duminică, 29 mai 2011

Un erou al timpului nostru

Perioada în care trăim nu se desosebește prea mult de Evul Mediu și de Epoca Sclavagistă. Există acum privilegiați cinici și muritori de foame care își caută alinare în mitologia creștină .  Vezi prostia celor care nu știu cum să-și risipească banii. Vezi bătăile pe butoaiele cu apă sfințită de pe la hramurile mănăstirilor. Săracul transformă credința într-un fel de brânză care se dă gratis, la colț de stradă, și din care trebuie să apuce cât mai multă.
Cum este și firesc, eroul timpului nostru este nesătulul înstărit și cu mult tupeu. Este urangutanul care atunci când rămâne singur cu o femeie nu ezită nicio secundă să sară pe ea.
Dominique Strauss-Kahn este politicianul de stânga a cărui familie are, în bănci, sute de milioane de euro. Omul era obișnuit să tragă la hoteluri în care o noapte costă traiul pe șase luni al unor oameni obișnuiți. Ce să-i faci, sărăcia e sărăcie și finanțistul și-o respectă. Tipul respectiv de hominid e reprezentativ pentru vremurile în care trăim. Maimuțărind un soi de autoritate agresivă, mistrețul acesta debordând de sămânță conduce abuziv și încălcând legile instituția în fruntea căreia e pus, își agresează sexual subordonatele, își terorizează funcționarii și e obișnuit ca în buzunarele sale să se scurgă multe parale. De la 50 de ani încolo, șeful despre care vorbim devine psihopat, pierde controlul acțiunilor sale și se comportă ca un câine în călduri, un rostolitor de femei, fără discriminări de vârstă, condiție socială ori cantitate de săpun consumată zilnic. Orice societate normală ar interna la psihiatrie un asemenea individ. Dar nu numai România e bolnavă, ci toate republicile din lume. Mai puțin Statele Unite. Acolo animalul fu surprins cu izmenele-n vine.
E greu să-ți imaginezi că un moșneag, fie el și dement, poate fi atât de prost. Să te duci în State și să taberi pe o africană care îți schimbă așternuturile, când e știut că acolo o poți păți și dacă te uiți mai lung la o purtătoare de sex ! Probabil însă că Strauss-Kahn a tulburat, cu mădularul său, multe ape până să și-l bage în acvariul cu crocodili, amenajat cu grijă,  din New York. 
Cum se și așteptau cei care l-au prins în capcană, marele și atotputernicul vier a mușcat din momeală și a scăpat într-un hău cu rahat.
Nu mă bucur pentru necazul lui, dar cred că trebuie să se facă mai mult pentru a se stopa abuzurile de orice fel care caracterizează societățile socialiste cu față capitalistă.

sâmbătă, 28 mai 2011

Codul lui Laver

Australianul Rod Laver a fost unul dintre cei mai mari jucători de tenis din istorie.
M-a frapat însă comportamentul său de om adevărat.
Laver îl lăsa totdeauna pe adversar, oricine ar fi fost acesta, să intre primul în arenă.
Laver îl lăsa mereu pe rivalul său să dea primul mâna cu arbitrul de scaun.
În vremurile în care și atât de frumos educatul Rafael Nadal apelează la tot felul de tertipuri neonorante pentru a câștiga un meci, ceva din comportamentul lui Laver a rămas definitiv în lumea sportului alb. Am văzut că învingătorul, pe toate terenurile de tenis din lume, îl lasă pe învins să-l salute primul pe arbitrul principal.
Dacă am avea mai multe exemple de omenie în jurul nostru, altfel ar arăta realitatea pe care o vedem.

P.S. 1. Din cauza unei erori permanente de pe blogul meu nu mai pot face comentarii pe cele care aparțin prietenilor mei. Nu știu cum voi ieși din acest impas.
       2. Periodic, o echipă de fotbal reinventează acest sport. Acum e rândul Barcelonei. E un lucru deosebit că am trăit să-i vedem pe catalani  și argentinieni cum joacă.
Tot periodic, celebrul Pele debitează câte o prostie. Messi e bun, ar fi spus el, dar e departe de Cruyff, Platini și Di Stefano. Despre Cruyff pot spune că este, într-adevăr,  cel mai mare jucător european pe care l-am văzut jucând. Pe Di Stefano nu-l știu, iar Platini era un oportunist ( la goluri ca și la trofee ) care înota pe teren, pasa bine, dar se mișca prea lent. Că a luat Balonul de Aur e altă mâncare de pește. Eu nu l-aș băga nici în primii 200 de fotbaliști din istoria fotbalului. Tot ce pot spune este că nu putem compara sportivi din perioada romantică a fotbalului, când apărările erau varză, cu alții care activează acum, când cel mai popular sport e computerizat. Desigur, afirmațiile lui Pele lasă să se întrevadă că și marii sportivi pot mânca rahat din invidie sau pentru a atrage niște arginți. ( Platini e oportunist și în ceea ce privește funcțiile de decizie. ) Îmi amintesc că pe vremea când Maradona și Platini jucau pe teren, același faimos brazilian spunea că francezul este mult mai bun decât argentinianul.  Ce poți să mai comentezi ?

vineri, 27 mai 2011

Recitind „Nu” de Eugen Ionescu

Care ar fi concluzia cu care rămâi după lectura volumului semnat de tânărul teribilist de odinioară Eugen Ionescu ? Că Arghezi, Barbu și Camil Petrescu sunt niște scriitori facili și minori, ridicoli imatatori, scribălăi de doi lei.
 Inteligența suverană poate dovedi orice.
Se știe că textele lui Ionescu au apărut mai întâi în presa literară. Ion Barbu, aflat la cafeneaua Corso în tovărășia unui arhitect, citea entuziasmat „studiul” lui Ionescu despre Camil, scoțând exclamații de satisfacție :
- Foarte bine ! Foarte bine ! Rară inteligență !
Barbu nu-l suporta pe Camil, fiindcă se recunoscuse în personajul Ladima din romanul Patul lui Procust, iar articolul ionescian apăruse în revista Floarea de foc.
Curios, arhitectul s-a interesat despre ce publicație e vorba și a chemat un chelner pentru a i-o cumpăra și lui de la chioșcul de ziare . Între timp, Ion Barbu a ajuns la semnătură și l-a sfătuit încruntat pe prietenul său :
- Nu o cumpăra ! Nu încuraja această revistă de cretini !
Întâmplarea este relatată de însuși Eugen Ionescu.
Nu mă pot însă împidica să constat că și cel mai deștept om ajunge deseori, în mod paradoxal, la concluzii similare cu ale ultimului prost, care este un ignorant în domeniul în care își vâră nasul.
Se întâmplă ca inteligentul și tâmpitul să aibă o atitudine identică față de obiectul discuției, aceea de respingere. Motivația respingerii este însă diferită. În cazul intelectualului se poate vorbi despre o incompatibilitate de concepții ori de gusturi artistice. Mârlanul , în schimb, bălăcărăște, pe unde poate,  tot ce nu înțelege sau aduce atingere intereselor sale personale. În timp ce primul ne oferă un spectacol intelectual de înaltă clasă, răsfățându-ne cu idei eclatante și cu o argumentație impecabilă, cel de-al doilea nu e capabil decât de un jet de fluide care îi țâșnesc din viscerele revoltate. Omul instruit se mișcă în cerul marilor valori, fiind reconfortant chiar în negație, dar constestatarului sălbatic îi vine să scoată pistolul când aude de cultură.

P.S. În general, scriitorul român este un om dificil și intolerant. Eugen Simion spunea cândva că fiecare literat român vrea să fie considerat singurul creator din literatura noastră. Arghezi nu suporta mai pe nimeni. Ion Barbu nu-i înghițea pe Arghezi și pe Camil. Camil și Călinescu îi tratau pe ceilalți ca pe niște reduși mintal. Eugen Barbu își ura colegii. Preda îl detesta pe Eugen Barbu, etc. Bacovia și Nichita aveau, în schimb, o atitudine plină de înțelegere față de confrații lor. Nichita se purta princiar cu toată lumea.

joi, 26 mai 2011

Maimuțoii

Maimuțoi sunt toți jucătorii care nu-și respectă condiția de sportivi de performanță. Freacă zeci de ani o bucată de piele umflată cu aer și nu nimeresc poarta de la doi metri. Moți, de pildă, pare un vagabond luat direct de la ușa cârciumii și pus să joace. El înțelege că a juca fotbal înseamnă a nimici adversarul, mai cu seamă în careu, folosind chiar cuțitul sau bâta. De altminteri, îmi este imposibil să înțeleg ce climat de lucru e la Dinamo, dacă fotbaliștii nu pot ține, pur și simplu,  mingea în joc. Zicu se împiedica în balon și cădea ca un convalescent căruia i se amputaseră picioarele, dar la Timișoara a devenit golgeter. Pe urmă, situația fundașilor dinamoviști veniți de la Craiova - Bărboianu și Găman -  mă face să mă gândesc la mai multe :
1. Gigi Becali i-a cedat, binevoitor, lui Dinamo.
2. Cei doi au avut ulterior evoluții catastrofale, care au îngropat echipa din Ștefan cel Mare.
3. Bărboianu a înscris imparabil în finala Cupei, dar în favoarea... Stelei.
Nu m-ar mira ca anul viitor acești olteni păguboși să ajungă acolo unde au dorit totdeauna să fie: în curtea ciobanului cu palat.
Maimuțoi sunt arbitrii. Avram ăla, bunăoară, a arbitrat cum l-a tăiat capul. Lovituri libere inexistente ( înainte de primul gol al Stelei, înscris dintr-o lovitură liberă, n-a fost comis niciun fault ! ), penaltyuri clare neacordate ( câte unul pentru fiecare echipă ), interpretarea regulamentului în compensație : tot tacâmul prostului atotputernic care își poate bate joc de cine vrea.
Maimuțoi sunt cei din conducerea Federației și Ligii, care au făcut un fel de stat în stat, ducate conduse de șprițarul Sandu și de măscăriciul Mitică Mititică. Ăștia angajează la națională pe cine ar putea să ne tulbure nervii mai dihai, adică antrenorii fără nicio perspectivă. Au doi-trei clienți pe care îi pun prin rotație : Gică, Rică,  Piți, Răzvan, Cârlan.
Marii maimuțoi sunt, alături de arbitri, conducătorii de cluburi. Cine se compară cu Gigi, Cristi, nea Jean, nea George și nenea Iancu ? Nici dracu ! Sunt proști, dar ar trebui să cumpere niște măgari și să îi introducă în loturi. Să-i vedeți pe urmă pe ziariști cum nu mai prididesc cu interviurile și cu osanalele în care vor evidenția nemaiîntâlnitele inovații de marketing introduse de boșorogi în fotbalul românesc !
Maimuțoi sunt antrenorii. Lucescu cel mare - printre puținii noștri antrenori veritabili, alături de Dan Petrescu și Dorinel - își dă în petic periodic. Fiul său, săracul, nu poate mai mult. Dar de ce nu-și vede de treabă și nu se joacă, în continuare, în țărână cu jucăriile dăruite de taică-său ? Pițurcă e un nenorocit, un cartofor care poartă după el potopul.  Olăroiu îi răspunde lui Mircea Lucescu precum o țață de pe șanț. Între cei doi sunt niște diferențe bătătoare la ochi. Vârsta și performanțele superioare ar trebui să îi impună respect mârlanului.  Dar știe el ce înseamnă asta ? Andone și Rednic s-au plafonat și au o suficiență care îi aruncă, în timp, din ce în ce mai jos.  Cum poți să te pretinzi antrenor de calibru, cum face Andone, și să faci o echipă care ar pierde și campionatul sătesc ? Să remarcăm, totuși, că Andone e un tip cu caracter și recunoaște totdeauna meritele adversarilor. El ar merita un premiu fairplay.
Cel mai mare maimuțoi pe care l-am văzut în viața mea e, orice s-ar spune, Mihai Stoica. Omul, care îmi aduce aminte de servitorul din filmul de desene animate Pisicile aristocrate, e un dement periculos, un psihopat care l-ar pupa în fund pe patron în fiecare zi, dar care ar fi în stare să-și mitralieze adversarii și pe toți cei care stau în apropierea sa, la cel mai mic semn al stăpânului său. Stoica e un criminal potențial de care orice om cu instinctul supraviețuirii trebuie să se ferească.
Pentru că toți acești maimuțoi îmi consumă timpul și nervii și îmi lezează grav demnitatea de om,  refuz categoric, începând de azi, 26 mai, 2011, să mai urmăresc meciurile din Liga I.
Așa să ne ajute Dumnezeu !

miercuri, 25 mai 2011

Fănuș Neagu

M-a afectat foarte tare moartea lui Fănuș Neagu.
Fănuș era ca o apă limpede, brăzdată, cruciș și curmeziș, de curcubeie. Un crâng cu sălcii și plopi purtând cuvinte în loc de frunze.
A creat numai din talent. Cu toate acestea, a fost un profesionist al  scrisului. Odată cu el au dispărut un tip de scriitor și un mod de viață. Era un om liber, un personaj miraculos, iubea meseria de scriitor căreia îi dăduse dimensiuni noi și avea cultul prieteniei.  Fănuș a fost un generos în tot ce a făcut .
Un critic spunea că Fănuș a scris printre cele mai frumoase povestiri din literatura universală și da ca exemplu un text în care personajul principal, pe cale de a deveni tată, începe să se joace cu niște miei, pentru a se familiariza cu noua sa postură. Dintre cele trei romane, mi-au plăcut în mod deosebit, la vremea lor, Îngerul a strigat și Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Ultimul, un adevărat poem închinat iubirii și prietenii,are în centru trei personaje construite după prototipuri reale : Ramițki - Fănuș, Radu Zăvoianu - Dan Spătaru, Eduard Valdara - Cornel Dinu. De altfel, cei trei au fost prieteni nedespărțiți, petrecând împreună ani fabuloși.
Am povestit uni prieten o întâmplasre cu Fănuș petrecută înainte de 1989. Criticul de artă Pintilie - nu-i mai știu numele mic, dar îmi amintesc că a fost unul dintre soții poetei Mariana Marin și a murit tânăr - l-a dus într-o zi pe un amic de-al meu, pictor, la localul Uniunii Scriitorilor. Pintilie era un obișnuit al locului. Cei doi s-au strecurat pe sub nasul portarului și s-au așezat la o masă. Cerberul, un securist împuțit, le-a luat însă urma și s-a dus la doamna care servea la mese, ordonându-i :
- La masa de colo să nu servești nimic ! Ce, a ajuns Pintilie să vină aici cu toți bețivii de pe stradă ?
Atunci s-a ridicat hotărât, de la o altă masă, Fănuș. Era uriaș precum un urs din Kamceatka. S-a întors către portar și l-a apostrofat :
- Ia ascultă, bă ! De când au ajuns securiștii să comande în localul scriitorilor ?
Și către doamna de la bufet :
- Să srvești la masa aia tot ce îți cer domnii ! Tatăl lui Pintilie intra aici, pe vremuri, cu birjarul și nu-i zicea nimeni nimic !
Securistul s-a făcut mic și s-a evaporat din local.

A refuza o mână întinsă

În copilărie eram uluit când salutam un om, iar acesta îmi răspundea cu o muțenie sumbră. Elevii mei se plâng că și acum sunt cetățeni care nu zic nimic când li se dă bună ziua. I-am sfătuit pe copii să nu la mai dea binețe nesimțiților. Numai că, în această situație, aceștia din urmă prind glas și întreabă, plini de venin :
- Așa vă învață la școală, mă, să nu dați bună ziua ?
Pe vremuri, ca și acum, reflectam la ce ar putea fi sub țeasta unor asemenea bipezi.
Mi-am amintit de toate acestea acum o săptămână, văzând la tv cum un pugilist de culoare a refuzat mâna întinsă de adversarul său, înaintea unui meci.
Tot pe un canal de televiziune, un politician povestea că unul dintre adversarii săi a refuzat să-i dea mâna după o confruntare electorală în cadrul partidului. În politică și ( mai puțin ! ) în lumea sportului sunt numeroase situațiile în care un bărbat întinde mâna, iar altul îi întoarce spatele. Printre intelectualii de elită nu am văzut asemenea mojicii.
Un coleg cu mult bun-simț îmi spunea că persoanele respective sunt lipsite de educație, nu au orizont cultural și moral ( de pildă, nu cunosc cu ce se mănâncă respectul sau jena față de cei mai în vârstă ! ), sunt arogante, practică o intoleranță agresivă și ignorantă, sunt caracterizate de suficiență și, în general, reprezintă tipul celui care trăiește într-un mediu socio-cultural primitiv, posedând un nivel inferior de înțelegere a lumii.  Ce să-i ceri cui nu are ?
N-aș fi atât de dur în a caracteriza aceste manifestări. Trebuie să-i înțelegem pe toți și să ne putem pune în pielea lor. Totuși, îmi dau seama că Obama, Nelson Mandela sau Rafael Nadal n-ar face niciodată o gafă de felul acesta. ( Grobieni n-ar fi putut fi nici Márquez, nici Dostoievski, Cehov sau Tolstoi. Ca să nu mai vorbesc de figurile luminoase din rândul clerului, cum ar fi părintele Galeriu - fie-i țărâna ușoară ! -, părintele Iustin Marchiș și atâția preoți catolici ori ortodocși pe care îi cunosc. )
Cert e că sportivii și politicienii respectivi sunt lipsiți haz și au, în subconștient, o părere foarte proastă despre ei înșiși, distorsionată, la nivelul conștiinței, sub forma unei autoaprecieri prostești. Bătrânii intuiau adevăruri psihologice adânci, explicate mult mai târziu de psihanaliză : când saluți un semen de-al tău, te respecți în primul rând pe tine însuți.
Când cineva îi întindea mâna, chiar dacă era vorba de o persoană necunoscută și mult mai tânără, Nichita Stănescu se ridica în picioare și i-o strângea cu căldură.
În definitiv sunt gesturi care, pur și simplu, nu se fac. Omul se definește și prin ceea ce nu-și îngăduie să înfăptuiască. Ioan Paul al II-lea i-a strâns mâna celui care îl împușcase și i-a acordat iertarea sa. Culmea ar fi fost ca Mehmet Ali Agca să refuze să-i întindă mâna lui Karol Wojtyla ! De fapt, n-ar fi fost o surpriză.
A refuza o mână întinsă înseamnă a renunța la orice urmă de demnitate și a te descalifica din punct de vedere uman și creștin. Sunt, desigur, profesii care sunt incompatibile cu ideea de conflict. Bănuiesc că un călugăr budist și, în general, un om care are mințile întregi și crede în Dumnezeu n-ar evita niciodată să răspundă unui gest de bunăvoință. Dar toți știm că realitatea este de multe ori mai murdară și mai surprinzătoare decât cea mai prăpăstioasă imaginație.
Un bărbat adevărat, cu simțul umorului, nu se supără însă când altcineva refuză să-i răspundă la salut și nici nu regretă că un ranchiunos i-a răspuns cu ostilitate. Cel mult se poate amuza.

P.S. Cea mai tare scenă legată de strânsul unei mâini am văzut-o cu ocazia unei vizite în Africa a doi foști președinți americani. George W. Bush a dat mâna cu un african și aproape imediat și-a șters-o pe cămașa lui Bill Clinton.

Caii, câinii și călăii

Călăii francezi erau francezi. Casapii suedezi erau suedezi.  Și așa mai departe. Din câte știu, în Evul Mediu n-a existat, în Țara Românească și Moldova, niciun călău de origine română. Muntenia a stat patru luni fără gâde, fiindcă niciun compatriot de-al nostru nu a vrut să ocupe slujba cu pricina. Gealații obișnuiți făceau parte din două etnii pe care nu le pomenesc, pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni. Am fost un popor milostiv, cu un fond spiritual luminos.
Acum, când unii mor de foame, iar cei ce ocupă diferite funcții de conducere sunt cu ochii pe traseele pe care circulă banii și se gândesc numai la buzunarul lor, profilul psihic al neamului nostru s-a schimbat, dupăcum remarca și Neagu Djuvara. Am devenit sălbatici și criminali. Nu mai e loc de zâmbet sau de speranță. Iertarea, mila și rușinea le sunt străine chiar și celor care ar trebui să le promoveze în forță.
Omorâm cu cruzime sute de câini și cai, care sunt niște făpturi nevinovate și inteligente. Am povestit cândva cum un câine încerca să-l salveze pe altul, pe o autostradă mexicană. Am văzut acum cum un cal din pădurea Letea, captiv, încerca să-l trezească din moarte pe un tovarăș al său, ucis de prostia și răutatea celor care i-au capturat și i-au închis. Mai întâi l-a mângâiat cu botul, apoi cu copita. Delicat, ca pe un prieten.
Ce putem spune despre autorități ? Nimic. Poate doar că statul de drept nu există în România.
Dar despre inconștienții care au chinuit și au omorât animalele pot spune ceva : deși promovez toleranța și nu aș ucide nicio ființă vie, pe ăștia i-aș împușca pe toți, cu mâna mea, fără cea mai mică ezitare.

miercuri, 18 mai 2011

Un poem genial de Horia Gârbea

Horia Gârbea

trecutul - o sărbătoare


tîmplarul îl știi
ții minte cum bătea el
cuiele în cosciuge din
două lovituri cu dosul teslei
intra tot cuiul nu-l
mai scotea nici dumnezeu
îl știi pe tîmplar
ei a îmbătrînit
de nu-l mai cunoști
abia se mai tîrăște
pînă la cîrciuma lui vasile
abia mai ridică paharul
albăstrui cu fundul gros
pînă bea cinzeci trece ora
și aprinsul unei țigări
durează pînă mîine

îl știi pe gropar știi
cum săpa ca un excavator
ce gropi făcea late adînci
abia îl mai vedea din ele
dădea de apă plutea mortul
în sicriu ca într-o bărcuță
ei bine a îmbătrînit dacă
pleacă spre cîrciuma lui vasile
la prînz ajunge către seară
și dacă bea o sută adoarme

dar pe bietul popă îl știi
ții minte cum prohodea
cu viteza sunetului
cum învîrtea cădelnița peste mort
ca pe ciocanul de la stadion
a-mbătrînit săracul noroc
cu enoriașii că-l duc cu mașina
pînă la cîrciuma lui vasile
îl leapădă pe primul scaun
și noroc cu vasile că-i mai
ridică paharul la gură

și pe vasile îl știi
slab cum era parcă
a pus carne pe el parcă
a crescut a întinerit învîrte
butoaiele ca jonglerii la circ
un bobîrnac dacă dă
vreunui bețiv cade ăla în nas
pe gropar și pe tîmplar
cînd îi dă cu capul de masă
se aude de la pod iar
pe sărmanul popă îl ia de guler
și-i repede paharul pe gît

unii spun că l-au văzut pe vasile zburînd
ca un liliac trecea peste sat

P.S. Am preluat textul de pe blogul de creație al cunoscutului scriitor Horia Gârbea. Poemul a apărut și în ultimul număr al revistei România literară.

Mă bate un gând

Așa se intitula o poezie a poetului maghiar Petõfi SándorEgy gondolat bánt engemet...
Mă bate gândul să scriu în continuare, dar să nu mai public nimic.
Sau să nu mai scriu deloc.
Să închid blogul acesta, ale cărui uși sunt forțate periodic de oameni pe care nu-i înțeleg, și să mă odihnesc o vreme.
Mi-ar rămâne cititul. Ce, e puțin lucru ?

P.S. M-am referit, evident, la cei care îmi sparg blogul și îmi înlocuiesc parola. Mi-e imposibil să pricep de ce fac acest lucru.

miercuri, 11 mai 2011

Vreau într-o închisoare norvegiană !

Am văzut la tv o emisiune din care rezulta că pușcăriașii norvegieni sunt printre cei mai fericiți oameni din lume. Locuiau pe o insulă și se mișcau în libertate. Aveau camere individuale mai bune decât găsim în hotelurile de lux din România. Mergeau la pescuit, se zbenguiau.  Munceau, de voie, la ferma proprie. Aveau dreptul la 18 zile de concediu anual, în afara insulei. Aer, verdeață, sănătate. Fără șefi.  Fără facturi și alte poveri fiscale. Fără politică și troglodiți agresivi. „Sunt fericit aici ”, mărturisea un deținut care își hăcuise părinții.
Marea pușcărie numită România e îngrozitoare. Pare suportabilă numai pentru gardieni.
Aș vrea să stau și eu într-o pușcărie norvegiană  și să mă odihnesc o vreme.

P.S. Mai întâi cineva mi-a înlocuit parola și n-am mai putut intra pe blog. Pe urmă a venit necazul care ne-a afectat pe toți. Văd că au fost șterse comentariile la ultima postare, ca și răspunsurile mele. Unele au reapărut...

duminică, 8 mai 2011

Un mare om

Într-o seară de septembrie am fost smuls de la calculator doi cunoscuți care m-au dus, mai mult cu forța, pe proprietatea unui prieten comun, pentru a cunoaște un mare om. Era vorba de un muzician celebru, al cărui nai se auzea cândva pe toate posturile de radio din lume, dar care a fost declarat falit în Franța și a fost nevoit să se reîntoarcă pe plaiurile Dâmboviței. În rarele mele incursiuni prin București îl zărisem întâmplător, de vreo două ori, pe la Piața Veteranilor ( sau Gorjului ? ), plimbându-și mutra cenușie și deprimată.
Gazda își așezase musafirii la o masă lungă, pusă în curte sub niște arbori aflați încă în vegetație. Marele om stătea în capul mesei. În celălalt capăt, se lăfăia un tânăr blond și simpatic despre care am aflat că era directorul unei filarmonici. Fiecare dintre cei doi era însoțit de câte o fată drăguță, apropiată de vârsta majoratului. Pe de lături, amicii amfitrionului nostru se cinsteau cu vin, aruncând priviri admirative asupra geniului care bea, evident, doar apă minerală. Marele om s-a ridicat și m-a întâmpinat cu efuziune. M-a luat în brațe, m-a pupat și mi-a strâns mâna. M-am așezat în apropiere, am refuzat băutura și, auzind ce debita muzicianul, am căutat să-mi țin gura. Marele om îi înjura de zor pe țigani și pe evrei, aprobat cu entuziasm de ceilalți. Mai puțin de directorul de filarmonică, preocupat să-și sărute tovarășa. Pe urmă, zeul pogorât printre muritori a început să vorbească despre tunelele și sanctuarele dacice din Bucegi, despre sfârșitul lumii în 2012, când Pământul își va opri rotația, temperatura va scădea cu nu știu câte sute de grade, viața va dispărea și abia după aceea planeta noastră va reîncepe să se învârtească, dar în sens invers.  Mă simțeam penibil, nu știam încotro să-mi îndrept privirile, în vreme ce amicii se mobilizau să-și umple paharele. Tânărul blond a observat panica mea și a căutat să mă liniștească, făcându-mi semn cu degetele la tâmplă, că adică să nu iau în serios ce spune naistul, fiindcă nu e în boii lui. Blondul mi-a dat și o carte de vizită și am văzut că avea un nume evreiesc.
Văzând că n-am de gând să mă „afirm” cu nicio idee și că voi rămâne mut, ca prostul, până la sfârșit, un intelectual din localitate, fost elev de-al meu, a simțit nevoia să mă laude și i-a spus marelui om că sunt un romancier consacrat, recunoscut la nivel înalt, că ei se mândresc cu mine, etc. Muzicianul s-a încordat brusc, s-a făcut vânăt la față și am simțit că îmi poartă pică. Din momentul acela nu mi-a mai dat nicio atenție. I-a mai drăcuit pe evrei vreo trei minute, apoi s-a oprit și le-a spus celorlați, pe nerăsuflate, cu ură :
- Am scris și eu șapte volume de versuri, patru de nuvele și șase romane !
Cu alte cuvinte, ce scrisesem eu era nimic pe lângă impresionanta cantitate de capodopere literare concepute de el ! Plus că era, știa toată lumea, un incomparabil compozitor ! A fost singurul moment când cei de față nu prea i-au dat crezare. Se vedea după privirile lor, lucind a neîncredere.
A venit și momentul plecării. Marele om și-a luat rămas bun de la toți, dar pe mine m-a ocolit cu dibăcie. Numai un ghiont sănătos al tânărului blond și frumos ( se ridicase în picioare și am observat că era și înalt ) l-a făcut să-și aducă aminte de persoana mea și să mă ia din nou la pupături, adresându-mi, zgomotos, niște laude pe care nu le-am înțeles bine .
În timp ce musafirii se îndreptau către poartă, am rămas năuc, privind în urma lor, cu gura căscată și cu mâinile atârnându-mi pe lângă corp. M-am închinat. După ce gazda s-a întors, l-am întrebat :
- De ce îi înjura, mă, X pe evrei ? Directorul ăla de filarmonică, prietenul lui, nu este evreu ?
- Bineînțeles că e. Dar dă-l în pizda mă-sii, ce, el nu e țigan  ?

sâmbătă, 7 mai 2011

Pasărea necunoscută din alunul meu

Printre alte idei, am avut-o şi pe aceea de a planta în jurul casei mai multe soiuri de pomi şi arbuşti, în ciuda faptului că locul e destul de îngust. Cu ani în urmă, am pus aluni, am sădit zmeură şi tufe de mure. E drept că n-am ajuns, asemenea unui personaj al lui Saroyan, să fac o livadă de rodii... Dintre toate, zmeura s-a dovedit plină de vitalitate. S-a înmulţit năvalnic, înăbuşind totul şi transformându-mi curtea într-un loc sălbatic. A trebuit, cu părere de rău, să iniţiez o operaţiune de defrișare... Din tot entuziasmul meu, au rămas câţiva pomi fructiferi şi un mic alun pe care îl ud aproape zilnic. ( Un prietem priceput în probleme de pomicultură, profesor de matematică, mi-a spus că alunii sunt iubitori de apă. ) Mi l-a ros un câine, dar şi-a revenit şi a făcut o coroană mică, dar stufoasă. Am fost surprins să văd, într-o vară, că o pasăre minusculă şi bogat colorată, de două ori mai mică decât vrăbiile, şi-a făcut un cuib bine ascuns printre frunzele verzi şi crenguţele delicate. Era ca un mic bibelou. Se ferea cu șiretenie de ciorile care o pândeau, pofticioase. Pasărea necunoscută a venit doi ani să locuiască în alunul meu. Anul acesta n-a mai apărut… Vine o vreme când nu mai ajungem la nicio întâlnire.

marți, 3 mai 2011

Obama, Osama și Elodia

Au găsit-o pe Elodia !
Avea turban și barbă de musulman, făcea pe teroristul și se ascundea într-o vilă bine păzită din Pakistan. Americanii au dibuit-o, e drept că după ani de căutări, și au lichidat-o.
Acum va trebui să căutăm alte teme.
În viața asta de doi lei nu știm niciodată ce rol jucăm și nu cunoaștem regizorul piesei.
Ca să nu mai vorbesc de autor.

duminică, 1 mai 2011

Întâlnire astrală

Am un adevărat cult pentru criticul literar și prozatorul Valeriu Cristea. Făcea parte din celebra echipă de cronicari de la România literară, alături de Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu. Îi admiram pe toți, dar pentru el aveam și multă afecțiune, deși nu-l cunoșteam decât din scris. Eram sigur că iubește cărțile altora mai mult decât pe ale sale. Probabil că aceasta ar trebui să fie condiția oricărui mare critic literar. Dincolo de eclatantul său talent literar, de finețea și profunzimea exegezelor sale, Valeriu Cristea citea cu interes și onestitate toate cărțile. Și scria despre ele cu o perfectă independență de spirit. Am impresia că astăzi scriitorii nu se citesc între ei decât dacă sunt prieteni. Sunt, desigur, și excepții.
Prin 1992, mă duceam către Facultatea de Litere, să mă întâlnesc cu îndrumătorul lucrării mele de grad, Eugen Simion. Mă deplasam dinspre Unirii către Universitate și era o vreme urâtă, ploua și ningea în același timp.  Mergeam cu capul în pământ, aveam o figură sictirită, strângeam din dinți, înjuram și călcam prin zloată, întrebându-mă dacă de data aceea îl voi găsi pe Simion. Aproape de metrou, mi-am ridicat capul și am încremenit. Venind din sens invers, un bărbat frumos mă privea cu îngrijorare. Era chipul inconfundabil, luminos și trist,  al lui Valeriu Cristea. Așa cred. Așa îmi place să cred. Am intuit fulgerător că el vedea nemulțumire și furie pe chipul meu. Îi citisem toate cărțile și știam că nu suporta răutatea.  Într-o fracțiune de secundă, privirea lui m-a făcut să-mi schimb expresia feței. Am încercat să arăt ca un om bun și am zâmbit.
Astăzi, când scriu, mă gândesc și la Valeriu Cristea. De fapt, în primul rând la el. Dacă ar fi trăit și ar fi scris acum, poate că și eu aș fi fost un alt tip de scriitor.