vineri, 29 aprilie 2016

Noiembrie, iepuri mecanici

Această povestire a apărut, cu titlul Ultima vânătoare, în antologia Alertă de gradul zero în proza românească, coordonată de Igor Ursenco, dar avea atâtea greșeli, încât am roșit de jenă. Vina, firește, a fost a mea. Tastez prost și încet, cu un singur deget. Textul a mai fost tipărit în revista Sintagme literare, scoasă de Geo Galetaru și în Almanahul Sintagme literare.

Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugravită de mulți ani,  îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. Se auzeau și ușile bubuind înfundat, ca niște tunuri îndepărtate, semn că profesorul Catalan venise să hrănească păsările.
         Trase plapuma pe cap, dorindu-şi să alunece din nou în somn. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă, răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu viscole și zăpezi de frişcă ţinută în frigider. Când începea să ningă, simțea că s-a întors cu adevărat acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acoperită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale.  Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită, ca un talger pusă pe masa lui Dumnezeu, își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate, iar malul răului devenea o adevărată junglă. Toamna se colorau și se înmiresmau ierburile şi copacii, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. Erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă.  Pământul cenușiu mustind de apă, căzi de baie prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o ceașcă de pământ. Beau amândoi cu înghiţituri mici, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori într-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră acolo, pentru totdeauna. Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică,  descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau ca nişte musafiri nepoftiţi şi bădărani în viața tihnită a lui Casoss. Lucrurile curseră din ce în ce mai repede : protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătărului său în dizgraţie și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau,  evenimentele salvatoare din 1989.  Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său.  Iată însă că un document ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ultima sa fugă -. Aici, printre zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsa învăţătorului, refugiindu-se într-o ascunzătoare sigură, despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.
          Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. În mijloc era conacul construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Pe latura sudică avea un balcon îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când slăbiciunea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori nepotul ieșea şi el acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână secular, intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne, care se aliniau pe malurile apei.
De sub așternut auzi ușa și zgomote metalice la uşa sobei. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.
─ Gata? Pe baricade? se ridică Casoss în capul oaselor.                           
Îl cunoștea pe professor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dacăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanetnt în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească păsările. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai că niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle, furând puii şi determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică, iar cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoarele.
Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.
─ Ei, ce s-a mai întâmplat? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.
─ Vulpoiul ăla alb, sau ce dracu o fi, a desfăcut iar plasa de sârmă.
─ Mare scofală! O reparăm, încercă să-l liniștească academicianul.
─ O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm? Că ne-a luat patru curcani.
─ Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, trosnindu-și oasele.
Era o  dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe argintie putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.
─ E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.
─ ‘Ai că nu te cred, râsese Casoss.
─ Nu mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…
Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise treizeci de ani drept birou președintelui CAP.
─ Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.
─ Mergem, îl corectă acela.
─ Merg singur, preciză Casoss. N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.
Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine, ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.
Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.
         Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul.  Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine. După ce vânatul din ţară fusese aproape în întregime distrus de armele braconierilor,  unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici. Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.
Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit. Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vuloiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure.  Abia atunci observă că intrase în zona interzisă,  a adevăratului vânat. Acum era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian care făcea ravagii în rândul zimbrilor mai greoi. În ultima vreme se reduseseră îngrijorător efectivele de dropii și bouri și nu mai rămăseseră în viață decât câțiva cerbi. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.
  Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.
Își aduse aminte că îl auzise pe Catalan spunând că vânătorile în zona lupului alb erau peste măsură de primejdioase, fiindcă marii demnitari organizau aici vânători de oameni și puneau apoi dispariția acestora pe seama carnivorelor aduse din nordul Rusiei. Țintele erau mai totdeauna vânătorii solitari, care sfârșeau sub gloanțele senatorilor și miniștrilor, fiind după aceea devorați de sălbăticiuni. Casoss zâmbi. Era o poveste atât de vizibil cusută cu ață albă, încât nimeni nu-i dădea crezare. Cei care răspândiseră această legendă urmăreau, probabil, descurajarea vânătorilor.
   Acum mergea cu pași repezi, transpirase din belșug, mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului  și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă.

   Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Vânătorii guvernamentali îl așteptau la cinzeci de metri în față, cu armele pregătite. Se opri brusc, paralizat de groază. Mai apucă să le vadă hainele de camuflaj, scumpe, când ei puseseră deja puștile la ochi.
                                      ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )

miercuri, 27 aprilie 2016

Cartea unei vieți


          Cum poți justifica o viață?  Când poți spune că n-ai trăit degeaba? Sigur, mă refer la cei care trăiesc în aerul rarefiat al marilor idei, fiindcă, vorba lui Mircea Cărtărescu, despre eșec vorbesc numai învingătorii. Altminteri, orice familist cu un cont bancar substanțial, cu mașini, vile și femei la grămadă, spune că el e realizat, iar Nichita, bunăoară, a fost un ratat. La o petrecere de acum un sfert de veac, un inginer mucalit, Ursea, mi-a zis aceste cuvinte memorabile : ” Crește unu' douăzeci de porci și zece tauri și pe urmă spune că nu mai aveți niciun merit, dom' profesor!”
         Va fi avut Beethoven sentimentul zădărniciei?
         Dar Kant și Hegel, doi dintre cei mai mari filosofi care au existat vreodată?
         A fost mulțumit Michelangelo după ce a terminat Capela Sixtină?
         Știm sigur că Leonardo a căutat continuu drumuri noi și a finalizat puține lucrări.
         În ceea ce mă privește, aș fi împăcat dacă aș fi scris povestirile lui Cehov sau unul dintre romanele : Suflete moarte, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Conjurația imbecililor, Orbirea, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Ora de germană, Relatare despre regele David, Deșertul tătarilor. Dacă ar fi să aleg unul singur, mi-aș călca pe inimă și m-aș opri la Conjurația imbecililor. (Firește că în România de azi niciuna dintre aceste cărți n-ar fi avut niciun ecou. ) Din cauza unor conjuncturi nefericite, am fost un întârziat, m-am rătăcit tot timpul și am descoperit poteca foarte târziu. Dar oare chiar asta e calea?  Și acum, în timp ce elevii mei îmi povestesc că se visează prin baruri, visele mele mă poartă pe străzi întunecoase, necunoscute, neliniștit că n-am prins cursul ținut de un mare profesor sau că am încurcat drumul către o bibliotecă.  Dar aș fi fost fericit dacă aș fi putut avea existența magică a lui Axel Munthe și aș fi scris Cartea de la San Michele. Să nu fii mare scriitor, dar să fii atât de împlinit ca om, cum a fost acest suedez uluitor, mi se pare suprema reușită a unei vieți. N-am găsit nicăieri o conștiință mai evoluată și un omenesc mai copleșitor decât în Cartea de la San Michele. 


Când Dumnezeu a cerut puțină apă

În ținutul din care dispăruseră ulmii și turturelele, verile erau prea călduroase, iar iernile prea geroase.
Printre salcâmi, duzi, libelule și ulii păsărari, potecile se strecurau, leneșe, către nicăieri.
Într-o zi, un om negricios a prins un uliu maiestuos și l-a legat cu o sfoară groasă de tulpina unui soc, crescut lângă bucătărie.
─ Îl ţin aici până moare de foame şi de sete şi pe urmă îl împăiez, rânjise omuleţul.
Dar uliul se ţinea pe picioare şi după patru săptămâni. Când piticul cel negru se apropia, pasăre îşi zburlea aripile, pregătindu-se să se apere. Într-o după-amiază de vară, bărbatul ţigănos şi-a pierdut răbdarea, a luat toporul de pe un butuc şi a tăiat uliul în bucăţi, începând cu picioarele.  Băiatul  văzuse cum  vietatea ţipa de durere şi se zvârcolea în agonie. A  fugit în cimitir, printre stânjeneii violețși crinii cu parfumuri grele, înecăcioase, unde a încercat să citească din Cireşarii. Dar n-a reuşit.
Vecinul din fața casei, roșu și buhăit, dormea până târziu și sforăia de se scuturau merele din cei doi pomi aflați la poartă și se speriau oamenii care treceau pe poteca de lângă gard.
─ Cât e ceasul? îl întreba el pe băiat, ieşind din bojdeucă şi întinzându-şi oasele.
─ Stai să mă uit, răspundea piciul şi intra să se uite la ceas, deşi ştia că grăsanul se trezeşte mereu la ora zece.
După aceea, roşcovanul îl întreba pe copil cât face nouă înmulţit cu şapte. Omului i se părea că asta este cea mai grea problemă din lume. Lămurit şi somnoros, se întorcea la patul său şi se culca din nou.
 În spatele bojdeucii în care stătea puștiul, locuia un bătrân care avea fel de fel de sfârleze, lanterne și jocuri de cuburi. Moșul îndrăgea tigvele pe care le cultiva prin toată curtea și iepurii pe care îi prindea și îi împăia.
Într-o zi a trecut pe drum, călcând cu picioarele goale prin pulberea fierbinte a șoselei, cel mai bătrân dintre toți bătrânii pe care îi văzuse copilul. Avea un băț în care se sprijinea și șchiopăta vizibil. S-a oprit în drum, a oftat, și-a trecut mâna-i tremurătoare prin barba albă și neîngrijită și i-a zis văduvoiului iubitor de tigve și de sfârleze :
─  Dă-mi și mie ...ăăăă....să fumez...ăăă ...nițică apă!
─  Ia ascultă! Nu ţi-e ruşine să-ţi baţi joc de mine? s-a mâniat colecționarul de iepuri împăiați. Apa se bea, nu se fumează! Mă iei de prost?  Du-te şi... fumează apă în altă parte!
─ Ai dreptate, s-a scărpinat necunoscutul în cap, trebuia să fiu mai atent. Dar, vezi dumneata, eu sunt Dumnezeu și am voie să mai greșesc.
Și a pornit încetișor mai departe, printre pietrele drumului, șontâc, șontâc.
După câteva secunde de uluială, stăpânul jucăriilor s-a îngălbenit la față și a fugit în casă, după apă. Când s-a întors, străinul dispăruse fără urmă. Pe drum nu se mai vedea decât praful ușor stârnit de pașii săi.
Vecinul a început să tremure, a căzut la pat și a făcut febră. A zăcut câteva zile.
După ce și-a revenit n-a întârziat să pună, pe pătuţul de lemn de la poarta sa,  o oală de pământ plină cu apă, care avea să-l aştepte în fiecare zi pe Dumnezeu.
Apa se înfierbânta vara și îngheța iarna, când spărgea vasul în care era pusă.

 ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )



marți, 26 aprilie 2016

Nu există țară pentru artiști

Era poreclit Dom Pedro și ar fi putut să facă o facultate adevărată, așa cum le spunea el instituțiilor de învățământ de pe vremuri. Dar n-a vrut.
̶  La stilul meu, precis aș rămâne mereu cu câteva restanțe pe toamnă. Mai mult m-aș târî. Ce, asta ar fi viață?
Omul avea o prestanță evidentă, datorită staturii impresionante și părului negru, des ca peria. Purta şi o mustaţă bogată, cu vârfuri ascuţite, în stil mexican, responsabilă de porecla exotică, căpătată încă din adolescenţă. Era foarte demn și nu se umilea niciodată. Se purta cu nepăsare și devenea lacom doar atunci când pe masă se punea ceva care îi plăcea. Una peste alta, un bărbat care respira libertate prin toți porii ființei sale.
A trecut prin multe meserii, dar la serviciu făcea exact ce îi poftea inima. Se simțea obosit, lua o pauză. Voia să plece, pleca. Avea poftă de o bere, o bea. Îi era somn, se culca. Era enervat, se îmbăta. Degajat, fără explicații, fără regrete. Dacă șeful îl amenința cu concedierea, a doua zi nu se mai ducea el la slujbă. Și nu mai călca pe acolo toată viața.
Dom Pedro avea niște expresii favorite care făceau din el o prezență agreabilă, așa că toți îi căutau tovărășia.
─ Măi, să fie!
─ Salut, tot, săru’  mâna, la revedere, sărbători fericite, ăla e, ce mai!
─ Ai, mă, zău?
Era iubit și respectat fără să fi făcut cel mai mic efort în direcția asta.
Era de pomină întâmplarea când Pedro, soldat fiind,  a agățat o prostituată și s-a dus cu ea la o margine de pădure. Era beat și nesigur pe el.
─ Ai de gând să faci ceva sau plec? Că n-am toată ziua la dispoziție, l-a grăbit femeia.
Pedro s-a ridicat în picioare. Orizonturile se clătinau, prăbușindu-se peste el. Atunci i-a venit ideea salvatoare și s-a așezat la loc.
─ Fă, tu știi că nu bine să te f...ţi cu oricine? a întrebat-o el pe tânără. Nu e moral să fii curvă și pe deasupra...
─ Po-poftim?  s-a bâlbâit ea, necrezându-și urechilor.
Dar Pedro a predicat înainte, făcându-i o morală strașnică.
Părinții săi, oameni foarte înstăriți, au murit și i-au lăsat moștenire o grădină cu vie  și o casă mare, cu nenumărate camere. Dom Pedro s-a retras la țară și a devenit și mai liniștit. Ca să aibă bani de țigări, vindea azi o ușă, mâine o sobă, iar mai târziu obiecte de mobilier. Se învecina cu niște tineri blonzi ca nişte norvegieni, care mergeau, în nopțile de toamnă, la furat porumb de pe câmpurile CAP-ului.
─ Băi, a zis unul dintre voinici, putem noi să-l lăsăm pe Dom Pedro să moară de foame?
Au convenit că nu puteau. Așa că în următoarea noapte l-au convocat și pe el la o expediție de jaf. La miezul nopții s-au urcat în căruță. Acolo băieții aveau o sticlă mare, plină cu țuică.
─ Îmi dați și mie un gât? a întrebat, politicos, Dom Pedro.
Tovarășii săi s-au precipitat să-i satisfacă dorința.
Când au ajuns la tarlaua pe care o aveau ca țintă, Pedro băuse trei sferturi din conținutul clondirului. Fârtații i-au pus un sac în mână și l-au îndemnat să nu piardă timpul. Dar după ce a coborât din teleguță, el a simțit cum o fericire fără margini îi inundă toată ființa. Fusese toată viața un om liber, dar acum simțea că zboară. I s-a năzărit că ar putea fi un comisar care îi vânează pe infractori. A întins mâna spre un camarad, ca și cum ar fi avut un pistol, și a răcnit :
─ Bummmm!
Hoții au sărit ca arși.
─ Băi, Pedro, dă-o dracu de treabă, pune mâna și umple sacul, că n-avem timp de goange!
─ Bauuuuuu!
─ Pedro, nu fi nesimțit! Te-am luat cu noi de milă și tu ne dai de gol?
─ Bummmm!
─ Auzi? Dacă te-ai îmbătat, stai măcar liniștit și nu mai face tărăboi !
─ Paaaaac!
─ Fiiuuuuuu!
─ Bummmm!
─ Bauuuuuuu!
Se dezlănţuise al treilea război mondial.  Băieţii lăsaseră sacii şi se minunau de tărăboiul pe care-l făcea Dom Pedro.
─ STAȚI AȘA! s-a auzit, din boscheţi, o voce autoritară și prăduitorii au rămas încremeniți.
Trei milițieni, cu armele în mâini, îi înconjuraseră.
Dom Pedro râdea de se prăpădea.
- Băi, băiete, a zis un zbir, în timp ce îi punea lui Pedro cătușele, în felul tău ești un...d-ăia... cum le zice...zi-i să-i zic...aha!... un comedian d-ăla! Un artist! De-o juma’ de oră stăm şi te ascultăm.
̶  Ce artist, mânca-ți-aș? s-a revoltat un fur. E un prost care moare de foame. Iar noi, să știi, cântăm și la acordeon  şi suntem oameni de onoare!
Nu mai știu ce s-a mai întâmplat cu personajul meu, dar e clar că lumea asta nu e făcută pentru artişti.
( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )





Locul în care nu mai ești nimic


Unii oameni sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Altora le cresc aripi în nopţile de primăvară.
N-am văzut pe nimeni să fie fericit la amiază.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti şi să te răsfeţi precum un broscoi, în zilele de arşiţă, pe fundul unei bălţi răcoroase.
Dar există, pentru fiecare, spații  în care eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a respira.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, plecat fiind în urmărirea unei mingi neascultătoare. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi un prun, care se ridicase de acolo, se mutase  aievea mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. Nu era nici zi, nici noapte, nici vară, nici iarnă. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Niciun pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci şi peşti mici, cu coşurile confecţionate din răchite ?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus fără sfârşit.

              ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )









luni, 25 aprilie 2016

Un înger lovit pe trecerea de pietoni

            Pentru Niculina Marian

        Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni. Bărbatul este proprietarul mai multor supermaşini, dar acum conduce un Mercedes-Benz negru. Braconează prin pădurile din jurul capitalei şi are acasă mai multe congelatoare pline cu iepuri, căprioare şi mistreţi. Tapiţeria tuturor maşinilor sale este din piele asortată la culoarea caroseriei. Văzu îngerul îndreptându-se către trecerea de pietoni şi se gândi la pielea albă, diafană, a acestuia. Da, aşa ceva era un adevărat vis. Mascul hotărât, care a făcut tot ce şi-a dorit, fără să dea socoteală nimănui, şoferul supraponderal şi transpirat pândi momentul în care îngerul făcu al doilea pas pe zebră şi ţâşni cu limuzina, doborându-l. O aripă se desprinse de pe spatele făpturii cereşti, fâlfăi de câteva ori şi se opri la picioarele unui cerşetor. De sub arhanghel izvora un sânge evanescent care se volatiliza, umplând aerul cu toate culorile curcubeului şi cu un inconfundabil miros de trandafiri. Criminalul vru să coboare şi să-şi arunce prada în portbagaj, dar lumea se strânsese ca la urs şi el fu nevoit să demareze, strângând pumnii şi blestemând curiozitatea proştilor, fiindcă era sigur că de solidaritate nici nu putea fi vorba. Mesagerul ceresc avea picioarele fracturate, dar se ridică zâmbind, îşi potrivi oasele zobite la loc şi acestea se vindecară instantaneu. Dădu să plece, nu şchiopăta deloc, însă aripa lipsă îi dădea un aer caraghios.
─ Stai să-ţi dau aripa, strigă cerşetorul, fugind după el.
─ Nu mai am nevoie de ea, zise îngerul surâzând. Acum e a ta.
─ Cum să fie a mea? Te rog să o iei, că nu te mai primeşte acolo, sus, spuse rugător cerşetorul şi făcu un gest semnificativ în sus.
─ Te înşeli, îngerii n-au nevoie de aripi. Le poartă uneori doar că să fie recunoscuţi de păcătoși. Puneţi-o pe spate, mai zise îngerul şi se îndepărtă uşor, ca în vis, către poarta spitalului.
─ Eşti nebun, mai apucă să spună boschetarul.
Dar nu apucă să termine, că aripa de înger îi sări din mână şi i se aşeză pe spate. O simţi şi pe a doua care îi ieşise prin zdrenţe şi fâlfâia nerăbdătoare, desprinzându-l încet de trotuar şi ridicându-l deasupra oraşului.
 ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )