duminică, 30 octombrie 2011

Cum se schimbă oamenii

Aveam ideea fixă că oamenii nu se schimbă mai niciodată în bine. Totdeauna în rău. Dar mi-am dat seama că mă înșelam. În minunata lume în care trăim, chiar și demnitarii își corectează reperele morale și devin mai buni și mai toleranți.
De pildă, Ion Iliescu declara la tot pasul, oricui voia să-l asculte, că e liber-cugetător. Iată că a trecut timpul, Iliescu a scris o grămadă de cărți, a început să se arate smerit, să se închine și să arate respect valorilor creștine. În plus, Iliescu este azi unul dintre admiratorii regelui Mihai , după ce, cu mulți ani în urmă, îl fugărea și îl vâna pe fostul suveran, dintr-o teamă pe care n-am înțeles-o.
Și cine uită cum l-a adus Emil Constantinescu pe călugărul Vasile în politică ?
Totuși, nimic nu m-a surprins mai mult decât gestul lui Traian Băsescu de a-i aduce un omagiu Mitropolitului Andrei Șaguna.
Se știe că Zoe Dumitrescu-Bușulenga, o personalitate culturală importantă, s-a călugărit în ultimii ani de viață și a murit, prin înfometare, la Văratec, în 2006. Aș vrea să trăiesc clipa când îl voi vedea pe primul politician român cum îmbracă rasa călugărească și se retrage într-o mănăstire, pentru a-și ispăși păcatele. Pe cine să pariez ?
Dar poate că visez prea mult.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Superlative

Ce ar putea oferi televiziunile unui popor care se împarte în nesătui și înfometați ?
Simplu : cea mai mare tocăniță, sarma, prăjitură, pizza, brânză, ciorbiță, plăcintă, boboroadă, pâine, chiftea, cel mai lung cârnat, cozonac, gulaș sau elefant fript.
Nouă însă ni s-ar potrivi și alte superlative : cea mai mare hazna, cel mai înalt și mai consistent rahat, cel mai împuțit caracter, cel mai incompetent cetățean.
Le-am rezolva pe toate dacă am găsi cea mai mare baltă unde să ne aruncăm toți. Ar trebui doar să punem niște pietroaie pe mal și să ni le legăm de gât, înainte de a face saltul care să ne mântuiască.

vineri, 28 octombrie 2011

Getice triste

Duminica trecută am mers să văd târgul care se organizează într-unul din orașele de la șes.
Străbat cu mașina câmpia pustie, uscată, seacă. Pe ici-colo, unii agricultori au arat, iar semințele așteaptă, în pulberea roșcată, ploaia care să le aducă izbăvire.
Ierburile sălbatice sunt calcinate de soare și de brumă. Nu mișcă nimic : nici iepure, nici potârniche. Vânătorii și braconierii au ras tot. Pare un pământ ai cărui zei au murit. Iar oamenii adevărați au plecat și ei spre alte orizonturi.  Unde sunt geții de altădată care locuiau în stepa care se întinde în fața mea ? ( Se știe că, la început,  dacii trăiau în zonele muntoase și abia mai târziu au ocupat și zonele stăpânite de geți. )
Peisaj sărac și meschin. Unde am citit că pământul din Franța e de cinci ori mai fertil decât al nostru ? Peste tot, câini abandonați și am impresia că fiecare dintre ei seamănă cu cățelușa pe care o caut de o lună și ceva. Trăiesc sentimentul că toți sunt ai mei și că sunt răspunzător pentru ei. Opresc mașina, ei se apropie și se manifestă prietenește. Sunt neconsolat că nu am ce să le ofer.
În târg, marfă modestă pentru oameni cu bani puțini. Miroase a mici făcuți dintr-o carne dubioasă, duhnitoare, a legume crude și a piele tăbăcită. La intrare, câțiva țărani au la vânzare păsări supuse unui adevărat supliciu. Sunt legate cu sfori de picioare și de aripi. O rățușcă drăgălașă s-a lungit pe pământ și a închis ochii. E moartă sau adormită. Aproape că îmi vine rău. Cine le-o fi băgat oamenilor în cap că pot face orice cu necuvântătoarele lipsite de apărare?
Un tânăr brunet și simpatic încearcă să-mi vâre pe gât o haină. Mă pune să o probez, îmi laudă înfățișarea, mă perie, îmi explică răbdător că aș face o mare afacere dacă aș achiziționa scurteica lui.
- Se cunoaște că sunteți intelectual, spune el.
- Se cunoaște pe dracu, bombăn eu. Aduc mai mult a manelist.
Până la urmă, intru și eu în jocul lui și îi spun că scriu. Stă și se uită la mine admirativ.
- Pe cuvânt ? Păi, atunci vă fac o reducere.
M-am cam săturat de comedia asta, așa că dau să plec. Dar îl aud zicând :
- Știți, eu sunt din Z. Avem și noi un scriitor acolo. Se numește  I. R. E foarte, foarte bun, după părerea mea. Îl știți ?
- Am auzit de el, mint eu, fiindcă nu-i pot strica băiatului dispoziția.
- Da ? Nu-i așa că e un scriitor talentat ?
Și mă privește cu candoare și curiozitate.
Eram obișnuit ca, prin părțile astea și în general prin România, scriitorii să fie dezavuați de concetățenii lor. Lui Sadoveanu, un nepot al lui Creangă i-a mărturisit că îi este rușine cu autorul Amintirilor..., fiindcă le-a făcut neamul de râs, iar o nepoată a lui Tolstoi trăitoare prin Sibiu i-a spus unui reporter că unchiul ei a fost...un bețiv.  Cu mai mulți ani în urmă mergeam pe străzile aceluiași oraș, însoțit de un amic. La un moment dat, ne-am întâlnit cu o cunoștință a colegului meu, un bărbat între două vârste. Însoțitorul meu a făcut prezentările și i-a spus despre mine, cu fair-play, celui din fața noastră :
- E un scriitor recunoscut.
- Zău ? a rânjit necunoscutul. Nu cumva își publică volumele la editura domnului X ?
Și s-a strâmbat cu dispreț. X este un poet și eseist foarte cult și inteligent, care trăiește pe meleagurile noastre, a scris o mulțime de cărți și are propria editură.  Unul dintre noi s-a grăbit să-l asigure pe exigentul intelectual ( am aflat mai târziu că era profesor, ca și noi ) că mi-am tipărit cărțile la edituri din București. Dar n-am înțeles deloc de ce ar fi fost ceva de râsul curcilor să colaborezi cu editura lui X ! Ce naiba o fi având ăsta de împărțit cu X ? m-am întrebat atunci.
O poveste amuzantă s-a petrecut cu autorul Moromeților. În Siliștea-Gumești rulase, la căminul cultural, un film făcut după nuvela Desfășurarea. Prin sat roiau activiștii de partid și iscoadele. După film, în fața autorităților a fost adus modelul real al personajului Ilie Barbu, un țăran șiret și speriat.  Acesta a fost întrebat ce părere are el despre consăteanul Marin Preda. Țăranul și-a rotit ochii cu viclenie asupra adunării și a spus :
- Tovarăși ! Marin Preda a fost un prăpădit. Trăiască Partidul Comunist Român !
Comerciantul din fața mea este însă un om dintr-o generație care excelează prin inteligență și respect față de carte. În localitatea mea, de pildă, sunt foarte mulți asemenea tineri în care îmi pun mari speranțe pentru viitor.
Inocența iubitorului de scriitor m-a dezarmat.  Și atunci m-am hotărât să-i cumpăr haina.

P.S. Poate că băiatul ăla era și descurcăreț.  Dar am scris „inocent”, fiindcă el nu era conștient că lâudând un scriitor în fața altui scriitor, își reteza orice posibilitate de a-i vinde ceva celui din fața sa. Dar s-a nimerit ca eu să nu fiu un autor invidios. :)

marți, 25 octombrie 2011

Fiul lui Ilie Cuțui vindea căței !

Din excelenta revistă Argeș, Nr. 10, octombrie 2011, aflu că Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, personajele lui Sadoveanu, au avut modele umane reale în satul în care s-a născut mama prozatorului, Profira Ursachi. Țăranul care l-a inspirat pe conul Mihai, când acesta l-a plăsmuit pe Ilie Cuțui, se numea Iordachi Zaharia. Unul dintre fiii criminalului, Mircea Iordachi, avea o cățea pe care o ducea noaptea la Stâlpu Popii. El lansase zvonul că, acolo, animalul său se împerechea cu un lup.  Cățeii rezultați erau vânduți pe piața canină din Verșeni și din împrejurimi, la un preț foarte ridicat.
Este clar că oamenii născuți în Verșeni aveau o închipuire bogată și erau, în același timp, foarte descurcăreți. Ba chiar făceau și copii cu duiumul. Poate de aceea Sadoveanu, care a copilărit pe meleaguri verșene, era un bărbat înzestrat în toate cele !

P.S. În același număr al revistei, un fragment din romanul Călugărul Negru, aparținând subsemnatului. Revistele Vatra, Oglinda Literară, Litere și Spații culturale au tipărit și ele câte un text ( Litere chiar două ! ) din viitoarea mea carte.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

„Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi ?”

Am participat, prin 1990, la un recensământ. Îmi revenise un sector pitoresc, parte deluroasă a localității, și trebuia să urc și să cobor zilnic niște pante abrupte, destul de înalte. Aer curat, mișcare, parcă eram la munte ! Ca un făcut, în zona mea se îngrămădiseră toate văduvele trecute de 80 și 90 de ani.   (Am constatat, cu acest prilej, că femeile trăiesc, în mai toate familiile, mai mult decât bărbații. ) Trebuia să strig ca la oale ca să mă fac înțeles. Chestionarul era normal, deși cam întortocheat pentru mințile unor recenzenți. Dacă însă erau citite cu atenție instrucțiunile, treaba era simplă. O întrebare le dădea de furcă unora : „ Aveți chicinetă ? ” Era necesar să-i explici omului ce înseamnă cuvântul cu pricina, etc.
Pe urmă, foamea a devenit din ce în ce mai mare și, cum nu fac politică, nu am mai fost solicitat pentru o asemenea operație. Se știe că profesorii câștigă prea mult la școală, ca să mai desfășoare și alte activități aducătoare de venituri !  Înțeleg însă că, la acest recensământ, o întrebare sună cam așa : „ Cine este capul familiei ?” Ce-o fi vrând să însemne asta ? Se presupune că există și un fund al familiei ? Te pomenești că sunt formulate și alte întrebări :
Obișnuiți să întrețineți raporturi sexuale cu vecinii ?”
Dacă da, de câte ori pe săptămână ?”
„Dar cu colegii de serviciu ?”
„Șeful se dă la dumeavoastră ?”
Când v-ați înșelat ultima dată soția ?”
Dar ea pe dumneavoastră ?”
„Consumați covrigi cu susan ori cu semințe de mac ?”
Vă plac blondele ?”
Mai trageți chiulul, când și când, la serviciu ?”
Întârziați des la slujbă ?
Vă înjurați șeful ? De câte ori pe zi ?”
„El ce zice de treaba asta ?”
Vă place să vă îmbătați ?
Dacă asemenea informații nu sunt solicitate, ar trebui refăcute urgent formularele de lucru. Să vedeți pe urmă conversații animate între cetățeni și funcționari ! Se va sta la taclale, se vor bea cafele, iar musafirii și gazdele vor deveni prieteni nedespărțiți !
Pentru a testa înclinațiile artistice ale oamenilor, n-ar fi rău ca aceștia să fie chestionați și în direcția respectivă. Pe vremea lui Ceaușescu am văzut la televizor o scenetă tâmpită în care un pictor, care își deschisese o expoziție,  arunca o trâmbă de fum în ochii unui unui reporter  și îl întreba, pentru a-l epata :
Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi ?”

vineri, 21 octombrie 2011

Despre abuzuri, bulimie și documente de epocă

A murit și Gaddafi ! Din păcate, tot ca un nesătul. După patruzeci doi de ani de dictatură, omul nu s-a îndurat să-și abandoneze poziția de maimuță dominantă și, cu miliardele de dolari strânse între timp, să se retragă undeva, departe, și să-și trâiască liniștit bătrânețile. Nu ! Omul n-a vrut să cedeze niciun pai din ceea ce avea !
Vedem peste tot lucrul ăsta : oamenii care au mulți bani, funcții și privilegii se comportă ca niște cimpanzei atinși de bulimie. Originile noastre etnice sunt incerte, dar nesimțirea și lipsa de măsură ne sunt caracteristice. Am văzut ce se întâmplă în fotbalul românesc, unde instutțiile au devenit proprietăți ale celor care le conduc. În România însă e peste tot la fel. „Niște boi ” ajunși „în post mare”, după vorbele lui Grigore Alexandrescu, pierd orice rușine și începe să se considere semizei. Îi privește de sus pe oamenii cu merite indiscutabile, dar care au neșansa să lucreze sub comanda lor, îi târăsc prin noroi, încearcă să-i umilească, în timp ce ei își burdușesc buzunarele cu gologani și cumpără și străzile pe care pășim. Azi chiar și cine conduce cea mai amârătă grădiniță ajunge să creadă că trăiește într-un Olimp personal, asezonat cu râuri de lapte și pante de mămăligă. „Nătărăii” despre care scria  Eminescu nu-și dau seama că lăcomia și nerușinarea nu aduc nimic bun. Fiecare porc pe osânza lui piere !
Statul a devenit un fel de superinfractor care nu respectă legile la aplicarea cărora e dator să vegheze și dă altele care nu urmăresc decât jecmănirea oamenilor care țin două frunze în mână. Acum e febra cauciucurilor de iarnă. E jaf la drumul mare. Dar abuzurile abia vor urma.
Va rămâne în istorie, ca un document de epocă, declarația unui funcționar de la Fisc, Gheorghe Constantinescu, care a elaborat un adevărat pamflet împotriva corupților din sistemul în care lucrează. Omul e onest și se simte vânat de idioții care fură, dar fac apologia cinstei și chiar îi verifică pe alții dacă sunt corecți. Textul e savuros și mă duce cu gândul la ideea că, în România, cei care nu au nicio posibilitate de a se împotrivi mitocăniilor se pot apuca de scris. Cărțile nu fac niciun rău nimănui. Dar nici bine. Poate dintre perdanți va apărea un alt Céline. Ori, de ce nu, un Procopius din Cezareea.

marți, 18 octombrie 2011

Daniel Cristea-Enache și invitații săi

Am urmărit cu atenție, luni, emisiunea lui Daniel Cristea-Enache, de pe TVR CULTURAL. E un lucru bun că  acțiunile de acest fel sunt încredințate unor personalități de primă mână ale culturii noastre. Prin tot ceea ce scrie ori face, tânărul și autoritarul Daniel Cristea-Enache reînnoadă tradiția criticului de direcție, prefigurând viitorul literar al noilor generații. Autorii români importanți din ultimele decenii îi datorează cronici și studii fundamentale, care stau, în definitiv, la temelia prestigiului beletristicii care se scrie în zilele noastre. Dincolo de flerul, talentul sclipitor și competența sa indiscutabilă, Daniel Cristea-Enache manifestă o încântătoare independență de spirit, care nu se convertește în aroganță sterilă, ci într-un vizibil respect pentru valorile estetice veritabile.  Daniel Cristea-Enache mi-a revelat și o altă însușire rară, prin care mi-a reamintit de un critic și prozator legendar, față de care am un adevărat cult : iubirea necondiționată față de cărțile celorlalți și chiar față de persoanele care se manifestă cu har în spațiul nostru ficțional. O generozitate plină de empatie, semn al celor aleși.
Am susținut totdeauna că literele noastre au nevoie de critici și eseiști autentici, care să despartă, prin opțiunile lor, apele de uscat. Pentru un critic, cărțile și autorii sunt personaje credibile ori grotești, în scenarii de idei mai mult ori mai puțin spectaculoase..
Ultimii invitați ai lui Daniel Cristea-Enache au fost doi critici literari care posedă toate mijloacele necesare pentru a fi socotiți creatori : Alex Ștefănescu și Dan C. Mihăilescu. Provocați cu dibăcie de moderator, cei doi au oferit un spectacol încântător, cu priză la public. Participanții la emisiune, inclusiv amfitrionul, sunt, literar vorbind, niște seducători, iar efectul ideilor lor, multe și interesante, asupra privitorilor este garantat. Spontaneitatea  și sinceritatea au fost la ele acasă, iar opiniile exprimate au avut bătaie către actualitate. Alex Ștefănescu este de părere că, deși ar trebui să fie protejați, oamenii de valoare sunt minoritatea cea mai persecutată din România. Autorul Istoriei literaturii contemporane a arătat că literatura este un prilej de bucurie. El militează pentru o atitudine civilizată și tolerantă pe care e necesar să o aibă orice condeier față de confrații săi. Cu mulți ani în urmă, regretam că o minte ca a lui Florin Manolescu își consuma o mare parte din timp cu studiul literaturii SF. Până la urmă s-a dovedit că preocuparea istoricului literar era justificată, din moment ce din asta a rezultat o sinteză de excepție. Astăzi mă mir că Alex Ștefănescu își pierde vremea cu cărți lipsite de valoare, încercând să ne arate ce nu este literatura. Dar cine poate ști ce va rezulta de aici ?
Dan C. Mihăilescu este un personaj fabulos, de o sinceritate dostoievskiană și un stilist fără termeni de comparație. Cofesiunile sale m-au impresionat puternic. Mintea lui pare alambicul unui alchimist, mereu în efervescență, zămislind continuu idei, născând teorii și ipoteze, într-o coregrafie plină de curbe și volute fermecătoare : o sărbătoare continuă. Este un privilegiu să-l citești sau să-l asulți. Textele sale sunt impregnate de miresmele unor tomuri vechi, așezate în biblioteci confecționate din esențe de lemn prețios. Farmecul unei oralități livrești, paradoxale, dacă pot spune așa,  învăluie frazele scriitorincului, cum cu simpatie l-a numit Daniel Cristea-Enache.
Dan C. Mihăilescu a afirmat că încă există numeroși cititori avizați, în special printre adolescenți și tineri, și că viitorul literaturii nu este atât de negru pe cât socotim noi. Să dea Dumnezeu să aibă dreptate !

luni, 17 octombrie 2011

Smintiții

„Cine o fi mulgând nenorocirile care ne pasc ?” se întreba, cândva, scriitorul Tudor Vasiliu.
Azi suntem în măsură să dăm un răspuns : ceilalți.
Un tembel bătrân și-a înjunghiat soția, iar o prietenă a acesteia a jucat rolul de victimă colaterală. Vecinii se bucură din toată inima. Sunt surâzători, satisfăcuți. Sunt creștini adevărați !
Cei doi soți se certau des ?” întreabă un reporter.
În fiecare zi !” spune, încântată, o femeie.
El era un nenorocit, un bețivan !” tună, cu entuziasm, un bărbat între două vârste.
Un cunoscut realizator de televiziune, pe care îl simpatizez, se comportă ca un smintit și omoară trei oameni pe un drum din România. El confundă planurile și se comportă în viața de zi cu zi ca pe micul ecran. Dușmanul teribilistului, un alt tânăr de succes, pe care de asemenea îl agreez, nu scapă ocazia și îl face pe inamicul său cu ou și cu oțet. După cum spuneam și cu alt prilej, caracterele mari nu se dezmint niciodată. În schimb, Teo Trandafir și Oreste Teodorescu au o poziție decentă. Știind ce înseamnă suferința, cei doi nu se grăbesc să-i judece pe alții.
În patria noastră, parazitismul și bălăcăreala au ajuns cele mai rentabile meserii. S-a ajuns până acolo încât ești socotit vedetă, dacă îi poți batjocori, cu talent, pe ceilalți ! Ce, oamenii politici nu procedează la fel ? Văd, prostit, emisiuni în care prezentatorul se strâmbă, scuipă, își înjură și își calomniază cu sete adversarii. Scoate pe gură onomatopee, strigăte sălbatice,  mizerii de nereprodus. În ce țară trăim ? Oamenii de televiziune sunt și ei creștini ? Dacă deschid televizorul, sunt obligat să-l ascult pe Becali vorbind, zilnic, o oră și jumătate. Nu e prea mult ?  Dar și Becali e creștin ! Și încă unul îndârjit ! Se pare că nimeni nu mai are măsură pe plaiurile mioritice. După ce a distrus fotbalul românesc, Mircea Sandu spune că va candida și în 2014, pentru funcția de președinte al FRF ! Sincer vorbind, nu înțeleg un lucru : din moment ce Federația Română de Fotbal a fost privatizată, ca și alte instituții din republică, nu văd de ce se mai organizează alegeri.
Cine sunt cei care se scălămbăie pe scenele publice, oferindu-ne, în absența pâinii, un circ de calitate îndoielnică ? Niște nulități, niște paraziți. Iar când ăștia îmbătrânesc pe posturi și ajung celebrități, cad într-o sminteală criminală.

joi, 13 octombrie 2011

Căpcăunii lui Dürrenmatt

Poate că romanele viitorului va arăta ca narațiunile lui Friedrich Dürrenmatt : scurte, alerte, cu o intrigă puternică și cu personaje care se țin minte. Păcat că nu toate microromanele și povestirile sale sunt de nivelul Penei de automobil, indiscutabil o capodoperă. Pe aproape sunt Judecătorul și călăul și Făgăduiala. Nu iau în discuție piesele de teatru.
În prima parte a Penei de automobil, Dürrenmatt constată că umanul s-a împuținat, în lumea noastră, până la dispariție și că nu se mai pot scrie decât puține opere credibile : „În lumea noastră modernă au mai rămas doar una sau două povestiri de scris, în care omenia mai poate fi surprinsă pe fața unui om obișnuit, în care o supărare neînsemnată ajunge în mod întâmplător să capete o semnificație universală și în care judecata, dreptatea și chiar iertarea sunt încă prezente, oglindite întâmplător, o trecătoare clipă, în monoclul unui bătrân bețiv.
Ce mă fascinează atât în Pana de automobil, cât și în Judecătorul și călăul, sunt efectele pe care le obține prozatorul când descrie orgiile culinare la care se dedau personajele. Când îl face pe Tschanz, ucigașul locotenetului Schmied, să se dea de gol, comisarul Barlach, deși este foarte bolnav, înghite cantități înspăimântătoare de mâncare și îl sperie pe criminal. Arta de a reda o cină pantagruelică atinge însă desăvârșirea în Pana de automobil. Avocatul Kummer, procurorul Zorn, călăul Pilet și bătrânul judecător, gazda tuturor, par niște monștri antediluvieni, grotești, care depășesc orice măsură în ceea ce privește hrana ingurgitată și sticlele golite. Prin jocul lor, hodorogii creează o impresie de realitate atât de puternică, încât Alfredo Traps, intrat în joc ca suspect de crimă, se convinge că este vinovat și, pe fondul unei beții duse pâna la inconștiență, se sinucide.
Fabuloase mese și înfiorători gurmanzi ne prezintă Dürrenmatt !

P:S. Apropo de iertare. M-am convins că azi această noțiune este o vorbă goală. Când vedem că oamenii nu se iartă nici morți, pentru niște lucruri de nebăgat în seamă, putem trage concluzia că minunatul nostru creștinism a eșuat în nobila sa misiune de a-i face pe oameni mai buni și mai toleranți. Dar sunt și excepții : Costel Busuioc spunea că nu a ripostat la pumnii proprietarului de spălătorie, fiindcă el este creștin și nu poate lovi pe nimeni !

Vânătoarea de oameni

Costel Busuioc a fost bătut până la leșin, într-o spălătorie.
Un baschetbalist american a fost omorât într-un club de noapte.
Un handbalist român a fost înjunghiat, în Ungaria, în condiții aproape identice.
Cu vreo doi-trei ani în urmă, pe Oreste Teodorescu, un om care pășește pe calea iluminării și pe care îl iubesc, l-au atacat niște golani.
Un actor din provincie a scăpat, prin fugă și fără haine, de bâtele și săbiile unor interlopi.
Ca în zorii civilizației, oamenii care sunt suspectați că ar fi, într-un fel sau altul, superiori celor din jur sau par diferiți de tovarășii lor de șandrama, sunt loviți, tăiați, bruscați ori adormiți pe veci de niște neanderthalieni îndârjiți. Apărându-i și menajându-i pe infractori, polițiștii și judecătorii își aduc și ei contribuția la procesul de exterminare a entităților umane care dau impresia că nu fac parte din lumea mârlanilor. Medicii însă, prin indiferența lor criminală, dau lovitura de grație răniților : îi lasă, pur și simplu, să moară, ca pe niște pești pescuiți într-o baltă îndoielnică.
Pentru ca unii cetățeni să nu mai fie expuși la acțiunile criminale ale mediocrilor, propun ca următoarele măsuri să fie trecute în prima ordonanță de urgență a Guvernului :
1. Artiștii să fie, fără excepție, castrați.
2. Scriitorilor să li se scurteze, în plus, limba.
3. Pictorii să fie obligați să lucreze numai în ateliere.
4. Muzicienilor să li se scoată ochii, ca să nu se mai uite după muieri și să cadă pradă unor ispite nepotrivite.
5. Sportivilor să li se extragă creierul, pentru a le elimina singura vulnerabilitate.
6. De băutură, mâncare, distracție și femei să se bucure numai cei care pot dovedi, cu acte eliberate de autorități, că n-au niciun merit pe lumea asta.
Probabil că numai așa am putea curma vânătoarea de oameni, care este în plină desfășurare.

marți, 11 octombrie 2011

Victoria pentru care se poate muri într-o magherniță numită club

A devenit un lucru comun să aflăm că un bărbat onorabil a fost omorât, cu pumnul, bâta ori cuțitul, de către un Yeti de club. Omul se duce să se distreze și se trezește căsăpit sau cu țeasta sfărâmată.
E clar că judecătorii nu-și fac treaba.
E limpede că în spitalele românești se moare mai eficient decât pe stradă ori în casă. Medicii din Giurgiu ( acolo unde se aud câinii lătrând, când primești un pumn în cap ! ) nici măcar nu l-au examinat pe baschetbalistul american, așteptând ca acesta să se trezească dintr-o presupusă comă alcoolică. Pentru asemenea doctori ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea.
E tragic că pentru a putea supraviețui, poliștii sunt nevoiți să se împrietenească cu criminalii. Vă amintiți de șeful acela de poliție, Șoric, care susținea că interlopii fac bine când practică, ilegal, cămătăria ? Am văzut alți oameni îmbrăcați în uniformă care le plângeau de milă unor criminali și arătau că ăia sunt cei mai blânzi și mai cinstiți oameni din lume ! Asta după ce mielușeii lăudați despicaseră cu toporul tărtăcuța vreunuia a cărui mutră n-o agreaseră ! În ce țară din lumea asta s-a mai văzut ca  oamenii legii să devină avocații ucigașilor ?
În fond, și foștii milițieni, și casapii au dreptate. Ce să cauți într-un club, dacă ești un om normal la cap ? Poate moartea, că altceva nu găsești acolo.
Lăsând gluma la o parte, mi se pare cel puțin nefirească înclinația unor sportivi de a-și sărbători victoriile prin cârciumi și maghernițe rău famate. Dacă vrei să faci performanță pe teren, e obligatoriu să nu intri decât într-un singur fel de club. Restul e risipire și lipsă de profesionalism.

vineri, 7 octombrie 2011

Rețetă pentru a obține un Nobel

Regret sincer că niciun român n-a primit până acum Premiul Nobel pentru literatură. Sunt mai mulți care îl merită. Pe lista mea sunt vreo 19 poeți și 17 prozatori, dar nu le dau numele pentru a nu-i supăra pe confrații lor.  Nu uit să precizez că unii dintre favoriții mei scriu, cu egală strălucire,  poeme, proză și piese de teatru.
Cinstit vorbind, cred că nici noi nu vrem să luăm un Nobel. Pentru că, dacă am dori asta, rețeta succesului ar fi simplă.  Se știe că nu primești această înaltă distincție dacă toată lumea te laudă.  Nordicii sunt cei mai civilizați oameni din lume și sar totdeauna în apărarea celor năpăstuiți. De aceea va fi luat în vizor un scriitor bun, nu neapărat genial, care va fi supus unor persecuții și abuzuri crâncene. Autorul nostru va fi discriminat politic, religios și sexual. Va fi înjunghiat. I se vor deschide două sute de procese. Familia sa va primi telefoane de amenințare. Va fi insultat, scuipat, anatemizat, îmbrâncit și tocat cu cu bâta pe toate canalele de televiziune. În sfârșit, va fi schilodit și transformat într-un handicapat.
Abia atunci vom avea un octombrie fericit.

P.S. Le cer scuze celor care mi-au trimis mesaje și cărora nu le-am putut răspunde. De sâmbătă dimineața până acum, nu am avut net.
Constat că mi-a fost spart din nou contul pe Facebook și nu pot intra pentru a răspunde prietenilor care îmi fac urări.

joi, 6 octombrie 2011

Copiii lui Ceaușescu

În sclavagism și în Evul Mediu, când o nouă dinastie dobândea puterea, primul lucru pe care îl făcea noul rege / împărat era să-i ucidă pe urmașii fostului suveran. Lucrurile nu s-au schimbat nici în zilele noastre. Moștenitorii dictatorilor căzuți în dizgrația marilor puteri sunt vânați și hăcuiți ca niște mistreți turbați. Copiii marilor conducători sunt victimele unor crime oribile. Am fost puternic impresionat de tratamentul inuman la care au fost supuși copiii lui Ceaușescu.  Zoia, Valentin și Nicu au fost niște oameni normali, cu o educație decentă, dar fostele slugi ale secretarului general al PCR nu le-au arătat îndurare. Din câte am citit și am auzit povestindu-se, Zoia a fost un om și jumătate, un caracter rar, o ființă de o modestie incredibilă. Cam aceleași lucruri s-ar putea spune și despre Valentin. Nicu, un bărbat simpatic, a fost un pic mai nărăvaș, datorită răsfățului de care s-a bucurat în sânul familiei. Totuși, a avut un suflet bun și pare un înger în comparație cu beizadelele de azi. De ce și-au mânjit unii mâinile cu sângele primilor doi și au aruncat asupra acestui popor păcatul unor omoruri groaznice ?  Simplu : în subconștientul lor, Nicu și Zoia se aflau între ei și puterea sau averile spre care aspirau. Ei, activiștii de partid, politruci de mâna a patra, oameni fără nicio valoare și foști servitori ai lui Ceaușescu, au triumfat. Ca să prospere coconii vitregi, a fost nevoie să fie distruși feții biologici.
Avem acum pe cap și niște proști care ne distrug și care s-au înmulțit precum monștrii din filmele proaste, și culpa pentru niște asasinate morale înfiorătoare.

P.S.  Trebuie să recunosc că Victor Pițurcă este un om inteligent. Dovadă e faptul că i-a rechemat la lot pe cei doi jucători maziliți din pricina nerespectării programului impus de antrenor.
La o adică, de ce ar fi mers selecționerul cu ambiția până în pânzele albe ? La ce i-ar fi folosit ? Se știe că numai inconștienții nu au măsură când e vorba de perpetuarea unor conflicte.

marți, 4 octombrie 2011

Mirosul morții

Octavian Soviany are, în Viața lui Kostas Venetis, un mic inventar al felului în care miros diferitele orașe prin care personajul își poartă pașii. Este, desigur, numai ficțiune.
Trăim într-o lume care este și a mirosurilor și îmi amintesc de damfurile tuturor odăilor prin care am trecut ori în care am stat cu chirie. În timpul liceului am locuit într-o cameră în care fusese, pe vremuri, tejgheaua unei prăvălii. Mirosea a vopsea învechită, scorojită de soare, a pături îmbăcsite de praf și a șoareci. Aceștia erau cu zecile și organizau calvacade pe sub patul meu sau se jucau pe sub godin.
Căminul liceului era, practic, un fel de grajd în care erau puse vraiște vreo patruzeci de paturi, în care dormeau elevii din toți anii. Mirosea a tutun, a transpirație de om tânăr, a spermă, a motorină și a ouă stricate. Peste toate ne învăluia, dominator, mirosul de cartofi fierți care răbătea în valuri din cantina alăturată. Era felul nostru principal de hrană.
În căminul studențesc Grozăvești mirosea a mirodenii aduse din Orient, a piele de negru tratată cu deodorant, a mâncăruri necunoscute, a țigări americane, a cafea și a pește. Erau studenți străini ( nu le dau naționalitatea !) care mâncau pește la toate mesele și cu toate că își curățau, cu mopul, camera de câteva ori pe zi, duhneau a pescărie de te dădeau pe spate.
Același miros, mai atenuat, îl simțeam în preajma oamenilor care beau constant și mult : fosfor și grăsime râncedă, prăjită ușor.
În 6 Martie mirosea a rufe spălate, parfumuri ieftine, țigări proaste și tigăi încinse. Cantina era chiar la parterul blocului situat cu spatele la Operă.
Am constatat că în locurile unde peisajele sunt mai bogat colorate, mirosurile sunt și ele mai intense și mai plăcute :  adevărate miresme. În zona colinară și la munte fructele, băuturile, viile, alimentele și arborii au un parfum specific La câmpie apusurile de soare formează cele mai spectaculoase tablouri, dar nu au miros. Aici predomină izurile descompunerii. Oare caracterele oamenilor sunt modelate și de mirosuri ? Așa s-ar părea.
Locuințele tinerilor spun nărilor noastre alte povești decât odăile bătrânilor. La aceștia din urmă se simte o boare grea, stătută, de sudoare alterată, impregnată în pereți și în veșminte, apoi uscată, mortificată. Moșii emană efluvii întunecate și acre, aproape ca elefanții bătrâni ai lui Hemingway. Este mirosul morții.

luni, 3 octombrie 2011

Târla lui Gigi

Echipa Steaua a ajuns un fel de târlă a lui Becali. Omul vinde și cumpără oi, le tunde, le mulge, le batjocorește și le schimbă ciobanii. Când vrea el ori când își iese din pepeni.
De ce spă ne mirăm ? La noi, totul funcționează după modelul târlei. Fiecare localitate sau instituție este o târlă.
Partidele politice sunt târlele unor lideri cu minte puțină, dar cu multe fumuri.  Conflictul din PSD confirmă această idee. Chiar scumpa noastră patrie este târla urât mirositoare a cuiva. Nu mă interesează a cui. Știu doar că sunt un animal care se târăște printr-un bălegar unsuros.
Oamenii sunt de două feluri. Unii încearcă să-i transforme pe ceilalți într-un fel de șeptel și să-i exploateze fără milă în folosul buzunarelor și mădularelor lor. Alții, puțini, se pliază pe niște idei trimise de zei și încearcă să le facă fericite pe vietățile închise în țarc.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Fleming, Edison, Graham Bell și Leonardo da Vinci ar fi avut apucături de proprietari de stână ? Probabil că numai nepoții lor și-ar fi iluminat casele cu becuri, ar fi vorbit la telefon, s-ar fi tratat cu antibiotice, ar fi știut ce este frumosul și și-ar fi adus uneori aminte că sunt oameni .
Dar nu sunt prea sigur. Dacă numai câțiva umanoizi ar fi avut atâtea lucruri, e posibil ca omenia să fi devenit un element de prisos.

duminică, 2 octombrie 2011

Marea literatură

Ion iese la câmp, îngenunchează și sărută pământul.
Moromete merge în poiana lui Iocan, unde citește ziarul pentru prietenii săi.
Hans Castorp se duce în vizită la vărul său, internat într-un sanatoriu, și nu mai poate pleca de acolo ani în șir.
În dimineața zilei sale de naștere, Iosef K. este arestat fără să i se aducă la cunoștință motivul reținerii.
Giovanni Drogo se stinge încet, în întunericul odăii sale, în timp ce tătarii, pe care îi așteptase o viață întreagă, atacă fortul.
Un personaj al lui Cehov mănâncă o felie de pepene, după ce avusese o femeie relativ accesibilă.
Ivan Ilici moare în țipete animalice, îngrozit de propriul sfârșit.
Un copil fură tablourile unui pictor, pentru a le salva de la distrugere.
Peter Kien umblă prin oraș cu servieta burdușită de cărți luate chiar din biblioteca sa.
Ignatius Reilly vinde crenvurști pe străzile din New Orleans și intră în tot felul de încurcături.
Un personaj al lui Dostoievski îl sărută, euforic, pe cel care fusese amantul soției sale.
Scroafa cea roșcată a lui Ivan Ivanovici intră în clădirea judecătoriei din Mirgorod și fură jalba depusă de Ivan Nikiforovici împotriva stăpânului ei.
Aceste secvențe țin de marea literatură .
Oare ce îl transformă pe scriitor, din cronicarul onest al unor fapte de viață, într-un romancier de geniu ?
Scriitura ? Ineditul întâmplărilor relatate ? Adevărurile revelate ? Perspectiva narativă  nouă și surprizătoare asupra unei lumi proaspăt ieșite de sub apele primordiale?
Două observații se impun.
1. Scriitorii de valoare sunt apreciați deopotrivă de critici și de cititori.
2. Dacă autori fundamentali pentru literatura universală ar fi scris în limba română, cărțile acestora n-ar fi fost recunoscute la adevărata lor valoare. În mod sigur, Gogol ar fi fost privit ca o ciudățenie literară, deși după opinia mea este, probabil, cel mai strălucit prozator care s-a născut vreodată.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Când iubești prea mult o femeie

Multe a uitat regele Solomon să consemneze în Ecleziastul.
De pildă : cu o femeie pe care o iubești prea mult te întâlnești ca și cu Locurile Sfinte. Te prosternezi o dată în fața altarului ei, apoi nu o mai vezi toată viața.

.