duminică, 29 septembrie 2013

Despre educaţie şi câini fără dinţi

        Inteligenţa are limitele sale, dar treptele prostiei sunt infinite. Un ales local a propus să li se scoată câinilor dinţii. De ce să nu fie patrupedele tratate la fel ca ţăranii care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă ? Să li se smulgă ghearele, mustăţile, să fie bătuţi la tălpi, să fie puşi să-şi mănânce cozile etc. Cu ani în urmă, actorul Ion Caramitru vorbea, într-un interviu, despre un interlop sârb care pusese dantură de aur tuturor câinilor de pază pe care îi avea. Am înţeles, în sfârşit, că în problema maidanezilor se bat, pe bani grei, două tabere de hoţi, iar naivii prinşi în horă n-au habar de matrapazlâcurile celor care îşi umplu buzunarele. Cu Roşia Montană lucrurile sunt niţel mai complicate, dar sunt prezentate tot distorsionat, pentru a-i manipula pe poporeni.
        Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej :  manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei.  Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre.  Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
         Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
        Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit  :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.

P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.

marți, 24 septembrie 2013

Luis Buñuel : "Acest obscur obiect al dorinţei"

      Mi se întâmplă, în anumite zile, să citesc o carte proastă şi totuşi să-mi placă. Sunt conştient că textul n-are deloc greutate artistică, dar merg înainte cu lectura. E cazul romanelor poliţiste care nu se ridică la nivelul lui Chandler sau Hammett. Sunt obosit şi îmi refac rsursele mentale. În schimb, nu mi se întâmpă aproape deloc să citesc o operă valoroasă şi să nu-mi placă. De aceea am oarecare încredere în gusturile mele literare.
Butonând la întâmplare cu telecomanda, am rămas uluit de frumuseţea unui film pe care nu-l mai văzusem. L-am recunoscut pe Fernando Rey, dar nu bănuiam nici pe departe că văd capodopera lui Luis  Buñuel Acest obscur obiect al dorinţei. Am aflat asta abia la sfârşit, dar îmi dădusem seama că iau cunoştinţă de o creaţie fără cusur. ( Toate romanele mele pot fi ecranizate cu succes şi de multe ori îmi spun că aş fi făcut lucruri frumoase în cinematografie. )
     Povestea iubirii răscoptului om de afaceri francez faţă de o foarte tânără spanioloaică, dansatoare în răstimpuri, cu urcuşuri şi coborâşuri incredibile, m-a fascinat. Destinul însuşi pare a-l chinui pe bătrânul întruchipat de Fernando Rey ( cu vocea lui Michel Piccoli ), scoţându-i-o în cale pe frumoasa femeie, chiar când îndrăgostitul nu o mai caută. Prestaţiile actorilor sunt memorabile şi nu m-am prins de prima dată că regizorul foloseşte două actriţe - Angela Molina şi Carole Bouquet -, uneori în aceeaşi secvenţă,  pentru personajul Conchita. Am crezut că visez cu ochii deschişi. E exact ceea ce am cerut mereu literaturii şi filmului şi, în definitiv, ceea ce ne oferă Cu ochii larg închişi al lui Stanley Kubrick sau Pulp Fiction de Quentin Tarantino.

P.S. Filmul lui Buñuel a făcut o impresie foarte puternică asupra mea, deşi nu prea mă mai interesează poveştile de dragoste, nici în literatură, nici în cinematografie.

vineri, 20 septembrie 2013

Puterea culturii

     Se spune că un mare om politic român ar fi pus, pe masa delegaţilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, colecţia unei cunoscute reviste literare de la noi şi ar fi adus, în felul acesta, argumentul decisiv pentru reîntregirea ţării. Iată că şi cultura poate avea raţiuni practice.
      Cu câteva excepţii, autorii români sunt publicaţi în condiţii umilitoare, iar revistele se sting din lipsă de fonduri. Înfloresc, în schimb, dosarele penale ale celor care dau cep conductelor cu bani. Cu hârţoagele astea unde ne putem prezenta ? La intrarea în Purgatoriu ?

P.S. Un studiu arată că va mai putea exista viaţă pe Terra încă 1,75 miliarde de ani. Soarele va creşte în dimensiuni, iar apa de pe Pământ se va evapora. Peste un miliard de ani vom putea însă prospecta alte planete, în încecarea de a ne găsi o nouă casă. Deocamdată aici e frig, mult prea frig pentru un început de toamnă.

joi, 19 septembrie 2013

Despre torţionari şi complicitate

         Un fapt de neînţeles este, pentru mine, că au existat comandanţi de închisori care au torturat şi au omorât oameni doar pentru că aceia aveau alte opţiuni politice. Cum să loveşti un om până îşi dă duhul, ştiind că el este nevinovat şi fără apărare ? Fiind la curent, de asemenea, că deţinutul ăla, pe care îl torturezi, este o personalitate marcantă ? Şi mai obscură este bunăstarea în care au trăit călăii care au beneficiat de pensii şi locuinţe uneori luxoase. Nicolshi s-a stins liniştit în patul său, după ce înjurase câţiva ani prefacerile de după 1989. Alexandru Vişinescu şi Ioan Fecior îşi trăiau senini o senectute prelungită, după ce se făcuseră vinovaţi, în mod direct, de sute de crime. Uluitor este că oamenii ăştia au conştiinţa curată.  Individul capabil să te taie felii doar fiindcă aşa a primit ordin este un tip biologic care iese în afara sferei umanului.
          Cine a decis ca ei să ducă o viaţă opulentă dacă nu aleşii noştri de după Revoluţie ? Cine i-a cocoţat pe toţi foştii în funcţii de răspundere ? O jumătate de secol, nişte nenorociţi au distrus elitele acestei ţări şi nu s-a făcut niciodată dreptate. Şi atunci ce să credem despre un popor care alege corupţi, foşti stegari şi oameni lipsiţi conştiinţă morală, ca şi de pregătire în domeniile în care îşi exercită meseriile ? De ce omul simplu bagă în urnă voturi pentru ignoranţii şi bandiţii care tocmai au fost condamnaţi la închisoare ? În ce ţară civilizată un ministru este condamnat penal, iar el se codeşte să demisioneze - deşi e limpede că este un găinar -, urlând că e vorba de un proces politic, în timp ce tovarăşii săi de partid îi ţin isonul, arătând că dobitocul e nevinovat ? Putem spune sau nu că electoratul se face vinovat de complicitate la crimă, hoţie şi sărăcire economică şi spirituală a unui întreg popor ? Încă o dată, de ce n-au ales bucureştenii pe Nicuşor Dan, doctor în matematici şi intelectual de nădejde ? Poate fiindcă am ajuns  a trăi la un nivel de reptilă nesătulă ? Marginalizarea valorilor şi alegerea, cu obstinaţie, a celor mai răi candidaţi în posturile de răspundere în stat dovedesc tocmai această stare de fapt. Şi nu întâmplător nu ne-am ocupat de câini, pentru a-i putea masacra acum. " Moarte câinilor ! " se strigă, ca şi cum cel mai vechi prieten al omului ar fi principalul nostru duşman. Necropsia a dovedit că NU MAIDANEZII L-AU UCIS PE BĂIATUL PENTRU CARE POLITICIENII SE ÎNTRECEAU ÎN A VĂRSA LACRIMI DE CROCODIL. Să moară câinii, nu oamenii, strigă demenţii cu ochii înroşiţi de ură. E imposibil s-o scoţi la capăt cu un prost, chiar dacă încerci să-l lămureşti că opoziţia om-câine nu există în cultura umanităţii.
           O prietenă mi-a scris, pe Facebook, că părerile negative despre poporul român reprezintă un gest de violenţă la adresa acestuia. Zău, chiar aşa ? O fi văzut amica mea cum urmaşii ţăranilor îşi leagă câinii de câte un copac, apoi le sfărâmă capetele cu bâta, în urlete şi bălţi de sânge, doar fiindcă animalul a mâncat un ou de găină ? Cum alţii îşi strâng pisicile într-un sac şi le lovesc, după aceea, de pereţi betonaţi, până ce bietele făpturi devin un ghiveci de oase şi intestine ? Oameni cu suflet blând, nu-i aşa ? Dar cei care ne-au băgat mâna în bzunar şi ne-au persecutat zeci de ani ce au făcut împotriva noastră, a celor care mai deschidem câte o carte ? A fost doar o divergenţă de păreri, nu ? Probabil că au încercat să ne reeduce ca în vestitele închisori comuniste. Din păcate, tot ei au fost la putere, neîntrerupt, după 1989.
            Şi, fiindcă a venit vorba, mărturisesc că două secvenţe din istoria neamului românesc nu se leagă defel în capul meu. Una ar fi legată de fenomenul Piteşti - numai în China s-au mai pomenit asemenea atrocităţi -, iar cealaltă este un fapt istoric îndeobşte cunoscut. În Suedia, călăii erau suedezi, în Franţa, casapii erau francezi etc, dar niciodată, în Ţara Românească şi în Moldova, n-a existat un singur călău de origine română. Gâdele provenea invariabil din parohia lui Suleyman ori dintr-o etnie care se afla, pe atunci, în robie. Ţara Românească a stat, la un moment dat, paru luni fără călău, fiindcă nu s-a găsit niciun voluntar pentru această onorantă meserie. Văzând cruzimea cu care oamenii îşi omoară caii şi câinii, sunt sigur că, la o adică, azi n-am mai fi nevoiţi să importăm gealaţi. Sunt sute de mii de oameni care s-ar angaja pe loc hingheri sau şi-ar executa semenii prin spânzurare, decapitare, împuşcare, ardere pe rug sau tragere în ţeapă.
          Sigur, mai există varianta că, de sute de ani, compatrioţii noştri nu mai ştiu să facă decât ce li se spune, sub ameninţare şi cu perspectiva de a căştiga, din nenorocirile celorlalţi, măcar câteva ouă.
          De găină, fireşte.

luni, 16 septembrie 2013

A început şcoala

Toamna nu are numai aroma fructelor coapte, ci şi izul inconfundabil al sălilor de clasă, cu podele proaspăt spălate şi cu bănci lustruite special pentru primirea noilor elevi. Profesorii, mereu alţii, se agită cu hârtiile în mână, părinţii îndreaptă grijulii ţinuta copiilor, cei mai mici par înspăimântaţi de toată tevatura.
Mai sunt elevi care vor să înveţe lucruri noi şi interesante.
Încă există părinţi care se interesează de viitorul celor mici.
Destui profesori par pasionaţi de ceea ce fac.
Autorităţile locale se îngrijesc de întreţinerea în bună condiţie a şcolilor. Dar nu peste tot, după cum ne arată emisiunile de ştiri.
Să ne agăţăm de elementele pe care le-am menţionat mai sus - şi care fac parte dintr-o motivaţie umană profundă - şi să depăşim dificultăţile de moment cu care se confruntă învăţământul românesc, dar care pot deveni veşnice.
Să le oferim tuturor oamenilor în devenire manuale noi, să-i încurajăm pe cei care iubesc cărţile şi să ne ridicăm deasupra intereselor strict personale.
Să dăm credit competenţei şi profesionalismului, ca să nu regretăm, peste decenii, timpul pierdut în jocuri lucrative mărunte.
Să punem şcoala la locul ei în sistemul nostru de valori, ca să avem un viitor.
Pentru toate aspectele menţionate mai sus e nevoie de o finanţare responsabilă, nu de o demolare permanentă, rebotezată reformă.
Până atunci îmi amintesc mereu că o profesoară, care a avut premianţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faţa naţională, a fost răsplătită cu...50 de lei.
Iar mulţi discipoli primesc cărţi vechi, rupte, pătate, pline de bacterii şi folosite până acum de şapte generaţii.  Să cred că ei nu vor şti niciodată ce înseamnă mirosul cărţilor noi care, pe vremuri, ne aşteptau rânduite pe bănci, în seturi ispititoare ? Şi cum să înveţi în şcoli care se dărâmă peste tine, deşi firmele de construcţii au încasat zeci de miliarde pentru reabilitarea clădirilor ?
Numai entuziasmul voluntarilor nu este suficient. Şi polonezii au ieşit cu cavaleria înaintea tancurilor germane, dar n-au făcut decât să devină nişte eroi sacrificaţi în numele onoarei.
Şi azi, ca şi altădată, eroismul de dragul eroismului nu ţine nici de cald, nici de foame şi este perdant în economie şi în domeniul cunoaşterii. Ideile în numele cărora se luptă mor odată cu altruiştii, iar paraziţii prosperă.
Până se vor prăbuşi şi ăştia în golul creat de propria bulimie.

duminică, 15 septembrie 2013

Viitorul trece prin comuna primitivă

                 Am petrecut vreo patru zile străbătând cu maşina acelaşi drum judeţean şi am văzut doar doi şoferi care respectau regulile de circulaţie. Ceilalţi era inconştienţi. Mergeau cu o sută de km prin localitate, depăşeau în curbe, în pante şi pe poduri, virau la stânga, tăind calea automobilelor care veneau din faţă, staţionau în intersecţii şi pe trecerile de pietoni, făceau triplări etc. Nu amenzile reprezintă soluţia pentru aceste încălcări criminale ale codului rutier, ci suspendarea permisului pe ani şi zeci de ani de acum înainte. Iresponsabilii n-au ce să caute la volanul maşinii. Şoseaua este din ce în ce mai aglomerată - tractoare cu remorci te ţin o veşnicie în spatele lor, în dreptul liniei continue, iar gropile din asfalt se înmulţesc şi se adâncesc peste noapte, de parcă drumul ar fi fost supus unor bombardamente. Parcări, ioc. Sunt atâtea de făcut în ţara asta, dar bravii noştri politicieni îşi fac partide personale şi se bălăcăresc între ei. La primăria capitalei candidase şi un om deosebit, însă a fost atât de puţin mediatizat şi votat, încât i s-a uitat şi numele. În schimb, popularul Sorin Oprescu - care, ca şi colegii săi întru mâncatul căcatului, nu se pricepe la nimic - a răzbit cu singura armă câştigătoare în faţa unui popor cuprins de tembelism : aroganţa muiată în trivial.
            Mai nou se vânează cu arma direct în centrul capitalei. Ghiolbanii împuşcă sau zdrobesc cu bâtele câinii, la voia întâmplării. Vor urma, la rând, oamenii. Când, în calitate de mentor sau de om care face legea, îi pui prostului parul în mână, fii sigur că niţel mai târziu o vei lua şi tu pe cocoaşă. Viitorul sună promiţător. O şoferiţă a descărcat deja pistolul în capul unui coleg de trafic.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Bijuterii literare. Habent sua fata libelli

               Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor, cele două texte decoltate scrise de Ion Creangă, au fost tipărite prima dată în 1939, în ediţia G. T. Kirileanu, Ion Creangă - Opere complete. Kirileanu a publicat poveştile într-un fascicul pe care l-a ataşat de cotoarele a doar o sută de exemplare dintre cele care au văzut atunci lumina tiparului. Altfel spus, puţini cititori - probabil aleşi pe sprânceană - s-au delectat cu savuroasele creaţii ale scriitorului român. Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor au mai apărut într-o ediţie luxoasă, îngrijită de Nedic Lemnaru, în 1990, la Editura Roza Vânturilor, într-un tiraj limitat, cu o prefaţă de Paul Anghel. Am împrumutat volumul unui amic cu preocupări neliterare şi l-am primit înapoi boţit, şters şi tocit, de parcă ar fi fost citit în ploaie. Lăsând la o parte faptul că proaspătul convertit la lectură a apreciat doar latura aşa-zis pornografică a operelor respective, s-a confirmat, pentru a câta oară, dictonul : Dacă dai, n-ai !  În sfârşit, mi-a căzut în mână o ediţie bilingvă, ciudată, încropită de Enzo De Marco şi Diodor Măcărăscu ( ! ) - care şi-au trecut numele pe prima copertă ! -, Habent sua fata libelli, Le storie inspirate del "Decamerone "/Povestiri inspirate de "Decameronul ", Editura Ergorom, 2003, prefaţa fiind semnată de Silviu Măcărăscu. Ilustraţiile sunt de-a dreptul pornografice şi de un prost gust bătător la ochi  : recolta de organe genitale masculină e desenată în toată splendoarea sa. La fel, baba, moşiereasa şi preotul, care sunt în plină acţiune erotică. Povestea lui Ionică cel Prost a fost scrisă pe 22 octombrie 1876, pentru o şedinţă aniversară a Junimii. Povestea poveştilor, un an mai târziu.
               Voi spune din capul locului că eu nu socotesc pornografice cele două scrieri. Pornografia presupune absenţa valorii literare, compunerile cu pricina scăldându-se în obscenitate pură, realizată în vederea obţinerii unor sume de bani. La Creangă, umorul şi expresivitatea incomparabilă transformă trivialul în estetic, dând textului relieful vieţii şi identitate întru frumos. În Povestea lui Ionică cel Prost este făcut mai întâi portretul eroului," un tânăr "supus, răbdătoriu şi tăcut". N-avea "Nici tată, nici mamă şi nicio rudă ; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu." Imediat urmează şarja : "Dar ştiţi că este o vorbă că : dracul în curul prostului zace ". În sat, fetele " îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş, cum aşteaptă porcul ziua de Iganat." Subiectul este prea cunoscut, ca să-l mai rezum aici. Interesant este că fiecare moment narativ este presărat cu tuşe dense, rablaisiene : explicaţia poreclei cu care s-a procopsit tatăl Catrinei, preotul Cioric, "muncile" depuse împreună, în copilărie şi în adolescenţă, de Catrina şi Ionică - adevărată capodoperă de limbaj aluziv -, comedia jucată de Ionică în casa lui Vasile, descrierea zestrei naturale a personajului, actele sexuale dintre Vasile şi Catrina, apoi dintre Ionică şi Catrina, planurile pe care Vasile le are cu Ionică. Voi da numai un exemplu. În timp ce Vasile face sex cu Catrina, în scopuri pedagogice, pentru a-l iniţia pe Ionică în mecanismele amorului, personajului principal are o reacţie care-i confirmă numele, prefăcându-se nerod : "Iar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numa-i curgea bale ca la cânii cei urbaţi ! " Când Ionică se pune pe treabă, Catrina reacţionează pe măsură : "Văleu, bădică, m-au ajuns tocmai la lingurică, zice Catrina, buricându-se cât se putea şi apoi căzu într-un leşin..." Vasile se arată el însuşi îngrijorat - " Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta..." -, dar este liniştit de Catrina : "Poţi să-l mai laşi oleacă, bădică, nu-l zminti acum, că par'că mă unge cu unt, zise Catrina, trăgându-şi suflarea-ntr-însa de par'că se frigea. "
          Povestea poveştilor este concepută în stilul snoavelor populare, cu umanizarea divinului şi o distanţare mai mare faţă de real. Sunt, de fapt, trei mici poveşti, dintre care nu e dusă la sfârşit decât ultima : a ţăranului spurcat la gură, a cărui recoltă este blagoslovită de Mântuitor să se convertească în organe genitale masculine, a cucoanei dornice de marfa omului şi a preotului care intră, din prea multă curiozitate, în bucluc. Practic sunt deschise două paranteze, fără ca autorul să mai aibă grijă să închidă primele două nuclee epice. Un rol important este jucat de baba care îl învaţă pe ghinionist cum să-şi valorifice darul dumnezeiesc. Vrând să ştie de unde la ştie bătrâna pe toate, ţăranul primeşte următorul răspuns : "Hei, hei, nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiat lemne..." Mai directă, dar şi mai aproape de basm, Povestea poveştilor este inferioară Poveştii lui Ionică cel Prost, având totuşi o indiscutabilă valoare artistică.
           În orice caz, Povestea lui Ionică cel Prost este excepţională şi aş aşeza-o printre cele mai reuşite scrieri ale lui Creangă. Celeilalte naraţiuni i-ar sta bine printre mult lăudatele poveşti ale humuleşteanului. Dar nu pentru uzul copiilor, ci pentru al oamenilor copţi la minte.
     
P. S. Înţeleg că prefaţatorul este urmaşul unui profesor ieşean. El ne spune că Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor au circulat intens, în copii scrise de mână, în mediile şcolare, un dascăl confiscându-le chiar de la nişte elevi. Operele pomenite aici ar fi ajuns şi sub ochii lui Benito Mussolini, care a intenţionat să le publice în Italia, dar n-a mai avut răgazul necesar. Într-adevăr : habent sua fata libelli !

miercuri, 11 septembrie 2013

Întrebări

Ce caută Piţurcă la echipa naţională ?
Ce caută Stancu, Marica şi încă vreo doi jucători în reprezentativa noastră ?
De ce nu se retrag, în sfârşit, Sandu Şpriţaru şi Mitică Mititică ?
Când vom avea şi noi un selecţionar care ştie ce face ? După cum arată şi numele, Piţurcă este specialist în ţurcă. Echipa lui - că a noastră nu mai este de mult timp - joacă o cacealma de care ne-am săturat. Fără relaţii şi idei de joc, fără strategie, fără nimic. Totul e la voia întâmplării. Improvizaţii de jucător de cărţi. Pokerist de vocaţie, Piţi joacă la noroc. Numai că în loc să pupe icoanele, precum Iordănescu, ăsta îţi mângâie, prin buzunar, birlicul descântat.  (M-a mai lăsat unul cu gura căscată, cu ani în urmă. Se numea Stoica, înfiinţase Caritas-ul şi făcea contabilitate cu ajutorul lui Dumnezeu.)
De ce ne mai uităm la porcăriile numite meciuri ale Naţionalei ?
De ce, în definitiv, privim bătaia asta de joc ?
Fiindcă am uitat că Piţi are obiective abia prin 2054. Până atunci, el se poate plimba patruzeci de ani prin pustie, precum legendarul Moise, prefăcându-se că mai joacă aşa, la mişto, câte un meci şi distrugând mai multe generaţii de fotbalişti. De ce naiba n-o transformă într-o naţională de şeptic, nu ştiu. Am fi avut infinit mai multe şanse să câştigăm ceva.
Iar noi putem muri liniştiţi, pentru a ne trezi peste o sută de ani, când Sandu şi Mitică încă vor conduce  destinele fotbalului românesc, chiar dacă vor fi mumificaţi şi eternizaţi în Mausoleul Hoţiei Naţionale.

P. S. Colac peste pupăză, comentatorii meciului o luaseră razna şi vedeau, urlând, henţuri inexistente şi penalty-uri la centrul terenului.
        Turcia are o echipă bună, dar nu cine ştie ce. Terim intenţionează să demisioneze după victoria obţinută în faţa românilor. Piţurcă mai cere două mandate chiar şi la înfrângere. Toţi românii care ajung într-o slujbă bine plătită nu pot fi daţi jos de acolo nici cu puşca. Singura soluţie este să fie băgaţi direct în puşcărie. Să zic că Piţi are dosar penal ? De demisie nu s-a pomenit pe plaiurile noastre. O excepţie există, totuşi : Adrian Cioroianu.

marți, 10 septembrie 2013

Tragedie / barbarie

             Era de aşteptat ! Cei mai mulţi parlamentari au votat pentru eutanasierea câinilor fără stăpân. Ştiam că în Parlamentul României, proştii sunt majoritari, că sunt nişte chilipirgii care nu se pricep la nimic, dar nu-mi imaginam că bipezii ăştia nu au suflet şi că nu ştiu că tot ce este viu este sacru. Din păcate tâmpenia înseamnă inconştienţă şi se asociază cu un soi de răutate agresivă, imună la orice undă de omenie, venită de la cei care mai gândesc. Pe când vor fi masacraţi pensionarii, intelectualii şi cetăţenii care cred în nişte principii morale şi trăiesc din muncă cinstită ?
              Guvernanţii noştri cretini îşi pătează mâinile cu sângele unor fiinţe nevinovate. Nu e prima dată. Nici nu vreau să mă gândesc cum o vor sfârşi. Totul se plăteşte mai devreme sau mai târziu.
              Iar ONG-urile, dacă iubesc câinii, să aibă grijă de ei, să-i ia acasă - aşa cum fac eu - şi să-i hrănească. Nu să-i încarce în dube şi să-i arunce prin satele acestei ţări de rahat.

P.S. Monica Tatoiu şi realizatorul tv Morar urlă că pentru un câine se alocă, în ţara noastră, de patru ori mai mult decât pentru un copil. Dacă ei nu ştiu ce vorbesc, îi anunţ că în câini nu se investeşte nimic : banii ajung în buzunarele şmecherilor care se bazează pe opinia şi votul unor alegători fără niciun Dumnezeu.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Nişte războinici şi un meci de doi lei

        Sincer vorbind, nu înţeleg entuziasmul unora după zdrobitoarea victorie în faţa Ungariei. Maghiarii s-au prezentat la Bucureşti cu o echipă de nivel comunal. Dacă i-ar fi întâlnit pe nemţi sau pe spanioli, vecinii noştri ar fi scos de zece ori mingea din plasă. Meciul a fost un fel de morfoleală în care adversarii României n-au avut niciun atu. Noi avem apărare, dar mult lăudatul Marica mi se pare depăşit de fazele dificile. Nu e pus la punct nici cu condiţia fizică şi n-ar avea nicio şansă dacă ar lupta cu nişte fundaşi adevăraţi. Nu mai vorbesc de Stancu, care n-are ce să caute la echipa naţională. E zero absolut. Chiar beat mort şi într-un picior, Mutu ar fi mai periculos decât fostul stelist. Să sperăm că meciul cu Turcia va arăta că n-am dreptate.
        Văzând însă manifestările suporterilor unguri, am înţeles - abia acum ! - care este rostul fotbalului pe lume. E un fel de supapă prin care ne eliberăm, periodic, de sălbăticia noastră ancestrală, înscrisă în codul genetic. Am constatat, încă din copilărie, că amenii se simt bine în turmă, sunt mai puternici, mai îndrăzneţi şi mai plini de iniţiativă în a distruge tot ce le iese în cale. Huliganii englezi, ultraşii ungurii, bătăuşii turci fac însă dezastru când se deplasează în altă ţară. Este exact ca în filmele acelea americane, cu camionagii dezaxaţi, care sunt familişti perfecţi, dar ascund în maşinile lor femei violate şi tranşate cu sadism.
        Până la urmă, jocul de fotbal şi spectacolul din jurul acestuia reprezintă o terapie socială binevenită, făcută, la nivel planetar, mulţimilor care vor avea mereu nevoie de circ, mai sângeros sau mai vesel. Se bagă bani mulţi în afacerea asta, unii se îmbogăţesc, în timp ce alţii se aleg cu buzunarele goale şi cu capetele sparte. Dar, în final, toţi sunt fericiţi.

P.S. O situaţie paradoxală : suporterii maghiari s-au afişat peste tot ca nişte războinici din zorii civilizaţiei, dar jucătorii lor s-au dovedit a ne fi prieteni de nădejde. Aşa după cum observa scriitorul Dumitru Augustin Doman, ei ne-au oferit cu politeţe mingea, în repetate rânduri, ca să le-o vârâm în plasă. Dar noi nu reuşeam mai deloc.

Filosoful şi măturătorul

"Acasa la Noica. Paltinis. Am batut, nu mi s-a deschis. Probabil am ajuns prea tirziu. Sau prea devreme. Am lasat un mesaj. Am luat cu mine o piatra. Si am urcat incet spre biserica... Cu o seara inainte mi-a servit cina un ospatar care l-a cunoscut pe Noica (dar tot Gordon !!!! bleu a lasat in meniu). Mi-a povestit ca Noica devenise faimos in statiune prin faptul ca, in fiecare zi, el, filozoful si boierul, isi scoatea bascul in fata maturatorului, betiv notoriu si spurcat la gura. Incetul cu incetul, in fata incapatinatei politeti a filozofului omul a lasat-o mai moale cu bautura si a devenit chiar sociabil. Altfel, Paltinis e un loc mut, retras, inchis in sine, aproape negru. Nu as rezista mai mult de o zi. Acum se construieste in nestire, iar manelele pingaresc permanent padurea, ca peste tot in RSR." ( Cristian Bădiliţă )

P.S Am reprodus textul cărturarului Cristian Bădiliţă cu acordul Domniei Sale.

miercuri, 4 septembrie 2013

Una dintre consecinţele reformei Miclea-Funeriu

În evaluarea activităţii unui profesor, întocmirea planificării, intrarea la clasă şi efectuarea orelor, adică activitatea centrală a unui dascăl, se notează cu trei puncte din totalul de o sută. Restul e gargară.
Pentru gradaţia de merit, aceeaşi activitate esenţială pentru elevi este cotată cu un punct.
Până la sfârşitul anului, în unitatea în care lucrez nu mai avem bani de salarii.
De ce ?
E simplu. Nu suntem salarizaţi după numărul de norme ( adică posturi ) didactice ci...după numărul de elevi. Cum sunt recompensaţi ciobanii zilieri pentru paza oilor ! Fiindcă în şcoala noastră avem clase normale, am isprăvit gologanii. Altora, care au clase mai multe, leii le prisosesc. Conform marilor reformatori Miclea şi Funeriu, finanţarea se face prin alocarea unei sume pe cap de elev. Dar paralele respective nu sunt utilizate în folosul copiilor, ci pentru asigurarea lefurilor celor care predau la clasă.
Estimp, vorba lui Mateiu, în unităţi economice falimentare se aruncă miliarde pe cap de...şef puturos, numit în hârtii manager.
Vede cineva vreo logică aici?
Nu e asta numai una dintre mizeriile specifice statului nostru haiducesc, care caută să smulgă cât mai mult din buzunarele truditorilor săi ?

P.S.  E la modă acum să scoţi capul, să storci lacrimi şi să strigi pentru eutanasierea câinilor. Aşa se câştigă popularitate, pe seama tragediei petrecute într-o familie. Toate jigodiile de politicieni urlă mai urât decât patrupedele turbate.
        Spre onoarea lor, câteva personalităţi - puţine, ce să mai vorbim -pe care le simpatizez  au un punct de vedere corect. O nefericită cu figură dubioasă tocmai îl ceartă, la televizor, pe ziaristul Felix Rache, care îi explică răbdător ceea ce apuneam şi eu : cine a ucis câini a omorât mai târziu oameni.


marți, 3 septembrie 2013

Oameni şi câini

Un japonez a murit după ce a fost muşcat de un câine, pe o stradă din Bucureşti.
Un copil este sfârtecat de nişte maidanezi, într-o curte privată. ( Ce făcea bunica lui în acest timp nu se întreabă nimeni. Copilul ieşise din perimetrul parcului şi se aventurase în necunoscut. )
E normal ca orăşenii să meargă pe străzi înţesate cu zeci de mii de câini  fără stăpân ? Nu.
Dar cine e de vină pentru situaţia asta incredibilă ?
Cum cine ? strigă poporenii care, rupţi de foame, îl votează pe Vanghelie pentru o găleată sau un tricou. Câinii ! Sunt prea mulţi ! Să punem mâna pe bâte şi să-i anihilăm !
Avem ciudata pretenţie ca nefericitele vieţuitoare să se comporte mai responsabil decât oamenii, iar aceştia din urmă să-şi urmeze instinctele şi să intre în sălbăticie. Într-o ţară falimentară, oamenii şi câinii împart un teritoriu devenit neîncăpător.
Între timp s-a dovedit că animalul ucigaş aparţine unei fundaţii de protecţie a animalelor. Am mai scris şi cu alt prilej despre monstruoasele organizaţii care câştigă bani pe seama patrupedelor şi le lasă de izbelişte. Gem câmpurile şi pădurile patriei de sute de mii de câini aruncaţi din dube misterioase, în miez de noapte. Pe câmpie, vânatul a dispărut, dar dacă cine se aventurează în beznă este înconjurat de mii de ochi fosforescenţi ale unor fiinţe înfometate.
Fecem două erori capitale :
1. Nu înţelegem că, în lipsa statului de drept, cei care ar trebui să se ocupe de strângerea şi sterilizarea câinilor au devenit, după modelul politicienilor - în mod sigur, hingherii au şi ei culoare politică -, bandiţi care fură la drumul mare, cu acte în regulă.
2. Transferăm responsabilităţile noastre asupra unor vieţuitoare pe care trebuie să le protejăm, controlându-le înmulţirea.
Un cetăţean care se pretinde ziarist cere moarte pentru moarte. În treacăt fie zis, omul ăsta  a făcut mai destule gesturi prin care să iasă în evidenţă. Prezentator de ştiri fiind, i s-a năzărit că este persoană publică şi a început să producă păreri năucitoare despre toate subiectele la ordinea zilei. Păi, tovarăşe dobitoc, câinii sunt omorâţi peste tot. Sunt împuşcaţi, otrăviţi, li se bagă sticlă pisată şi ace în mămăligă etc. În Asia au fost injectaţi cu stricnină şi ucişi în masă, dar măsurile astea, luate fără cap, n-au dat rezultate. Ţi se pare că ai emis o opinie eroică ? De ce nu le ceri urşilor şi râşilor să poarte joben, să-i salute pe turiştii inconştienţi - care se duc să-i atingă - şi să strângă mizeria rămasă de la grătarele înjghebate în mijlocul naturii ? Dacă prostia ar fi o boală incurabilă, ar rămâne puţini oameni, dar destui câini.
Câinele este primul prieten al omului. Este un mamifer înzestrat cu inteligenţa unui copil de 6-7 ani. Fiind animal, trăieşte sub zodia instinctelor, are un teritoriu pe care îl marchează şi simt nevoia să-l apere. Nu-i putem cere să-l citească pe marele filosof Lucian Mândruţă şi să înveţe arta răzbunării pe orice mişcă, atât de specifică politicii dâmboviţene. Câinele nu poate fi decât câine, dar omul trebuie să rămână om.
Trăim sufocaţi de pisici şi de câini, într-un regim animalier, dictat de nişte conducători care ştiu doar să ciordească şi să se bălăcărească între ei. Cum vom ieşi din acest coşmar ?
Printr-un masacru (ne)creştinesc, nu.

P.S. 1. Prin modul în care îşi asigură urmaşii,  boborul suveran îşi distruge sistematic zestrea genetică. Anumite categorii sociale au puţini copii, iar altele au scăpat de sub control la acest capitol. Oamenii străzii trăiesc ca şi câinii. N-ar fi bine să-i eutanasiem şi pe ei ?
        2. Văzând ce e la gura lui Radu Banciu, îmi dau seama abia acum cît de redus e omul ăsta. Şi când te gândeşti că îmi plăcea felul în care îi trata pe politicieni ! Să spui însă că în 1916 nemţii au curăţat capitala de câini şi că aşa ar trebui să procedăm şi acum înseamnă să nu realizezi că între timp au trecut o sută de ani. Iar nemţii au exterminat şi evreii din Europa. Să-i lăudăm şi pentru asta şi să procedăm la fel cu anumite etnii ? Tot ce au făcut germanii e sfânt ? Parcă, după toate învăţăturile, viaţa era sacră. Nu mai ştim ce vorbim ? Adopţiile, strângerea câinilor în adăposturi şi sterilizarea lor sunt soluţiile civilizate la o problemă devenită acută.
        3. Ceva mai nuanţat, Cristian Tudor Popescu merge, cu ideile sale, tot în direcţia uciderii câinilor. Ce să-i faci, fiecare dintre noi are limitele sale ! Nu întâmplător dl Popescu are aceeaşi poziţie cu Traian Băsescu : cine se aseamănă se detestă.

duminică, 1 septembrie 2013

Cronica integrală a scriitorului Geo Galetaru

"CĂLUGĂRUL NEGRU" SAU DIMENSIUNEA ONIRICĂ A REALITĂŢII

Ieşind de sub drapelul generaţionist al optzeciştilor şi distanţându-se orgolios de cântecul de sirenă al unor "isme" pasagere, Şerban Tomşa optează pentru o paradigmă literară proprie, pe care o ilustrează cu talent şi implicare. Dincolo de retorica unei jovialităţi excesive sau chiar în răspăr cu parada de maliţiozitate gratuită a unor confraţi, Şerban Tomşa articulează liniile de forţă ale unei viziuni originale, susţinută cu vervă compoziţională şi cu incontestabilă determinare.
Impozant prin structură şi modern prin scriitura de o frapantă actualitate, romanul Călugărul Negru mizează pe un subtil melanj între real şi fantastic, între existenţa frustă, adesea de o deconcertantă trivialitate, şi ficţiunea compensatorie. Romanul lui Şerban Tomşa impune (şi) prin insolitul situaţiilor, prin stranietatea deliberată a palierelor narative, care creează un fascinant joc de oglinzi de o simbolistică aparte. Nu în ultimul rând, personajele care evoluează pe acest portativ epic îşi revendică substanţa şi traiectoria de la acelaşi apetit pentru dominanta onirică a existenţei. Deşi în aparenţă supus dispersiei şi marcat de impulsuri centrifugale, demersul epic al autorului are o neobişnuită şi convingătoare coerenţă. Cu migală şi tenacitate, Şerban Tomşa îşi construieşte o lume imaginară, proiectând personajele şi întâmplările care o populează într-un timp al ambiguităţii fără limite. Eroul-narator trăieşte o adevărată odisee a dedublării, scindat între două lumi care şi-l dispută cu fervoare egală: pe de o parte, realitatea postdecembristă, devoratoare şi depersonalizantă, iar pe de alta, lumea viselor, a fantasmelor recurente, aceasta din urmă având menirea de a corecta (sau măcar de a încerca să corecteze) proiecţiile dizarmonice ale prezentului aglutinant. Cititorul este confruntat cu o pluralitate de planuri, care se întretaie într-o ciudată reţea de simboluri, amorsând sensuri obscure, dar care converg în direcţia disimulării faptului brut şi potenţează un esoterism al situaţiilor, de cea mai bună calitate. Registrul ideatic al romanului beneficiază de suportul unei scriituri moderne şi dense, prin dozajul savant de inefabil inclus în arhitectura textului. Parcurgând paginile cărţii, încerci senzaţia că realitatea ţi se relevă, după tatonări succesive, în "tranşe" infinite, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete inedite, în funcţie de unghiul din care este privită. Interferenţa realului cu visul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, configurează un fel de mistică a bizareriei suverane, aceasta fiind, după părerea noastră, coordonata cea mai pregnantă a demersului epic al autorului. Căci, dincolo de asperitatea perceptibilă a faptului real, se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii esoterice (derivând şi din aerul de atemporalitate ce traversează fluxul narativ), care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Asimilarea preeminenţei onirice, trasarea liantului între registrul strict evenimenţial şi zona unei simbolistici reverberante se insinuează sistematic în perimetrul realităţii şi-i redimensionează contururile.
În final, totul nu este decât o proliferare a cuvintelor cu puteri demiurgice, o întemeiere a istoriei şi a lumii prin cuvânt, prin magia actului contemplativ. Povestea se înfiripă din aceste elanuri ale freneziei mitologizante, din irepresibila bucurie şi vocaţie a spunerii. Aventura existenţială devine sinonimă cu aventura cunoaşterii, printr-o asumare dramatică a unui destin mereu pierdut şi mereu regăsit. Restul ("glazurarea" parcursului narativ cu elemente de thriller, explorarea-exploatarea unui filon comic încapsulat în memoria şi vocabularul personajelor, prevalenţa înşelătoare a unor sugestii culturale în câmpul naraţiunii) nu face decât să completeze tabloul vivant şi scânteietor al unei povestiri febrile şi incitante, condusă cu mână de maestru. Prin Călugărul Negru, Şerban Tomşa face proba unei excepţionale vocaţii epice, ceea ce-i asigură (la paritate cu alţi congeneri, ca Radu Aldulescu sau Nicolae Stan) o poziţie privilegiată în galeria prozatorilor români ai acestui moment.