sâmbătă, 25 octombrie 2014

Străinul

     E sfârșit de octombrie, dar ninge ca-n decembrie, cu fulgi lați și transparenți, ca palmele copiilor din poemele lui Nichita Stănescu. Anotimpul ăsta nu seamănă cu celelate toamne Un octombrie hibernal sau o iarnă de octombrie. Cerul este cenușiu și nefericit ca un țăran care nu reușește să intre în rândul lumii, oricât ar încerca.
     Ieri, într-o pauză, un elev de treisprezece ani, cu probleme de comportament, se laudă că a pus un berbec întreg la pastramă.
- Zău? îl  întreb. Și de unde l-ai luat?
- De la unchiu'. Era un berbec d-ăla gras, australian.
- Și cine l-a înjunghiat?
- Eu.
- Ai înnebunit? Ești doar un copil! Cum să omori animale? Poți suferi traume care vor face din tine un criminal.
- Ba tai dă toate! Și țapi, și viței!
- Băi, lasă-mă! Nu știi că iezii și caprele plâng și te imploră să nu le tai?
- Eu le dau cu toporu'-n cap până s-apuce să se vaiete!
- Să știi că nu mai suntem prieteni! Pleacă de lângă mine! i-am zis, scârbit de cruzimea lui.
- Păi, ce, e mai bine să mor de foame? a mormăit el.
Nu cred că aș mai putea crește animale care să fie sacrificate. I-aș considera pe porci drept frații mei și i-aș lăsa să îmbătrânească în cocină. Nu mai vorbesc de viței, miei și iezi. S-a constat științific că un purcel are inteligența uni copil de cinci-șase ani. ( Câinele e și mai  evoluat.)
Grijile mele se îndreaptă către pisici și câini. Azi am curățat cuștile câinilor și le-am umplut cu paie. M., câinele venit de la o vecină în căutarea unei soarte mai bune, și Pașenka, primul maidanez îmblânzit, s-au instalat confortabil la locurile lor și mă priveau mulțumiți. Lupan, cel de-al doilea maidanez,  n-a îndrăznit să intre în locuința sa. Așa a fost mereu. N-a suportat să-i pun zgardă, stă retras și uneori mârâie când îl mângâi. Nu l-am certat niciodată, dar are o frică adânc vârâtă în suflet. Dacă n-ar fi ceilalți, n-ar  putea trăi în spațiul limitat de gardurile mele. Cred că a crescut în sălbăticie și nu s-a simțit iubit de nimeni. E un fugar. În vară, când am avut lucrări la casă, celor trei le-am dat drumul în libertate. Au cutreierat locurile pe care supraviețuiseră odinioară, apoi au venit la portița grădinii. Pașenka și M. au intrat în curte îndată ce le-am deschis, însă Lupan a rămas afară până seara, în ciuda rugăminților mele. S-a întâmplat de câteva ori.  Abia când îi hrăneam, îl convingeam să vină la mine și să rămână în ogradă. Acum, după ce a scrutat zarea, s-a culcat la intrarea în  cușcă. Va rămâne pe veci un străin și nefericirea lui mi se transmite și mie.
       În schimb, Pașenka mă terorizează cu afectivitatea sa, face pe prostul, sare pe mine, îmi murdărește hainele, îmi linge mâinile. ( Uneori, când trec grăbit prin zonă, ceilalți doi îl imită și sar și ei cu labele pe pieptul meu, dar cu mai puțin curaj. ) Când l-am adoptat, avea răni la urechi, de la microcipuri. Probabil că a avut un stăpân care l-a iubit și l-a alintat. Dacă nu trec o zi pe la el, se manifestă cu și mai mult entuziasm în clipa în care mă vede. De fiecare dată când ajung acasă, după un drum la oraș, țipă și scheaună, știind că i-am adus ceva bun. Le împart tuturor ce am, dar numai el se bucură foarte tare.
       Încerc să mi-l imaginez pe stăpânul său de la oraș. E, mai mult ca sigur, un intelectual. Intră în apartament, se spală, își shimbă hainele și ia o carte în mână. Înainte de a întoarce pagina, se oprește câteva clipe și se gândește unde va fi dispărut câinele său și dacă animalul mai este în viață. ( Exact așa cum fac eu când îmi amintesc de motanul Mitea, pe care cineva l-a prins, în vara asta, într-o cursă, l-a băgat într-un sac și l-a aruncat la marginea capitalei. Pe el l-o fi salvat cineva? )
Dar orășeanul nostru nu-și face iluzii. Oftează și merge mai departe cu lectura.

P.S. Barcelona joacă bătrânește, fără fundași și fără atacanți. În general, fără mai nimic, mizând pe superputerile dispărute ale lui Messi și pe sclipirile lui Neymar. O echipă stângace și lentă. Așa se întâmplă când alegi antrenor după criterii etnice. Barcelona este departe de renașterea mult așteptată. Nici Ronaldo nu mai este jucătorul pe care-l știam, dar Real Madrid este cea mai spectaculoasă echipă din lume, având în componență toate starurile mondiale aflate la zenitul carierei. Chiar și așa catalanii îi puteau încurca pe madrileni, dacă Messi ar fi înscris la primele sale două ocazii. Se pare însă că el a rămas, după plecarea lui Guardiola,  doar un fotbalist pentru istorie.
      Finala Simonei Halep este o afacere tipic românească, în care a pierdut mai mult decât câștigase înainte. Și-a arătat slăbiciunile exact când nu trebuia. Mai mult nu comentez, că mă doare capul de necaz.

miercuri, 22 octombrie 2014

Licărul nebuniei

    Încă de acum zece ani mai mult de 60% din populația României știa că Soarele se învârtește în jurul Pământului.
    Am citit despre niște săteni care au furat sacii de nisip cu care armata construise un dig, pentru a le proteja satul de iminentele inundații.
    Am văzut, la televizor, cum o comună  întreagă crede că Președintele României este Ion Iliescu.
    Țăranii din altă localitate sunt convinși că primul om în stat este Dan Diaconescu.
     Foarte mulți habar n-au cum se numește țara noastră.
     În fine, unul a făcut marea descoperire că ne aflăm pe continentul Asia.
     Acești cetățeni, care vor vota și de care depind multe, spun că au creierul în burtă, iar organul cu pricina circulă și pe spinare, înțepenindu-le gâtul.
     Suntem dincolo de prostie, dincolo de omenesc. Cuvântătoarelor le scânteiază foamea și setea în priviri. Sunt niște câini aruncați din dube noaptea, niște pisoi jigăriți care fug către oricine le-ar putea da câteva firimituri.
     Dar trebuie să spun că foamea nesătuilor este la fel de aproape de nebunia absolută ca și foamea flămânzilor. Ultimii urinează pe tine pentru a te condimenta și te mănâncă pentru a supraviețui, în timp ce primii te devoră pentru a te vomita.

luni, 20 octombrie 2014

Omagiu târziu lui Radu Ilie Mânecuță

      Radu Ilie Mânecuță este un savant român, bine ancorat într-o realitate spirituală inaccesibilă celor mai mulți dintre noi. I-am citit câteva cărți - Bioenergia, darul Divinității, Taina longevității, Evanghelia Păcii - și am rămas impresionat de modul de argumentare, bazat pe documente incontestabile, al autorului. Evanghelia Păcii este/ar trebui să fie o revelație în peisajul credinței ortodoxe de la noi. ( L-am și întrebat, într-o scrisoare, care este religia care se apropie cel mai mult de Adevăr. Și mi-a răspuns, cu explicații suplimentare, că ortodoxia este calea cea mai curată către Dumnezeu. )
       Cu mai mulți ani în urmă, după ce nu dormisem nicio secundă vreo trei luni, mi-am amintit că, la sfârșitul unei cărți, Radu Ilie Mânecuță își dădea și adresa : comuna Ucea de Jos, județul Brașov. Era vremea când el apărea și la emisiunile făcute de Paul Moraru, la OTV. M-am gândit că un învățat care stăpânește atât de multe lucruri, legate într-o concepție rotundă, trebuie să știe și cum se vindecă insomnia. I-am scris, iar omul mi-a răspuns pe larg, cu o caligrafie inconfundabilă și cu informații nu numai surprinzătoare, ci și foarte utile. M-a sfătuit să folosesc dispozitivul LUCAB, pus în vânzare de Fabrica de Ferite Urziceni, mi-a sugerat cum să mă hrănesc și mi-a dat numărul de telefon al bioenergoterapeutului George Fetică, originar din Giurgiu, dar având un cabinet pe Calea Victoriei, între casa de modă ”Venus” și sediul poliției. M-a învățat și niște rugăciuni de protecție care s-au dovedit prea puternice pentru nivelul spiritual la care mă aflam atunci și au stârnit energii negative de nestăvilit. În plus, Radu Ilie Mânecuță mi-a comunicat că în rugăciunea Tatăl nostru, construcția ” și nu ne duce pe noi în ispită este greșit tradusă. Corect este : ” Și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită.” Dumnezeu nu ispitește pe nimeni!
       Îmi răspundea prompt la misive, cu nesecată amabilitate. A făcut-o până prin 2011, când între noi s-a așternut tăcerea. L-am căutat pe net multă vreme și am dat peste un blog care îi aparține. Ultima postare a fost făcută pe 16 martie 2012. Ce s-a întâmplat cu cărturarul? Știu că era în vârstă, dar avea o credință puternică și, la temerile și incertitudinile mele, răspundea cu optimism, că Binele este mult mai puternic decât răul și că nu-i lasă acestuia din urmă nicio șansă.
       Pe cei care vizitează acest blog și care dețin mai multe informații despre Radu Ilie Mânecuță,  îi rog mult să-mi scrie. Îi mulțumesc pe această cale lui Radu Ilie Mânecuță pentru ajutorul pe care mi l-a dat într-un moment greu al vieții mele. Îi voi fi totdeauna recunoscător. Cărțile pe care le-am menționat, plus Nutriția omului, act sacru, ne luminează mințile încurcate într-un pragmatism păgubos și ne arată calea vieții și a dreptei credințe.
   

vineri, 17 octombrie 2014

De Pițurcă am scăpat, dar de altele nu

   Am îmbătrânit de când aștept o calificare a reprezentativei de fotbal la un turneu final.
Am înjurat.
Am scris pamflete.
Am ajuns să țin cu adversarii, numai să plece Pițurcă.
Acum s-a cărat și nici nu sunt curios dacă va face purici pe acolo. Arabii își vor smulge curând bărbile.
Am răsuflat ușurat.
Deschid însă televizorul și îl văd pe Stoican, dinamovistul, zicând că-l vom regreta pe barbugiu. Mai întâi am zis că managerul echipei mele de suflet e un prost. Pe urmă m-am gândit că omul a grăit adânc : cine știe la ce soluție catastrofală va ajunge Federația! Primul antrenor care mi se pare îndreptățit să fie numit selecționer este, dacă îl exceptăm pe Mircea Lucescu, Dan Petrescu. Văd însă că șefii de la federație o iau din nou pe drumuri accidentate, printre dune și puțuri de petrol. Și când mai apare și Mircea Sandu, care începe să mănânce rahat și să spună că e o soluție proastă că Pițurcă a fost împins să demisioneze, îți dai seama în ce țară trăiești. Au sărit și alții să spună tâmpenii. Chiar atât de idioți să fie unii ? Sau e o dobitocie interesată? S-ar părea că trebuie să fii cât mai prost într-un domeniu sau altul - iar pe deasupra și lichea! -, ca să fii săltat în slăvi și regretat de oficialități.

miercuri, 15 octombrie 2014

Inamicul public nr. 1

         Student fiind, eram urmărit de mașinile negre ale Securității. Oh, nu pentru disidență, ci pentru că eram prea prietenos cu străinii : nemți, cubanezi, unguri, sârbi, africani de mai multe etnii, arabi din toate deșerturile. Ba chiar și cu un incaș din Peru, căruia îi cășunase să-mi citească un roman scris de el. Jucam fotbal cu ei, ne uitam la meciuri și mai gustam câte ceva cu maghiarii - erau bine aproviziționați! -, petrecăreți aprigi. Când mă prindea noaptea în oraș, mă urmau, rulând ușor în spatele meu, niște automobile întunecate și mi se întâmplau lucruri stranii. După ce adormeam, îl visam pe Ceaușescu că descinde dintr-un ARO chiar la poarta părinților mei, însoțit de niște indivizi bine făcuți. Mă încolțeau într-o odaie și mă luau la întrebări. :
- De nu vrei, mă, să te faci membru de partid?
- Păi, n-are cine să mă recomande, mințeam eu.
- Ia ascultă, bă, trădătorule, de ce vrei să ne duci cu preșul? Păi, chiar cutare și cutare ( profesori la Litere) ne-au zis că îți dau recomandare. Numai să-i rogi.
Mă trezeam scăldat în sudori.
Pe urmă m-am îmbolnăvit de ceva greu de definit și câțiva ani n-am mai fost bun de nimic. Atunci am renunțat să mai scriu.
Ajuns profesor, constatam că mi se citeau scrisorile. Plicurile nici nu mai erau lipite. Cum mi se umbla și la corespondența amoroasă, bănuiam că o poștăriță curioasă și cu mâncărimi mă spionează. Peste ani, un amic mi-a deschis însă capul:
- Bă, aia era pusă de cineva să-ți cotrobăie prin corespondență.
Nici acum nu fac parte din vreun partid politic. Când observ că sunt pândit, mă suspectez că sunt obosit, că am vedenii și îmi văd de treabă. Iată însă că de ziua mea mi-am comandat niște cărți : Bunin, Și Nai-An, Pu Sung-Ling, Elio Vittorini, Borges, Miguel de Unamuno, Mateo Aleman. Primesc coletul cu ambalajul rupt în așa fel încât să se vadă toate cărțile. Cer explicații.
- Nouă ne-a ieșit la gramaj atât cât scrie în documente, îmi zice diriginta. Înseamnă că nu lipsește nimic.
- Păi, asta e problema?
( Nu demult am uitat o fereastră deschisă, iar un hoț mi-a pătruns pe fereastră, profitând și de alte oportunități. A căutat bani, dar n-a găsit decât cărți. A răsfirat așternuturile și a risipit niște volume prin cameră, pentru a da impresia că înăuntru a intrat o pisică. Dar era un ciorditor prost. Ar fi trebuit să fie un cotoi halterofil ca să poată arunca  opurile atât de departe de rafturi. Dar era clar că infractorul știa că nu dorm acolo. Cum am fumuri de detectiv, l-am abordat direct pe unul pe care îl suspectam și i-am zis :
- Cineva mi-a pătruns pe fereastra aia. Ce părere ai ?
- Vă lipsește ceva? V-a furat ceva? a întrebat el repede.
Nu-mi lipsea nimic, nu mi se furase nimic.
- Nu, dar era toată camera răvășită, am zis.
- Dar dacă a fost o pisică ? m-a întrebat el, cu spaimă în ochi.
Deci ăsta era! )
-. Da, i-am spus doamnei. Nu-mi lipsește nimic, nu mi s-a furat nimic.
- Au fost mai multe colete în sac și s-au frecat unele de altele.
Exclus, m-am gândit. Pachetul avea ambalajul distrus de o mână experimentată.
Cine să fi făcut asta? Și de cine a fost pus? ( Mai înainte primisem niște cărți de la câțiva scriitori din Chișinău.)
Ce voiau să afle? Toxicoman nu sunt, deci nu putea fi iarbă. Nu mai gust nici băutura, ca să zicem că mi-ar fi expediat cineva niscai lichide amețitoare. Prin poștă nu se poate trimite așa ceva. ( Aflând că n-am nimic de băut pentru sărbători, un poet mi-a propus, în urmă cu câțiva ani, să-mi trimită, la colet, niște țuică de Văleni! M-am documentat și am aflat că băutura nu circulă pe rutele poștale.) Terorist n-am de gând să devin, ca să primesc componente pentru bombe. Politică nu fac, ca să am nevoie de afișe electorale.
Măi, să fie! Cine mă supraveghează? Mare mister.
Încep să-l înțeleg pe Horia Gârbea, care-mi spunea că numele localității mele îi dă fiori reci și îi evocă un fel de pușcărie.

duminică, 12 octombrie 2014

Sunt născut de ziua lui Ivan Bunin

Alexandru Mușina a repetat ani în șir,  pe vremea studenției noastre, o idee la care alții dădeau din umeri :
- O să debutez, bă, o să public o carte, dar n-o să fac gaură-n cer! Și la ce o să-mi foloseacă?
Adică e important ca atunci când publici o operă să aduci un suflu cu totul nou, iar confrații și cititorii să te ia în seamă cu entuziasm. E un orgoliu creator ușor de înțeles și de acceptat. În lecturile mele căutam și eu noutatea, dar una care să mă surprindă și să mă facă fericit, ca imaginea lumii proaspăt ivite de sub apele primordiale. De aceea citeam uluit Portretul lui Dorian Gray, Un veac de singurătate, Ulise, Zgomotul și furia, La răsărit de Eden, Cevengur, Maestrul și Margareta, povestirile lui Henry Lawson ori Vasili Șukșin, Ghepardul, Orbirea, Secretul pădurii bătrâne, Cărarea pierdută, romanele lui Hamsun și toată proza rusă, în fruntea cu Gogol.
Așa am căutat să și scriu : altceva decât s-a practicat până acum, chiar dacă în ceea ce am făcut intră destul artificiu, incluzând uneori și o doză de trivial. Iată însă că Bukowski mi-a schimbat fundamental perspectiva asupra literaturii, iar pe viitor voi opta, probabil, pentru o altă cale.
Destinul ne pune și el indicatoare de circulație, ca să zic așa. Nu cred în horoscoapele care curg pe televiziuni și prin ziare, dar se pare că zodiile nu mint în ceea ce privește reperele fundamentale.  Cunosc doi oameni trăiți în medii diferite - oraș-cătun -, cu meserii și înfățișări diferite, dar născuți în aceeași zi a anului. Caracterele celor doi seamănă însă ca două picături de apă. În acest context consider că este un noroc dătător de speranțe să mă fi născut în ziua în care a văzut lumina zilei marele Ivan Bunin. În plus, ca și el, iubesc grădinăritul. La mai multe comparații nu-mi ridic nasul și chiar îmi cer iertare că l-am pomenit în această împrejurare.
Îmi rezervasem un cadou de ziua mea, comandând, printre altele, un volum de nuvele aparținând lui Ivan Bunin. Din nefericire, coletul a întârziat pe drum.


joi, 9 octombrie 2014

Un elev cu îndatoriri serioase

Întâmplarea pe care o voi relata este reală.
Un profesor de sport, foarte ambițios, obținea trofeu după trofeu, cu echipa de handbal a școlii. Vedeta formației era un elev ajuns în clasa a VIII-a, minoritar. Tipul arăta ca Raj Kapoor, având părul ca antracitul și mustăți stufoase. Era atât de vânjos, încât îi putea snopi în bătaie pe toți dascălii instituției. Nu-i cotonogea totuși, fiindcă hormonii săi erau bine ținuți în frâu : avea acasă pirandă și copii.
Într-o dimineață, handbaliștii se pregăteau să plece într-o deplasare, pentru un meci important. Se strânseseră toți, numai liderul lipsea.
- Ce face, bă, ăla, al dracului, de nu mai vine? a întrebat antrenorul
Au mai așteptat o vreme, însă starul nu se arăta.
- Mă duc după el, că întârziem și pierdem microbuzul, a decis magistrul.
A ajuns la casa băiatului și a bătut în ușă. După mai multe bubuituri, ușa s-a deschis brusc și sportivul-minune a apărut în persoană, cu mădularul gol și învârtoșat.
- Ho, bre, ce faci zulum așa, ca la caraulă? s-a rățoit el. Au dat tătarii?
- Păi, nu trebuie, bă, să vii la echipă? s-a amărât musafirul.
- Viu, mo, cum să nu viu! Da' acu' ai și matale nițică răbdare! Că ieream și io, ca omu', pă fumeie!

P.S. Ziarul Metropolis îmi face o surpriză. Deși în acte se menționează că m-am născut pe 12 octombrie, evenimentul s-a petrecut, în realitate, pe 10 octombrie :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-58-la-multi-ani/


miercuri, 8 octombrie 2014

”Corbul” de Edgar Allan Poe, într-o nouă traducere


Edgar Allan Poe

       Astăzi, 7 octombrie, se împlinesc 165 de ani de la moartea niciodată elucidată a marelui scriitor american Edgar Allan Poe. Cum l-am putea omagia mai bine decât reproducând capodopera lui poetică, într-o traducere mai puțin cunoscută, altfel minunată, traducere pe care am publicat-o în premieră în revista Argeș cu câțiva ani în urmă.

Corbul

de Edgar Allan Poe (1809-1849)
traducere de Procopie P. Clonţea 



Pe când stam la miez de noapte, descifrând tăcute şoapte,
Prinse-n tomuri prăfuite de din vremuri de demult,
Ridicând pleoapa greoaie, brusc s-aude o bătaie,
Chiar la uşa din odaie, ce mă face să ascult.
- E vreun prieten,  zic eu iute, poate bate mai demult –
Doar atât, nimic mai mult.

O, mi-aduc aminte dar, era luna lui Gerar,
Şi scânteile din jar spre podea mureau în zbor.
S-aşternut apoi tăcerea; - în zadar aveam eu vrerea
Să-mi alin prin cărţi durerea – c-a murit draga Lenor –
C-a murit fecioara mândră, pentru îngeri doar Lenor –
Pentru mine, dor şi dor.

Iar foşnitul trist, lugubru al perdelei stacojii
Mă-nspăima şi mă făcea cu mare groază s-ascult;
Şi cu inima bătând, tot îmi repetam în gând
- Prieten e afară-n vânt, poate bate mai demult-
Găzduire el cerând, sigur, bate mai demult-
Doar atât, nimic mai mult. Şi îmbărbătat deodată, făr’ ca inima să-mi bată,
- Domnule sau Doamnă, zic eu, să mă ierţi, eu te implor;
Pusesem geană peste geană, şi nici n-am băgat de seamă
Că-n uşă băteai cu teamă, în uşă băteai uşor;
Auzeam parcă un foşnet;  şi scot capul în pridvor; -
Dar nimic, surprinzător!

Stau cu ochii-nfipţi în noapte, să văd ceva, s-aud şoapte,
Cu gând negru, ca de moarte, stau acolo temător;
Iară liniştea-i deplină, parcă curge-o apă lină;
Zic eu totuşi în surdină, dragul meu cuvânt ”Lenor!”
L-am spus dară eu în şoaptă şi-un ecou rosti ”Lenorrr!”
Doar atât. Îngrozitor!

Mă-ntorc iute în odaie, sufletu-mi tot o văpaie,
Şi-ncurând aud bătaie, răsunând stăruitor.
- Sigur, zic eu, ceva mişcă la fereastră, înafară;
Ia să văd ce mă-nfioară ... şi pun mâna pe uşor -
Îmi ţin respiraţia mută şi ţin mâna pe uşor;
Doar atât. Ingrozitor!

Dau canatul la o parte, când, cu aripile-nvoalte,
Mândru corb păşi-năuntru, ca un crai cuceritor.
Nici că ceva să grăiască, nici clipă să zăbovească;
Cu fală mândră, regească, spre uşă pluti în zbor –
Sus pe bustul lui Pallas se opri din mândru-i zbor –
Doar atât, surprinzător!

Negru ca cenuşa-n vatră, faţa-mi râde luminată,
Grav cum este şi pompos şi în lumina ochilor;
- Cam pleşuv îţi este capul, dar cu ţel neabătut,
Corb bătrân zbor ai zbătut din Noaptea Tenebrelor –
Zi-mi dar, ce nume regesc ai tu-n Ţara Tenebrelor?
- Niciînveciivecilor.

M-a cuprins mirare mare să-mi răspundă ca atare,
Făr’ mar’ lucru  să pricep din iureşul cuvintelor;
Că este fără tăgadă, nicio fiinţă n-o să vadă,
Chiar în genunchi să cadă, în al camerei decor,
Pasăre sau duh pe-un bust, în al camerei decor,
Niciînveciivecilor.

Aşa  pe bust tronând apatic, cu un aer singuratic,
Corbul îşi luă de pe suflet doar acest mesaj sonor.
Cu altă vorbă n-a urmat, nici aripă n-a scuturat,
Până când am îngăimat; - şi alţi ca el s-au dus în zbor,
Dimineaţă va pleca ca speranţele-mi în zbor,
- Niciînveciivecilor.
Şi stau în linişte-nlemnit de-un răspuns astfel tocmit,
- Ne-ndoios, zisei eu dară, ăst blestem îngrozitor,
L-învăţă  vreun stăpân, pe care,  cunoscând durerea
Ce-i învenină ca fierea dulceaţa cuvintelor,
L-a cuprins melancolia şi de moarte, poate-un dor,
Până-n vecii vecilor.

Dar văzând cum el tronează, faţa mi se luminează,
Şi trag iute un fotoliu lângă bust, drept pe covor;
Stând apoi lăsat pe spate, la toate cele-ntâmplate
Trimit gândurile toate, cuprins tare de-un fior –
Ce vrea oare ca să spună acest corb îngrozitor,
Niciînveciivecilor?
Stau aşa în cugetare, făr’ să pun vreo întrebare
Pasărei cu ochi ca jaru’ aţintiţi sfredelitor;
Stau visând la cele toate, capul dat uşor pe spate –
- Asta sigur nu se poate, ca mult draga mea Lenor,
Să-mi mai mângâie privirea păşind gingaş pe covor.
- Niciînveciivecilor.

Când prin aer simt deodată adiere tămâiată
Chiar de-un înger-Serafim sunând gingaş pe covor.
- Diavolească arătare, Domnu-ţi dă ţie strigare,
Să dai iute-o amânare, pentru draga mea Lenor!
Soarbe, soarbe tămâierea, şi uit-o, uit-o pe Lenor!
- Niciînveciivecilor.

- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Să mă ispiteşti trimis, din mări hăul vântoaselor,
Trist dar mândru, neînfricat, în loc pustiu şi  fermecat,
De duhuri rele vizitat, spune-mi, spune-mi, te implor –
Am eu leac pentru durere? Spune-mi, spune-mi, te implor!
- Niciînveciivecilor.

- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc,  sau Cel Încornorat!
Pe cerul înalt, boltit, pe Domnu’ nostru-al tuturor –
Te jură dară, milă ai, şi spune-mi dacă în  ‘cel Rai,
Voi afla fecioara sfântă cui îngerii-i spun Lenor –
Voi îmbrăţişa fecioara cui îngerii-i spun Lenor?
- Niciînveciivecilor.

- E vorbă de despărţire, demon, spun, ieşit din fire,
- Pleacă pasăre-n furtună, în Ţara Tenebrelor!
Nu lăsa pene spurcate, ia-ţi şi minciunile toate,
Lasă-mă-n singurătate, ia-ţi umbra de pe covor!
Din inima-mi tu scoate-ţi clonţul, ia-ţi umbra de pe covor!
- Niciînveciivecilor.

Dară corbul nu clinteşte, tot acolo zăboveşte,
Pe bustul rece-al lui Pallas, unde s-a oprit din zbor;
Cu ochii ce nu veghează, pare-un demon ce visează,
Iar mucul pâlpâitor i-aruncă umbra pe covor;
Spre cer urcat  sufletul meu  de sub umbra pe covor,
Niciînveciivecilor.

 postare preluată de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman ( http://blogdoman.blogspot.ro/ )

luni, 6 octombrie 2014

Apocalipsa planurilor de viitor


     Prieteni încă tineri își fac griji pentru viitorul lor și al copiilor lor. Unii sunt siguri că nu vor trăi să mănânce o pensie. Alții sunt de părere că vor dispărea și pensiile.
     Îmi amintesc că Evul Mediu a fost perioada contrastelor extreme. Suntem încă uimiți de sărăcia lucie a oamenilor simpli și opulența orbitoare a marilor familii nobiliare. Erau ființe umane care aveau toate drepturile și altele care n-aveau decât obligații. În aproape o mie de ani mai nimic nu s-a schimbat. Cine e sărac poate muri de inaniție. Cine fură ia tot. Fără milă. Fără scrupule. Fără creier. S-au inversat numai rolurile și se vede asta și din faptul că arta este exorcizată prin înfometare. Trăim un Ev Mediu pe dos. Nobilii sunt pe cale de dispariție, iar urmașii robilor de odinioară au pus fundul pe pungă. Nimic nu mai scapă din ghearele lor, devenite adevărate găuri negre financiare. Ăsta ar fi capitalismul românesc.
 În ultimii patruzeci de ani, animalele sălbatice de pe planetă au dispărut în proporție de 52%.  75% dintre vietățile acvatice s-au volatilizat. Din apa dulce, că oceanele nu cred că au putut fi monitorizate. Acolo, moartea a făcut pagube incomparabil mai mari. Oamenii au omorât aceste făpturi, le-au vândut, le-au tocat, le-au mestecat, le-au digerat și au defecat. Nu mai punem la socoteală zecile și sutele de  miliarde de animale domestice crescute și îngrășate pentru a fi hăcuite. Viața creată de Dumnezeu a fost transformată în conturi bancare astronomice și în munți de fecale.
O bulimie monstruoasă a pus stăpânire pe omul modern. Pădurile sunt rase în disperare. Nu mai știu câte hectare de pădure se topesc în fiecare secundă, în jungla amazoniană și peste tot în lume. Nu cred că vom ajunge să ne mâncăm între noi, fiindcă atmosfera nu va mai fi, iar frigul cosmic ne va liniști definitiv, ca pe niște paraziți care își distrug definitiv gazda, chiar dacă după aceea pier și ei.
Și atunci la ce bun să ne mai facem probleme pentru viitorul care ne așteaptă după colț?

duminică, 5 octombrie 2014

Două poeme de Charles Bukowski


Tragi de-o sfoară, miști păpuşa

oricine trebuie să-nţeleagă
că totul îi poate dispărea într-o
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha...
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu...
             
           traducere de Dan Sociu


Carson McCullers

a murit de alcoolism
înfăşurată cu o pătură
într-un scaun de pe puntea
unei nave
care traversa oceanul.
cărţile ei despre
înspăimântătoarea singurătate
cărţile ei despre
cruzimea
iubirii lipsite de iubire
au fost tot ce a rămas
din ea
după ce un turist care se plimba
i-a descoperit trupul
şi a informat căpitanul;
a fost imediat depozitată
într-o alta zonă
a vaporului
în timp ce toate din jur
continuau exact
aşa cum
scrisese ea.
         
                traducere de Petru Dimofte

vineri, 3 octombrie 2014

Un poem de Charles Bukowski


Fete tăcute curate în rochiţe cadrilate


am avut parte numai de curve, foste prostituate,

nebune. văd peste tot bărbaţi cu femei tăcute,

blânde - îi văd în supermarketuri,

îi văd plimbându-se pe străzi,

îi văd în casele lor: liniştiţi, trăind cumsecade.

ştiu că pacea lor e doar parţială, dar e pace,

multe ore şi zile de pace.


am avut parte numai de drogate, alcoolice,

curve, prostituate, nebune.


când pleacă una

vine alta

mai rea decât cealaltă.


văd atâţia bărbaţi cu fete curate

în rochiţe cadrilate

cu chipuri normale, fără privirea

aia de şacal.


"să n-aduceţi vreo curvă pe-aici"

le spun puţinilor mei prieteni,

"sigur m-aş îndrăgosti de ea".


"n-ai fi în stare să iubeşti o femeie bună, Bukowski."


am nevoie de o femeie bună. am nevoie

de o femeie bună mai mult decât am nevoie

de maşina asta de scris, mai mult decât de

automobilul meu, mai mult decât am nevoie de

Mozart, am nevoie de o femeie bună

încât aproape că o simt în aer, în vârfurile

degetelor. văd trotuare construite special

pentru paşii ei,

văd perne pentru capul ei,

simt în mine hohotele de râs pe

care ni le vom dărui unul altuia,

o văd mângâind o pisică,

o văd cum doarme,

îi văd papucii de casă pe hol.


ştiu că ea există

dar unde se-ascunde pe pământul ăsta

în timp ce curvele continuă să mă găsească ?

miercuri, 1 octombrie 2014

De ce nu sunt fanul lui Cristiano Ronaldo

       Real Madrid este o echipă care mi-a devenit antipatică încă de pe vremea mexicanului Hugo Sanchez, care se tăvălea pe gazon și urla ca din gură de șarpe la fiecare contact cu adversarii. Pe deasupra, spaniolii dădeau mocănește la gioale și făceau pe inocenții. Deși au cea mai bună echipă din lume, o adevărată colecție de valori, ei au păstrat tradiția și îi atrag ca un magnet pe jucătorii care mizează pe înșelătorie. Printre ei se află, din păcate, strălucitorul Cristiano Ronaldo.
- Ronaldo ăsta se poartă ca un român, i-am spus cândva unui prieten, intelectual de marcă.
- Mai exact ca un xxx....  român, a zis el, menționând o anumită etnie.
L-am văzut din nou, în această seară, pe Ronaldo cerșind și obținând un penalty nemeritat, care a influențat rezultatul meciului. De ce oare, la valoarea sa, portughezul simte nevoia să se comporte ca un milog și să obțină avantaje în mod fraudulos? I-ați văzut vreodată pe Ibrahimovici, pe Iniesta sau pe Messi procedând așa? Pe vremuri, într-un meci Steaua-Dinamo, Dinu a marcat un gol cu mâna, validat de arbitru. Corneluș s-a dus imediat la cavalerul în negru și i-a cerut să anuleze reușita, recunoscându-și greșeala. În schimb, Cristiano are stofă de slugă parvenită, niciodată sătulă și cu înclinația de a străluci prin necinste. Păcat, mare păcat! Am mai spus-o și cu alt prilej : acestui mare jucător n-ar trebui să i se acorde niciun trofeu individual până nu-și va revizui atitudinea de pe teren. Păstrând proporțiile, el e un fel de Lăcătuș, care simula la greu și  plonja în careul advers, păcălindu-i pe arbitri. Să recunoaștem totuși că Ronaldo, spre deosebire de șeptarul român, n-a lăsat pe nimeni invalid și nu-și scuipă adversarii în ochi. Dacă mai adăugăm că există și arbitri idioți ( sau corupți? ) care fac jocurile unor echipe mari, ne cuprinde scârba și nu ne mai interesează nici fotbalul ”mare”.
 E de neînțeles să alegi a fi un găinar, când poți fi un zeu.

P.S. Real a câștigat printr-o lovitură de pedeapsă inventată și printr-un gol marcat după un fault în atac. Pentru jocul lor curajos, îi felicit din toată inima pe bulgari, câștigătorii morali ai confruntării. Necazul e că morala nu mai ține de multă vreme de foame.