminică, 25 octombrie 2015

Frumusețe rusească și civilizație pariziană

                  Dacă încerci să vezi un film la televizor, chiar și atunci când ai impresia că pelicula are măcar o intrigă ingenioasă, dai peste un final de rahat, cu bătăi, împușcături, omoruri și explozii. Am ajuns să văd începutul fiecărei porcării ca să ghicesc restul. Temele sunt aceleași : justițiari luptând cu sistemul corupt, monștri subpământeni ori subacvatici, confruntarea cu personaje malefice care vor să distrugă planeta. Cândva am făcut, la un film, pariu cu un prieten că știu fiecare scenă care urmează. Și am câștigat. Enervat peste măsură, mut pe canalul doi al Televiziunii Române și rămân încremenit : figuri de oameni adevărați ( nu mutre de smintiți cu tone de mușchi pe ei! ), peisaje care te lasă cu gura căscată, dialoguri autentice, scene răscolitoare. Unui om cu o cultură infimă îi sunt suficiente câteva cadre pentru a-și da seama că se uită la o capodoperă. Era o ecranizare după Oblomov de Goncearov. Ce mari cineaști sunt rușii! Ce înseamnă cinematografia adevărată!
Din păcate, ca și în literatură, comercialul bate valoarea și o elimină. ( John Grisham e mult mai bine plătit - 40-50 de milioane de dolari numai pentru drepturile de ecranizare a unei cărți - decât Philip Roth, iar dacă ar trăi în Românica, ultimul ar muri de foame! )
           Am recitit Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France. Ce stil limpede, curat, exprimând o mentalitate superioară celei pe care o au contemporanii noștri, deși romanul e străvechi! Într-o vreme în care bătaia era principalul mijloc de educație, personajul, un cărturar bonom, singuratic și altruist, crede că un copil poate învăța numai jucându-se. Cinismul lui France e ca un fulg de zăpadă : n-are pic de răutate. Francezul e o minte măreață, deschisă către zările luminoase ale celei mai adânci umanități. Talentul lui e remarcabil. Te vrăjește permanent, relatând scene de o perfectă banalitate. Îmi aduc aminte că și în liceu era preferatul elevilor. Aveam patru-cinci scriitori de învățat pentru teza de la limba franceză ( făceam, de fapt, mai mult literatură), iar profesoara ne întreba, generoasă, ce să ne dea, înainte de a formula subiectele. ”Dați-ni-l pe Anatolu' Franță, striga un mucalit cu vocea groasă, că p-ăsta îl știm!
        Anatole France și personajele sale au aceeași pasiune fără limite pentru manuscrise, cărți și biblioteci, ca și Jorge Luis Borges. Dacă argentinianul e preocupat de mister și de labirinturi, Anatole France e solar, deschis, rațional, reconfortant.  Ambii însă ne pot vindeca de toate bolile sufletești. Ca, de altminteri, și rușii Cehov și Bunin.

luni, 19 octombrie 2015

Moromețianismul lui Faulkner (II). O experiență de lectură

     Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit, Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Ilya Muromets este un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru pare a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-și fin consătenii. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.


miercuri, 14 octombrie 2015

Cazul Exupere (II)

   Destinul personajului imaginat de Henry de Montherlant m-a impresionat neplăcut, fiindcă am găsit, în paginile scriitorului francez, multe aspecte din nepăsarea criminală a lumii în care trăim. Personajul este mereu în afara jocului social, care presupune fie o nesimțire fără margini - vezi situația lui Colle -, fie o corectitudine inumană, dictată de conveniențe prostești,  în raporturile cu ceilalți. Exupere se distruge singur, dar ajutat de comportamentul din ce în ce mai rece al lui Saint-Justin și de izolarea din ce în ce mai pronunțată din care nu poate ieși. Situațiile prin care trece Exupere sunt greu suportabile. Puțini prozatori au surprins penibilul și umilința ( printre ei, Dostoievski) la fel de acut precum Montherlant.
Montherlant nu este preocupat de tehnici narative : trece ușor de la situații concrete la generalizări și invers, încercând să etaleze toate fațetele personalității lui Exupere.. El prezintă un caz și un tip de personaj, ca într-o monografie psiho-socială. Schimbarea perspectivei din Epilog este însă extrem de inspirată și saltă romanul în rândul creațiilor memorabile ale literaturii de pretutindeni. Nici nu s-ar fi putut scrie un final mai bun : ”Am scris medicului-șef spre a-l întreba - atât și nimic mai mult - dacă Exupere murise de moarte naturală. Mi s-a răspuns - atât și nimic mai mult - că murise de moarte naturală.

P:S. Funcția de selecționer al echipei naționale a României pare a fi o prostituată de lux la care au acces numai anumiți oameni. Înțeleg că Mircea Lucescu nu mai vrea să fie pupat după ce a fost scuipat - nu i-a fost ușor să suporte o marginalizare din partea unor șpăgari lipsiți de valoare -, dar de ce nu se apelează la Dan Petrescu, omul care a demonstrat și orbilor că știe ce să facă atunci când antrenează o echipă? Mulți ani a fost angajat și reangajat un bandit care le avea numai cu jocurile de noroc, însă știa să facă oferte de nerefuzat șefilor federației. Am îmbătrânit așteptând o calificare. Cu ”cașcheta” de general în mână și atins de o senilitate timpurie, Iordănescu nu promite un viitor plin de realizări. Dar tot e mai bine decât cu alții. Văd că acum așteaptă la rând Hagi, ca un veritabil cioban mioritic, sprijinindu-se-n bâtă. El a fost mare jucător - îl înjuram pe Lucescu când îl băga în formația reprezentativă pe un oarecare Coraș, în timp ce machedonul era ținut pe tușă, deși strălucea -, dar ca antrenor n-a demonstrat mare lucru.  Naționala mai este a noastră sau nu? Oare orice funcție echivalează, la noi, cu luarea în posesie nu numai a unor bunuri, ci și a unor instituții? Am rămas atât de săraci, încât nu mai avem nici cu cine să ținem la fotbal?
Antrenori lucizi, care pot desfășura strategii moderne de joc, mai sunt Mircea Rednic, Dorinel Munteanu, Grigoraș, Șumudică. ( Nu știu ce se întâmplă cu Andone.) Dar au ei pile bine plasate?

duminică, 11 octombrie 2015

Mediocritate fără margini

Ne bucurăm că ne-am calificat dintr-o grupă jalnică, având contracandidate două echipe penibile, de nivel sătesc, Grecia și Ungaria.
Valoarea lui Constantin Budescu și-a spus însă cuvântul. Excepțional jucător! Bine că Iordănescu n-a așteptat ca jucătorul Astrei să iasă la pensie și după aceea să-l convoace. Există fotbaliști - vă mai amintiți de Dobrin? - care decid soarta unui meci și deseori, cum se întâmplă în cazul Barcelonei, toată responsabilitatea cade pe ei. Catalanii fără Messi sunt morți, în timp ce Real, vorba unui amic, joacă mai bine fără Ronaldo. Asta înseamnă să ai/să nu ai lot și antrenor.
În rest, tristețe mare. Naționala noastră e submediocră, cu jucători care nu știu să dea în minge. Mutu, beat mort și cu câte o sticlă în fiecare mână, ar fi mai bun decât Stancu.  Am vaga speranță că nu vom merge la Euro să facem pe noi de frică și să ne plângă lumea de milă.

P.S. Budescu are un fel de laser la piciorul drept. Foarte isteț, Iordănescu îl folosește chiar pe dreapta, adică acolo de unde nu poate șuta foarte bine spre poarta adversă!
       

Contabilitate sau despre cum își irosește viața un om

Aproape 35 de ani am fost la slujbă. Când nu am predat, am făcut planuri de lecții, materiale, documente, mii și mii de hârtii inutile.
5-6 ani am stat și am cuvântat prin ședințe.
Destui ani am tot reconstruit o casă.
Multă vreme am muncit în grădină, am cultivat legume și am sădit pomi.
Am dormit puțin.
E timp mult, pierdut iremediabil.
Dar am, în bilanțul meu, și o vreme fericită.
Anii - mulți! - în care am citit.
Perioada petrecută cu fiica mea, când era mică și ne jucam împreună, făceam oameni de zăpadă și, mai târziu, când scriam sau discutam despre literatură.
Ani în care am îngrijit pisici și câini.
Doi ani în care mi-am scris romanele și am făcut sport.
Puțin, foarte puțin.
De aceea sunt convins că un scriitor sau un artist trebuie să aibă suficiente mijloace materiale pentru a nu se duce zilnic la serviciu și a nu-și consuma zadarnic sănătatea și timpul dăruite de Dumnezeu.
Cum suntem un neam de excepție, la noi numai Sadoveanu a trăit din veniturile realizate prin arta sa. Ar fi putut și Rebreanu, dar el se încărca serios cu corvezi aducătoare de bani.
Caragiale - ah, cât de român era Nenea Iancu, deși avea sânge de albanez grecizat! - găsise formula fericită a sinecurii. Avea servicii unde se prezenta doar pentru a-și ridica salariul!

P.S. Un scriitor important mi-a mărturisit recent că a cerut o sinecură altui important scriitor care e înfipt bine într-un ”post însemnat”, în ciuda vârstei sale venerabile. Deși făcuse anterior promisiuni luminoase, al doilea autor l-a refuzat pe primul. Trăiască solidaritatea de breaslă!

sâmbătă, 10 octombrie 2015

M-am născut în octombrie

M-am născut  pe 10 octombrie, într-o noapte ploioasă. Evenimentul se petrecea într-o maternitate sătească. Se spune că îndată ce am deschis ochii, mi-am fixat privirile pe albul tavanului și nu le-am mai mutat de acolo.  În acte e trecută ziua de 12.
Am amintiri din primele luni de viață. În cea mai îndepărtată secvență, tatăl meu m-a luat în brațe și m-a scos afară, pe un viscol puternic. Ningea puternic și eram orbit de rafalele argintii. Tata a luat o mână de zăpadă, de pe marginea prispei, și a strâns-o în pumn, apoi mi-a întins micul bulgăre. Atunci am simțit răceala și magia zăpezii.
A doua amintire e ciudată. Pare a fi un vis. Se făcea că eram într-un interior rotund, ca de navă extraterestră. Mergeam de-a bușilea, către axul din centrul navei, pentru a mă apuca de el, în vreme ce obiectul se rotea cu mine. Eram urmărit de un animal mic, cu lână, care e crescut de mulți gospodari din câmpie.
În fine, începusem să mă deplasez pe două picioare și mă jucam cu o minge roșie. ( Am evocat momentul la începutul romanului Ghețarul. ) La un moment dat, obiectul a dispărut inexplicabil și nu l-am mai găsit niciodată. Mi-a rămas în minte lumina care curgea, în cascade sufocante, din cer.
Ziarul Metropolis îmi face plăcuta surpriză de a aminti că azi e ziua mea de naștere :

http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-59-la-multi-ani/




joi, 8 octombrie 2015

Cazul Exupere

        De ce anumite pagini din Cazul Exupere de Henry de Montherlant îmi sună atât de familiar, încât acțiunea pare a se petrece în România, într-o localitate oarecare, unde mitocănia este atotputernică? Șeful său, Saint-Just, îi spune la un moment dat personajului principal :
- Nu vă mai scuzați tot timpul. Nu e bine niciodată să te scuzi prea mult, dar în această țară e bine să nu te scuzi deloc : altfel ești luat drept un ins jalnic.[...] Cu atât mai mult cu cât am observat că aveți tendința să vă scuzați când dreptatea e de partea dumneavoastră și vina e a celuilalt. Fiți dezagreabil și prost crescut, e singurul mod de a vă face respectat.” Aferim!

duminică, 4 octombrie 2015

Nobilul Henry de Montherlant

        Pentru a îmblânzi stresul provocat de corvezile pe care mi le impune serviciul, deschid Cazul Exupere de Henry de Montherlant ( Editura Univers, București, 1975, colecția Globus ) și sunt din nou impresionat de forța și de farmecul epic al scriitorului francez. Montherlant exprimă, precum Balzac odinioară,  adevăruri fundamentale, legate de viața de fiecare zi. Țin minte că am fost profund tulburat de Celibatarii, iar Cazul Exupere m-a cucerit de la prima lectură. Iată o mostră de observație demnă de un mare scriitor : ”Oamenii pot fi împărțiți - fapt important la care nu ne gândim îndeajuns - în două categorii : cei cărora nu li se iartă nimic și cei cărora li se iartă totul. ( Cei cărora nu li se iartă nimic sunt în general și cei mai buni. ) Lui Colle i se ierta totul.” E ca în textul Ecleziastului : ” Cui are i se va mai da, iar cui n-are i se va mai lua.
Ironia lui Montherlant este dură, mergând până la disprețul crunt. Îl despart de Céline stilul și perspectiva narativă, care tratează altfel vulgarul și biologicul.
 Céline e un plebeu cinic, Montherlant este un nobil. Tot cinic.

P.S. Ce fac demnitarii pentru a îmbunătăți procesul educativ? După ce și-au dublat salariile și indemnizațiile, s-au gândit să mărească norma cadrelor didactice la 25 de ore . Lăsând la o parte babilonia administrativă care se va instaura, au ei idee ce înseamnă să predai zilnic, la intensitate maximă, șase ore pe zi, la clase compuse în mare măsură din copii cu handicap mintal, cei mai mulți dintre ei fiind urmași de violatori, bătăuși, toxicomani și pușcăriași? Las la o parte testele, tezele, rapoartele și documentele școlare pe care un dascăl trebuie să le rezolve zilnic și care consumă mai mult de 8 ore de muncă, adică norma repartizată unui profesor, tratat ca un muncitor necalificat ori ca un hârțogar care nu se ridică de pe scaun. Nu e de mirare că stresul crește în timp ce calitatea muncii scade, ca și în spitale, unde nu mai sunt destui medici. Aud că o învățătoare s-a sinucis din cauza stresului provocat de o iminentă inspecție. În învățământ, golurile sunt umplute cu suplinitori ( e drept, unii dintre ei sunt bine pregătiți), dar încă nu s-a găsit formula salvatoare pentru a face, dintr-un cetățean nevinovat, un medic...suplinitor.


joi, 1 octombrie 2015

În amintirea lui Nino Stratan. Un text din Ziarul Metropolis

ION STRATAN (1955-2005), unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“, ar fi împlinit astăzi 60 de ani. Prieten cu Nichita Stănescu şi considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a fost , de asemenea, “cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia”.
Un articol de Şerban Tomşa|1 Octombrie 2015

Am considerat totdeauna că ideea de om este ilustrată, în cel mai înalt grad, de modul rusesc de a fi şi de a gândi. Iubirea, umilinţa, orgoliul, sentimentul culpabilităţii, speranţa, inocenţa, suferinţa şi măreţia umană sunt trăite în stare pură şi la cea mai înaltă intensitate. În aceste condiţii, este şi firesc ca ruşii să fie cei mai mari prozatori ai lumii. (Slavii sunt, cam toţi, artişti geniali, cu manifestări polivalente.)

Exemplar uman splendid şi foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară, tolerantă, îndatoritoare şi dureros-iubitoare, ca să zic aşa. Un copil frumos şi genial care nu s-a maturizat niciodată.
Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin în înfăţişarea-i falnică şi mustăcioasă, care amintea de Gorki şi Nikita Mihalkov. În mod logic, el mi-o întorcea …ruseşte, zicându-mi Motănelul.
Mircea Vasilescu, tânăr liceean, la Ploieşti, oraşul lui Caragiale, Nichita Stănescu şi ion Stratan
Mircea Vasilescu, tânăr liceean, la Ploieşti, oraşul lui Caragiale, Nichita Stănescu şi ion Stratan
- Ce face Motanul ? îl întrebam pe viitorul critic literar şi universitar Mircea Vasilescu.
Mircea era, la rândul său, o frumuseţe : înalt, drept, “drapat” precum Clint Eastwood, cu ochi albaştri, păr castaniu, ten de aristocrat şi gesturi care inspirau siguranţă. ( Recent a fost ales drept cel mai frumos scriitor român. Vă puteţi imagina cum arăta pe atunci. )
- Motanul doarme, îmi răspundea frumosul, cu vocea sa plăcut modulată.
Motanu-n sus, Motanu-n jos, Stratan se cam luase de gânduri.
- Bătrâne, când te aud că mă strigi aşa, aripa nebuniei face toc ! toc ! în capul meu. Îmi vine să miaun şi să merg în patru labe. Că n-am coadă, să dau din ea.
La rândul meu, i-am mărturisit într-o zi :
- Dacă un necunoscut ne-ar auzi cum ne vorbim, ar intra la idei.
- Fugi de-aici, bătrâne, că şi un tâmpit şi-ar da seama că e un joc literar.
Într-o zi, l-am enervat fiindcă nu ştiu ce mi-a venit şi i-am reprodus o expresie dintr-o piesă de teatru pe care o auzisem la radio, în copilărie : ” motanul cel mare şi gras al doamnei Warren”. Nino Stratan era uşor împlinit, fără să fie, cu toate acestea, dizgraţios.
- Nu ţi-e ruşine, măi Motănelule, să mă faci “mare şi gras” ?
Desigur, i-am cerut iertare.
Zi de toamnă fumurie. Peisaj de plumb, cenuşiu. Mă aflam cu Nino în troleibuzul 84, deplasându-ne către Universitate. Ca de puţine ori, eram aşezaţi pe scaune. (În general, de fiecare dată când stăteam pe un scaun, apărea imediat o bătrânică severă care mă privea insistent, cu reproş şi în cele din urmă eram nevoit să-i cedez locul, deşi mai multe scaune erau libere. Baba se arunca pe locul respectiv foarte înţepată, fără să mulţumească. )
Nino era liniştit, privea afară trotuarele pustii, iar mustăţile-i exprimau linişte şi împăcare cu sine şi cu lumea. Un motan uriaş.
Un bătrânel se agita pe interval, întrebându-i pe ceilalţi călători :
Grozăveşti, 1980: Emil Muşat, Şerban Tomşa, Laurian Câmpeanu, Ion Stratan şi Marin Neagu
Grozăveşti, 1980: Emil Muşat, Şerban Tomşa, Laurian Câmpeanu, Ion Stratan şi Marin Neagu
- Nu ştiţi cumva cum fac să ajung la Academie ?
Oamenii dădeau din umeri. La un moment dat, bătrânului i s-a năzărit că eu şi Stratan am şti soluţia la problema care îl frământa.
- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cum pot face să ajung la Academie ?
Eu şi Nino ne uitam unul la altul, fiecare lăsându-l pe celălalt să răspundă.
Moşul a repetat întrebarea, apoi a adăugat :
- Dumneavoastră mergeţi la Academie, nu ?
Atunci Nino s-a întors, l-a privit cu milă şi i-a răspuns :
- Domnule, noi nu mergem la Academie. Deocamdată mergem la Universitate. Mai târziu, când vom avea o operă impunătoare şi vom arăta ca dumneavoastră, vom ajunge şi la Academie.
Şi s-a ridicat zâmbind sardonic şi l-a poftit pe bătrânel să stea jos.
(Scriitorul Şerban Tomşa este autorul blogului serbantomsa.blogspot.ro)
Foto: Nino Stratan – arhiva personală Şerban Tomşa, facebook, wikipedia
Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/despre-motani-si-frumusetea-ruseasca-o-amintire-cu-nino-stratan/

luni, 21 septembrie 2015

O dezamăgire : Carlos Ruiz Zafón

        Am citit cu încântare Umbra vântului de Carlos Ruiz  Zafón. Mai cumpărasem Jocul îngerului și Prizonierul cerului de același autor, romane publicate la Polirom. Aveam de gând să le parcurg pe toate și după aceea să încerc a defini formula narativă a catalanului. La prima lectură am fost impresionat : livrescul era înviat miraculos, personajele erau veridice, acțiunea era condusă cu mână de maestru, suspansul nu lipsea de pe fiecare pagină și o atmosferă inconfundabilă bântuia textul. ( Sigur, ca în majoritatea cărților, mi-au displăcut scenele de dragoste, leșinate, siropoase.) Iată, mi-am zis, un prozator care scrie romane așa cum Borges scria povestiri. ( Aceasta este una dintre aspirațiile mele de scriitor.) Următorul volum, Jocul îngerului, m-a dezumflat de tot și m-a condus la o concluzie stranie : Zafón își scrie cărțile după rețete, ca orice autor de duzină. Totul este dat în reluare, plictisitor, neinteresant, ca o copie la indigo mult ștearsă, aproape ilizibilă.  Văd acum, cu claritate, și multele defecte ale Umbrei vântului. Sentimentalismul și intriga misterioasă în jurul unor mize mici sunt acum vizibile de la o poștă.
Prin forța împrejurărilor - inspecții la serviciu etc -, nu prea mai am timp de lectură. Dar chiar dacă aș fi în vacanță, nu m-aș apuca deocamdată să citesc Prizonierul cerului.

P.S. Totuși, am rămas cu ceva din cele două cărți ale scriitorului iberic : imaginea unei Barcelone tenebroase, morbide, aflate într-o perpetuă descompunere.

miercuri, 16 septembrie 2015

Lucescu nu mai are echipă

 Simona Halep are ceva în plus față de multe alte jucătoare de tenis : este profesionistă. Din puțin face mult. De pildă, la calitățile pe care le are, Azarenka ar fi trebuit să fie de multă vreme lider mondial. Dar probabil că nu se antrenează cu seriozitate. Ca și Kvitova sau Șarapova. În schimb, nu înțeleg defel cum a putut fi umilită Halep de Pennetta. Să funcționeze și aici o mafie a pariurilor?
Una peste alta, mă bucur că tenisul adevărat a triumfat, în ultima vreme, în detrimentul marilor măciucari ai acestui sport.
M-am uitat cu jale la prestațiile naționalei. În timp ce ai noștri jucau nițel mai bine decât pe vremea lui Pițurcă, Iordănescu pupa o icoană ținută în podul palmei. Cum să fii contabil, antrenor, chirurg etc., dacă nu ești sănătos la cap? Nici Becali, care are mari probleme cu dovleacul, nu pupă icoanele pe stradă sau pe stadioane. Bolile creierului nu sunt o rușine, ci reprezintă boli ale nefericirii, pot fi tratate, iar cei care suferă de așa ceva au nevoie de ajutorul nostru. Dar nu-i punem în funcții de mare răspundere, în timpul în care ar ei ar trebui să stea în spital.
În fine, Lucescu nu mai are echipă. Sau are, dar nu e formată din unsprezece jucători. E suficient să ai doi proști în apărare, ca să îl faci mare pe Ronaldo. ( Cât creier să ai, ca să lași, în repetate rânduri, un atacant singur în propriul careu? Cât au și ăia care freacă balonul zeci de ani și nu nimeresc niciodată poarta. Nu mulți fotbaliști excelează la capitolul inteligență. L-am văzut pe Pițurcă marcând goluri, fără să vrea și fără să știe, numai fiindcă portarul advers îi degaja mingea în spinare! ) Am observat că portughezul nu juca nimic, dar era liber tot timpul în careul de șase metri și nu prididea să se împiedice de mingile care îi veneau pe tavă. Am dat pe alt canal, iar când am revenit golgeterul madrilen transformase două lovituri de pedeapsă și băga a treia oară bășica în poartă. Ronaldo este un Inzaghi mai puternic și mai rapid, cel mai mare oportunist din fotbalul mondial. Un jucător mare, fără îndoială. Dar nu cred că are loc în clubul geniilor fotbalistice : Pele, Maradona, Johan Cruyff, Lionel Messi, Ronaldinho. În legătură cu Pele, am îndoielile mele, dar nu l-am văzut jucând decât la Mondialul din 1970. Eram un puști și mi se părea că brazilianul se descurca mult mai prost decât o făcea, să zicem, Jairzinho. A fost, firește, doar o impresie.

P. S. Văd că Barcelona l-a titularizat din nou pe Ter Stegen, care dovedește, a câta oară, că nu știe să stea în poartă.

joi, 10 septembrie 2015

Cărțile nescrise

M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea DicomesieiSfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

duminică, 6 septembrie 2015

Cărțile necitite

Mă încearcă o imensă durere la gândul că nu voi mai avea timp să recitesc unele cărți - de pildă, Iosif și frații săi de Thomas Mann -, așa cum plâng uneori în somn - ultima dată am făcut-o în noaptea trecută -, că nu voi putea să-mi revăd anumiți prieteni.
Sunt însă doi-trei autori ale căror opere nu le-am citit. Văd titlurile, citesc comentarii pe marginea lor, vreau să le cumpăr, însă nu reușesc. Parcă e un blestem. Tot așteptând momentul favorabil, îmi folosesc imaginația și îmi dau cu presupusul. Ăsta o fi scriind auster și are personaje din înalta societate. Celălalt pare a fi umorist - am parcurs niște comentarii -, ultimul e greu de încadrat în vreo categorie. Dacă se întâmplă un miracol și pun mâna pe o carte refuzată de destin, constat că textul n-are legătură cu ceea ce-mi închipuisem eu.
Cărțile necitite - și care tind a deveni veșnic necitite! - seamănă cu niște femei pe care le vezi de la mare distanță, dar nu le poți defini nici fizionomia. Simți cumva numai aura feminității. Sunt frumoase, sunt elegante? Ori cu niște construcții descoperite pe Lună, care au o formă incertă. Sunt locuințe ori sunt doar niște stânci?

joi, 3 septembrie 2015

Pe frontul de est, numai morți

Literatura română este un front permanent. Nu există supraviețuitori și nimeni nu numără morții.
Vi-l mai aduceți aminte pe Ioan Dan Nicolescu, care a scris cărți extraordinare, unice în literatura noastră? Dacă veți da căutare pe Google, primele referințe apar pe blogul meu. Iar eu nu sunt critic de meserie, cel puțin în intenție.
Mai suflă cineva ceva despre Ștefan Bănulescu - poate cel mai mare prozator român din toate timpurile -, D.R. Popescu, Constantin Țoiu și Fănuș Neagu?
Bate vântul prin rafturi și ei parcă nici n-ar fi existat. DRP-ul trăiește și scrie, ca și Augustin Buzura, dar sunt ignorați cu voioșie.
Dar despre Leonid Dimov ce ziceți? (E drept că de Gellu Naum își mai aduc aminte, când și când, iubitorii de poezie.)
Ce să mai vorbim despre Nicolae Breban, scriitor de Nobel, privit ca o creatură antediluviană.
Am mai semnalat acest păcat capital care ne va duce la pierderea identității : absența memoriei culturale. În România, nimeni n-are posteritate. Scriitorii și artiștii, în general, sunt tratați ca niște haine ori ca niște femei de moravuri ușoare. L-ai citit în timpul vieții sale, ai scris cumva despre el - mai ales dacă a condus o editură, o revistă sau altă instituție -, îți scuturi pălăria și te uiți în alte vitrine.
De la Eminescu sărim direct la Cărtărescu și am rezolvat toate problemele. Păi, dacă despre marii scriitori nu ne mai amintim nimic, cum să fie reconsiderați autorii importanți, ignorați în timpul vieții lor? De aceea contemporanii noștri trag în disperare, precum câinii din calul mort al lui Marin Preda, de tot ce le oferă... viața. Ce-i în mână nu-i minciună! ( Și nu intru în detalii, fiindcă nu am nimic de împărțit cu nimeni.)
 Restul e tăcere, iar bezna uitării se lasă peste o cultură care promitea lucruri frumoase.

P.S. Mi-au trecut prin cap aceste idei când am recitit Chef cu femei urâte, Cele mai bune povestiri 1995-1996, o antologie de Dan-Silviu Boerescu, Editura Allfa, 1997. Scriitorii antologați sunt, nu vorbesc degeaba, maeștri în genul scurt, dar despre 80% dintre ei nu suflă nimeni un cuvânt.

miercuri, 2 septembrie 2015

Un procedeu narativ

         Multă, foarte multă sporovăială este în nuvelele lui Mircea Eliade! Dar cât omenesc, câtă ingenuitate în profilul moral al personajelor! Dialogurile permanente și monologurile nu sunt gratuite, ci  au rolul de a crea o atmosferă de enigmă, de miracol existențial. În ampla culegere întocmită de Eugen Simion -  Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981 - m-a uimit, chiar de la prima lectură, un procedeu literar utilizat în capitolul Ivan, pag. 363-403 : prelungirea în vis a vieții unui ostaș care își dă sufletul într-un lan de porumb, după ce se împiedicase și se împușcase singur, din greșeală. În visul său, scapă de coșmarul războiului și o revede pe Laura, iubita sa. În realitate, el moare și este îngropat repede, la marginea plantației de porumb. M-am întrebat zeci de ani dacă găselnița narativă îi aparține lui Eliade ori a fost împrumutată de undeva. Aveam să citesc însă povestirea O întâmplare la podul Owl Creek de misteriosul Ambrose Bierce și să găsesc același mod de a rezolva o situație epică. Un sudist, susținător al cauzei sclavagismului, este spânzurat de un pod, de către yankei. Cititorul este iluzionat să creadă că frânghia spânzuratului se rupe, acesta cade în apele râului, se eliberează din legăturile sale, în timp ce nordiștii trag, de pe pod, asupra lui. Ajunge la mal, dușmanii îl bombardează cu tunurile, însă condamnatul reușește să scape. Fuge pe cărări, e însetat, gâtul i se usucă, limba i se umflă și ajunge să creadă că a adormit de epuizare în preajma casei sale. Cu ultimele puteri, bărbatul se ridică, intră în curtea sa, unde îl întâmpină iubitoarea sa soție. În final, în cruda realitate, omul atârnă mort, de podul de la Qwl Creek. Nu s-a întâmplat nimic mai mult.
M-am gândit dacă Eliade s-a inspirat din scriitorul american ori cei doi au avut intuiții asemănătoare. Personal, merg pe a doua variantă. Paginile lui Eliade sunt și mai frumoase, poate fiindcă beneficiază de încă o jumătate de secol de evoluție literară. Evocarea morții ca o trecere peste un fluviu ( rusesc!), pe un pod de lumină, este magnifică.

sâmbătă, 29 august 2015

Arta de a citi un roman sau despre critica literară ca act de creație

                        Radu Aldulescu a scris în repetate rânduri că un prozator receptează un roman într-un mod mai complex decât o poate face un critic literar, fiindcă știe toate dedesubturile construirii unui text epic de amploare. Suntem obișnuiți, în literatura actuală, cu situațiile neobișnuite, în sens negativ Scriitorii nu sunt solidari unii cu alții, cărți reușite nu sunt luate în seamă de critica de întâmpinare. Iată însă o situație insolită, dar în sens pozitiv : un scriitor important, Dumitru Augustin Doman, își consumă timpul necesar scrierii operei sale, pentru a primi așa cum se cuvine creațiile confraților ignorați adesea de criticii de meserie. Dumitru Augustin Doman este un mare romancier, scriitor de prim-plan în peisajul literar și numele său trecut pe o copertă e o garanție de calitate pentru cititor.                                                                                                                             
                   Cititorul de roman, Ed. Pământul, Pitești, 2010, este un model de analiză și de justă evaluare a romanelor românești apărute în anii 2000. Cităm din Cuvântul lămuritor al autorului : ”Cartea aceasta nu este una de critică, nici măcar o culegere de recenzii și cronici. Ea este, pur și simplu, un fragment dintr-un jurnal de cititor – printre altele – de romane. Din acest amplu jurnal, am ales romanele scrise îndeobște în anii 2000, așadar cele de strictă actualitate.Nici nu le-am grupat pe teme, pe generațiile cărora le aparțin autorii, pe eventuale curente și mișcări, după cum n-am avut în vedere un tablou complet al romanelor din ultimii ani și ierarhizarea lor. Rostul cărții este acela decent, modest, de a releva varietatea de stiluri, de teme, de scriituri și compoziții ale romanului românesc contemporan : de la cel neorealist la cel parabolic, de la cel crud erotic sau de iubire la cel ludic, de la fresca social-politică la romanul document, de la romanul alegoric la romanul preponderent și explicit politic, de la cel cu tematică creștină la cel fantastic și așa mai departe. Câte stiluri atâtea tendințe, câte teme atâtea influențe... Pentru acest lucru nu se impune studiul amplu, ci prezentarea scurtă, la obiect.”(pag. 5)  Scopul autorului este să prezinte ”o imagine deloc exhaustivă, dar cât mai fidelă, a diversității romanului românesc actual.” (pag. 6) La obiectivele propuse, putem spune de la început, realizările sunt majore și sclipitoare. Tot în Cuvânt lămuritor, Dumitru Augustin Doman fixează câteva tendințe ale literaturii noastre de azi : întoarcerea optzeciștilor către roman, convertirea unor poeți importanți la cariera de romancier și fenomenul demn de a fi salutat că veleitarismul nu este caracteristic pentru roman :”în ceea ce privește romanul, aici el ( veleitarismul – n. M. ) nu se manifestă”(pag. 6).  Sunt evocați apoi, pe rând, romancierii care i-au atras atenția autorului, fiind caracterizați lapidar, expresiv, indimenticabil. Pe teritoriul romanului și nu numai, Dumitru Augustin Doman este un barometru literar de mare precizie, având ochiul perpetuu proaspăt, lucid, în pagini scrise cu un talent rar și cu o inteligență ieșită din comun.
   Scriu rar despre cărțile de critică  și o fac numai atunci când comentatorul îmi stârnește interesul mai mult decât cărțile supuse analizei. În general, romanul dă consistența și maturitatea unei literaturi. Din punctul meu de vedere există două feluri de a face critică pe marginea unui roman. Există metoda consacrată, de a cântări, a măsura, a mirosi și de a pune textul în retortele unui laborator pentru a stabili influențe, caracteristici, filiații, încadrări într-o manieră sau alta. Pus mereu pe același cadru, romanul își pierde individualitatea, suflul viu și farmecul. Ca un scriitor de vârf ce este, Dumitru Augustin Doman alege calea cea mai grea și mai riscantă, dar și cea mai spectaculoasă : pune fiecare operă pe un teren virgin, creându-i, prin propriul talent, contexte și repere noi, surprinzătoare.
  Radu Aldulescu este, de departe, calul pe care pariază, pentru viitor, Dumitru Augustin Doman. Autorului Îngerului încălecat îi dedică Doman prima și cea mai amplă secțiune a cărții. Arătând că lui Aldulescu romanul îi vine ca o mănușă, Dumitru Augustin Doman amintește că romancierul ”scrie o proză realistă, crudă, fără anecdotică, departe de romanțare, de idile.”(pag. 9) Trebuie să remarcăm maxima deschidere a scriitorului-critic către cele mai diverse formule artistice pe care le identifică inspirat și plin de entuziasm. Altruismul scriitorului este evident. El este eclatant în afirmare și ocolește cu grijă cărțile care nu-i plac. Poate numai la Aldulescu însuși mai descoperim acest fair-play, deloc caracteristic prozatorului român. Cu mare greutate, Preda admitea altă modalitate de a scrie proză decât cea care îi era caracteristică. Eugen Barbu își dezavua, cu răutate, contemporanii. Dumitru Augustin Doman este sintetic și memorabil în afirmație, necăzând în capcana falsului spirit critic de care s-au îmbolnăvit atâția scriitori. Când are ocazia, Dumitru Augustin Doman nu uită să sublinieze caracterul anormal al valorizării cărților în peisajul nostru literar : ””Eșafod pentru iubire ( Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2005) este cel mai bun roman de până acum al lui Mihai Antonescu și, pe total, într-o literatură normală, ar fi un best-seller” ( pag. 25) Sau : ”Lia Mora ( de Dumitru Ungureanu – n. m.) este cel mai important și mai profund roman erotic din literatura română. [...] Deși, într-o literatură în care se scrie mult mai mult decât se citește, în care confuzia de valori e criteriu estetic împământenit, noi, ăștia care citim cărți și le prezentăm, ar fi necesar și să ne asumăm niște sentințe, precum cea de mai sus.”(pag. 158-159) Subliniind neajunsurile literaturii noastre, Dumitru Augustin Doman pune textele care îi plac într-un context european, redimensionându-le. În cazul lui Mihai Antonescu sunt aduși în discuție Camus, Sartre și Unamuno. La Aurel Antonie este remarcată filiera kafkiană. Sentințele sunt pregnante, frumoase, peremptorii : ”În roman, Aurel Antonie alternează două tonuri : unul grav, când construiește parabola, și altul de un umor uneori dezlănțuit, când parodiază.”(pag. 31) La Claudiu Bârsilă este remarcată tehnica faulkneriană. Când comentează Băgău de Ioana Bradea, criticul demonstrează în mod strălucit cum nu trebuie să confundăm arta cu pornografia. Concluzia este revelatorie : ”Ei bine, limba românească folosită în Băgău are un rol de exorcizare : cuvintele neaoșe sunt scoase din mintea naratoarei și aruncate faunei perverse prin linia telefonică, proces care are darul de calmant al acestei lumi.”(pag. 36) Sunt găsite mereu cele mai potrivite cuvinte pentru a semnala formula romanescă luată în discuție, semn că omul care scrie este un romancier încercat : ”Cartea e vie, vioaie, veselă. Leo Butnaru din Negureni este un calamburgiu de marcă, aș zce că e un omolog de la Chișinău al lui Șerban Foarță.” ( pag. 45 )  ”După succesul cu Transfug la Orșova, este limpede că Isidor Chicet, acest Truman Capote al nostru, ar putea recidiva cu un alt roman document.” ( pag. 51) Dumitru Augustin Doman pare a fi eliberat de orice povară a scrisului de circumstanță și afirmă ceea îi dictează inima și conștiința. Nenumărați necunoscuți sunt aduși, cu fast, sub luminile rampei, dar găsim, ici-colo, și câte un duș rece, destinat a-i aduce pe unii la realitate. Umorul său este de înaltă clasă. : ”În concluzie, amintindu-mi versurile ursachiene : un om din Tecuci avea un motor/Dar nu i-a folosit la nimic”, putem spune că Lolita din Tecuci are talent literar. Îi va folosi la ceva?” ( pag. 57) După cum spuneam la început, o temă a cărții este reorientarea unor importanți poeți optzeciști către roman. În acest sens, romanele lui Nichita Danilov sunt citite cu atenție, disecate cu acribie și definite excelent : ”De la Maestrul și Margareta nu mai știu o narațiune cu atmosferă atât de stranie, de fantastă, rod al unei imaginații debordante. De altfel Nichita Danilov ( rus la origini, orice s-ar spune) estre cam singurul scriitor român care continuă linia prozei ruse fantaste/absurde pe, să zicem, traseul Gogol-Bulgakov-Harms.” Sunt trecute în reviste romanele realiste – Titu Dinuț, Maria Gold-, erotice, exotice – Mihai Epure –, romanul-delațiune – ”Pentru cei care au cunoscut socialismul lui Ceaușescu, romanul lui Gellu Dorian este un text savuros și, în același timp, dătător de fiori” -,  creștine – M. M. Loviște -, ba chiar sunt băgați în seamă și autori care au tangențial treabă cu literatura, dar probează calități literare : I. T. Lazăr. La Ioan Groșan sunt evidențiate harul, savoarea narativă și arta de a crea suspans. Lui Fănuș Neagu i se recunosc, cu admirație, marile sale merite literare, fiind apropiat de columbianul Gabriel Garcia Marquez : ”Autorul Cantonului părăsit și prietenul său Nicolae Velea, alături de un Ștefan Bănulescu, au fost, fără doar și poate, cei mai buni nuveliști din anii 60, adevărați deschizători de drumuri.” ( pag. 111) ”Contemporan cu Gabriel Garcia Marquez, ba coleg de generație, dacă luăm doar vârsta în considerație, Fănuș Neagu are puncte comune cu scriitorul sud-american : imaginația debordantă ( și a autorului, dar și a personajelor ), melanjul fermecător dintre real și fantastic, trecerea pe nesimțite de la unul la celălalt, romancierul nostru cultivând un magic de sorginte pur românească, pe linia lui Vasile Voiculescu, deci neîmprumutând de aiurea, apoi plăcerea de a povesti, plăcere pe care o transmite instantaneu deopotrivă personajelor și cititorului, ca și plăcerea de a trăi, de altfel.” ( pag. 114) Sunt încurajate debuturile – Corina Sabău -, fiind marcate, de fiecare dată, diferențele specifice în cazul fiecărui autor : Doina Ruști, Valeriu Stancu. Este afirmată excelența unui prozator, Ilie Sălceanu, ignorat de criticii momentului : ”De la Eugen Barbu și Fănuș Neagu nu prea mai știu prozator român care să aștearnă narațiuni atât de luxuriante stilistic, presărate de cuvinte cu rezonanță orientală... ”( pag. 131 ) Amărăciunea își face loc în enunțurile cronicarului despre cărțile valoroase și nerecunoscute ca atare. : ”N-am citit nicio cronică la Miluta lui Valentin Tașcu, poate că nici nu s-a scris, ceea ce înseamnă că viața literară din România se desfășoară într-o confuzie regretabilă. Spun acest lucru pentru că Miluta este un roman cu adevărat valoros . Într-o literatură normală, așezată, corect ierathizată, cartea de față ar fi fost un eveniment.” ( pag. 143) Când e cazul – Dumitru Ungureanu -, Dumitru Augustin Doman nu este zgârcit cu laudele.
   Autorul Cititorului de roman a scris, despre Ghețarul subsemnatului, printre cele mai apăsate și mai inspirate rânduri. ( Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd, pag.144-147) Îi mulțumesc și pe această cale că nu m-a lăsat în paragină și-n uitare. Sincer vorbind, m-a făcut să mă simt scriitor. Este supremul elogiu pe care-l putem aduce unui cronicar - el însuși un aristocrat printre romancieri -  al romanelor românești.
   Dumitru Augustin Doman realizează de unul singur, pe un salariu de mizerie, una dintre cele mai bune reviste literare românești : Argeș. În plus, își sacrifică viitoarea operă, de dragul de a salva destinele unor confrați, preluând sarcinile unei critici de întâmpinare puse pe fugă de la îndatoriri de foamea pe care o administrează, cu cinism, clasa politică. Câți scriitori români de azi mai fac așa ceva?

P.S. Astăzi este ziua de naștere a lui Dumitru Augustin Doman. Îi urăm scriitorului să se bucure de o viață lungă, să aibă parte de prieteni fideli și să scrie în continuare cărți uluitoare! La mulți și fericiți ani!