luni, 21 septembrie 2015

O dezamăgire : Carlos Ruiz Zafón

        Am citit cu încântare Umbra vântului de Carlos Ruiz  Zafón. Mai cumpărasem Jocul îngerului și Prizonierul cerului de același autor, romane publicate la Polirom. Aveam de gând să le parcurg pe toate și după aceea să încerc a defini formula narativă a catalanului. La prima lectură am fost impresionat : livrescul era înviat miraculos, personajele erau veridice, acțiunea era condusă cu mână de maestru, suspansul nu lipsea de pe fiecare pagină și o atmosferă inconfundabilă bântuia textul. ( Sigur, ca în majoritatea cărților, mi-au displăcut scenele de dragoste, leșinate, siropoase.) Iată, mi-am zis, un prozator care scrie romane așa cum Borges scria povestiri. ( Aceasta este una dintre aspirațiile mele de scriitor.) Următorul volum, Jocul îngerului, m-a dezumflat de tot și m-a condus la o concluzie stranie : Zafón își scrie cărțile după rețete, ca orice autor de duzină. Totul este dat în reluare, plictisitor, neinteresant, ca o copie la indigo mult ștearsă, aproape ilizibilă.  Văd acum, cu claritate, și multele defecte ale Umbrei vântului. Sentimentalismul și intriga misterioasă în jurul unor mize mici sunt acum vizibile de la o poștă.
Prin forța împrejurărilor - inspecții la serviciu etc -, nu prea mai am timp de lectură. Dar chiar dacă aș fi în vacanță, nu m-aș apuca deocamdată să citesc Prizonierul cerului.

P.S. Totuși, am rămas cu ceva din cele două cărți ale scriitorului iberic : imaginea unei Barcelone tenebroase, morbide, aflate într-o perpetuă descompunere.

miercuri, 16 septembrie 2015

Lucescu nu mai are echipă

 Simona Halep are ceva în plus față de multe alte jucătoare de tenis : este profesionistă. Din puțin face mult. De pildă, la calitățile pe care le are, Azarenka ar fi trebuit să fie de multă vreme lider mondial. Dar probabil că nu se antrenează cu seriozitate. Ca și Kvitova sau Șarapova. În schimb, nu înțeleg defel cum a putut fi umilită Halep de Pennetta. Să funcționeze și aici o mafie a pariurilor?
Una peste alta, mă bucur că tenisul adevărat a triumfat, în ultima vreme, în detrimentul marilor măciucari ai acestui sport.
M-am uitat cu jale la prestațiile naționalei. În timp ce ai noștri jucau nițel mai bine decât pe vremea lui Pițurcă, Iordănescu pupa o icoană ținută în podul palmei. Cum să fii contabil, antrenor, chirurg etc., dacă nu ești sănătos la cap? Nici Becali, care are mari probleme cu dovleacul, nu pupă icoanele pe stradă sau pe stadioane. Bolile creierului nu sunt o rușine, ci reprezintă boli ale nefericirii, pot fi tratate, iar cei care suferă de așa ceva au nevoie de ajutorul nostru. Dar nu-i punem în funcții de mare răspundere, în timpul în care ar ei ar trebui să stea în spital.
În fine, Lucescu nu mai are echipă. Sau are, dar nu e formată din unsprezece jucători. E suficient să ai doi proști în apărare, ca să îl faci mare pe Ronaldo. ( Cât creier să ai, ca să lași, în repetate rânduri, un atacant singur în propriul careu? Cât au și ăia care freacă balonul zeci de ani și nu nimeresc niciodată poarta. Nu mulți fotbaliști excelează la capitolul inteligență. L-am văzut pe Pițurcă marcând goluri, fără să vrea și fără să știe, numai fiindcă portarul advers îi degaja mingea în spinare! ) Am observat că portughezul nu juca nimic, dar era liber tot timpul în careul de șase metri și nu prididea să se împiedice de mingile care îi veneau pe tavă. Am dat pe alt canal, iar când am revenit golgeterul madrilen transformase două lovituri de pedeapsă și băga a treia oară bășica în poartă. Ronaldo este un Inzaghi mai puternic și mai rapid, cel mai mare oportunist din fotbalul mondial. Un jucător mare, fără îndoială. Dar nu cred că are loc în clubul geniilor fotbalistice : Pele, Maradona, Johan Cruyff, Lionel Messi, Ronaldinho. În legătură cu Pele, am îndoielile mele, dar nu l-am văzut jucând decât la Mondialul din 1970. Eram un puști și mi se părea că brazilianul se descurca mult mai prost decât o făcea, să zicem, Jairzinho. A fost, firește, doar o impresie.

P. S. Văd că Barcelona l-a titularizat din nou pe Ter Stegen, care dovedește, a câta oară, că nu știe să stea în poartă.

joi, 10 septembrie 2015

Cărțile nescrise

M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea DicomesieiSfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

duminică, 6 septembrie 2015

Cărțile necitite

Mă încearcă o imensă durere la gândul că nu voi mai avea timp să recitesc unele cărți - de pildă, Iosif și frații săi de Thomas Mann -, așa cum plâng uneori în somn - ultima dată am făcut-o în noaptea trecută -, că nu voi putea să-mi revăd anumiți prieteni.
Sunt însă doi-trei autori ale căror opere nu le-am citit. Văd titlurile, citesc comentarii pe marginea lor, vreau să le cumpăr, însă nu reușesc. Parcă e un blestem. Tot așteptând momentul favorabil, îmi folosesc imaginația și îmi dau cu presupusul. Ăsta o fi scriind auster și are personaje din înalta societate. Celălalt pare a fi umorist - am parcurs niște comentarii -, ultimul e greu de încadrat în vreo categorie. Dacă se întâmplă un miracol și pun mâna pe o carte refuzată de destin, constat că textul n-are legătură cu ceea ce-mi închipuisem eu.
Cărțile necitite - și care tind a deveni veșnic necitite! - seamănă cu niște femei pe care le vezi de la mare distanță, dar nu le poți defini nici fizionomia. Simți cumva numai aura feminității. Sunt frumoase, sunt elegante? Ori cu niște construcții descoperite pe Lună, care au o formă incertă. Sunt locuințe ori sunt doar niște stânci?

joi, 3 septembrie 2015

Pe frontul de est, numai morți

Literatura română este un front permanent. Nu există supraviețuitori și nimeni nu numără morții.
Vi-l mai aduceți aminte pe Ioan Dan Nicolescu, care a scris cărți extraordinare, unice în literatura noastră? Dacă veți da căutare pe Google, primele referințe apar pe blogul meu. Iar eu nu sunt critic de meserie, cel puțin în intenție.
Mai suflă cineva ceva despre Ștefan Bănulescu - poate cel mai mare prozator român din toate timpurile -, D.R. Popescu, Constantin Țoiu și Fănuș Neagu?
Bate vântul prin rafturi și ei parcă nici n-ar fi existat. DRP-ul trăiește și scrie, ca și Augustin Buzura, dar sunt ignorați cu voioșie.
Dar despre Leonid Dimov ce ziceți? (E drept că de Gellu Naum își mai aduc aminte, când și când, iubitorii de poezie.)
Ce să mai vorbim despre Nicolae Breban, scriitor de Nobel, privit ca o creatură antediluviană.
Am mai semnalat acest păcat capital care ne va duce la pierderea identității : absența memoriei culturale. În România, nimeni n-are posteritate. Scriitorii și artiștii, în general, sunt tratați ca niște haine ori ca niște femei de moravuri ușoare. L-ai citit în timpul vieții sale, ai scris cumva despre el - mai ales dacă a condus o editură, o revistă sau altă instituție -, îți scuturi pălăria și te uiți în alte vitrine.
De la Eminescu sărim direct la Cărtărescu și am rezolvat toate problemele. Păi, dacă despre marii scriitori nu ne mai amintim nimic, cum să fie reconsiderați autorii importanți, ignorați în timpul vieții lor? De aceea contemporanii noștri trag în disperare, precum câinii din calul mort al lui Marin Preda, de tot ce le oferă... viața. Ce-i în mână nu-i minciună! ( Și nu intru în detalii, fiindcă nu am nimic de împărțit cu nimeni.)
 Restul e tăcere, iar bezna uitării se lasă peste o cultură care promitea lucruri frumoase.

P.S. Mi-au trecut prin cap aceste idei când am recitit Chef cu femei urâte, Cele mai bune povestiri 1995-1996, o antologie de Dan-Silviu Boerescu, Editura Allfa, 1997. Scriitorii antologați sunt, nu vorbesc degeaba, maeștri în genul scurt, dar despre 80% dintre ei nu suflă nimeni un cuvânt.

miercuri, 2 septembrie 2015

Un procedeu narativ

         Multă, foarte multă sporovăială este în nuvelele lui Mircea Eliade! Dar cât omenesc, câtă ingenuitate în profilul moral al personajelor! Dialogurile permanente și monologurile nu sunt gratuite, ci  au rolul de a crea o atmosferă de enigmă, de miracol existențial. În ampla culegere întocmită de Eugen Simion -  Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981 - m-a uimit, chiar de la prima lectură, un procedeu literar utilizat în capitolul Ivan, pag. 363-403 : prelungirea în vis a vieții unui ostaș care își dă sufletul într-un lan de porumb, după ce se împiedicase și se împușcase singur, din greșeală. În visul său, scapă de coșmarul războiului și o revede pe Laura, iubita sa. În realitate, el moare și este îngropat repede, la marginea plantației de porumb. M-am întrebat zeci de ani dacă găselnița narativă îi aparține lui Eliade ori a fost împrumutată de undeva. Aveam să citesc însă povestirea O întâmplare la podul Owl Creek de misteriosul Ambrose Bierce și să găsesc același mod de a rezolva o situație epică. Un sudist, susținător al cauzei sclavagismului, este spânzurat de un pod, de către yankei. Cititorul este iluzionat să creadă că frânghia spânzuratului se rupe, acesta cade în apele râului, se eliberează din legăturile sale, în timp ce nordiștii trag, de pe pod, asupra lui. Ajunge la mal, dușmanii îl bombardează cu tunurile, însă condamnatul reușește să scape. Fuge pe cărări, e însetat, gâtul i se usucă, limba i se umflă și ajunge să creadă că a adormit de epuizare în preajma casei sale. Cu ultimele puteri, bărbatul se ridică, intră în curtea sa, unde îl întâmpină iubitoarea sa soție. În final, în cruda realitate, omul atârnă mort, de podul de la Qwl Creek. Nu s-a întâmplat nimic mai mult.
M-am gândit dacă Eliade s-a inspirat din scriitorul american ori cei doi au avut intuiții asemănătoare. Personal, merg pe a doua variantă. Paginile lui Eliade sunt și mai frumoase, poate fiindcă beneficiază de încă o jumătate de secol de evoluție literară. Evocarea morții ca o trecere peste un fluviu ( rusesc!), pe un pod de lumină, este magnifică.