miercuri, 30 martie 2011

Urâțenia care fascinează

Nimic nu este mai rău decât o femeie rea.
Nimeni nu este mai răzbunător decât o femeie răzbunătoare.
Nimeni nu este mai trist decât o femeie tristă
Nimic nu este mai frumos decât o femeie frumoasă.
O femeie nu este niciodată dizgrațioasă.
Există femei aparent urâte, care sunt, de fapt, mai frumoase decât frumoasele frumoaselor. Prin atmosfera pe care o creează, prin inteligență și farmec, ele te învăluie în acel inefabil care izvorăște numai din reprezentantele sexului slab. E punctul de vedere al unui bărbat.
Am cunoscut un bătrân care îmi era rudă și care spunea : „ Nu e frumos ce e frumos, e frumos ce îmi place mie.” A fost un om fericit și a trăit 92 de ani.
Frumusețea e o noțiune relativă și schimbătoare. Antichitatea miza pe armonia trupului, în timp ce Evul Mediu a ascuns detaliile anatomice după văluri groase, etalând, ca și burghezia de mai târziu, trăsăturile chipului. Renașterea ne-a dezbrăcat din nou, dar nu cu atâta furie cu care o face începutul de mileniu prin care trecem acum. Atuurile omului modern se află sub hainele puține și subțiri.
Pe vremea ciobanului din Miorița, un bărbat frumos trebuia să aibă o față albă, păr negru și mustața ca spicul grâului. Albeața feței a rămas, în mediile țărănești, un argument puternic în favoarea frumuseții până către sfârșitul celui de-al doilea mileniu. În primul an de învățământ aveam o colegă brunetă, foarte frumoasă ( se numea Lidia Mănescu ), care crescuse la țară și care mărturisea că marele coșmar al vieții ei fusese o colegă de școală, grasă și cu pielea albă, admirată și lăudată de toată lumea. Ea, Lidia, era considerată urâtă, fiindcă avea pielea negricioasă ! De câte ori o întâlnea, colega îndrăgită de popor îi dădea Lidiei cu sâc și executa un fel de dans ritual, spunând : „ Ce albă și grasă sunt ! Ce albă și grasă sunt !”
Când eram tânăr, țăranii nu mai apreciau mustața. Îți lăsai podoaba respectivă, ieșeai din rândul oamenilor ! Îmi aduc aminte că în armată aveam niște mustăți fioroase, ca și prietenii mei unguri. Când am venit acasă, nu m-a recunoscut nici mama. Apoi toate neamurile au început să se perinde pe la mine și să mă implore să-mi tai pămătuful de sub nas, fiindcă era un lucru de mare rușine. În cele din urmă, am cedat. Eram un tip drăguț, dar cunoșteam în liceu niște băieți care i-ar fi făcut pe Gary Cooper și pe Rock Hudson  să plângă în pumni, de invidie. Credeți că se uita cineva la ei ? Nici vorbă. Fetele se uitau după bărbați însurați care le făceau propuneri concrete și...după mine. Aveam o aură de poet și eram, într-un fel, vedeta liceului. Iar pe mine nu mă interesau decât cărțile. Prost îngrămădit, ce mai !  (  Acum trei ani am văzut niște fotografii cu colegii fetei mele : erau urâți puși jos, fără excepție. Și se bucurau de mare succes ! Nu e prima dată când  mi-am dat seama seama că fetele nu știu să aleagă. ) Mai târziu, în facultate, am avut un prieten după care toate femeile întorceau capul pe stradă. Aducea cu Alain Delon, doar că purta mustață. Antonio Banderas pare necioplit în comparație cu el. Se numea... Marin Preda  și era nepotul celebrului scriitor cu același nume. Fratele său, Sorin Preda, este un prozator optzecist foarte cunoscut. Marinică însă nu dădea atenție fetelor : voia să devină el însuși scriitor. Mă întreb ce s-o fi ales de el. În 1980, după înmormântarea unchiului său, am mâncat împreună colivă din pomana lui Marin Preda, am băut o sticlă de vodcă în amintirea marelu romancier și ne-am plimbat toată noaptea prin Cișmigiu. Nu l-am mai văzut pe  Marinică din 1981, dar am aflat că era profesor la un liceu din Bacău. (Tot pe atunci, Cristian Teodorescu își scria primele bijuterii, dar el reprezintă cazul bărbatului care devine mai arătos pe măsură ce trec anii. )
Cum spuneam, există urâțenie care fascinează.  Anthony Quinn, Chaplin și Al. Pacino sunt oamenii care trec printr-un lung, nesfârșit tunel și și-au pierdut speranța că vor mai da vreodată de lumină. Sunt niște actori geniali.
Firește că frumusețea stimulează dragostea. Dar nu numai ea. Până și Ion Cristoiu și-a dat seama că Marin Preda era un slab psiholog în materie de femei. Poate fiindcă le admira prea mult. Pentru Preda, faptul că o femeie purta cercei și pantofi cu tocuri înalte era un fenomen straniu, inexplicabil, uluitor. Cristoiu a remarcat că și scenele amoroase din opera scriitorului sunt naive, superficiale, expediate. După Cristoiu, totul se încheie, la Marin Preda, cu propoziția  : „Și se sui pe ea”. Cine a citit însă Viața ca o pradă știe că în paginile cărții este relatată, printre altele, una dintre cele mai impresionante povești de dragoste din literatura română. E vorba de episodul legat de iubirea puternică pe care personajul-narator o nutrește față de opticiana care îi prescrie primii ochelari.Ceea ce îi spune aceasta tânărului Preda ne lasă visători :
Ești urât, îmi șopti, dar ceva te transfigurează...o, ceva terifiant... toate vălurile cad în fața ta...”
Preda nici măcar nu înțelege ce îi comunică proaspăta sa iubită.
Oricum, nu trebuie să mizăm prea mult la frumusețe, fiindcă aceasta, spunea Ștefan Gheorghidiu, personajul lui Camil Petrescu, „ e trecătoare și are pete”...

duminică, 27 martie 2011

Ghici cine vine la cină sau despre modelul românesc

Nu mai încape nicio îndoială : modelul nostru este căpușa. Sau lipitoarea. Nu se poate trăi decent românește decât parazitându-i pe alții. În general, românii o duc bine dacă ocupă o poziție oarecare într-un sistem. ( Nu intră în discuție mediile artistice și scriitoricești, unde cultura modelează comportamentul tuturor. ) Fabrică hârtii și dosare, țin ședințe, fac schimb de așa-zise proiecte cu alții, inventează participări la simpozioane și strâng puncte. Pentru ce ? Pentru a obține gradații de merit.
În viitorul nu prea îndepărtat voi arăta cum se acordă gradațiile de merit în învățământul din Teleorman.
Profitorul adevărat e un taliban care îi denigrează, cât îl țin puterile, pe cei cu merite reale, le minimalizează realizările mai mari sau mai mici, face tămbălău din lucruri de nimic, încearcă să-și discrediteze colegii și subordonații mai de Doamne-ajută, iar pe ceilalți îi exploatează fără milă și cu o nesimțire specifică.
Cei care mai creează ceva sunt din ce în ce mai puțini. Oamenii care ajung să joace un rol convenabil nu au pic de rușine ori demnitate : se agață ca lipitorile de scaun și mai bine mor decât să dea drumul obiectului care îi face fericiți.  Ca să le fie bine, ariviștii de curte nouă ( și de mentalitate veche ! ) nu se dau în lături nici de la cele mai grețoase manevre. Dacă sunt dați la o parte, nu visează decât cum să se cațere înapoi, în culcușul cald. Trag sfori, caută aliați, protectori și fac planuri de atac. Se știe că politicienii români nu știu ce este aia demisie. Acum, prin Adrian Severin, suntem de râsul întregii lumi.
Pițurcă a fost înlăturat de la echipa națională cu furca și cu îmbrânceli. Echipa nu juca nimic, eram zero la toate capitolele, dar el nu se dădea dus : naționala era a lui, i-o dăduse taică-său și cum să lase el moștenirea din mână ca un prost, de vreme ce era un șmecher veritabil ?
Sindicalistul Marius Petcu își negocia nemțește șpaga și o încasa elegant și eficient. Dar ce strigă el ? Că e nevinovat, că i s-a înscenat totul.  Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Răzvan Lucescu ne-a arătat o echipă de fotbal care nu are legătură cu sportul respectiv. Și în lot figurează jucători valoroși, dar sunt folosiți așa cum a fost utilizat Messi în reprezentativa lui Maradona. Niciun orizont, nicio strategie. Nimic. Ce spune Răzvan ? „Totuși, nu e momentul să discutăm despre demisia mea. ”  Mai încape vorbă ? Poate reușim să batem, până la urmă, o echipă din liga a treia. Calificarea nu contează. Nu contează nici microbiștii. Nu contează nimeni și nimic. Scaunul e cel mai important. Pentru un român,  nu e niciodată momentul să se vorbească despre demisia sa.
Probabil că selecționerul va fi înlocuit.  Cine își freacă mâinile, așteptând să fie numit și punând de pe acum condiții ? Ați ghicit : Pițurcă. Și mai cine trage nădejde ? Iar ați fost pe fază : Hagi, care a avut, ca antrenor, cele mai răsunătoare succese !
Păi, ce, mai sunt alți antrenori  pe lumea asta? Mai e cineva care se numește Dan Petrescu ? Nu.
Aceiași politicieni, aceiași antrenori, același fotbal de doi lei.
Vineri, în centrul Alexandriei, am stat câteva minute pe o bancă. Făcusem aproape o sută de kilometri ca să recuperez un document. N-am avut succes, uitasem o hârtie acasă și mai aveam de așteptat până să apară prietenii mei cu mașina. Trei bătrâni falnici discutau cu voce scăzută.
- Costică, ia zi, mă, cum te mai simți ?
- Bă, ce să spun ? Nu mă doare nimic, dar n-am neam putere.
- Mănâncă  și tu niște urzici. Eu am mâncat de două ori până acu'.
- Da, da, a sărit al treilea. Alea sunt bune.
- Zău  ? a reacționat Costică. O să-mi cumpăr de la piață câteva legături.
- Ia repede până nu se termină. Da' să știi că nu se vând în legături. Sunt niște grămăjoare.
- Cum o fi, dar o să iau și eu chiar azi.
- Dar fii atent, a mai zis primul pensionar, să ți le pregătească o femeie care se pricepe.
- Nu e nicio problemă, le face nevastă-mea.
- Da, dar să se priceapă. Că nu toate muierile știu să gătească urzicile. Am stat cu una douăzeci și opt de ani și urzici ca lumea n-am mâncat niciodată.
- Așa e,  a intervenit din nou al treilea. Dacă nu e legată cu făină, urzica n-are niciun chichirez. Nici fiică-mea nu știe să le facă. I-am spus : „Tată, nu te supăra, dar nu e bine cum le faci.”
- Păi, eu mă duc să-mi iau urzici, a oftat Costică și s-a ridicat de pe bancă.
- Bine, plecăm și noi.
- Ce să facem, mergem înainte.
Cu fotbalul, ca și cu urzicile, mie mi se pare că mergem înapoi.

joi, 24 martie 2011

Ce fel de femei iubesc poeții

Într-un interviu, Nichita Stănescu a fost întrebat dacă atunci când citește versurile unui poet, se gândește la înfățișarea autorului.
- Nu, a răspuns Nichita. Sentimentele sunt nonfigurative. Cel mult încerc să-mi imaginez ce fel de femeie a putut să iubească.
Sper să nu supăr pe nimeni, dar Elizabeth Taylor nu-mi spune nimic. Nici ca femeie, nici ca actriță. Dar când îi văd chipul, sunt emoționat, fiindcă ea a fost iubită de Richard Burton, actorul care m-a fascinat mai mult decât oricare altul. Burton scria el însuși sonete și poate că era îndrăgostit doar de imaginea sa, din oglinda violetă pe care i-o arăta Taylor. Cu certitudine nu vom ști însă niciodată.

miercuri, 23 martie 2011

O suedeză trece grăbită, cărând în buzunare întuneric

Primăvara este doar mareea de aer pe care o stârnesc hainele vag parfumate ale unei suedeze care trece grăbită către un amant de culoare, răscopt și viril. Fata a întârziat oarecum, iar moșul tremură în răcoarea iradiind din ghețari.
„Lumina asta din nord e bună să bați monedă din ea, vorbește singur bătrânul. Cu atâția bani poți cumpăra orice femeie. Dacă închid ochii, pot să-mi închipui că îmi petrec o noapte în deșert. Parcă aud foșnetul palmierilor dintr-o oază apropiată.”
Cioc! cioc ! la ușă.
- Intră, strigă boșorogul, dar deșartă-ți în prag lumina aia din buzunare ! Îmi plac la nebunie buzunarele goale !

luni, 21 martie 2011

Sfârșitul unei ere

Sunt lucruri despre care credem că nu se vor sfârși niciodată. A se vedea „domniile” lui Ceaușescu, Castro, Mubarak și Gaddafi. Dar vine un moment când lumile se primenesc și ne felicităm că suntem martorii increduli ai unor evenimente de neimaginat cândva.
Mi-a plăcut mult cum juca Federer  : firesc și elegant ca Năstase și Santana, dar și eficient precum Laver și Sampras. Însă vremea lui a trecut. Nu mai poate urca până în vârful muntelui. Se va opri de fiecare dată undeva către poale, din ce în ce mai jos. Îmi pare rău că elvețianul nu a acceptat, încă din prima tinerețe, să-și ia un antrenor. Poate că victoriile sale ar fi fost și mai numeroase. Până la urmă e destul și atât.
Din păcate, Nadal, ca număr 1 mondial, nu are totdeauna strălucirea necesară. O spun cu un mare respect față de spaniol și sub rezerva că s-ar putea să mă înșel.  Nadal îmi pare dependent de energizante, pilule și loviturile în forță. Când nu-și poate umple stomacul cu stimulente ori nu-i intră loviturile de măciucă, nu-i mai iese nimic.
Din urmă vine Novak Djokovic. Îmi place la nebunie sârbul și cred că dacă el va dovedi seriozitate în pregătire ( adică se va antrena măcar pe jumătate din cât o face Nadal ), va cuceri lumea și va recupera ceva din frumusețea pierdută a tenisului. Dar noi, bărbații din răsărit, avem niște vieți cu un traseu de spirală. Cu căderi și ridicări spectaculoase. Năstase, Dobrin, Marat Safin, Goran Ivanisevic. Mutu e ultimul pe lista celor care au cedat psihic în repetate rânduri. Și nu sunt de acord ca asemenea oameni să fie judecați cu asprime : când pornești de foarte de jos, efortul de a te autodefini, ca și succesul ulterior, te marchează iremediabil. Fenomenul respectiv se petrece peste tot, în lume. De pildă, lupta lui Maradona cu drogurile m-a impresionat puternic.
Sper că Nole va fi mai puternic și va avea mai mult noroc.

sâmbătă, 19 martie 2011

Diavolul meschin sau despre comedia fantastică

Am citit cu mare plăcere romanul de excepție al lui Marin Anton Eu, gândacul, Ed. Institutul European, 2009.  Cunoșteam încă un roman, în manuscris, aparținând autorului și am rămas cu aceeași opinie foarte favorabilă dspre posibilitățile sale literare. Mă convinsesem că Marin Anton are talentul de a putea prezenta veridic comedia vieții domestice, cu mizeriile și stridențele acesteia. În textele lui Marin Anton, naratorul alege o perspectivă comică, plină de indiscreție, prozatorul părând a fi un chirurg al realității care nu se îmbată cu apă rece și care nu se mai satură „ascultând” pălăvrăgeala spumoasă a personajelor. Textul etalează și exfoliază, uneori cu un cinism insesizabil, amănuntele dure ale existenței de zi cu zi. „Răutatea” stilistică, benefică pentru roman, a lui Marin Anton mă trimite cu gândul la Diavolul meschin, capodopera lui Sologub, și la Diavolul șchiop al lui Lesage. Marin Anton este fericitul posesor al unui talent de romancier pur, atmosfera cărților sale derivând exclusiv din mișcarea personajelor și din cuvintele rostite de acestea. Fără descrieri inutile, fără tonalități lirice. La Marin Anton, povestea primează.
Romancierul are abilitatea de a se preface că nu-și fixează mize pretențioase și acest lucru îl duce la reușite remarcabile. Ironia și autoironia sunt la ele acasă peste tot în paginile cărții pe care o comentez. Lectorul universitar Dan C. Mihăilescu ( semnificativă coincidență cu numele talentatutlui critic literar ! ) își face, din greșeală, cafea cu niște apă sfințită și se preface într-un gândac de bucătărie, fiindcă chiar asta își dorise el doar cu câteva momente în urmă. În loc să considere metamorfoza drept o tragedie, personajul își face din aceasta principalul său atu. El începe să spioneze oamenii din diferite medii sociale. Medicii și asistentele universitare, menajerele, portarii, cadrele universitare sunt privite cu un ochi iscoditor de, cum spuneam, diavol meschin care poate oricând să afle totul despre ei. Transformarea personajului în insectă îmi pare bine motivată literar, ca și revenirea lui la starea normală. Autorul și-a gândit cartea deopotrivă ca pe o fabulă și ca pe un roman-frescă. Eu, gândacul este și un roman de moravuri, prezentând micile manevre pe care le fac toți cei puși sub lupa necruțătoare a insectei-narator : lumea este un infern în care toți membrii societății sunt niște gândaci. În noua sa ipostază, Dan C. Mihăilescu strânge o adevărată armată de gândaci și îi pedepsește pe impostori. Sunt afectați în special cei din facultatea unde lucrează și el. Deschiderea către fantastic forțează uneori limitele credibilului, dar Marin Anton are umor și relativizează lucrurile. Bistroul de lângă facultate e un fel de cantină cazonă. „N-aș fi mâncat acolo nici amenințat cu spargerea unei țevi în baie” mărturisește protagonistul. Prozatorul scrie cu vervă și cu o plăcere nebună a dialogurilor. Are ureche fină, iar cititorul aude aievea vocile personajelor. Nu cred că mă înșel dacă spun că Marin Anton ar putea să scrie excelente piese de teatru. Forța artei literare a lui Marin Anton stă în digresiunile comico-sadice pe care le introduce în text și în autenticitatea dialogurilor despre care vorbeam. Preferatele mele sunt convorbirile dintre portarii facultății. Aceștia strâng fier vechi și fură tot ce le cade în mână. Chiar și insecticidul cumpărat recent de respectabila instituție. Citind flecărerile portarilor, am râs în hohote. Comicul are, în cărțile lui Marin Anton, un relief artistic de o originalitate evidentă.
Marin Anton este un prozator autentic, foarte înzestrat, care merită să fie cunoscut de critici și cititori, așa cum e firesc să se întâmple cu un scriitor de valoare.

marți, 15 martie 2011

Primăvara, lumina miroase a păsări care nu-s

Motanul meu cel negru încearcă să scoată soarele încurcat între crengile roșcate ale caisului.
Un pitic mustăcios îmi vinde ieftin verdele frunzelor  neapărute și țipetele păsărilor care nu au sosit.
Cerul - o balenă măcelărită de japonezi.
Dezgolesc, cu hârlețul, o brazdă de pământ și lumea începe să miroasă a mere putrede, frunze arse, cuie unse și prăfuite, scutece de bebeluș, câini umiliți, gutui degerate, hambare nemăturate, scorojite de soare și de frig, greble odihnite, pisici înspăimântate, gâște toante, poteci adormite și absențe, multe absențe care nu pot fi umplute cu nimic.
- Hei, ce tot te văicărești atâta ? mă întreabă un iepuroi bătrân și obez. Ce naiba ! Moartea e doar o tragere în poză pentru o carte de identitate care nu are nevoie de preschimbare. Ce zici, dai un morcov și câteva grăunțe ?

P.S. Prietenul meu Liviu Drugă a găsit un titlu mai potrivit pentru această postare. Îl preiau cu plăcere, mulțumindu-i..

luni, 14 martie 2011

Testamentul lui Don Quijote

Înainte de a muri, Don Quijote face două lucruri care m-au pus pe gânduri.
În primul rând, își recunoaște numele adevărat ( „nu mai sunt acum Don Quijote de La Mancha, ci Alonso Quijano” )și caută să demonstreze tuturor că i-a trecut scrânteala pricinuită de romanele cavalerești. El îi încredințează pe toți că nu mai este „smintit”, ci un om lucid, pregătit să urce la ceruri. Gestul său ar putea fi interpretat în mai multe feluri. În fața morții nu ne putem prezenta oricum, fiindcă este un moment care va marca, pentru eternitate, imaginea fiecăruia, transformându-i viața în destin. Este o clipă a adevărului și nu putem trece dincolo sub o altă identitate. Dar poate că Don Quijote vrea să sublinieze și altceva : că totdeauna moare actorul, niciodată personajul.
În al doilea rând, Don Quijote specifică în testamentul său că nepoata sa, Antonia Quijana, principala moștenitoare, nu va căpăta nimic dacă se va mărita cu un bărbat care are cunoștință de cărțile cu istorii cavalerești. Cu alte cuvinte, literatura și jocurile imaginației sunt periculoase și aduc nenorociri, iar muribundul vrea să o știe fericită pe urmașa sa. Sau fostul nebun vrea să spună că literatura nu este scrisă pentru oricine ?

duminică, 13 martie 2011

Criminalii sunt ceilalți

Cei care ne numim români nu avem o epopee, fiindcă nu știm să admirăm.
Știm să ne adunăm câte doi-trei, poate și mai mulți, pentru a plănui cum să furăm oile unuia care își vede de stâna lui.
Eram elev de liceu și fuseserăm scoși la curățenia de primăvară, împreună cu niște copii de la o școală generală învecinată. Pe lângă noi se aținea un băiat dolofan care tot trăncănea.
- Vedeți, spunea el, că dintre colegii mei, numai eu muncesc, iar ăilalți nu fac nimic.
Ne uitam și vedeam că ăilalți munceau fără să zică nimic, în timp ce criticul lor trăgea mâța de coadă.
- Și la școală se întâmplă la fel, continua pisălogul. Eu învăț în fiecare zi și ăilalți nici nu-și scriu, nici nu învață.
Peste câteva zile, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a zis, rânjind, că grasul cel vorbăreț îl ademenise acasă la el pe unul dintre ăilalți, îl violase și îi făcuse fundul zob, așa încât copilul a trebuit să fie internat în spital, pentru a fi cusut cum se cuvine.
Am văzut copii care își lovesc colegii și spun :
- Ceilalți sunt de vină, eu am vrut să-l apăr pe cutare.
Toți părinții, fără excepție, acordă un credit total propriilor copii și îi tratează pe ceilalți elevi, ca și pe profesori, ca pe niște criminali.
- Băiatul meu e liniștit. Îl știu, că doar eu l-am crescut... Dar ceilalți îl provoacă. iar profesorii nu procedează corect, fiindcă îi avantajează pe ceilalți, iar cu el sunt de o exigență greu de imaginat.
Foarte mulți elevi nu învață, motivând că profesorii nu fac nimic la ore. Sunt zeci de mii de profesori care nu-și fac orele ori își bat joc de ele și își justifică nepăsarea prin lipsa de interes a elevilor. Fiecare aruncă vina pe cine poate. Din păcate, am constat că în rândul copiilor a dispărut simțul etic. La rândul lor, dascălii își privesc discipolii ca pe niște infractori.
Am avut de-a face cu oameni  care erau foarte supărați pe alții, cărora ei le făcuseră atâtea mizerii, încât s-ar fi rușinat și porcii, dacă ar fi fost la curent cu ele. În armată, viitorul regizor Tompa Gabor l-a surprins pe un camarad în timp ce acesta din urmă  încerca să-i fure ceasul de la mână. Ungurul dormea și s-a trezit tocmai când hoțul îi desfăcea brățara ceasului. Nu vă mai spun ce supărat a fost tâlharul când a văzut că n-a putut intra în posesia obiectului de lux ! N-a vorbit cu Gabor două luni încheiate ! Am ascultat odată pe cineva care se plângea cu glas de foc că un nenorocit îi ceruse înapoi cărțile pe care de bunăvoie și nesilit de nimeni i le împrumutase în urmă cu un an și ceva.
Astăzi nu ne mai omorâm să ne luăm oile. Sau o facem mai rar. Ori ni le luăm fără să ne ucidem. Dar am descoperit și alte posibilități : îi incităm pe alții să omoare pentru noi, îi plătim s-o facă, îi omorâm lent pe dușmanii noștri, aruncăm asupra lor toate păcatele noastre... Toată lumea spune: „ Unii fac, alții dreg...”  Dar nimeni nu se uită nicio clipă la ce face el.  Proverbul cu câinele care moare de drum lung e mai actual ca niciodată. În general, nu suferim să se spună ceva de bine despre un alt om și mai bine pierdem noi, decât să realizeze altul ceva.
Un cetățean este dovedit ca turnător cu acte în regulă. Nu vom ști niciodată exact în ce condiții a fost recrutat, cât de mult a suferit, dacă a fost șantajat, etc. De aceea înțeleg să fim toleranți și să-i întindem în continuare mâna când îl întâlnim. Dar ar fi potrivit ca omul să-și asume greșelile și să arate că încearcă să-și schimbe atitutinea față de ceilalți. Dar ce face el ? Se bate cu pumnul în piept, nu recunoaște nimic, îi culpabilizează pe cei care l-au demascat și îi dă în judecată. Consideră că banii pe care îi are îi permit să se prezinte cum vrea în fața lumii. Dai banul, îți albești profilul moral. Dacă instanțele ar spune că e un mare caracter și n-a greșit cu nimic, iar pe deasupra că este și un geniu, înseamnă că  este chiar așa ?  Prostului îi place să audă numai ce îi place. Altminteri face urât. Turnătoria are, la noi, o bază solidă. De la șefulețul care îl toarnă pe un subordonat superiorilor cu te miri ce, fiindcă se teme că acela îi va lua locul, până la intriganții de șanț, țațele, mahalagioaicele și bărbații-târfă, toți au vocație de turnători. Delatori sunt și cei care sunt adevărate conducte și rezervoare de mizerii pe care le varsă în capul dușmanilor și prietenilor : „Zicea despre tine... Zicea despre nevastă-ta...” Inițiază și alimentează conflicte, pun paie pe foc, îi ațâță, îi manipulează și îi încurajează pe împricinați. Asemenea fleoarțe au fost bine „prinse” în paginile lui Caragiale. La Marin Preda găsim personajul care își urmărește și își ponegrește semenii : Guica. Dacă Moromete, cu toată lenea lui și înclinația de a râde de alții, este un fel de artist, Guica este o ipostază întunecată a prostiei, ignoranței, invideiei și răutății omenești.  Asistăm astăzi, mai ales pe micile ecrane, la o guicizare a României. Fiecare are ceva de împărțit cu ceilalți și vrea să se răzbune. Avem ce avem unii cu alții și guițăm asurzitor.
Pentru mine, valoarea unui om stă în ceea ce realizează efectiv, dar mai ales în atitudinea pe care o are față de ceilalți.  Din păcate, suntem un popor care ar trebui să meargă la psihanalist. În subconștient avem o părere proastă dspre noi, dar cenzura conștiinței ne împidică să ne învinovățim și să ne facem singuri de râs. Și atunci aruncăm asupra celorlalți toate lăturile și reziduurile pe care le produce ființa noastră.
Câtă vreme nu vom înceta să-i considerăm pe ceilalți țapi ispășitori pentru eșecurile noastre, cât timp nu vom înțelege că și ceilalți sunt o parte din noi, că fără fericirea lor nici noi nu putem fi fericiți, nu ne vom putea elibera de prostie și răutate. Până nu vom privi adânc în noi înșine și nu ne vom asuma relele și bunele pe care le avem, nu vom putea ieși din cercul unei mediocrități iresponsabile și criminale.

P.S. 1.  Să fie de vină firea noastră păcătoasă de flecari și invidioși fără leac că nu producem opere literare cu care să ieșim în lume ?
       2. Prietenul Marin Anton arată bine, pe blogul său, că reporterii români sunt mai năuciți decât japonezii de ceea ce se întâmplă în Țara Soarelui Răsare. De ce oare ?

sâmbătă, 12 martie 2011

Bate cineva la ușă

Cineva bate la ușă și îmi cresc aripi. Un înger citește, pe sub plafon, poeme de Nichita.
Ciocăne altcineva și îmi cresc colți și gheare de lup. Iau repede cuțitul, hotărât să-l înjunghii, să-l jupoi de viu și să-l tai felii-felii.
Ies în livadă și bat într-un cireș. Din scorbura micuță iese un șarpe care mă privește atent și îmi spune :
- Ah, cât de mult te-ai schimbat, Adam !

vineri, 11 martie 2011

Scufundarea Japoniei

Cândva am văzut un film cu acest nume. Nu mai știu dacă în pelicula respectivă juca sau nu Toshiro Mifune.
În orice caz, sunt impresionat de modul în care reacționează japonezii la cutremurul devastatator care i-a lovit.
Ca în cazul oricărei națiuni civilizate, oamenii respectă niște reguli precise, de la guvernanți la polițiști, profesori, ziariști și diplomați. Fiecare este perfect instruit pentru rolul pe care îl are de jucat și de aceea nimeni nu intră în panică.
În țările civilizate, un om ocupă un post datorită competenței sale și capacității pe care o are de face ca un sistem  să fie funcțional.
Mi-e groază să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla la noi într-o asemenea situație când văd că, în fiecare iarnă, venirea primei zăpezi echivalează cu un cutremur japonez.
Dar ne întrece cineva la trăncănit, la culpabilizări și la aruncat pisica în curtea altuia ?
De la politicieni și analiști, până la țațe și mahalagii, avem ce-avem cu alții, nu ne vedem niciodată pe noi înșine.

joi, 10 martie 2011

Și focul arde în sobă

Multe ierni mi-au fost luminate de bucuria de a sparge lemne, în ninsoare, de a face oameni de zăpadă și de a o plimba pe Nicolle cu sania.
Duceam apoi lemnele la sobă și, ca și acum, aprindeam focul. Flacăra dădea o căldură plăcută, troznea și dansa printre butucii uscați.
Cu timpul mi-a trecut prin minte să studiez și esențele de lemn pe care le ardem. Știam de la un călugăr că părul sălbatic e cel mai rezistent lemn din pădurile noastre și din el se sculptează altarele bisericilor. Dar nimeni nu folosește părul ca să-și încălzească locuința.
Plopul e alb ca laptele, ușor și fără forță calorică.
Stejarul arde greu, iar cel din zonele mai înalte - deloc. În plus, acumulează apă din ploi și rămâne ud până se transformă în cenușă.
Fagul îmi place în mod deosebit. Se sparge și arde frumos, lăsând o cenușă ca de țigară de foi.
Carpenul ( alb și acesta ! ) , ulmul ( câlțos ! ) și cerul sunt de departe cele mai bune esențe pentru foc. Ultimul, foarte greu și cu cea mare putere de încălzire, există prin pădurile din jur. Seamănă cu stejarul, numai că are coaja mai întunecată, mai fină și mai puțin brăzdată.
Ani în șir am fost uimit de frumusețea unor trunchiuri de copaci care, tăiate și sparte, lăsau să se vadă o textură de lemn cu fibre armonioase, puțin colorate în roz-galben, de parcă aparținuseră unor trandafiri gigantici. Mi-am zis că e vorba de cireș sălbatic.
Cu câteva zile în urmă i-am arătat unui pădurar o bucată din lemnul acesta minunat.
- E cireș sălbatic, nu-i așa ?
- Nu, fiindcă ăla e o esență foarte rară și se folosește ca materie primă pentru mobilă și obiecte de lux, mi-a răspuns pădurarul. Ce-mi arătați dumneavoastră este lemn de frasin.
- Frasin ? Așa ușor ?
- Da, e ușor, dar foarte rezistent.
Și în seara asta focul arde în sobă. E sfârșitul primăverii, dar sute de mii, milioane de sobe și centrale termice utilizează lemne din niște păduri care dispar sub ochii noștri.
Codrii, vii și infiniți, nu vor pieri niciodată. Și nici ceea ce este inefabil în noi.

miercuri, 9 martie 2011

Leapșa de la Ioan Suciu - Mofturi de ochelarist

1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.

Cinci sunt prea puține. Voi zice la întâmplare titlurile unor cărți pe care simt nevoia să le recitesc mereu. De fiecare dată voi da două variante.

- Fraţii Karamazov de Dostoievski sau Povestiri de Cehov

- Iosif și frații săi sau Muntele vrăjit de Thomas Mann

- Zgomotul și furia de William Faulkner ori Conjurația imbecililor de J. Kennedy Toole.

- Deșertul tătarilor de Dino Buzzati sau Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov.

- Sub Vulcan de Malcolm Lowry sau Orbirea de Elias Canetti

2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi ? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.

Depinde de autor.

3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia ?

Într-o carte bună apreciez orice îmi oferă aceasta într-un mod original : povestea, stilul, personajul, construcția, emoția. În funcție de carte sunt uimit de una sau de alta.

4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică ?

- În artă nu există progres. Acum e altă literatură. De la lumi omogene, principii divine și cete de zei s-a trecut la indivizi și comunități reduse.

5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi ?

Nu, dar dacă aflu că face parte dintr-un partid, mă dezumflu brusc, iar interesul pentru carte scade binișor.

6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Stefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?

- Amândoi sunt valoroși, dar sunt diferiți. De ce să-i ierarhizăm ?

7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi pierdut ceva ?

- Sunt multe cărți bune care ne solicită foarte mult. Mai ales cele românești. Dar le citesc, cu eroism, până la capăt. ( Am văzut că Agopian a citit nu știu câte pagini dintr-o carte numai pentru a vedea dacă personajele și-o trag în cur. Pe urmă, s-a resemnat. Să tot ai cititori precum autorul lui Tobit  ! ) Cărțile străine, chiar scrise de Mann, T.S. Eliot sau Faulkner te răsplătesc pe fiecare pagină, astfel încât, citindu-le, nu simți niciodată că faci o corvoadă plictisitoare și absurdă.

8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic ?

- Da. Dar un efect invers, dacă pot spune așa, în sensul că îmi accentuează depresia. Efect terapeutic garantat au cărțile comice.

9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor ?

- Echilibrez lucrurile. Mi se întâmplă să citesc cu oarecare interes o carte în legătură cu care sunt conștient că e slabă. Și nu vi s-a întâmplat niciodată să citiți o carte care vi se pare o tâmpenie, deși criticii au decretat-o drept capodoperă ?

10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul ?

- Da. Cunosc, de la distanță, vreo doi scriitori contemporani care au cărți importante, dar sunt niște caractere de căcat. Mă felicit că în ultimii 25 de ani n-am fost nevoit să stau niciodată de vorbă cu ei. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, sunt mai multe asemenea specimene. De asemenea, să nu-l uităm pe Céline. Nici Hemingway nu era un tip agreabil.

11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea ?

- Bineînțeles. Filmul nu surprinde nici 5% din complexitatea unei cărți valoroase. E altă artă, alt limbaj, operând după alt cod cultural.

12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot ?

- Ce înseamnă patriot ? Un scriitor e patriot chiar prin faptul că a creat o operă valoroasă. A fi patriot nu înseamnă a mânca fecale cu lopata și a-ți declara dragostea față de țărișoară cu lacrimi în ochi și cu mâinile prin buzunarele contribuabililor.

13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă, japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?

- Ehe... Mai e mult până departe.

sâmbătă, 5 martie 2011

Un NU hotărât eutanasierii câinilor !

Cei care mai gândesc dincolo de spaimele pe care ni le provoacă patrupezii în liberatate, cei care mai au inimă în piept ar trebui să spună un NU hotărât eutanasierii câinilor.
Sterilizarea și întreținerea lor în adăposturi este o soluție rezonabilă.
Tot ce este viu este sacru și nu avem dreptul să intervenim prin masacre în echilibrul biologic al lumii în care trăim.
http://www.fnpa.ro/petitie/

Argumentul lui Doroftei

Am admirat performanțele sportivului Leonard Doroftei, dar omul mi-a dat multe motive de nedumerire.
La început, m-a surprins modul în care și-a încheiat cariera. După ce a făcut turul tuturor televiziunilor, unde a spus verzi și uscate și s-a bătut cu pumnul în piept, arătând că îl va strivi pe adversar, Doroftei a recunoscut, chiar înaintea meciului ( care nu s-a mai disputat ! ), că nu mai poate să lupte și că se retrage. Cel cu care urma să lupte viteazul nostru era un tip atât de puternic, încât a fost filmat când a leșinat pe holul hotelului la care era cazat...
Pe urmă, afirmațiile pe care le-a făcut Doroftei despre Lucian Bute m-au lămurit în legătură cu caracterul fostului campion mondial
Iată însă că Doroftei a a ajuns să bată un barman din pricina unei sticle de apă minerală. Ce argumente aduce el în sprijinul minciunii  potrivit căreia s-a purtat, cu angajatul său, blând ca un miel ?
Nu l-am bătut... Păi, dacă îi dădeam un pumn, credeți că m-aș fi limitat la un pumn ? L-aș fi rupt în bătaie ! Dar el ( barmanul - n. m. ) nu e rupt în bătaie. ”
Nici nu pot comenta acest episod.
Și nici nebunia cu care s-au repezit la masa pusă de Vanghelie, cu ocazia zilei de naștere a lui Iliescu, niște oameni grași și roșii la față, îmbrăcați decent. Ca niște disperați care nu mai văzuseră hrană în viața lor,  au mâncat cu sălbăticie și au furat tot, inclusiv furculițele și farfuriile.
Dumnezeule, chiar așa am ajuns ?

joi, 3 martie 2011

Dragostea este pseudonimul morții. „Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean

Mă țin de multă vreme să scriu despre două romane memorabile, semnate de doi cunoscuți poeți și apărute în ultima vreme : Răcădina de bucsau de Ovidiu Nimigean și Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany. Ca să nu încapă nicio discuție, precizez că le-am numit în ordinea apariției. Nu m-am pronunțat până acum din motive obiective. Criticii literari s-au pronunțat elogios, iar scriitorii care fac și comentariu de carte s-au manifestat elocvent. De pildă, Horia Gârbea și Radu Aldulescu. Voi dedica și eu câte o postare fiecăruia dintre cele două excepționale opuri.
S-ar părea că romanul românesc trece printr-un moment fast, asemănătoare cu cele din anii '30 si '68-'73 ai secolului trecut. O noutate ar fi că multe dintre romanele de excepție publicate azi vin din partea celor care ne-au obișnuit cu volume de versuri. E departe prejudecata, împărtășită de criticii interbelici, că poeții nu pot scrie romane ! Acum zâmbim cu înțelegere când citim că o capodoperă precum Cimitirul Buna-Vestire a lui Arghezi nu e propriu-zis un roman, pentru bunul motiv că nu conține...suficient epic.
Aș remarca mai întâi o nuanță stilistică pe care o introduc, în roman, autorii care scriu și poeziii.  Stilul romancierilor mai vechi în meserie prezintă o lipsă de discreție specifică, prin care sunt scoase la lumină cât mai multe amănunte revelatoare și uneori cinice, legate de personaje.Tipul de scriitor despre care vorbesc dă cărțile pe față, arătând aproape totul. E prea puțin loc pentru mister sau simboluri. Romancierul trecut prin formele lirismului păstrează „cinismul” înaintașului său, dar aduce, în plus, o frazare în care un isesizabil halou de semnificații însoțește tot timpul descrierile și faptele relatate. Ca în Biblie, în umbră se simt mereu simbolul și un joc complicat de prezențe și absențe, de sensuri și revelații de adâncime. Sigur, nu trebuie să generalizăm. În Proorocii Ierusalimului, Radu Aldulescu, un romancier pursânge,  procedează și el precum poeții, cu efecte dintre cele mai spectaculoase.
Am căutat ani în șir primul roman al lui Ovidiu Nimigean, Mortido,  Ed. Versus, 2003, dar n-a fost chip să-l găsesc nicăieri. Am citit o recenzie în România literară și mi-am dat seama că e o carte cu intrigă polițistă, dar cu rafinamente incomparabile. De data aceasta am avut mai mult noroc : prietenul Pantacruel, entuziasmat de de Rădăcina de bucsau, mi-a trimis-o cu promptitudine. Rădăcina de bucsau e un roman dens, de o mare forță epică, plin de culoare, cu multiple irizări semantice și  construit sub semnul tragicului. E cartea unei pierderi fundamentale și a unei regăsiri de sine. Un peisaj după o bătălie : ce s-ar mai putea face când ai pierdut totul ? Realismul minuțios al narațiunii nimerește coarda magică a valorilor general-umane, ieșind din sfera unei experiențe personale. Protagonistul își ratează marea dragoste, dar construiește în jurul acesteia o poveste exemplară. E povestea veșnicei renașteri, adică a literaturii adevărate. Eroul se reîntoarce la origini și acționează de multe ori mecanic, sub impulsul unor îndatoriri de neocolit. Notațiile sale sunt deseori de o cruzime specifică, iar el manifestă, pentru prezent, o indeferență asemănătoare cu a lui Meursault, personajul lui Camus. Această detașare îi și permite să-și convertească trăirile într-un obiect estetic. Călătoria într-o realitate ultimă - mama, copilăria, casa părintească -, îi permite o confruntare cu una dintre ipostazele morții.  Dar acesta este numai un plan al cărții. În celălalt, trecutul e sfâșietor și colorează, tragic,viața de zi cu zi a personajului. Remarc aura care însoțește fiecare scenă, ca în tragediile clasice, dar și frumusețea și acuitatea dialogurilor.
Radu Aldulescu a scris despre Rădăcina de bucsau,  în Luceafărul, nr. 1, 2011 : „ săptămâna trecută am ajuns să exclam : aș fi murit sau aș fi înnebunit de fericire, dacă aș fi scris acest roman. ” 
Confirm că este o mare bucurie să citești o aemenea carte.