duminică, 30 noiembrie 2008

GEO BOGZA

Pe Geo Bogza l-am văzut, prima şi ultima oară, într-o zi de ianuarie 1977. Mă plimbam prin Cişmigiu împreună cu Emilia, prietena mea de atunci. Ningea frumos, cu fulgi mari, cât ceştile de cafea, după cum va scrie mai târziu Nino Stratan. Câţiva copii veseli şi îmbujoraţi făcuseră un om de zăpadă şi se jucau în jurul lui, ca într-o ilustrată de Crăciun. Păşeam agale, pe aleea centrală, şi discutam, cu Emi, despre Octavian Paler. Ne-am întors privirile de la copiii gălăgioşi şi atunci l-am văzut. Era bătrân şi înalt, foarte înalt, aproape cât arborii seculari care mărgineau aleea. Îmbrăcat într-un pardesiu elegant, cu o pălărie neagră pe cap, bărbatul gesticula uşor în timp ce-i vorbea însoţitorului său, un alt bătrân, elegant şi el, dar puţin mai scund. Păreau doi miliardari americani, ieşiţi la plimbare. Dar pe el îl recunoscusem, fiindcă portretul său pătrunsese, prin intermediul manualului de limba română, până în colţul de ţară uitat de Dumnezeu unde copilărisem (şi unde trăiesc acum). Eram uimit să văd că mâinile distinsului bărbat tremurau. Eu şi Emilia ne-am oprit în loc, fascinaţi, cu ochii la el. Ajuns în dreptul nostru, bătrânul care semăna cu un plop tremurător şi-a scos pălăria, ne-a salutat ceremonios, înclinându-se, apoi şi-a continuat liniştit conversaţia şi plimbarea. Aceasta a fost unica şi miraculoasa mea întâlnire cu Geo Bogza.

vineri, 21 noiembrie 2008

MARIN PREDA

Destinul a vrut ca drumurile mele prin viaţă să se intersecteze cu cele ale unor mari scriitori români. După ce cu un an înainte locuisem în "Grozăveşti", în anul universitar 1977-1978 am stat, împreună cu mai mulţi colegi, în Complexul Studenţesc "6 Martie", aflat între Operă şi Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu. Printre studenţii cu care împărţeam camera se număra şi... Marin Preda, nepotul celebrului scriitor cu acelaşi nume. Era fratele scriitorului Sorin Preda şi fiu al lui Alexandru ( Sae ), mezinul familiei care l-a dat literaturii române pe autorul "Moromeţilor". Marin, cum îi spuneam noi, era un băiat liniştit, solidar cu cei aflaţi în nevoie sau în suferinţă şi avea un comportament ce punea în evidenţă o educaţie aleasă şi un caracter nobil. Familia lui era stabilită în Bacău. Era atât de frumos, încât atunci când mă plimbam cu el, toate fetele şi femeile mai tinere întorceau capul, pe stradă, să îl vadă mai bine. Era mai mare decât mine, coleg de an cu Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur şi Cristian Teodorescu. Făcea dese vizite la unchiul său, scriitorul, de unde aducea o mulţime de cărţi pe care le aşeza într-o minibibliotecă, înjghebată din câteva scânduri fixate în perete. Toţi studenţii de la Română se serveau de acolo, fără să-l mai întrebe pe proprietar şi fără să le mai aducă înapoi. Când cele trei rafturi micuţe se goleau complet, observa şi Marin că a fost prădat de bunurile sale. Acest lucru se întâmpla când citea, lungit pe pat. Privirile i se opreau pe scândurile goale şi atunci sărea în sus, panicat şi striga surprins şi revoltat :
- Ia te uită, băi, nenorociţii, mi-au furat toate cărţile !
Se uita o vreme incredul la dezastrul făcut de colegii săi, apoi îşi relua liniştit lectura. Nu cerea socoteală şi nu reproşa nimănui nimic. După o vreme, el îşi făcea obişnuita vizită la unchiul său şi se întorcea iarăşi cu braţele pline de cărţi. Îmi amintesc că mă lua cu el de fiecare dată când se tundea. Purta plete şi avea o mustaţă splendidă. Aşteptam ca frizerul să-şi facă treaba, după care mergeam amândoi la o terasă din Cişmigiu, care se numea "Monte Carlo", şi beam bere. În 1980 a apărut "Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda, unchiul prietenului meu... Când apărea o carte de Preda, era mare vânzoleală atât prntre criticii literari, cât şi pintre cititori. Toată lumea alerga nebună să-şi procure un exemplar. Ultimele cărţi ale marelui scriitor, "Delirul" şi "Cel mai iubit dintre pământeni", s-au editat în tiraje astronomice pentru vremea aceea. ( La capitolul vânzare de carte, lui Preda îi făcea concurenţă, până prin 1971, numai Petru Popescu, iar mai târziu, Adrian Păunescu.) Librăriile erau ticsite de volumele scriitorului. Evident că intenţionam şi eu să cumpăr cartea, dar am ezitat dintr-un motiv foarte simplu. Într-o seară, colegul Vladimir Bălănică (fie-i ţărână uşoară !) a venit în camera noastră şi ne-a citit un fragment din "Cel mai iubit..." Locuiam în aceeaşi magherniţă cu Nino Stratan, Romulus Bucur, Marin Neagu şi Marin Preda cel mic. Bălănică ne-a citit scena în care Gheorghiu-Dej se întâlneşte cu Stalin. Iar reconstituiri istorice, mi-am zis, amintindu-mi de scenele cu Antonescu din "Delirul". Acele pasaje făceau să scadă mult valoarea artistică a cărţii şi nu m-am grăbit să cumpăr noua apariţie, mai ales că stăteam prost cu banii, ca orice student sărac. ( Nu aveam niciodată mai mult de 50 de lei vechi în buzunar !) Mă gândeam că dacă tot romanul era aşa, nici nu pierdeam mare lucru. Au venit apoi cronicile entuziaste ale lui Valeriu Cristea, Eugen Simion şi Lucian Raicu ( a lui Nicolae Manolescu a fost mai reţinută ! ) şi am dat fuga să cumpăr opul. Surpriză ! Romanul se epuizase şi nici perspective pentru un nou tiraj nu existau. L-am rugat pe Marin cel mic, cum îi ziceam eu, să-mi facă rost de un exemplar de la unchiul său, autorul cărţii. Şi Marin, băiat de cuvânt, mi-a făcut ! Mai exact, a luat de la scriitor trei exemplare : unul pentru mine, unul pentru o prietenă şi al treilea pentru o cunoştinţă mai veche. Ei, bine, al treilea i-a fost furat de unul dintre colegii nostri de cameră. Marin mi-a împărtăşit atunci bănuielile sale, dar eu m-am supărat, nevrând să cred că tocmai unul dintre prieteni, nepervertit de viaţa de oraş, săvârşise infamul gest. Treaba a rămas moartă, dar am avut un adevărat şoc când, peste ani, prietenul bănuit de furt m-a vizitat într-o vacanţă şi mi-a mărturisit că el şterpelise cartea, la îndemnurile viitoarei sale soţii ! Cu alte cuvinte, presupunerile lui Marin Preda cel mic se dovediseră corecte, iar eu fusesem un prost, căci îi ţinusem partea "hoţului"... Am folosit ghilimelele, deoarece nu cred că este un lucru foarte grav să furi o carte. Acest lucru poate fi făcut numai de un cititor împătimit. Şi când mă gândesc că azi sunt foarte mulţi oameni care ar arunca, pur şi simplu, cartea pe care le-aş oferi-o cadou... În 1980 au mai avut loc două evenimente importante legate de scriitorul Marin Preda : o întâlnire cu studenţii Facultăţii de Limba şi Literatura Română şi decesul marelui romancier, survenit, dacă memoria nu mă înşeală, în luna mai. Eugen Simion este cel care l-a adus pe Preda în faţa studenţilor, pentru ca acesta să răspundă la întrebări legate de romanul "Cel mai iubit dintre pământeni". Mult aşteptatul eveniment s-a desfăşurat în amfiteatrul Odobescu. La catedră ( masa prezidiului, cum se spunea atunci ! ) au luat loc, alături de scriitor, Eugen Simion, Al. Piru şi Eugen Marinescu. Nu am mai văzut niciodată legendarul amfiteatru atât de aglomerat. Profesori şi studenţi de la mai multe facultăţi ocupau chiar şi intervalul dintre bănci. Unii se cocoţaseră pe ferestre, iar spaţiul din jurul uşii era ticsit cu tineri curioşi. Când şi-a făcut apariţia, am fost surprins să constat că scriitorul arăta foarte îmbătrânit şi obosit. Era încordat, fără chef de nimic şi se arăta iritat de zgomotele pe care le făceau la uşă cei care întârziaseră. Din această cauză s-a şi întrerupt de câteva ori. La un moment dat s-a oprit şi a cerut un pahar cu apă pentru a lua nişte pastile. Sedative, din câte am înţeles mai târziu. Când dădea un răspuns, o făcea oarecum enervat şi ostil. E drept că nici n-a fost menajat, punându-i-se cele mai incomode întrebări. Avea o voce nazală şi neplăcută. Au fost câţiva inşi care i-au pus întrebări cu adevărat interesante. Un student de la istorie, cu care făcusem armata, Silviu Lupescu, l-a întrebat de ce şi-a făcut personajul filosof, în condiţiile în care romanul conţine prea puţină filosofie. Preda a explicat enervat că, dacă personajul ar fi fost matematician, nu s-ar fi apucat să scrie, în carte, formule matematice. Personajul său este specialist în filosofie, pentru că e o natură reflexivă, care îşi pune probleme filosofice. Tocmai, că filosofia din roman e îndoielnică, a insistat Silviu. De ce opera "Cel mai iubit dintre pământeni" e numită trilogie. Fiindcă a apărut în trei volume, a replicat sec prozatorul, spre hazul tuturor. Preda a povestit o scenă în care Blaga ar fi spus apropiaţilor mai tineri : "După ce mor eu, să nu-l lăsaţi pe scit ( adică pe autorul Moromeţilor) să ducă făclia culturii româneşti mai departe... Să o preluaţi voi..." Un coleg de la Română, Laurenţiu Dumitrescu, acum profesor în capitală, l-a întrebat pe scriitor de ce este atât de "rău" cu personajele sale, pe care le târăşte adeseori prin noroi. Preda a răspuns, citându-l pe Tolstoi, că îţi poţi târî personajele prin noroi, rămânând corect în raport cu destinul lor. Îmi amintesc că romancierul a întrebat şi el, la rândul său, dacă este cineva care i-a citit toate cărţile. A răspuns afirmativ poetul Alexandru Muşina, rugându-l pe Preda să nu-l întrebe nimic din cărţile sale, căci s-ar putea să fi uitat multe lucruri.În sfârşit, profesorul Nicolae Raţă l-a întrebat pe autorul "Celui mai iubit dintre pământeni" dacă nu este un fals curaj acela de a demasca, într-o carte, lucruri reprobabile care s-au petrecut în urmă cu cincizeci de ani. N-ar fi normal ca un roman să demaşte lucruri care se petrec sub ochii nostri ? Scriitorul a dat un răspuns memorabil, ultimul, de altminteri, al întâlnirii noastre. Rostul literaturii, a spus el, nu este acela de a demasca sau de a îmbunătăţi aspectele sociale negative. Acest rol îi revine reportajului. Şi l-a pomenit pe Dos Passos, care a scris reportaje despre condiţiile îngrozitoare în care se muncea în abatoarele americane. După apariţia reportajelor, lucrul din abatoare s-a îmbunătăţit simţitor. Sigur că literatura poate face şi acest lucru, cu condiţia să rămână operă de artă... Prinzând momentul şi dorind ca Preda să termine în triumf, Al. Piru s-a ridicat şi a anunţat că întâlnirea s-a încheiat aici, rugându-ne să-l scuzăm pe prozator, care nu mai poate rămâne, fiind foarte obosit...
Peste câteva săptămâni, într-o dimineaţă, o profesoară ne-a anunţat, la curs, că Marin Preda murise la Mogoşoaia, în timpul nopţii. În pauză am coborât în bibliotecă şi l-am căutat pe Marin Preda cel mic, colegul meu de cameră, şi i-am spus, evaziv, că s-a întâmplat ceva cu unchiul său şi că trebuie să meargă la el. Marin cel mic era în ultimul an de facultate şi pregătea o teză de licenţă despre roman, sub îndrumarea lui Ov. S. Crohmălniceanu. Şi-a strâns cărţile împrumutate, le-a înapoiat bibliotecarei şi a plecat... Peste câteva zile, am mers la înmormântare. La Ateneu era lume multă şi am apucat să aud luările de cuvânt ale lui Jebeleanu şi George Macovescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Ambii au subliniat verticalitatea morală a scriitorului. Jebeleanu plângea amarnic, în timp ce vorbea. Era foarte tulburat. Mai vorbise cineva înainte, dar întârziasem şi nu-i prinsesem discursul. Oamenii simpli plângeau în jurul meu. În sicriu, Preda părea mic, fragil şi avea o vânătaie pe frunte...Făceam, pe vremea aceea ( eram anul III), practică pedagogică la o şcoală generală din cartierul Panduri, având-o ca îndrumătoare pe soţia lui Cornel Popescu, adjunctul lui Preda de la editură. A doua zi am găsit-o foarte revoltată pe profesoară, pe motiv că... membrii familiei lui Preda ar fi trebuit să-i pună acestuia ochelarii la ochi, chiar dacă el era mort ! Numai în felul acesta, văzându-i ochelarii, oamenii şi-ar fi dat seama că a murit marele scriitor ! Aşa, fără ochelari, părea un necunoscut... Nu am mai mers la cimitir şi îmi pare rău. Nu că m-aş fi omorât după înmormântări (acum nici pe morţi nu mai suport să-i văd...), dar momentul acela era un capitol de istorie literară. Seara, după înhumare, Marin Preda cel mic a venit de la parastasul scriitorului cu nişte colivă şi o sticlă de vodcă. Ne-am plimbat amândoi toată noaptea prin Cişmigiu, am mâncat coliva, am băut vodca, iar Marinică mi l-a evocat, în multe şi sugestive scene, pe ilustrul său unchi dispărut. Din 1980, când Preda cel mic a terminat facultatea, nu l-am mai văzut niciodată. Am înţeles că trăieşte în Bacău, dar nu am reuşit, până acum, să-i aflu adresa.

marți, 18 noiembrie 2008

Citiţi blogul lui TUDOR CHIRILĂ

Urmăriţi blogul cântăreţului, compozitorului şi actorului TUDOR CHIRILĂ. Este foarte interesant. Talent, poezie, sarcasm, intuiţie, frumuseţe. Şi e, în orice caz, original. Aşadar intraţi pe tudorchirila.blogspot.com .

duminică, 16 noiembrie 2008

Din legile lui Murphy

"Când oamenii sunt liberi să facă ce vor, de obicei se imită unii pe alţii." (legea lui Hoffer)
"Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îţi par cuie." (legea lui Baruch)
"Pe pământ sunt două lucruri omniprezente : hidrogenul şi proştii." (legea lui Zappa)
"Când formezi un număr de telefon greşit, niciodată nu sună ocupat. " (legea lui Kovac)

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Bernard Shaw şi educaţia

Este foarte interesant şi deloc măgulitor cum se oglindeşte şcoala în operele marilor scriitori. Opiniile lor despre această instituţie sunt edificatoare. Iată ce spune Bernard Shaw : "A trebuit să-mi întrerup de timpuriu educaţia, pentru a merge la şcoală." Cu alte cuvinte, şcoala e orice altceva, numai educaţie nu... Fiindcă a venit vorba de Bernard Shaw, să mai amintim câteva dintre reflecţiile sale, care nu au legătură cu şcoala.
"Este foarte periculos să fii sincer, în condiţiile în care nu eşti şi prost."
"Experienţa ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din experienţă."
"Cel care poate acţionează. Cel care nu poate îi învaţă pe alţii."
"Anglia şi SUA sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă."
Se ştie că Bernard Shaw era vegetarian, avea umor şi nu se enerva niciodată. Poate de aceea a trăit 94 de ani.

vineri, 14 noiembrie 2008

Mark Twain şi anotimpurile

Mark Twain : " Cea mai friguroasă iarnă pe care am apucat-o vreodată a fost o vară petrecută în San Francisco."

Centrul Universului

Nichita Stănescu : "În Univers, orice punct este centrul său."

miercuri, 12 noiembrie 2008

Nichita Stănescu luându-i un interviu lui Emil Botta

Pe vremea când era redactor la o revistă literară foarte importantă, Nichita a fost trimis să-i ia un interviu lui Emil Botta. Nichita era tânăr, Emil Botta mai avea puţin de trăit. Ambii aveau geniu poetic, refuzau realul şi se comportau atipic : Nicolae Manolescu mărturiseşte undeva că amândoi poeţii aveau un fel de a fi total nefiresc, care te deruta când încercai să comunici cu ei. Nichita povestea că în odaia în care l-a primit Botta nu încăpeau decât un pat, un cuier şi un raft cu câteva cărţi. Vă puteţi imagina ceva mai fascinant decât întâlnirea dintre cele două legende literare, care îşi trăiau mai mult de trei sferturi din viaţă în imaginaţie şi în curcubeul orbitor al iluziilor ? Nichita spunea că luase cu el şi o sticlă, dar nu-şi mai amintea dacă îi băuseră conţinutul cu palmele sau folosiseră pahare... N-a mai fost vorba de niciun fel de interviu... Cei doi au discutat despre magia poeziei şi vânarea frumuseţii. Aş fi dat orice să fi putut asista la discuţia lor. Sau să văd înregistrarea convorbirii pe care au avut-o. Se ştie însă că, în istoria umanităţii, cele mai frumoase şi înălţătoare momente nu au fost înregistrate de nimeni...

marți, 11 noiembrie 2008

Să iubim şi capra vecinului

Americanii au o mare calitate : nu sunt invidioşi şi se bucură pentru realizările semenilor lor la fel de intens ca şi pentru reuşitele personale. Ei iubesc şi capra vecinului. Dacă aceasta e mai grasă şi mai frumoasă decât cea pe care o au în propria ogradă, ei nu uită, când trec, să-i dea o mână de fân. Făcând acest lucru, ies câştigaţi atât ei, cât şi vecinii. Adică toată lumea. Aceasta este lecţia pe care ne-o serveşte un popor care a reuşit la nivel de colectivitate...
În altă ordine de idei, europenii, încă şi mai civilizaţi decât americanii, ştiu să-şi ceară scuze pentru greşeli reale sau imaginare, ştiu să accepte scuze, ştiu să se comporte civilizat. Ştiu ce este moral, ce este iubirea şi ce înseamnă prietenia şi solidaritatea. Credeţi că noi am avea de pierdut dacă am învăţa câte ceva de la ei ?

luni, 10 noiembrie 2008

Despre prietenie

Prietenia este o pasăre care vine şi ţi se aşează pe umăr, chiar dacă nu ai nimic să-i oferi; să taci lângă cineva şi să vezi cum, în ochii celuilalt, oamenii devin mai buni şi mai frumoşi ; să urci pe vârful unui munte, alături de o persoană dragă, ca să-i arăţi cum vede Dumnezeu lumea...

duminică, 9 noiembrie 2008

O idee curioasă : romane fără romancieri

Am citit într-un interviu luat de Horia Gârbea lui Radu Aldulescu o idee care m-a surprins şi, de ce să nu o spun, m-a dezamăgit. Este ca atunci când stai de vorbă cu o proaspătă cunoştinţă ore în şir, îţi faci o bună impresie despre persoana respectivă, dar la sfârşit îţi trânteşte o inepţie care te face să-ţi pară rău după timpul pierdut în compania sa. Să nu se înţeleagă de aici că o simplă opinie poate descalifica un scriitor. Am scris extrem de favorabil despre Radu Aldulescu ( este cel mai în vogă romancier român de azi ! ), un scriitor care, spre deosebire de alţii, îşi merită faima. În articolul meu, am omis însă intenţionat rezervele pe care le am faţă de literatura pe care o face autorul "Sonatei pentru acordeon " : sunt romane excesiv periferice, de coloratură etnică şi de mahala şi fără nicio miză de idei... Acestea sunt nişte pietroaie care îi vor târî la fund multe dintre cărţile pe care le-a scris. Am folosit numai cuvinte de laudă, spre nemulţumirea justificată a celor care mi-au publicat articolul. Să revenim. În interviul cu pricina Aldulescu spune că avem romane, dar nu şi romancieri. Romancier, în opinia lui, a fost Faulkner care s-a putut lăuda cu şaisprezece titluri. După această logică, literatura română nu are niciun romancier, fiindcă niciunul nu a creat şaisprezece romane ! S-ar apropia Rebreanu, care a "produs" nouă bucăţi. În rest bate vântul : Camil Petrescu, Călinescu, Anton Holban, M. Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Duiliu Zamfirescu nu înseamnă nimic ! Unii dintre cei menţionaţi au publicat cel mult două opere care să poată fi socotite romane de valoare. Constantin Ţoiu a ajuns la 86 de ani şi n-a tipărit decât câteva romane. Mai mare ruşinea ! Ce să mai zic de Mateiu Caragiale, un nimic, din moment ce n-a putut să scrie decât un roman. În aceeaşi ordine de idei, nici Thomas Mann, nici Dino Buzzati, nici Canetti, nici Bulgakov, nici Flaubert, nici Hemingway, nici Kafka, nici Hardy, nici Conrad, nici Steinbeck nu sunt romancieri. Nici măcar Aldulescu care are, e drept, vreo şase romane... Să înţeleg că romancieri au fost Cezar Petrescu sau G. Simenon care au scris romane, în opinia mea, fără valoare, dar stau bine la numărătoare ? Ştie Aldulescu câte dintre cele şaisprezece naraţiuni ale lui Faulkner sunt cu adevărat semnificative din punct de vedere estetic ? Vreo trei-patru. În cazul lui Balzac, din suta de volume, putem reţine tot câteva. Flaubert a scris şapte, dar aproape toate sunt capodopere. Din nouă, în cazul lui Rebreanu, avem trei valoroase, trei onorabile, două oarecare şi unul foarte prost. Şi aşa mai departe. E curios că Aldulescu vorbeşte despre "productivitatea" unor romancieri. Păi, aşa se percepe literatura ? Cantitativ ? Din partea unor specialişti în ştiinţe exacte, a unor conducători de unităţi care produc bunuri de consum sau a unor colhoznici(stahanoviştii!) ne putem aştepta la o astfel de abordare. Dar din partea unui scriitor ? O asemenea viziune te împiedică să apreciezi frumuseţea artei şi chiar a vieţii : nu înţelegi unicitatea şi caracterul particular, irepetabil al fiinţelor, obiectelor, operelor, stărilor de spirit, etc. Eşti sărac şi gol. Nu vreau să-l jignesc pe scriitor, afirmând că opinia pe care am comentat-o este una de autodidact care n-a petrecut ani buni şi folositori prin campusurile studenţeşti. Voi spune însă că este o opinie care trădează o anumită lipsă de profesionalism...

joi, 6 noiembrie 2008

Într-o lume nebună, liliacul înfloreşte în noiembrie

Este evident că trăim într-o lume nebună, în care se petrec cele mai neaşteptate evenimente. Mai nou, au înnebunit anotimpurile şi întreaga natură. Din iarnă sărim în vară şi invers. Au dispărut anotimpurile de trecere.Astăzi am văzut că au înflorit liliecii şi sălciile... Şi suntem în noiembrie...

marți, 4 noiembrie 2008

Ciudăţeniile marilor oameni de cultură

Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică pedagogică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu şi alţi universitari prestigioşi. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise acolo direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Printre studenţii care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, antipatic prin insistenţa şi nepriceperea lui în ale literaturii, student la Facultatea de Fizică. Era... Horia-Roman Patapievici. Dar să revin la Ioan Alexandru.
Acest minunat poet se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor... Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare... Ziua, în vie, mă grăbeam să fac buclucaşele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că, în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la plantaţie, la amiază, în aceeşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie, se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic, prin talentul lui oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte nedumerirea mea când l-am văzut pe Nicolae Manolescu care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de vânt. Am încremenit când mi-am dat seama că "adolescentul" era Ioan Alexandru. S-a apropiat de noi şi a început să ne vorbească.
- Totul este frumuseţe în jurul nostru, a spus el. Priveşte, frate, mi s-a adresat apoi mie.
Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-o mare de foc.
- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !
În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.
- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul.
Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs...
Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman de-al lui... Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. M-am gândit într-o dimineaţă să-l întreb ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare romancier. Şi l-am întrebat :
- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?
Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :
- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !
Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei cumplite dezamăgiri.

duminică, 2 noiembrie 2008

Telefonul misterios din ziua înmormântării lui Ion Stratan

Ion Stratan a fost unul dintre cei mai mari poeţi care s-au născut în România. Ca om, Nino era uluitor : inteligent, plin de umor, generos, strălucitor, tolerant, civilizat, spectaculos. L-am evocat, cu alt prilej, într-un articol publicat în revista "Litere", aşa încât nu e nevoie să mai spun multe lucruri... Am fost prieteni din 1977, când ne-am cunoscut în Complexul Studenţesc Grozăveşti, până în octombrie, 2005, când a închis pentru totdeauna ochii. Nu voi înceta niciodată, cât timp voi trăi, să-i deplâng dispariţia. Stratan făcea parte dintr-o rasă umană nobilă( pe cale de dispariţie!) şi era, cred, printre ultimii scriitori care mai ştiau ce înseamnă prietenia... L-am văzut ultima oară în 1998, dar vorbeam săptămânal la telefon, ne comunicam impresii, idei şi păreri în legătură cu ultimele cărţi apărute. A fost singurul prieten care m-a susţinut moral în anii în care eu renunţasem la scris şi mi-a redat încrederea în posibilităţile mele artistice. Destinul a făcut ca, la data dispariţiei lui, să am eu însumi probleme de sănătate şi să nu pot participa la înmormântare. Seara, după ce poetul fusese înhumat, telefonul a sunat în camera mea. Am ridicat receptorul, am rostit formula obişnuită, dar cel de la celălalt capăt al firului tăcea. Am auzit apoi un suspin adânc, prelung, dureros şi telefonul s-a închis. Mă gândesc deseori cine dintre apropiaţii lui m-a sunat şi n-a avut decât puterea de a suspina... Ciudăţenia e că niciunul dintre ei nu avea numărul meu de telefon...