duminică, 28 iunie 2009

Dispariţia unui copil mare

M-a măhnit plecarea dintre noi a lui Michael Jackson, fiindcă am văzut în el nu numai un cântăreţ de calibru, ci şi un om chinuit până dincolo de limitele suportabilităţii. ( Nu am fost unul dintre fanii săi, dar asta este o chestiune de gust. Sunt mirat şi enervat când cineva se pronunţă categoric despre un artist care nu-i place : "Nu are valoare !" Poţi spune, pur şi simplu :"Nu e pe gustul meu." Cu valoarea e mai complicat şi nu voi ţine aici un curs pe această temă.) În orice caz, moartea sa, ca şi a lui Elvis, ca şi a altora, dovedeşte, dacă mai era nevoie, câteva lucruri :
1. Foarte multe personalităţi înzestrate artistic au un puternic instinct de autodistrugere.
2. "Talentaţii" rămân toată viaţa nişte copii, iar răutatea celorlalţi se îndreaptă asupra lor, imediat ce ei au dat cel mai mic semn de slăbiciune. Amatorii de scandaluri din presă îi vor târî, fără milă, prin toate noroaiele, îi vor insulta, îi vor minimaliza, îi vor umili şi îşi vor revărsa veninul frustrării asupra lor.
3. Când asemenea oameni pornesc de foarte de jos, au o amprentă personală foarte pronunţată şi muncesc peste puterile lor, se prăbuşesc dramatic, mai devreme sau mai târziu. Nu sfârşesc niciodată de bătrâneţe, liniştiţi şi împăcaţi.
4. Când viaţa le refuză şansa iubirii ( şi aşa se întâmplă cu cei mai mulţi ), moartea lor este, de fiecare dată, o formă de sinucidere.

P. S. Cineva ( care cântă, joacă teatru şi scrie foarte frumos) a lansat, pe blogul său, ideea că femeile vor conduce lumea. În opinia mea, femeile au condus totdeauna lumea. Ele influenţează subtil, dar decisiv, toate deciziile din familie. În ceea ce priveşte creativitatea bărbaţilor, se poate spune că aceasta este inspirată de femei şi dedicată acestora. Bărbaţii etalează toată forţa şi frumuseţea lor de dragul femeilor. Chiar dacă uneori o fac fără să-şi dea seama. Aşa se comportă şi masculii unor specii de păsări care caută să intre în graţiile femelelor, înfoindu-şi penajul şi cântând. Desigur că am prezentat lucrurile mult simplificat şi am vizat numai o parte a vieţii sociale, dar cea mai interesantă... În spatele unui bărbat puternic stă totdeauna o femeie inteligentă. În umbra unuia care dă faliment, pot fi chiar mai multe femei care au rolul de a-i face mai intense elanurile sale thanatice şi de a-i grăbi eşecul, făcându-i-l, în plus, de-a dreptul infernal.

joi, 25 iunie 2009

A apărut, la Editura Cartea Românească, romanul "Gheţarul" de Şerban Tomşa





Intr-un oras imaginar, Christiana, un amfitrion misterios a strins laolalta oameni de tot felul − un scriitor, un sportiv, un calugar, un profesor, un doctor, un ofiter in rezerva, functionari pensionati, fosti securisti, victime si calai, inocenti si perversi, desfrinati si asceti − pentru a-i supune unui experiment, intr-un moment in care, obositi, plictisiti, debusolati, acestia nu mai asteapta nimic de la viata. Scosi din mediul lor obisnuit, smulsi din rutina si framintarile zilnice, se trezesc intr-un loc mai mult decit ciudat, unde amfitrionul mefistofelic ii obliga sa-si deruleze la nesfirsit amintirile. Iar locul cu pricina devine treptat-treptat un infern... Din care personajele, mai ales halucina(n)tul Tom Kastelka, incearca sa se elibereze prin fabulatie.
"Ghetarul" lui Serban Tomsa este o naucitoare utopie negativa, o carte captivanta, cu scene vii, colorate, relatate alert, cu nerv si cu un haz rabelaisian, revelind o lume nebuna, condusa dupa legi stranii si proiecte funambulesti. ( din prezentarea editurii) www.cartearomaneasca.ro

marți, 23 iunie 2009

O poezie a profesorului George Militaru

Cu ani în urmă, aflând că sunt "autoriu", excepţionalul profesor de limba română din Tămăşeşti, Teleorman ( acum pensionar ) George Militaru mi-a trimis, prin Petrică Zamfir, o poezie cu următoarea dedicaţie : "Domnului Gigi Şerban, despre care am auzit că a intrat în gâlceavă cu lumea". 23.05.1989


Ursitoare la naşterea poetului
(Blestem)



Că te-ai născut
În zori de zi,
Să-ţi umble-n cap
Luceferii!...
Un dor să-ţi fie
-Ntreaga viaţă,
Dar să nu poţi
"Să-l dai pe faţă !"
Să-ţi fie dorul
Călător
Şi tu să umbli
După dor !...
Să-l duci cu tine
Cât trăieşti
Şi tot de dor
Să te sfârşeşti!...
Iubirea s-o ştii
Pe de rost,
Dar de iubire
Să ţii post !
S-ajungi şi tu
Până-n Eden,
Dar să nu ştii
Că eşti în el!...
Să simţi şi pofta
Cea dintâi,
Dar tu, sămânţă,
Să nu pui !
Să ştii o limb-
"A nu ştiu cui",
Nu pe-nţelesul
Omului!...
Din scrisul tău
"Aur" să iasă,
Dar să nu poţi
Să-l duci acasă !...
Şi-atunci când vei fi
"Pălmuit",
Să strigi :
"Ce mult v-aş fi iubit"!...
23.05.1989

P.S. Am păstrat cu sfinţenie acest text care îmi aminteşte de înclinaţiile poetice ale lui Ştefan Bănulescu şi îl public aici ca pe un omagiu adus unui mare şi talentat profesor, aflat acum în suferinţă. Mă gândesc cu tristeţe câte talente literare s-au irosit şi se irosesc în România, în timp ce unii ajung la Academie lejer, fără să aibă o minimă înzestrare artistică.
George Militaru nu a citit romanele mele, dar sunt sigur că nu i-ar plăcea stilul meu urmuzian, absurd, burlesc, fantastic, demenţial.( Nu-i plăceau nici Nichita Stănescu şi Marcel Proust.)În ceea ce mă priveşte, pot gusta orice fel de literatură, dacă este scrisă cu har...

luni, 22 iunie 2009

Cuvinte banale

Podurile : arcuri de triumf călcate în picioare.
Căderea unei stele : un cântec de lebădă.
Un om murind : prima şi ultima strângere de mână a destinului.
Surâsul unei fete : aurore boreale în sufletul nostru.
Prietenia : un şoim protector care stă pe umărul tău chiar şi atunci când dormi.
Profesorul : un om care nu ştie să facă, practic, nimic, dar îi învaţă pe alţii totul.
Anotimpurile : prezentări de modă, periodice, ale naturii.
Viaţa : o carte - proastă pentru unii, minunată pentru alţii - scrisă de Dumnezeu.
Stelele : cuie de aur cu care un miliardar excentric şi plin de fobii a fixat bolta cerească, pentru a nu cădea peste noi.
Luna : o jucărie pierdută de Dumnezeu, de pe vremea când era copil.
Alcoolul : stimulent alimentar, somnifer sau explozibil pentru creier : depinde de cine îl consumă.
Cărţile : lumi create special pentru cei care nu ştiu sau nu pot să trăiască normal.

vineri, 19 iunie 2009

Teii : adierea sacră a îngerilor treziţi din somn

Elementele telurice care nu se pot măsura, cântări sau vinde sunt infuzate cu sacru : apa mărilor şi a izvoarelor, aerul, lumina solară... (Sigur, la rigoare, toate se pot contabiliza : nimic însă nu este precis. ) Nichita Stănescu mărturiseşte În "Cartea de recitire" că, îndreptându-se către redacţia revistei la care lucra, a avut brusc revelaţia sensului unei expresii întrebuinţate de Eminescu : "tei sfânt". Parfumul florilor de tei pare, într-adrvăr, venit din altă lume : subtil, inefabil, adormitor, atotstăpânitor, puternic, ubicuu, venind din toate părţile, dar mai ales din cer, bătând la mari depărtări, precum clopotele marilor biserici. Cred că aceste indescriptibile arome i-au inspirat aceluiaşi trist poet ideea "dorului de moarte". E "dulcele stil clasic", nu ? E ca şi cum heruvimii s-au trezit dintr-un somn adânc, şi-au întins aripile şi au umplut lumea cu miresme supraceleste...

marți, 16 iunie 2009

Bordeiul înzăpezit. Câte singurătăţi trăieşte un om ?

Aş vrea să scriu o scrisoare unui prieten pe care nu l-am avut niciodată şi să-i povestesc despre minunile pe care le-am trăit. În prima copilărie, am trăit într-o căsuţă minusculă, cât un bordei. Aveam, în curte, un salcâm înalt, un agud micuţ şi o tufă de soc. Erau cei mai buni prieteni ai mei. Vara mă sufocam de căldură şi căutam umbra salcâmului. Iarna, în schimb, era un vis. Totul era acoperit de omătul rece, miraculos. Plecam dimineaţa cu sania şi mă întorceam seara, flămând şi obosit. Făceam oameni de zăpadă şi construiam derdeluşuri ca de sticlă. Aveam grijă să arunc, seara, găleţi cu apă, pe lunecuş, care se făcea de diamant. Umblam printre zăpezi ca un explorator la Polul Nord şi mă simţeam ca într-o Peninsulă Scandinavă fără margini, o Siberie celestă, o planetă îndepărtată de Soare, pustie, acoperită de gheţuri. Citisem câte ceva şi pe vremea aceea !(Am evocat, în câteva pagini de roman, această viziune pe care o aveam atunci. ) Colegul meu Geo, care este mai în vârstă decât mine, îmi povestea că, în vremea copilăriei lui, zăpezile se ridicau peste cei mai înalţi salcâmi, iar copiii se dădeau cu săniile de pe coamele caselor !Ei, bine, eu, care vorbesc despre prietenie şi solidaritate, mă simţeam fericit singur. Am povestit, cu alt prilej, despre poiana mea, cu flori albastre de lavandă, unde mă refugiam vara şi citeam. Am fost fericit, pe urmă, printre prieteni. Mulţi ani. Sunt şi acum. Observ însă, în toate mediile sociale, un fenomen deprimant. Oamenii redevin singuri, dar, de data asta, sunt şi nefericiţi. Mă întâlnesc cu un scriitor şi îl întreb despre un altul, la fel de important ca şi el. (Pe mine mă încântă cărţile amândurora.)
- Ce părere ai despre romanul lui Cutare ?
Mă priveşte nehotărât şi spune, strâmbând din nas :
- Nu e cine ştie ce. Trenează. "Face burţi".
- Dar Cutare e talentat, nu ?
- Mda. Dar e povestitor, nu e romancier de meserie.
Priveşte nemulţumit în zare, deşi este un mare scriitor, realizat, cu o operă impunătoare.
Mă uit printre oamenii simpli. Cât sunt tineri, sunt prieteni, se întâlnesc la un pahar, petrec, se bucură. Mai târziu, devin solitari, se ascund unul de altul, îşi văd de treburile lor. Totdeauna trişti că nu au realizat prea multe, cu toate că toţi au ce le trebuie.
Dacă în copilărie singurătatea poate fi o formă a fericirii, la maturitate se simte gustul amar al nefericirii, intuindu-se apropierea Marii Cascade a timpului. Să fie senectutea încă un moment de graţie, precum cel din primii ani de viaţă ?

marți, 2 iunie 2009

Ion Neagoe

Toată viaţa am trăit sub semnul prieteniei. Fascinat de literatură şi de sport, am căutat solidaritatea chiar şi în aceste domenii. Mi-am făcut prieteni minunaţi, în copilărie, în liceu şi în facultate. Fiecare cu personalitatea lui, cu stilul şi cu felul său de a privi lumea... După ce am ajuns profesor, am reînviat unele prietenii din copilărie. Unele însă s-au stins încet-încet... Cei mai mulţi prieteni din facultate au murit, iar dintre "liceeni" a supravieţuit doar Pavel (Paul) Staicu. Pe cei mai numeroşi dintre oamenii cu care colaborez acum, prietenii mei literari, nu i-am întânit niciodată... Nu ştiu dacă l-aş recunoaşte pe Tudor Cristea, dacă l-aş vedea : el mi-a oferit, totuşi, o rubrică în revista pe care o conduce... Până la urmă, am fost norocos, deoarece am cunoscut oameni ieşiţi din comun, de la care am avut ce să învăţ. Şi am încercat, în primul rând, să învăţ a fi om adevărat.
În copilăria şi adolescenţa mea am avut, printre alţii, doi amici care erau foarte legaţi unul de altul : Ion Neagoe şi Nicu Olteanu. Nicu a fost colegul meu de bancă timp de patru ani şi acum este Director General la Henkel. Îl voi evoca, poate, cândva. Ion este cu doi ani mai mare şi este inginer la Petroşani. Era un tip care ştia să râdă de toţi şi de toate, fără să jignească pe nimeni. Era o bucurie să stai în preajma lui. Acum câteva săptămâni mi-a scris pe blog, apoi a venit şi m-a vizitat acasă. Cu excepţia părului alb, nu se schimbase deloc. ( Am înclinaţia de a vedea, la cunoscuţii mei, numai ce a rămas neschimbat. Mi se pare că timpul a stat pe loc, mângâindu-i uşor pe prietenii mei sau înfrumuseţându-i... E şi un mod de a lupta împotriva depresiei.) Acelaşi surâs fermecător şi aceeaşi bunătate fundamentală iradiau lumină în jur. Am stat de vorbă o după-amiază întreagă. Atunci am descoperit secretul comportamentului său atât de frumos. Ion se trage dintr-o familie ţărănească puternică, adânc ancorată în valorile tradiţionale româneşti. Părinţii şi strămoşii săi erau un fel de "Moromeţi" fantastici, cu puteri vindecătoare. Ca să-i poată face bine pe copiii bolnavi de epilepsie, Mărtac cel bătrân, bunicul lui Ion, îndeplinea nişte ritualuri precise, dar nu uita lucrul esenţial : nu se certa cu nimeni. Însănătoşirea era o problemă de reechilibrare energetică, iar posibilii duşmani ar fi perturbat creierele copiilor prin emisiile lor de unde energetice negative. În ajunul postului, îmi explică Ion, este obligatoriu ca oamenii să se împace unii cu alţii. Numai aşa îşi pot purifica sufletele. De aceea un om care îşi duşmăneşte semenii şi nu vorbeşte cu ei este o monstruozitate.
Vorbim despre tatăl său, Anghel, care a murit acum câţiva ani. Ion îmi povesteşte că taică-său a fost, alături de alţi doi grătieni, în lagărul de la Auschwitz. Îmi relatează grozăveniile şi peripeţiile incredibile prin care a trecut bietul om. Rămân cu o impresie proastă despre nemţi, cărora le lipseşte dimensiunea afectivă, şi despre unguri, care sunt mult prea răzbunători. Omul scăpase cu viaţă numai datorită omeniei unui rus care s-a prefăcut, de ochii ungurilor, că-l execută şi i-a cruţat viaţa. ( Călin-Andrei Mihăilescu era de aceeaşi părere cu mine : ruşii reprezintă cea mai înaltă treaptă a omeniei, fiind cei mai reprezentativi pentru ideea de om... Nietzsche spusese că Dostoievski singur ar putea mântui lumea... ) Îl ascult cu atenţie pe prietenul meu cum îmi povesteşte că a făcut, după Revoluţie, bişniţă la sârbi şi ce umilinţe a îndurat acolo. Mă interesează în mod deosebit când îmi relatează două miracole pe care le-a trăit cu adevărat. Cum a reuşit, copil fiind, prin rugăciune, să alunge grindina de pe tarlaua lor de grâu şi cum a trecut, cu ajutorul Divinităţii, de nemiloşii vameşi sârbi.
Mai aflu că Ion a publicat câteva povestiri în "Formula AS", semnând Ion Mărtac şi că vrea să facă o carte. Are doi copii. Fata este medicinistă şi face lucruri admirabile, alături de charismaticul Dan Puric. Îi ajută pe săraci, oferindu-le masă, adăpost, asistenţă medicală şi religioasă. Mai mulţi medici şi preoţi sunt implicaţi în aceste acţiuni umanitare şi cu adevărat creştine... Băiatul este student la arhitectură. Vreau să-i ofer lui Ion romanul meu, dar îmi spune că l-a cumpărat de la Librăria Eminescu. Nu pleacă până nu-i promit că ne vom revedea la cabana lui din Munţii Parâng. Are acolo un refugiu de vis.
Da, îmi spun după ce maşina lui nu se mai vede, am încă prieteni...