luni, 28 decembrie 2009

Oraşul cu un singur locuitor. Scrisoare domnului Radu Aldulescu

În revista Litere, Nr.10, 2009, a apărut următorul articol:



Dragă Radu Aldulescu,

azi mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Am întâlnit un domn care citise foarte multă literatură. Lucrează, cred, la Interne şi face parte din generaţia ziaristului Dan Gheorghe, ale cărui bloguri le citesc mereu cu interes. Închipuieşte-ţi că mi-am lăsat toate treburile şi am stat la taclale cu necunoscutul acela, câteva ore, despre Gogol, Călinescu, Iorga şi Caragiale. Întâlnesc destul de rar asemenea oameni şi mă consider norocos când dau peste ei. Cu câţiva ani în urmă citeam un articol publicat de dumneata în "România Literară". Te plângeai acolo că trăieşti printre oameni care nu au nicio legătură cu literatura şi cu preocupările pe care le ai. Mi-am amintit atunci de o idee pe care Nicolae Manolescu o avea în tinereţe, pe când făcea naveta la Câmpina, unde funcţiona ca profesor : scriitorul nu trebuie să trăiască printre alţi scriitori. E mult mai bine să îţi duci zilele printre oameni care nu bănuiesc ce fantasme visezi şi cum îţi flutură mintea. Apoi mi-am dat seama că, în felul acesta, cădem în capcana celui mai teribil exil. Pe mârlanul incult nu ţi-l poţi face niciodată prieten. Şi ce este mai trist decât o existenţă fără prieteni ? Mai mult, dacă află întâmplător că eşti autor şi nu l-ai codorisit cu operele tale, mitocanul nu se dă îndărăt să-ţi judece creaţiile după mintea lui îngustă, chiar dacă n-a citit un op în viaţa lui şi nu ştie cu ce se mănâncă literatura. Te va simţi că faci parte din altă lume şi te va urî de moarte. Te va ameninţa, ca pe Marin Preda, sau va identifica, în mod aberant, persoane reale, în paginile tale, pentru a întoarce întreaga comunitate împotriva ta, cum mi s-a întâmplat mie…
Mă gândeam la dumneata, Radu Aldulescu, ca la personajul din tabloul lui Giorgio de Chirico, "Oraşul cu un singur locuitor". Ştiu că eşti bucureştean şi ţi-aş sugera un exerciţiu. Să-ţi imaginezi că te plimbi printr-un Cişmigiu pustiu, că intri în sala unui cinematograf, unde rulează la nesfârşit acelaşi film neprivit de nimeni, că pe vitrinele librăriilor s-a pus un strat gros de praf, prin care abia îţi mai poţi întrezări romanele, trase acum în ediţii numeroase şi scumpe. Că nu mai circulă nicio maşină, că nu-ţi poţi cumpăra un covrig la un colţ de stradă. Ştiu că nu te omori cu mâncarea, dar cine îţi va mai vinde o revistă literară ? Să mergi noaptea, pe ploaie, prin oraşul pustiu, să nu mai întâlneşti picior de boschetar şi să te culci cu urechile ţiuind de atâta tăcere... De fapt, cam aşa se întâmplă cu toţi cei care vieţuiesc printre oameni cu care nu au nimic în comun.
Am avut apoi onoarea de a te cunoaşte personal. Datorez această bucurie fascinantei doamne Mădălina Ghiu. Mi-ai părut, la cei 55 de ani ai dumitale, un adolescent zvelt, sănătos, incredibil de tânăr. Fotografiile dumitale sunt mincinoase, fiindcă nu eşti deloc fotogenic. Ţi-am văzut camera pe care ţi-ai amenajat-o la Uniunea Scriitorilor, în podul imobilului şi, năucit de surpriză, te-am întrebat cu ce faci focul. Mai exact, de unde îţi procuri lemnele. Văzusem godinul, dar nu şi conducta de gaze. Mai târziu, acasă, mi-am făcut probleme că nu te-am avertizat că gazele pot fi foarte periculoase. Dacă se stinge focul şi ele continuă să iasă... M-am gândit, după câteva zile, dacă acum, când te izbeşti la fiecare pas de scriitori consacraţi, eşti fericit.
Personal, te consider un mare romancier. Am şi scris despre dumneata un articol în care te-am elogiat, argumentându-mi temeinic afirmaţiile. Eşti un talent rar, de prozator autentic, de rasă, cum n-am prea mai avut de la Marin Preda şi Petru Popescu încoace. Am spus că din degetele dumitale picură viaţă adevărată şi te-am numit "un romancier pursânge". În acelaşi timp, am trecut sub tăcere puţinele obiecţii pe care le am faţă de tipul de proză pe care o scrii. Aşa mi s-a părut drept. Aşa e cinstit, în condiţiile în care unor scriitori inferiori dumitale li se ridică osanale, li se dedică volume întregi şi li se arvunesc statui. Te admir şi pentru faptul că ai tăria să nu faci nimic altceva decât să scrii. Dumneata ar trebui să poţi trăi din scris, aşa cum făceau Rebreanu şi Sadoveanu. De trăit... supravieţuieşti, ca să spun aşa. Ai câştigat, ca şi Rebreanu, Premiul Academiei şi ţi s-au înmânat 1000 de lei noi. Şi Rebreanu câştigase acest premiu, dar ştii cu ce s-a ales autorul lui "Ion" din drepturile de autor ? Cu casă în Bucureşti, casă la Valea Mare, pe lângă Piteşti, şi un superautomobil... Ştii, Radu Aldulescu, ce maşină avea Rebreanu ? Un Rolls Royce ! Dumitale, dacă ai mai fi fumat, banii obţinuţi ţi-ar fi ajuns, o scurtă perioadă, pentru ţigări. Aşa, chiar că nu-ţi folosesc la nimic. Şi eşti un autor celebru. Dar hai să-ţi spun un secret. Într-o lume în care valorile ca dumneata sunt atât de preţuite, încât riscă să moară de foame, am ajuns să mă simt bine singur. De aproape treizeci de ani trăiesc numai în localităţi cu un singur locuitor... Tot câte un singur locuitor au şi oraşele în care îşi duc existenţa pământească şi alţi câţiva scriitori. Dar de ce să disperăm ? Mai ţii minte ce ţi-am scris, acum doi ani, prin intermediul Mădălinei Ghiu ? Îmi aduc aminte perfect : "Nu te nelinişti că trăieşti departe de viaţa literară. Acolo unde eşti dumneata, Radu Aldulescu, este şi literatura română."

Şerban Tomşa

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Sărbători fericite tuturor prietenilor !

Urez sărbători fericite tuturor prietenilor care citesc acest blog, celor care nu-l citesc, oamenilor care mă iubesc şi pe care îi iubesc.


Umilinţa de a fi profesor în România

Acum vreo două zile am fost anunţat că fiecărui cadru didactic i se oferă 130 de lei noi, pentru a-şi cumpăra cărţi... Dar nu oricum... Trebuie să ducem câte o factură din perioada 25 decembrie-2 ianuarie... Eşti obligat, adică, să achiziţionezi cărţi numai în intervalul de timp amintit... Altminteri, trebuie să dai banii înapoi...
Nu e înjositor ? Să ţi se dea, ca unui cerşetor, o sumă derizorie, ca să-ţi iei câteva volume amărâte... Chestia asta mi se pare incredibilă chiar şi pentru România zilelor noastre, unde te poţi aştepta la orice....

miercuri, 23 decembrie 2009

O reîntâlnire cu trecutul probabil şi cu viitorul imposibil. O idee a poetului Valentin Emil Muşat

Când ninge, devin un personaj într-o poveste despre care simt că se va termina bine şi al cărei autor îmi rămâne necunoscut. Nu mai păşesc pe stradă, ci mă răsfăţ între paginile unei cărţi nescrise...
Când ninge, mă simt un zeu fericit. Lucrul acesta se întâmplă de când eram copil şi nu este bucurie mai mare decât să văd lumea anulată şi reinventată de câţiva fulgi de nea. Poate că zăpada este cel mai mare artist. Din câteva tuşe, reînnoieşte întreg Universul. În liceu şi în primii ani de facultate visam ninsoarea, cu o noapte înainte ca ea să-şi facă miraculoasa apariţie... Îi anunţam pe colegi încă de la prima oră :
- Astăzi va ninge !
Şi, pe la ora nouă, începea vraja...
Eram îndrăgostit, pe vremea aceea de o colegă, Mariana U., căreia nu am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul... Tot atunci, în nopţile de miercuri spre joi, visam că scriu, de fiecare dată, două poeme pe care le transcriam îndată ce mă trezeam. Erau cele mai bune poezii pe care le reuşeam, iar Geo Dumitrescu mi le publica în "România literară" şi "Luceafărul"... Semnam cu pseudonimul George Vlăsceanu.
Pe urmă, când eram prieten cu Nino Stratan, întâmpinam totdeauna prima ninsoare împreună, plimbându-ne prin viscol, îmbrăcaţi sumar şi cu capetele descoperite, din Grozăveşti până în Cotroceni şi înapoi...
Magia iernilor a continuat până la Revoluţie. Beam vin, făceam pârtii, spărgeam lemne şi modelam oameni de zăpadă. Aşa m-a prins Revoluţia ! Îmi pierdusem orice speranţă de de viitor, renunţasem să mai scriu şi, într-o pauză de despicat butuci, i-am văzut, în ziua aceea ficţională, pe Ion Caramitru şi Mircea Dinescu urlând pe micile ecrane :
- Fraţilor, dictatorul a fugit !
Am chemat prietenii, un preot ortodox şi un profesor, am scos vin proaspăt şi am închinat în cinstea marii schimbări...
Ce a rămas din speranţele noastre ? Nimic... Şi nici nu vreau să mai vorbesc despre acest subiect...
Aseară, într-o convorbire cu Valentin Emil Muşat, cunoscutul poet din Vălenii de Munte, am auzit următoarea idee :
- Bătrâne, putem face un lucru în legătură cu prietenia noastră.
Cu Emil vorbesc des la telefon, dar nu l-am văzut din 1981...
- Ce putem, bătrâne ?
- Putem închiria de la nişte studenţi o cameră în Grozăveşti sau în 6 Martie şi ne reunim ca în tinereţea noastră fabuloasă, de acum treizeci de ani. Cei care mai suntem în viaţă, destul de puţini... Deşi nu suntem bătrâni...
- Extraordinar, am sărit eu în sus. Când s-o facem ? La vară ? Adică până a nu muri încă...
- Da, a zis Emil, s-o facem în primăvară, dar să nu murim atunci, în toiul petrecerii...
Şi a rămas lucru stabilit : îi vom suna pe toţi foştii căminişti şi necăminişti care mai trăiesc prin campusurile unor universităţi , la umbra salcâmilor lui Marin Preda sau pe sub prunii de la poalele Carpaţilor...
După ce am închis telefonul, am rămas visător. Dacă faci un lucru temeinic şi ai parte de bucurii, simţi nevoia să-l repeţi. Dacă ratezi o acţiune, vei reuşi a doua oară ? Revoluţia noastră şi-a ratat ţintele... Şi atunci ?

luni, 21 decembrie 2009

Cum "ar fi fost" blogul lui Nichita Stănescu ?

Se apropie Marea Zi a Naşterii lui Hristos în noi şi mă gândesc cum ar fi fost blogul lui Nichita ?
Nu cum ar fi arătat... Cum "ar fi fost" ?
Ce ar fi scris Nichita pe el ?
Cine l-ar fi citit ?
Cum ar fi sunat comentariile ?
Cum ar fi răspuns Nichita la părerile altora ?
Ar fi căutat Nichita să câştige bani, cu blogul său ?
L-ar fi întrebat cineva pe Nichita de ce îl cheamă Nichita ?
L-ar fi întrebat cineva de ce bea vodcă ?
Cât ar fi înţeles ei din ce scria el ?
Cât s-ar fi bucurat când ar fi descoperit pe cineva care să fie "congruent" cu el ?
Cum l-ar fi privit cei care nu-l apreciau ?
Cine nu-l "înţelegea" pe Nichita ?

Sunt sigur că toate răspunsurile la întrebările de mai sus ar fi fost luminoase... Nichita descoperise iubirea ca principiu universal pe cont propriu...
Îmi amintesc un articol scris de Nichita, în "România literară", despre Marin Preda, cu prilejul împlinirii, de către marele romancier, a vârstei de 50 de ani. Nu am textul la îndemână, dar reproduc cu exactitate :
"Mai întâi, mi-a părut rău şi zgârcit." Genială definiţie a unei proze extraordinare, de adânci intuiţii existenţiale, de către un poet imponderabil ! Pe urmă, Nichita o dă la întors şi spune că Preda era rău şi zgârcit cu sine, dar altruist cu cititorii, etc. Să vedem care era şi părerea lui Marin Preda despre Nichita. Tot cel din urmă povesteşte cum, într-o dimineaţă, a fost oprit de Preda, care nu prea îl saluta şi care i-a spus "încântat" :
- Monşer, dumneata ai talent literar ! Mi-a demonstrat, azi-noapte, prietenul meu Lucian Raicu !
Cu alte cuvinte, Marin Preda nu crezuse despre Nichita nici măcar că are o brumă de talent !
Uluitor, incredibil... Iată cazul a doi mari scriitori - după păreri aproape unanime, cei mai reprezentativi ai epocii lor -, care nu se "gustau" unul pe celălalt, dar se respectau... Fiecare bănuia că, dincolo de antipatia personală, există ceva valoare în celălalt... Dar erau mari scriitori...

Ţigara lui Nichita, bustul lui Preda şi subconştientul nostru

- Ştii că i-au ridicat un bust lui Marin Preda în satul lui ? mi-a zis directorul şcolii într-o zi.
- Şi sticla de whisky unde i-au pus-o ? În buzunar ? a sărit un domn pe care îl cunosc de mult timp şi care voia să fie sarcastic.
Sigur, ştie toată lumea că Preda n-a luat la rând, cu maşina, şanţurile şi podeţele, n-a intrat în alte vehicule, n-a căzut de pe poduri, rupându-şi mâinile, nu şi-a făcut nevoile pe el...
M-am abţinut să-i dau o replică, încercând, pe cât e omeneşte posibil, să nu-mi jignesc amicii. Dar uneori, după repetate măgării ale unora, ripostez într-un mod specific... În treacăt fie spus, bărbatul respectiv - de care, câţiva ani, am fost foarte apropiat - nu dispreţuieşte licorile lui Bachus, ba dimpotrivă, însă nu mi-am propus să-l ridiculizez : în materie de băutură, foarte mulţi bărbaţi ajung / ajungem în situaţii jenante.
În momentul acela mi-am adus aminte de o altă scenă, relatată cândva de un prieten. „Treceam, mi-a povestit acesta, dinspre Piaţa Amzei către Calea Victoriei, la câteva luni de la moartea lui Nichita Stănescu. În faţa mea era un bloc, cu un balcon afumat sau o fereastră arsă uşor. Nu mai ţin minte bine, au trecut atâţia ani de atunci... În orice caz, era evident că în apartamentul acela izbucnise odată un incendiu.
- Ia uite, bă, colo, hă, hă, hă..., am auzit o voce de prostovan în spatele meu. Acolo a stat beţivanu’ ăla, hă, hă, hă…
- Hă, hă, hă, a lătrat altcineva, aprobator.
Am întors capul şi am văzut doi haidamaci, înalţi, supraponderali, cu capetele umflate, ochii înecaţi în grăsime şi fălcile stacojii. Erau, probabil, doi ţărani tineri, care îşi vindeau produsele în piaţă. Au stat pe loc şi s-au desfătat îndelung cu ceea ce le provocase râsul.
- A luat foc, bă, hă, hă, hă... Dă la ţigare, hă, hă, hă... S-a îmbătat ca porcul şi...
Mi-am dat seama că vorbeau despre Nichita şi am încremenit. M-am mai uitat o dată la ei şi am înţeles, după vinişoarele roşii care le împânzeau obrajii, că nu erau dintre cei care refuzau câteva ţuici sau o găleată cu vin. Nu erau, în mod cert, dintre cei care beau cu paharul... Câtă lipsă de respect ! „
Povestirea prietenului meu m-a impresionat neplăcut. Păi, m-am gândit, măcar atâta lucru să înţeleagă şi ăia din viaţa şi opera lui Nichita. Băutura era singurul element de limbaj comun între ei şi Nichita. Şi, judecându-l pe marele poet, aveau impresia că îl înţeleg. Am văzut pe cineva, la televizor, făcându-l prost pe Patapievici. Atenţie, nu pe oricine... Patapievici e cineva, un intelectual strălucit, un om cu operă, etc. A-l face prost pe Patapievici era culmea împlinirii unui destin... Vor mai existând pe undeva, în lume, oameni care să considere că realizarea vieţii lor este că l-au văzut pe Varga Llosa cu un pahar la gură ori că s-au întâlnit cu Bukowski, în timp ce acesta era beat ? Mă îndoiesc.
I-am mărturisit, cu ani în urmă, unui prieten care a făcut ceva studii în domeniul psihologiei, că nu înţeleg de ce unii oameni condamnă la alţii ceea ce ei înşişi fac cu asupra de măsură. Dar nu se uită niciodată în oglindă. Se laudă cu isprăvile lor, în vreme ce pentru aceleaşi păcate, îi judecă pe alţii...
- În primul rând, oamenii de tipul ăsta au sentimentul culpabilităţii bine ascuns în subconştient. De fapt, vorbind despre ceilalţi, ei râd de ei înşişi. Fac parte dintr-o categorie socio-profesională ai cărei membri au sentimentul că ei ar fi făcut mai mult decât Patapievici, dar nu au vrut sau nu au avut condiţii, etc. Sunt oameni care ar vrea să fie cineva, să se afirme cu nimicuri... Mai exact, aruncând cu noroi nu în oricine, ci în oameni lăudaţi de alţii. Au ce au cu elitele : Liiceanu, Pleşu... Este imposibil să-i eviţi cu totul sau să le explici că nu orice ţaţă trebuie să se simtă obligată să-şi dea cu părerea despre Marquez... Totuşi, e o mare greşeală să accepţi în anturajul tău astfel de persoane. Ce e stupefiant e că în societatea nostră au apărut ţaţele masculine care dau cu gura şi mănâncă rahat – al altora ! – pe toate canalele de televiziune. Ei sunt atât de limitaţi, încât dacă vor vedea că te pişi, vor spune că nu mai ai niciun merit...
În discuţie s-a băgat şi băiatul gazdei, elev în primul an la un liceu bucureştean de prestigiu.
- Adică, a zis băiatul, dacă viaţa unui poet e receptată ca o poveste... la nivelul acesta, un beţiv va înţelege că Nichita, să zicem, a fost sau nu beţiv... Un afemeiat va pricepe că autorul a fost sau nu un rostogolitor de femei... Un cetăţean obsedat de ideea de a face avere se va interesa dacă poetul a fost sau nu gospodar... Şi aşa mai departe. E o percepere a literaturii la nivel epidermic. Ce să le ceri ăstora ?
- Păi, cam nimic, am spus, ruşinat.
- Proştii vor urmări numai trivialul dintr-o carte ori din viaţa unui artist, cei care se pricep o vor evalua din punct de vedere estetic. Dacă... E evident că mulţi nu vânează decât „toate micile mizerii” din existenţa pământească a unui creator....Dacă artistul nu va corespunde modelului de succes al "criticului" său, va fi socotit un prost...
- Mai pricepi şi tu câte ceva, dar realitatea nu e chiar aşa de schematică, a spus cu indulgenţă tatăl său, psihologul.
- Şi ce ar fi de făcut ? mi-a luat vorba din gură elevul.
- În niciun caz să te apuci să le demonstrezi că Nichita e mare, etc. Nu ai cum... Nu-i vei convinge în veci. Au alt cod de comunicare cu lumea. Ca să înţeleagă ceva, ar trebui să fi citit nişte cărţi... Pur şi simplu, părerile lor nu contează. Şi, încetul cu încetul, vor învăţa şi ei lucrul ăsta. Şi vor mai afla ceva : că fiecare e liber să trăiască după cum doreşte şi că e cel puţin ruşinos să încerci să-i impui cuiva "concepţiile" tale... Mai mult chiar, când „râd” de cineva, îşi pun singuri diagnosticul... Chestia aia cu hoţul care strigă „-Hoţii !” e fundamentată psihologic...
- Păi, mare lucru nu mi-ai spus, mi-am exprimat eu dezamăgirea. Toată poliloghia ta încape în câteva vorbe ale bunicului : când îi respecţi pe alţii, te respecţi pe tine...

joi, 17 decembrie 2009

Despre prietenie, cu dragoste...

Emily Dickinson a scris cândva : "A publica nu este treaba poeţilor ; să fii poet este totul, să fii cunoscut ca poet este nimic. "
Admirabil spus, nu ? Şi atunci ne putem întreba de ce dau toţi scriitorii şi artiştii din coate să fie recunoscuţi, să se afirme, să devină celebri ? Mister. Nu procedează ei oarecum ca şi politicienii ? Putem presupune că vor să câştige şi ei ceva de pe urma muncii lor. "O pâine mai albă", după cum mi-a explicat, pe vremuri, un romancier optzecist, nepot al unui scriitor român foarte important... Omul era realist şi voia să-mi spună că un scriitor ar trebui să trăiască din scris. Ca Sadoveanu, ca Rebreanu, ca atâţia alţi numeroşi scriitori multimilionari - şi uneori fără pic de valoare ! - din Occident. Dacă eşti necunoscut, mori de foame. Ce e cu adevărat special în România este că o poţi duce foarte greu chiar dacă eşti un autor celebru şi foarte mare, cum se întâmplă cu extraordinarul Radu Aldulescu.
De fapt, altceva voiam să spun. Când era elevă de gimnaziu, fata mea m-a întrebat :
- Poţi să-mi zici şi mie câteva cărţi care au ca temă prietenia şi dragostea ?
- Da, am spus fără să clipesc, romanele lui Erich Maria Remarque. „Obeliscul negru”,de pildă, este demenţial…
- Şi altele ?
- Păi, “Marele Gatsby “ de Scott Fitgerald , “Zorba Grecul “ de Kazantzakis…
- Toate sunt capodopere ?
- Nu. Unele sunt foarte valoroase, altele, doar emoţionante.
- Şi de unde îţi dai seama că unele au valoare şi altele nu ?
- Asta e treaba criticilor literari. Mie îmi plac atât cărţile nerecunoscute de nimeni, cât şi cele lăudate de toată lumea.
- Nu înţeleg.
- Cum să-ţi spun… Îmi place să simt şi ca un copil, şi ca un camionagiu, şi ca un ţăran, şi ca …Boris Vian…
- Poţi ?
- Încerc. Am ceva imaginaţie…
- Dar cum aş putea, totuşi, să recunosc o capodoperă ?
- Cred că e o treabă simplă . Priveşte munţii înzăpeziţi, norii care se perindă pe cer, un cireş în floare, o cascadă, o femeie frumoasă care surâde cuiva… Ce-ţi spun toate astea despre cine le-a creat ?
- Nimic. N-au fost create de mână omenească.
- Vezi ? Cam aşa e cu capodoperele : înţelegi de la prima vedere că n-au fost gândite de o minte… obişnuită.
- Şi la ce se referă marile cărţi ale lumii ?
- Exact la ce te interesează pe tine. Mai toate vorbesc despre iubire şi moarte, prietenie şi trădare. Numai că fiecare le vede altfel… Cei mai mulţi le-au pierdut sau nu le-au avut niciodată…
- Dar de ce scriu oamenii despre aceste lucruri şi nu le trăiesc ?
- Prea multe vrei să ştii… Pentru că în realitate nu găseşti niciodată frumuseţea din vis… Pentru că numai astfel putem modela lumea după gustul nostru… Pentru că suntem nişte fiinţe care au numai picioarele pe pământ… Restul…
- Destul, a strigat fata. Aproape că am înţeles.
Şi a ridicat receptorul telefonului care suna cu insistenţă.

marți, 15 decembrie 2009

"Ninge cu fulgi cât ceştile de cafea..."

Rândurile care urmează pornesc de la o premisă falsă. "Care e cel mai sau cea mai" este o întrebare care nu are ce să caute în literatură. Totuşi, de dragul unor răspunsuri frumoase, voi risca... Ar fi interesant un joc pe bază de întrebări :
1. În cărţile cui există mai multă cruzime ?
2. În opera cui apare mizeria umană, în toată măreţia ei ?
3. Care este cel mai dostoievskian personaj din literatura română ?
Şi aşa mai departe.
M-aş hazarda să spun că ştiu câteva răspunsuri. E necesar să precizez că acestea sunt valabile numai pentru mine, fiindcă ele corespund doar gustului meu.
De pildă, mi se pare că în cărţile lui Hemingway şi ale lui Erich Maria Remarque se bea cel mai frumos. Şi, poate, cel mai mult. Vă amintiţi ce se bea în "Arcul de triumf " ?
Mai cred că în Dostoievski, Marquez, Aitmatov, Scott Fitzgerald, Knut Hamsun, Nabokov, Marin Preda, Radu Aldulescu şi Nicolae Breban, există cele mai reuşite scene de dragoste. În opera lui Preda secvenţele cu pricina sunt de o naivitate uluitoare. Dar sunt admirabile !
Este evident, pentru mine, că în cărţile lui Charles Bukowski, Henry Miller şi Céline, trivialul este la el acasă, fiind convertit în artă de o viziune artistică novatoare şi îndrăzneaţă. La noi excelează, în acest sens, Ştefan Agopian şi Dumitru Ungureanu. Şi mai sunt şi alţii, mai tineri.
Mă obsedează ninsorile. Toate cărţile mele se sfârşesc în decoruri hibernale, cu ninsori frumoase... Pe vremuri, Ion Stratan îmi dedicase un poem care începea aşa : "Ninge cu fulgi cât ceştile de cafea..." Chiar, în ce romane ninge mai frumos ? Poate în "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe " de Fănuş Neagu şi în povestirile aceluiaşi... Cu nimic mai prejos sunt viforniţele din nuvelele lui Bănulescu - e extraordinar "Un viscol de altădată" ! - şi romanele norvegienilor Knut Hamsun şi Johan Bojer. Nu-mi dau seama ce scriitor rus descrie cele mai frumoase viscole... Să zic că pe Dostoievski nu-l interesează prea mult peisajul ? De altminteri, în Dostoievski totul este la superlativ : şi iubirea, şi umilinţa, şi iertarea (sublimă ! ), şi vinovăţia se manifestă cu cea mai mare intensitate...

duminică, 13 decembrie 2009

Pe falezele de marmură

E fascinant destinul scriitorului, eseistului şi gânditorului german Ernst Jünger ( 1895-1998 ) ! A trăit 103 ani şi nu a primit Nobelul, fiindcă a avut opinii de dreapta şi a făcut parte din armata lui Hitler !
Recitesc capodopera "Pe falezele de marmură" şi îmi dau seama că Jünger este un prozator extraordinar de modern, ilustrând, în literatura europeană, utopia negativă şi prezentând, ca trăsătură particulară, un artificial pictural, de mare rafinament. Iată două exemple :
"La amiază, când arşiţa mare fierbea strugurii, în schit domnea o răcoare ce te înviora, nu numai fiindcă avea pardoseala de mozaic, după stilul sudic, ci şi pentru că unele din încăperile lui erau scobite în stâncă. Totuşi, la ceasul acesta îmi plăcea să stau tolănit pe terasă, ascultând pe jumătate adormit ţârâitul ca un scârţâit pe sticlă al greierilor. Atunci pătrundeau în grădină fluturi mari şi zburau către talgerele de flori ale morcovilor sălbatici, iar pe lespezi se soreau şopârle lipite de piatră. În sfârşit, când nisipul alb al cărării şerpilor scotea flăcări în arşiţă, viperele-lance se târau încet pe el şi îndată îi dădeau înfăţişarea unei inscripţii cu hieroglife."
Imaginea micului Erio hrănind cu lapte viperele roşii este memorabilă :
"Viperele se jucau în jurul lui pe jumătate ridicate de la pământ şi-şi legănau încolo şi încoace, în pendulări repezi, peste creştetul lui, grelele capete triunghiulare. Şedeam pe terasă şi nu îndrăzneam să-l strig pe Erio al meu, la fel cum nu cutezi s-o faci când vezi pe cineva păşind în somn pe o culme abruptă."
Puţină naraţiune, dialoguri inexistente. Jünger este descriptiv, dar excepţional...

joi, 10 decembrie 2009

Zâmbetul lui Meg Ryan şi nefericirea prinţeselor trădate

Sunt nu numai actori, dar şi persoane care spun mai multe doar cu un zâmbet, o privire sau o mişcare uşoară. Un gest al lui Richard Burton valora infinit mai mult decât tiradele nesfârşite ale altora.
Zâmbetul lui Meg Ryan are ceva special. E ca şi cum s-ar aprinde o lumină, într-o noapte întunecoasă şi mohorâtă de noiembrie, pe o stradă mărginaşă. Şi după ce totul devine fosforecent, începe să ningă... Citesc pe faţa acestei actriţe toate visele de fericire ale tuturor femeilor de la Facerea Lumii încoace, iubire neîmpărtăşită, spectrul bătrâneţii şi al sfârşitului, durere mascată cu demnitate, umilinţă, pecetea unui destin meschin, nemeritat şi puţină, foarte puţină speranţă...
Te iubesc, Meg Ryan, şi aş vrea să-ţi dăruiesc jucăria celestă pe care o aştepţi de când te jucai cu păpuşile şi despre care crezi că îţi va aduce fericirea ce deocamdată ţi se pare interzisă...

miercuri, 9 decembrie 2009

Atâtea zile de luni...

- Eşti trist şi nu înţeleg de ce, spune Samuraiul. E luni şi şapte răsărituri de soare ne aşteaptă la orizont...
- În viaţa mea au fost nenumărate zile de luni şi miercuri, câteva de sâmbătă, dar nu am trăit niciodată o duminică, zice Succesorul.

marți, 8 decembrie 2009

Pe infinitele cărări din palma ta stângă...

Un copil merge cu ochii închişi, pe căile desenate în palma ta stângă. Caută pe cineva ascuns dincolo de o colină, în ramurile unui arţar sau pe partea întunecată a lunii. Îi e teamă să-ţi privească linia inimii, dar o ia, cu bucurie, pe cărarea norocului... Poteca pe care păşeşte trece prin pâlcuri de ierburi înalte. În apropierea râului, o căprioară îl priveşte cu ochi umezi... Mestecenii şi-au suflecat pantalonii şi îşi agită cu frenezie, pe cer, ramurile. Undeva sus, pe un deal, o fată stă jos, cu o carte în faţă. Urcă mereu şi panta dealului devine din ce în ce mai abruptă. Obosit, băiatul cade cu faţa în jos şi adoarme înainte de a trece peste culmea înaltă. Te vede pe tine trecând peste apele nopţii, dar nu-ţi poate vorbi. Ar vrea să-ţi dăruiască ceva, dar te-ai dizolvat deja în lumină... Din toate bibliotecile lumii şi-au luat zborul cărţile migratoare. Filele fâlfâind acoperă lumea şi îţi şoptesc numele.
"Voi trimite cuvintele să te îmblânzească, gândeşte băiatul. Le voi trimite la tine şi când se vor întoarce, îţi voi modela chipul din ele. Nu vreau ca tot ce-mi va aminti de tine să fie doar o fluturare a mâinii..."

luni, 7 decembrie 2009

Sărbători şi biblioteci

Visez să mut biblioteca profesorului Peter Kien, din "Orbirea" lui Elias Canetti, în decorul de basm al Siberiei înzăpezite şi să-mi petrec sărbătorile în linişte, citind în faţa unui cămin în care ard butuci de pin uscat...
Am fost multă vreme curios să ştiu dacă în astral este vreo bibliotecă. Ei, bine, mentorul meu iluminat, Maestrul în Reiki şi în Karuna Reiki Niculina Marian, şi prietenul Dan Ioaniţescu mi-au comunicat că există aşa ceva în Akasha... Cărţile au coperţile legate în cuarţ. Ce minunăţie !

duminică, 6 decembrie 2009

Nichita Stănescu luându-i un interviu lui Emil Botta

Pe vremea când era redactor la o revistă literară foarte importantă, Nichita a fost trimis să-i ia un interviu lui Emil Botta. Nichita era tânăr, Emil Botta mai avea puţin de trăit. Ambii erau poeţi mari, refuzau realul şi se comportau atipic : Nicolae Manolescu mărturiseşte undeva că amândoi poeţii aveau un fel de a fi total nefiresc, care te deruta când încercai să comunici cu ei. Nichita povestea că în odaia în care l-a primit Botta nu încăpeau decât un pat, un cuier şi un raft cu câteva cărţi. Vă puteţi imagina ceva mai fascinant decât întâlnirea dintre cele două legende literare care trăiau în curcubeul orbitor al cuvintelor ? Nichita spunea că luase cu el şi o sticlă, dar nu-şi mai amintea dacă îi băuseră conţinutul "din palme" sau folosiseră pahare... N-a mai fost vorba de niciun fel de interviu... Cei doi au discutat despre magia poeziei şi vânarea frumuseţii. Aş fi dat orice să fi putut asista la discuţia lor. Sau să văd înregistrarea convorbirii pe care au avut-o. Se ştie însă că, în istoria umanităţii, cele mai frumoase şi înălţătoare momente nu au fost înregistrate de nimeni...

vineri, 4 decembrie 2009

Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu

În anii '50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita. Labiş era mai tânăr decât Nichita cu doi ani...Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat "complex Labiş", fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poemele autorului "Morţii căprioarei".
"Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, "Şcoala de Literatură", povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o proastă de colegă urla ca un megafon :
- Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie...
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic... Ne-a recitat poemul "Moartea căprioarei"... Am fost copleşit... Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu... După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
- Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă... E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai...
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
- Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : "Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu"... ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă... Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiş şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs... În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă... Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele - n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
- Ştii cu cine m-am... culcat eu prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
- Nu ! Cu cine ?
- Cu Nicolae Labiş !
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc...
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957..."

P.S. "Mărturisirea" lui Nichita mi-a fost comunicată de un poet optzecist. Am verificat corectitudinea unor informaţii din monologul autorului celor "11 elegii" : într-adevăr, Nichita a debutat în martie 1957, cu trei poezii, în revistele "Tribuna" şi "Gazeta literară".
Am revenit puţin asupra textului, amintindu-mi exact ritmul rapid al dialogului purtat de Nichita cu iubita lui. A mai fost şi o înjurătură la adresa lui Labiş, dar n-am mai reprodus expresia...

joi, 3 decembrie 2009

O întâmplare cu Marin Preda

Prin 1980, Marinică, nepotul scriitorului Marin Preda, mi-a reprodus o confesiune a marelui romancier. Întâmplarea care urmează trebuie să fie privită cu rezerva pe care o avem în faţa unor fapte pe care le cunoaştem la a doua mână şi care pot fi suspectate că au fost "cosmetizate".
Se ştie că nimeni nu este profet în satul lui şi nici Preda nu a făcut excepţie de la această stare de fapt. Erau câţiva "fii ai satului", asociaţi cu nişte venetici, care aveau impresia că prozatorul "a râs" de ei, în scrierile lui. Printre ei, "bătrânul învăţător", un muntean care fusese repartizat, ca dascăl, la şcoala din localitate. Foarte energic, învăţătorul înjura la greu, spre uluiala şi admiraţia copiilor. Se răzbătuse şi făcuse avere, în ciuda antipatiei de care "se bucura" în rândul ţăranilor. Principalele sale metode pedagogice erau urletul, ciomagul, palma şi pumnul... Un asemenea urangutan didactic nu putea scăpa ironiei lui Preda. De multe ori însă, învăţătorul şi ceilalţi duşmani ai marelui romancier se supărau degeaba. Preda păţea ceea ce mi se întâmplă şi mie, cu precizarea că el nu era pârât, în mod nejustificat, la primar şi la alte oficialităţi... El folosea şi numele adevărate ale sătenilor, pe când "admiratorii" mei se recunosc în personaje care nu au nicio legătură cu ei... Lucrurile au involuat mult, din acest punct de vedere. Învăţătorul se numea Florea Gheorghe, exact ca personajul lui Preda din povestirea "Calul". "M-aţi văzut voi, mă, pe mine că am belit vreodată vreun cal ? Ai ? M-aţi văzut ?" îi întreba el pe silişteni. "Ai, mă, nea Floreo, îi zicea câte un sătean care, ca şi azi, înţelegea mai multe decât învăţătorul, ai, mă, nea Floreo, că nu s-o fi referit la dumneata... A luat şi el doar numele..." În treacăt fie spus, "bătrânul învăţător" a murit anul trecut, la vârsta de 100 de ani. S-ar părea că ironiile lui Preda i-au prins bine... De câte ori se ducea în sat, Preda era evitat de mulţi, care se prefăceau că nu-l văd. Ar fi multe de spus aici...
"Mă dusesem în sat, să văd ce-mi mai fac neamurile, povestea Preda. Era dimineaţă, stăteam pe prispă de vorbă cu soră-mea Ilinca şi l-am văzut pe primar că intră pe poartă. Am dat să fug, să mă ascund, dar nu mai era timp...
- Marine, vin la tine cu o mare rugăminte, te rog să nu mă refuzi, a zis musafirul nepoftit.
Se putea ? Ştiam eu că venise să-mi ceară, nu să-mi dea ceva.
- Ce vrei ? l-am intrebat.
- Tu eşti un mare scriitor, reprezentativ, nu-i aşa, pentru acest popor...
- Lasă gargara şi zi-mi ce vrei !
- N-ai putea, zice el, să vii, în calitate de mare scriitor şi, mai ales, de fiu al satului, la Căminul Cultural şi să le vorbeşti elevilor ?
- Cui să vorbesc ? m-am speriat eu.
- Copiilor de la şcoală...
- Aoleu, m-am speriat eu, nu ştii că eu sunt emotiv, nu pot să ţin discursuri, să dau din gură, în limba voastră de lemn, ca activiştii de partid ?
- Lasă, bă, că spui şi tu acolo două cuvinte, te vede lumea şi gata...
- Şi ce să spun eu copiilor ? Când am ceva de spus, scriu, nu sunt o fire orală... Şi, în definitiv, nu scriu pentru copii...
- Ai, bă, termină. Nu l-ai creat tu pe Niculae Moromete ? Hai mai repede, că ne aşteaptă copiii...
Şi tura-vura, m-a zăpăcit şi m-a luat mai mult târâş la Căminul Cultural. Acolo era strâns tot satul. Inima a început să-mi bată cu putere şi nu mai eram bun de nimic. Am luat loc la o masă, în faţă, iar copiii erau numai ochi şi urechi.
- Măi, copii, nu am prea multe lucruri să vă spun, am început eu timid.
În clipa aceea uşa s-a deschis cu un scârţăit puternic şi o babă şi-a croit drum către primul rând al publicului.
- Fof, fonf, fonf...
- Măi, copii, am început eu iar, nu am prea multe să vă spun...
Scâââârţ, a făcut uşa din nou şi o altă babă a năvălit către rândul întâi.
- Fonf, fonf, fonf...
- Măi, copii, am reluat eu ceva mai nervos...
Scââârţ ! s-a deschis uşa. Altă babă.
- Fonf, fonf, fonf...
Şi tot aşa, preţ de o vreo opt babe...
- Măi, copii, am zis eu disperat...
Şi în momentul acela a băgat capul pe uşă şi cumnatul meu.
- Tu ce aia a mă-tii vrei, mă ? l-am luat eu la înjurături. Şi cu babele astea ce e aici ?
- Nu suntem babe, Marine, a clămpănit una dintre ele, suntem colegele tale de şcoală..."

P.S. Marin Preda cel mic este fratele scriitorului Sorin Preda. Amândoi sunt fiii lui Alexandru ( Sae) Preda, fratele mai mic al marelui scriitor.

miercuri, 2 decembrie 2009

Memoria parşivă a timpului

Recitesc "Un veac de singurătate" şi mă mir că, într-o vreme, romanul mi s-a părut prăfuit. Nici vorbă ! E perfect. E capodopera absolută.
Caut un pasaj drag mie - sunt sute în opul marquezian ! - şi ajung la scena în care ultimul Aureliano Buendia, căutându-şi originile, se adresează unui preot bătrân şi "artritic" :
"- Ah, strigă el, aşadar nici dumneavoastră nu credeţi ?
- Ce să cred ?
- Că acel colonel Aureliano Buendia a purtat treizeci şi două de războaie civile şi le-a pierdut pe toate, răspunse Aureliano. Că armata a împresurat şi a mitraliat trei mii de lucrători şi că s-au încărcat cadavrele într-un tren de două sute de vagoane, pentru a le arunca în mare.
Preotul îl fixă cu o privire de adâncă milă.
- Ehei, fiul meu, zise el suspinând. Din partea mea, m-aş mulţumi să fiu sigur că tu şi eu existăm cu adevărat în clipa de faţă."
E splendid răspunsul preotului... Îmi amintesc de o scenă petrecută prin 1978, în spălătorul Căminului Studenţesc 6 Martie, aflat lângă Facultatea de Drept. Mă bărbieream plictisit când uşa s-a dat în lături violent şi prietenul M. a intrat zgomotos. Era un băiat serios şi liniştit. A trecut la chiuveta de alături, şi-a răcorit faţa aprinsă, şi-a astâmpărat setea, pesemne arzătoare, apoi a ridicat capul cu semeţie, s-a privit în oglindă şi a eliberat brusc, din gură, un jet de apă către propriul chip.
- Vere, mi-a zis el, aşa începe un film mexican !
Evident că m-a împroşcat cu stropii care au sărit, rebeli, în toate părţile, dar am dat din cap înţelegător, căci îmi dădusem seama că era un pic afumat...
A doua seară l-am provocat la discuţie, curios să aflu unde băuse :
- Vere, aseară erai euforic... M-ai făcut fleaşcă în scena aia, cu filmul mexican...
- Nu, nu, greşeşti, mi-a spus M., foarte sigur de el. Scena s-a petrecut ieri seară...
Ne-am contrazis multă vreme, fiecare aducând argumente şi repere de tot felul. Mi se părea incredibil că nu mai ţinea minte că totul avusese loc cu seară în urmă. Până la urmă, mi-am amintit că în timp ce M. juca precum mexicanii, iar eu mă ştergeam pe piept de apă, în spălător a intrat F., un bun prieten al mostru.
- Îl chem pe F., am spus eu, răsuflând uşurat. Ai să vezi că şi el îţi va spune acelaşi lucru : ne-am întâlnit în spălător aseară !
Şi am fugit după F. Acesta ne-a ascultat cu răbdare, s-a uitat grav la noi şi ne-a spus :
- Cred că vă înşelaţi amândoi. Toată treaba s-a consumat alaltăieri seara...
Şi iar am început să ne contrazicem. Nu am ajuns niciodată la consens, fiecare ţinând-o pe a lui. F. a murit în 1983, la 26 de ani, într-un accident de maşină şi, cu un an înainte de nenorocire, l-am întrebat pentru ultima oară dacă nu a glumit cumva când ne-a contrazis şi pe mine, şi pe M..
- Nu-mi mai amintesc bine cum s-au petrecut lucrurile, mi-a zis el. Dar ştiu că niciunul dintre voi nu avea dreptate...
Precizez că în seara în care M. a chefuit, nu băusem nimic. Nici F. nu băuse şi nici amator de farse nu era...

marți, 1 decembrie 2009

Malraux, statuile khmere şi rostul artei

Un om simplu, foarte de treabă, m-a întrebat într-o zi :
- Domnu' Gigi, ce folos îţi aduc, dom'le, cărţile pe care le scrii ?
- Aproape niciun folos, în afară de faptul că mi-am făcut doi-trei duşmani...
- Atunci e greu, dom'le... Şi ce chichirez are să mai scrii, din moment ce nu prea câştigi mare lucru ? Spune-mi şi mie care e rostul cărţilor scrise de oameni ?
M-am uitat la el şi m-am gândit ce să-i zic. Să-i explic că literatura este un mod de viaţă ? Că e o pasiune fără de care unii nu pot trăi ? Sau să-i comunic, pe înţelesul lui, că industria cărţii nu este peste tot, în lume, la fel de primitivă ca pe plaiurile Carpaţilor şi că oriunde altundeva s-ar putea trăi foarte bine din scris ?
Mi-am amintit că André Malraux relatează undeva ce surpriză a avut, privind nişte statui khmere. La început i s-a părut că expresia feţelor sculpturilor era tristă. A întors capul şi le-a privit din nou, într-o altă stare de spirit . Statuile îşi schimbaseră şi ele chipul, reflectând întocmai sentimentul de care era animat privitorul ! În această împrejurare, Malraux trage concluzia că arta este şi o oglindă a celui care o receptează. Mă gândeam că literatura procedează întocmai : cititorul priveşte ca într-o fântână şi îşi vede întors propriul chip. Cu cât se recunosc mai mulţi oameni într-o carte, cu atât aceasta este mai valoroasă. Sau poate că mă înşel şi nu contează numărul oamenilor care se identifică în mod cert cu unele aspecte ale operei, ci calitatea indivizilor...
În orice caz, pentru oamenii care gustă o carte în cunoştinţă de cauză, literatura este un prilej de bucurie estetică. Lui Caragiale şi lui Marin Preda li se întâmpla ca anumitor oameni să nu le convină ceea ce vedeau în oglinda textelor. Erau persoane care îl cunoşteau pe autor şi îşi închipuiau că scriitorul nu are altă treabă decât să facă, la nivel literar, ceea ce făceau ei pe şanţ : îi ia în tărbacă pe amici. Li se părea că sunt pătaţi sau, mai grav, tăvăliţi prin noroi de banditul care îşi spune "creator". Erau oameni inculţi, care trăiau la nivel epidermic şi umoral şi care scăpau din vedere faptul că literatura are doar ţeluri estetice : nu demască nimic şi nu "râde" de nimeni. Se întâmpla ca un individ se ducea la altul - faţă de care avea o părere foarte proastă şi căruia numai binele nu i-l dorea ! - cu cartea lui Preda în mână şi îi spunea :
- Uite cum te-a încondeiat ăsta !
- Pe mine ? se mira nenorocitul. Ce să aibă cu mine ?
- Păi, nu ştii că tu îl vorbeşti de rău prin tot satul ?
Un asemenea "interpret" al operelor literare ar fi trebuit dat în judecată pentru calomnie, limitarea dreptului la liberă exprimare, discriminare şi incitare la conflict...

P.S. Oare de ce Sfinxul nu ne "spune" nimic ? Nici despre el, nici despre noi...