sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Messi și măcelarii sau despărțirea de Simeone

          M-am bucurat mult că Messi a primit al cincilea Balon de Aur. E cel mai bun. În meciul cu Atletico a întors soarta meciului și a făcut excelent și faza de apărare. Remarcam, în fața unui coleg, că nu mai merge pe teren, ci se demarcă eficient, căutând poziții cât mai favorabile. Totuși, mi-a displăcut că Messi l-a ignorat de câteva ori pe coechipierul său Sergi Roberto și nu i-a dat mingea, deși tânărul fotbalist se afla în poziții ideale. Ce înseamnă asta? Le pasăm numai prietenilor? La viteza de joc a unei echipe îmbătrânite, Barcelona putea scăpa printre degete două puncte, în finalul meciului. Prea multe mingi înapoi, prea multă pasivitate. Catalanii joacă mai mult cu fața către propria poartă. Și, oricum, dacă nu era Messi, n-ar fi ieșit bine din confruntarea cu Atletico. Cred în continuare că, potențial, Real Madrid e cea mai bună echipă din lume.
        Problema e alta. E din ce în ce mai multă violență în jocul de fotbal, care e comparabil acum cu confruntările din rugby. Se intră criminal, la rupere. Mai mult de o oră am văzut, consternat, cum un fulău cu plete îl toacă pe Messi, jucându-l în picioare, sub privirile îngăduitoare ale unui arbitru ciudat. Jumătate dintre madrileni ar fi trebuit să aibă cartonașe galbene încă din primele minute ale jocului. Neymar a avut parte de același tratament. Nu se mai joacă doar fotbal. Sportivii se angajează în dueluri care seamănă cu bătăile din Key One, ceea ce nu e de tolerat. Jucătorii se reped în adversari cu pumnii și cu crampoanele, îi apucă de gât, le dau coate în bot, încearcă să le sfărâme oasele. Și e clar că Simeone, pe care l-am considerat un antrenor bun, le-a spus jucătorilor săi nu să-i faulteze pe catalani, ci să-i scoată definitiv din joc. Asta este o mentalitate de căcănar. Adio, Simeone!
Jucătorii-artiști de tip Messi sau Neymar sunt faultați tot mai dur. Sunt bătuți, pur și simplu, pe teren.
Încotro se îndreaptă fotbalul mondial?

P.S. Sunt bucuros, de asemenea, că nemțoaica Angelique Kerber a depășit-o, în Australia, pe Serena Williams. Vreau să văd mutre noi, printre câștigători, dar voi fi de partea sârbului Djokovic, în finala de mâine. E vecinul nostru și joacă un tenis de vis.
         

luni, 25 ianuarie 2016

Jefuitorii

      * Se știe cât s-a zbătut bietul Nică să nu meargă la Socola și să rămână gospodar, în satul său. Mai târziu, se pare că lui Creangă nu i-au priit studiile făcute acolo, fiindcă s-a învățat cu traiul bun și a exagerat în această direcție. De aceea, mi-a explicat un elev, s-a îmbolnăvit și a murit relativ tânăr. Acum, la Socola e o clinică psihiatrică, iar un celebru poet român, internat acolo, a fost tratat de portar precum personajul principal din Salonul nr. 6 de Cehov. Azi am aflat că nici pacienților obișnuiți nu le e prea cald la Socola și fug de acolo cât îi țin picioarele.
      * Mi-am dar seama, dar nu cu surprindere, că parlamentarii români au vacanțele mult mai lungi decât elevii. Bravos națiune, halal să-ți fie!
      * De la o vreme fundațiile și-au găsit sursele ideale de finanțare. Reprezentanții lor trec prin sate și dau buzna în curțile oamenilor, cerându-le bani. O soție de preot mi-a zis că toată vara au urlat și le-au bătut în poartă, cu pumnii și cu picioarele, binefăcătorii bolnavilor și orfanilor. Deschiderea școlilor este mană cerească pentru acești minunați oameni. Rad tot ce pot. Te pomenești cu un tânăr cu obrajii plini, aducând a haiduc la cravată, care intră pe ușă, la mijlocul orei, te salută respectuos și oarecum familiar și vine direct la catedră. Te derutează atâta siguranță și crezi că e un inspector nou sau cineva pe care-l cunoști. Așa mi s-a întâmplat și mie. Musafirul nu mi-a dat timp de reflecție. Mi-a întins pe masă un dosar plin cu aprobări, ștampile și oribile imagini cu copii mutilați. Mai devreme, energicul bărbat trecuse pe la cancelarie și-i buzunărise pe toți profesorii care aveau ”fereastră”.
- Cât puteți da, stimate domnule profesor, pentru operația acestui necăjit copil? m-a întrebat junele, cu o voce puternică, plăcut timbrată, în văzul și în auzul elevilor din clasă.
- Dau tot ce am, am strigat, după câteva secunde de zăpăceală.
Și i-am întins singura bancnotă pe care o aveam în buzunar.
Ca în filmele cu proști.

P.S. 1. Dacă aș ști că banii aceia, adunați cu japca, ajung la niște copii sărmani, nu m-aș supăra nici dacă binefăcătorii m-ar trezi din somn la trei dimineața, să-mi ceară ajutorul.
        2. În revista Vatra nr. 10-11- 2015, mi-au apărut câteva scurte povestiri.

joi, 21 ianuarie 2016

O recenzie semnată de Laura Elena Apetroaie

M-am hotărât să citesc Călugărul negru, de Șerban Tomșa din două motive. În primul rând, pentru faptul că este scrisă de un autor român.  În anii trecuți m-am ferit mult de autorii români, iar acum, în acest an, m-am îndrăgostit de literatura română .
Al doilea motiv l-a reprezentat faptul că nu știam nimic despre roman, deși mi-a fost recomandat de către o prietenă..
Am început să citesc acestă carte curioasă fiind să descopăr mai mult decât mi se dezvăluia pe ultima copertă și ferm convinsă de faptul că această povestea mă va impresiona.
După ce-am ajuns la finalul, m-am tot întrebat ce anume voi scrie despre aceasta: cum anume voi reuși să transmit emoțiile trăite în urma lecturii. Nici acum nu prea știu, dar sper că voi convinge măcar prin motivele pentru care merită să petreceți puțin timp în compania Călugărului negru – titlu inspirat de nuvela lui Cehov.
Continui să cred cu tărie faptul că unele cărți merită să rămână în sufletul cititorului, fără să fie nevoie să vorbească despre aceasta, căci unele experiențe, impresii și emoții, nu pot fi exprimate în cuvinte. Este genul de carte care mă scoate din zona de confort, care îmi place, dar nu simt nevoia să o devorez, să o termin de citit într-o singură zi.
Și așa a fost. Până la final, am fost impresionată de stilul în care a fost scrisă, de detaliile, imaginile și stările construite de către autor, cu ajutorul cuvintelor. Este o carte plină de trăiri interioare, emoții puternice, de amintiri, simboluri și foarte multe referințe la autori și operele lor mai mult sau mai puțin cunoscute.
Citind „Călugărul negru” faci o călătorie foarte interesantă prin conștiința umană, o călătorie de regăsire a sinelui, dar și a iubitei Ioana și intri, fără să vrei, într-o poveste cu urmări neașteptate.
Încă de la prima pagină, cartea mi s-a părut a fi foarte previzibilă, căci din primul paragraf, cititorului i se aduce la cunoștință ceea ce urmează sau traiectoria cărții: personajul principal își caută iubita, dar întâlnește pe altcineva – care seamăna perfect cu cea pe care a iubit-o ani la rând.
Personajul principal, este confundat cu  un alt bărbat, trăiește o altă viață, are familie și avere, iar orașul în care ajunge să locuiască, este zguduit de o serie de crime. Totul se transformă, se precipită, iar el se simte urmărit și ajunge să fie suspectat de toate crimele care se petrec în imediata lui apropiere.
Deși mi s-a părut previzibilă, acțiunea a avut un alt traseu care a schimbat mult finalul romanului. M-a surprins plăcut.
Mi-a plăcut mult cartea, căci  am citit o poveste care m-a purtat prin foarte multe stiluri literare. De la jurnal, la un roman cu o acțiune foarte alertă și intrigă polițistă, la un thriller interesant, cu multe elemente umoristice și un final total neașteptat.
Recomand Călugărul negru  tuturor celor care își doresc să dea o șansă autorilor români, celor care vor să citească un roman unic, ingenios, original și foarte bine scris.
http://goodread.ro/recenzie-calugarul-negru-de-serban-tomsa/

O recenzie semnată de Adelina

Călugărul negru de Şerban TomşaCalugarul negru de Serban Tomsa
Editura: Tracus Arte
Anul publicării: 2013, Bucuresti
Gen: Literatură romana contemporană
Număr pagini: 293
 “(…) viaţa mi se desfăşura că un fir de aţă depănat de mâinile neîndemânatice şi înţepenite de reumatism ale unei precupeţe nervoase: numai noduri, rupturi şi încâlceli.”(pag.11)
Când am ţinut prima dată în mâini Călugărul negru, a luiŞerban Tomşa mă aşteptam poate la o serie de impresii, dar aveam să aflu că ele erau cel mult pe aproape şi în orice caz, puţine. 
Nu multe sunt  romanele care să-mi fi plăcut  atât de mult  – chiar incluzând clasicii, despre care se ştie deja că îmi sunt slăbiciune –  iar dintre contemporani, chiar mai puţine.  Este mare păcat că un astfel de scriitor se luptă pentru supravieţuire şi chiar a cunoscut faţa hâdă a depresiei, după cum am aflat din “săpăturile” efectuate pe marginea cărţii, navigând inclusiv pe blogul său.
Şerban Tomşa( n.12 oct. 1956, în com. Sarbeni, Teleorman) este absolvent al Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii  Bucureşti. Colaborează la diverse reviste literare cu versuri, eseu şi cronică literară, semnând ca autor şi lucrări de specialitate din domeniul învăţămîntului. A debutat( abia!) în anul 2003 (o împrejurare nefericită l-a scos multă vreme de pe drumul de scriitor) cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat în 2006 de  Maimuţe în haremul nopţii.
Cu Călugărul negru reuşeşte o minunată combinaţie de ficţiune cu realitate, comic şi grav, suspans şi descriere, analitic cu aparenţă, acţiune cu relaxare. Am decis chiar că nu  vreau să dezvălui cel puţin unul din elementele surprinzătoare care vor cuceri cititorii, mai cu seama că prezenţa lui nu se anunţase  nici în nume, nici în copertă.
O  vastă cultură literarară, ghicită voalat sau direct notat –  Kafka, Twain, Mann, Faulkner, Dali, Marquez, etc.- inclusiv Biblia şi, desigur, scriitorii ruşi, care deţin aici o poziţie privilegiată, a turnat, cu siguranţă temelia; intervin apoi imaginaţia, studiile şi profesia alese, omul – cu mediul creşterii şi evenimentele trăite + aspiraţiile de viitor.
Reţeta pare banală poate, des consultată. Şi totuşi acest scriitor, nu altul…
Un text scris la persoana I instalează, din primele rânduri, naratorul, care însă pare să  oscileze între Oreste, Omer. Pe întreg parcursul apoi, indiferent de registru sau cele relatate, scriitura rămâne autentică, verosimilă. Nu am întâlnit nici senzaţia de forţare a dialogurilor, nici artificialul. Transpunerea cititorului în mijlocul a ceea ce parcurge merge până departe, chiar şi în cazul unuia care nu e fan al  intrigilor în genul poliţist.
Linia generală a acţiunii anunţă prin câteva elemente – simbol suspansul, misterul, dar, intercalând o varietate de alte procedee, tehnici, planuri secundare, atenţia  publicului nu scade. El nu se va plictisi, nu va obosi, nu îşi va pierde interesul.
oamenii vanitoşi, oricât de inteligenţi ar fi, pot fi manipulaţi chiar de un prost.” (pag.167)
Nu lipsesc introspecţia, inserţiile filozofice, învăţămintele, trimiterile către cercetare şi confruntare.
Şi aşa asta nu va trăi prea mult. Se va sinucide, dă-l încolo. Uită-te în ochii lui. E prea trist.” (pag.66)
Personajele, destul de numeroase, ca într-un veritabil roman rusesc, încep apoi să evolueze în ritmul şi direcţia stabilite de făuritorul lor. Unele dintre ele preocupă mai mult, altele doar puţin. Construirea lor însă, chiar şi în cazul protagonistului, nu zăboveşte prea mult asupra detaliilor. Fiindcă în ansamblu atenţia este acordată mai ales evenimentelor. Şi semnificaţiilor. Din ele şi felul în care le primesc, cunoaştem, mai ales, personajele.
Ioana îmi părea făcută din litere caligrafiate de un maestru oriental” (pag.31) – femeile din carte sunt când agonie, când extaz, când realitate, când mitic, când lumină, când umbră.
Pe scurt, subiectul cărţii arată cam aşa: reîntors în Muridava, orăşelul natal, în căutarea fetei pe care o iubise în adolescenţă, protagonistul Oreste Şerbănescu ajunge să uzurpe identitatea unui localnic plecat de multă vreme din oraş şi cu care, printr-o coincidenţă aparent măruntă, seamănă fizic. De la momentul în care acceptă tacit confuzia creată devine Oskar Omer şi un întreg val de evenimente se porneşte.
Simbolistica este un atribut important al acestei cărţi; în aşa măsură că, intuiesc, nu este suficientă o singură parcurgere a ei.
Cu  Călugărul negru am descoperit  opera unui scriitor de valoare cu care am privilegiul de a fi contemporană. Un blog pe care îl voi vizita măcar din când în când. Un om şi un artist.
Strict personal, admit că mi-aş fi dorit să nu regăsesc în unele scene elemente ale esteticii urât – bizare, care, cumva, îmi pare că a devenit un fel de must-have al autorilor contemporani. În acelaşi registru înscriu şi unele replici / fraze în stilul Bukowski.
Frecvenţa aici fiind restrânsă şi doar sporadică însă, observaţia nu este suficientă pentru a imputa un defect. De altfel, raportadu-mă la întreg, poate că este acel rău-necesar care face acţiunea credibilă.
Tot la capitolul mici breşe aş aminti repetitivitatea unor pasaje, care ar putea incomoda uşor sau crispa cititorul: personajul se tot trezeşte şi adoarme, mai ales în partea a doua.
În încheiere, mă declar încântată de personajul principal: visător, romantic, inteligent, timid, gurmand, introvertit, sensibil sau cinic, depresiv, inadaptat,  stăpânit de alcool sau ursuz, conformist. Cu atât mai mult cu cât, sunt, sigură, păstrează din personalitatea scriitorului.
Notă: 9 / 10
http://literaturapetocuri.ro/calugarul-negru-de-serban-tomsa-editura-tracus-arte.html

miercuri, 20 ianuarie 2016

Din Rusia, cu dragoste. Tot despre prietenie

       Pentru mine, rusul, așa cum apare el în operele lui Dostoievski, Tolstoi și Cehov, este tipul uman cel mai evoluat din punct de vedere afectiv. Într-o lume în care omenescul nu mai este monedă de schimb, nu știu dacă mai găsim, la alte popoare, mila, empatia, iertarea, bunătatea și iubirea creștină cu care te privește un rus. Las la o parte că ei, compatrioții lui Dostoievski, sunt artiști fără egal, în mai toate direcțiile. Altruismul și măreția lor morală se reflectă și în aspectul fizic : nu cred că am văzut oameni mai frumoși. Sunt convins că rușii sunt în stare și de cea mai puternică solidaritate, ca și de prietenia cea mai durabilă. Când eram tânăr, îmi doream să am o iubită rusoaică. N-a fost să fie. Dar, în studenție, mă întâlneam uneori, dimineața, cu un rus despre care nu știam decât că îl cheamă Serghei. El știa despre mine că sunt român. Dar ne salutam cu cu multă simpatie. Avea o voce groasă și sonoră, bărbătească. Îmi amintesc că într-o seară l-am invidiat grozav pe Romulus Bucur care a venit vesel în cameră și s-a lăudat că a băut, cu Serghei,  ”oarece vodcă cu ardei”( să mi se ierte cacofonia, dar asta mi-a comunicat amicul meu).
     Și unde putea să se împrietenească un tigru cu o capră? Firește că numai în Rusia, unde înfloresc, probabil, cele mai frumoase și profunde prietenii. Unui tigru de la o grădină zoologică i s-a oferit, ca hrană - aici trebuie să mărturisesc că am fost neplăcut impresionat de cruzimea îngrijitorilor -, o capră vie. Capra s-a purtat cu demnitate și a căpătat îndurare din partea prădătorului. Au devenit prieteni de nedespărțit, iar tigrul a renunțat la carnea de capră. Mănâncă iepuri. Ba chiar s-a supărat rău când angajații instituției au scos capra din țarcul său. Au fost nevoiți să o ducă înapoi, pentru a-i ține tovărășie fiorosului carnivor.
      Sincer vorbind, aș fi vrut ca și iepurii să se bucure de îndurarea tigrului. Dar poate că oamenii de acolo nu îi servesc felinei vii.

P.S. 1. Dacă o fiară și-a învins instinctele și a devenit aliatul unei ființe sortite sacrificării, de ce nu reușesc oamenii să-și învingă resentimentele față de cei cu care nu au afinități?
        2. Am descoperit noi recenzii, foarte frumoase, despre Clugărul Negru.
        3. Din cauza lipsei de timp, voi face scurte și sugestive prezentări cărților cărora intenționam să le dedic câte o recenzie. Nu cred că voi mai avea timp, pe viitor, să scriu cronici literare.

marți, 19 ianuarie 2016

Cărțile blestemate

        Vi s-a întâmplat vreodată să citiți o carte și să vă bucurați atât de mult, încât numeroase evenimente fericite să curgă apoi, ca într-un lung convoi, în viața dumneavoastră?
Azi aș vrea să vorbesc despre fenomenul opus. Deschizi un op și încep să te urmărească ghinioanele. Unui amic i se pare că nu-l saluți ( sau nu-l vezi la timp și chiar nu-l saluți : dacă e mai sensibil, se supără), pierzi bani, te îmbolnăvești.
       Am parcurs Crimă și pedeapsă de cinci ori. Prima lectură mi-a provocat, când aveam 13 ani, o durere de cap care m-a ținut o săptămână. După aceea, la fiecare recitire, rămâneam cu o stare depresivă.
       Portocala mecanică îmi dă migrene și acum.
       De asemenea, nuvela Calul de Marin Preda.
       Pentru a mă documenta în vederea unui roman, am consultat un manual de magie albă și unul de înaltă magie neagră. Primul s-a volatilizat, pur și simplu. L-am împrumutat cuiva, mi l-a înapoiat, apoi l-am pus lângă celălalt. Am rămas cu cel blestemat, care mi-a adus multe belele ori de câte ori îl luam în mână, pentru a-l consulta sau pentru a-l muta în altă parte. E rătăcit pe undeva, prin biblioteca mea.
      Ultima malefică creație cu care m-am intersectat a fost Drumul înfometat de Ben Okri ( mi-e frică să scriu titlul romanului și numele autorului!), un african care a studiat și s-a afirmat la Londra. Am sorbit primele cincizeci de pagini cu fascinația cu care urmăream, pe vremuri, întâmplările din Un veac de singurătate. Aveam senzația de noutate absolută. Personajele lui Okri trăiesc în devălmășie cu duhuri malefice : demonii beau în cârciumă cu bărbații, având chipuri stranii, de oameni deformați, spiritele se rotesc în jurul fiecărei familii, oamenii practică magia neagră așa cum ar bea apă, crimele sunt lucruri obișnuite, cetățenii care nu fac parte din partidul aflat la putere muncesc ca în lagărele de exterminare. Trecerea din lumea celor vii în cea a morților și invers se face ca mersul la serviciu și întoarcerea acasă. Imaginile sunt grotești. Încărcătorilor li se pun în spate mai mulți saci, unii dau vânturi precum caii, din pricina efortului,  și se prăbușesc în râsetele martorilor etc. Partidele își fac campanie electorală, distribuind lapte praf stricat și otrăvindu-i pe amărâți, abuzurile de tot felul abundă. Pădurea e un loc îngrozitor, cu altare înfiorătoare, unde se practică vrăjitoria. Din ce în ce mai dezgustat, am dus volumul până la capăt. Am pierdut bani, mi-a revenit insomnia și n-am reușit să fac nimic din ce mi-am planificat. Și multe, alte necazuri.
    Soția mea a cumpărat cartea pe când se afla în spital. A reușit să citească vreo cincisprezece pagini și s-a îngrozit. Dar faptul că n-a citit tot romanul n-a scutit-o de neplăceri. Singura ei colegă de salon i-a furat banii și actele. Supărare, alergătură, noi cheltuieli.
     Pot depune oricând mărturie că există, cu adevărat, cărți blestemate.

duminică, 17 ianuarie 2016

Prieteni și dușmani

         M-am bucurat mult când am văzut că Messi și Ronaldo s-au comportat ca niște camarazi și au schimbat amabilități, cu ocazia decernării Balonului de Aur. Până acum se ignorau, iar Ronaldo făcea, în stilul său, afirmații necontrolate.
        Un coleg îmi spunea că devii cel mai bun prieten cu cineva după ce te bați sau polemizezi cu el. Și mi-a povestit, foarte savuros, bătăile cu cei mai buni prieteni ai săi.  S-ar putea să fie așa, însă am observat că prieteniile durabile încep în copilărie, în liceu ori în timp ce urmezi o facultate. Pe urmă, toposurile în care solidaritatea se adâncește și devine eternă sunt câteva : pe front, în școală, în spital sau la cârciumă. Adică acolo unde oamenii duc lupte grele - cu armate inamice, cu profesorii și cu manualele, cu bolile și cu ideile -, având mare nevoie de ajutor.  Puține sunt slujbele unde oamenii simt că formează o familie și se comportă în consecință. Există prietenii sinuoase, care trec prin momente de criză, renasc și se manifestă cu și mai multă intensitate. Alteori, după un conflict, relațiile continuă, dar nu se mai pot numi prietenii. Rău e când potrivnicii o țin lungă : cei implicați se fac de râs pentru un timp nedeterminat. Un cetățean civilizat își salută deopotrivă fârtații și vrăjmașii. Totuși, e regretabil că sunt momente când nimeni nu se poate abține să nu denunțe, cu furie, nedreptatea căreia crede că i-a căzut victimă. Alteori primim câte un jet de venin, direct în ochi, de la prieteni fideli.
        Am avut o copilărie plină de violență. Pentru perioada respectivă, îi dau dreptate colegului meu mai bătrân. Ne băteam la greu, nu chiar ca în nuvelele lui Marin Preda, cu ciomege și cu măciuci, însă primeam și dădeam pumni cu nemiluita. Ochi învinețiți, dinți sparți, coaste fisurate, degete rupte în maxilarele celorlalți. A doua zi redeveneam tovarăși și țineam, unii la alții, cu aceeași caldă voioșie.
       Chiar mai târziu, când mă mai cizelasem, am avut neînțelegeri minore cu Nino Stratan, Marin Neagu sau Romulus Bucur. Urmarea? După o oră ne purtam, unii față de alții, cu și mai mare respect, cu și mai multă atenție. În general, băieții citiți nu-ți devin niciodată dușmani și nu au cultul zâzaniei. Nu iau foc din orice și nu se comportă ca o muiere urâtă, căreia îi pui în față o oglindă. Cu un singur om nu m-am contrazis niciodată : Florin Pripoae. Dar Florin era un înger și, cum se întâmplă de obicei, a murit de foarte tânăr, la 26 de ani, omorât de un camion, pe o șosea de țară.
Dacă voi trăi suficient, voi scrie un eseu despre prietenie, încercând să evit banalitățile.
Unde voiam să ajung?
      Eminescu a fost un om care n-a făcut niciun compromis și de aceea putea intra ușor în dezacord cu toată lumea. Care va fi fost secretul apropierii sale de Creangă, om mai puțin școlit, dar dăruit de Dumnezeu cu geniu literar? Poate copleșitoarea bunătate a prozatorului care iubea nu numai petrecerile cu mâncare și cu băutură, ci și desfătările cu narațiuni unice, pline de haz și expresivitate. Creangă era foarte afectuos, îngrijind permanent o turmă de pisici. Cu Caragiale lucrurile au fost mai complicate, fiindcă în ecuație a intrat o femeie. În aceste cazuri, paraponul nu dispare mai niciodată și solidaritatea se irosește pe veci. Ba deseori, bărbații împrumută comportamentul sexului frumos și se amenință sau țin supărarea pe veci. Cam așa a procedat Eminescu cu Caragiale. Cunoscătorii știu că Titu Maiorescu l-a rănit greu pe poet, când acesta din urmă l-a anunțat că se va căsători cu Veronica. Criticul i-a explicat că Veronica e o femeie ușoară, dovada fiind că a avut-o și...Caragiale. Poetul a plecat din casa lui Maiorescu zdrobit, șuierând printre dinți : ”Canalia!” De atunci, nimic n-a mai fost la fel între cei doi, însă ei s-au prețuit în continuare ca scriitori, iar când Caragiale a aflat că Eminescu a murit, a izbucnit în lacrimi. Existase, într-adevăr, o relație amoroasă  între Veronica și autorul Năpastei. În urma partidelor de sex, Veronica i-a trimis lui Caragiale mai multe scrisori pasionale, iar el le citea amicilor, la cârciumă, amuzându-se copios. Veronica a aflat și, deși nu se mai afla în relații bune cu Eminescu, a apelat la autorul Lacului, pentru a-i recupera misivele. Mizase, desigur, pe simțul onoarei pe care îl avea Eminescu, dar care îi lipsea, se pare, lui Caragiale. Primul a intrat în cârciumă și l-a somat pe al doilea să-i dea scrisorile, pentru a i le înapoia Veronicăi. Caragiale l-a refuzat, persiflându-l pe fostul său prieten. Înfuriat, Eminescu l-a amenințat cu bătaia pe Nenea Iancu. Urâtă treabă, cum ar fi zis cineva. Până la urmă, într-un fel sau altul, Eminescu a obținut răvașele în discuție și i le-a înapoiat Veronicăi.
    Consider că, așa cum sângele apă nu se face, o prietenie adevărată poate supraviețui oricărei încercări, chiar dacă la inițierea unui scandal pun umerii și femeile.

vineri, 15 ianuarie 2016

O situație incredibilă

    Nu merg la înmormântări, fiindcă imaginea mortului și îmbulzeala oamenilor îmi reactivează o mai veche depresie. Dacă moare un prieten și trebuie să mă duc, pentru o oră, să-mi iau rămas bun de la el, mă îmbolnăvesc pe termen lung. 
    Iată că un intelectual de elită pune, pe wall-ul său, următoarea informație :
Michel Galabru a fost singura mare vedetă de cinema prezentă la înmormântarea lui Louis de Funès, fostul său subaltern din seria jandarmilor. Tuturor li s-a părut jenant să se ducă, din cauza rolurilor care îl făcuseră celebru pe de Funès, în opinia lor nu îndeajuns de onorabile. Acum, Galabru, s-a dus și el, la 93 de ani.”
   Louis de Funès a fost, la un moment dat, cel mai popular actor francez. Să văd dacă am înțeles bine. Celor care au colaborat cu el, la filme de mare succes, le-a fost jenă să se ducă la înmormântarea vedetei, fiindcă rolurile lui Louis de Funès n-au fost... onorabile. Nu-mi vine să cred.  De când rolurile comice sunt lucruri de ocară? Personal nu-l consider un mare actor, dar poziția colegilor săi de platou mi se pare idioată. E ca și cum, la moartea lui Charlie Chaplin sau a lui Stan Laurel, toți amicii lor ar fi trebuit să se ascundă, de rușine, pentru că decedații n-au fost oameni serioși. Lipsiți de onorabilitate au fost și Oliver Hardy, Dem Rădulescu, Alexandru Giugaru, Costache Antoniu, Puiu Călinescu, Norman Wisdom etc. E, în cinematografia mondială, un întreg regiment de actori care ne-au înveselit în cele mai diverse împrejurări.
    Am mai fost cândva  șocat de opinia unui universitar nipon care spunea că ar fi benefic, pentru omenire, să se topească repede calota glaciară, pentru a se deschide noi căi comerciale, dar nu credeam că există francezi atât de tâmpiți! Și actori, pe deasupra!
     Mă gândesc, cu tristețe, că pe Mr. Bean ( Rowan Atkinson) nu-l va duce la cimitir decât groparul, acoperindu-și ochii cu mâinile, de rușine. Ar fi penibil, pentru prietenii săi, să-i aprindă o lumânare!
     Sau englezii stau ceva mai bine cu mansarda?

P.S. Se prăbușește lumea. Un poet minunat, profesor de liceu, mi-a trimis câteva rânduri care m-au năucit :
Un coleg al prietenului meu a călătorit în Occident, nu contează în ce scop. ”Întoarcere cu avionul, impresii aeronavale etc. Cel mai frumos lucru văzut de sus i s-a părut marele lac ungar ... Balantain s !!!!(omul era convins că aşa se cheamă. La început am crezut că e un calambur genial,dar nu...)
2. Un elev,azi,într-un eseu a scris că Eminescu s-a născut la Impoteşti...(nefericit ecou etimologic , dar elocvent pentru relaţia dintre şcoala contemporană și cultură ). Altul a vorbit despre libertate : a fi liber înseamnă a fi propriul tău singur !”

luni, 11 ianuarie 2016

Bijuterii literare

Nu există rețetă pentru a produce un text desăvârșit. În afară de stil și aptitudinea de a contura personaje credibile și originale, prozatorul trebuie să dețină și o anumită tehnică pe care o folosește, în multe cazuri, instinctiv. Așa că nu mai e vorba de meșteșug, ci tot de...înzestrare naturală. Inspirația funcționează și la nivelul construcției. Suntem uimiți de nivelul primitiv al conștiinței artistice pe care o aveau unii scriitori : Cehov, Gogol, Preda, Caragiale, Mark Twain. Nici alții nu erau doctori în litere și nu sculptau temple subpământene, ca în zilele noastre sau ca pe timpul lui Eminescu. În orice caz, un tip de convenție nu poate lipsi veritabilei literaturi. Știu că mă repet, dar, dacă nu se ridică firesc către semnificații general-umane, o creație rămâne reportajul unei experiențe personale. Are condiția unui minoritar. Dar cum minoritarii au mai multe drepturi decât ceilalți, iată că opere nesemnificative sunt premiate cu Nobel și lăudate și transformate în Biblii. În cazul rușilor și al altor scriitori geniali ( Knut Hamsun, de exemplu ), convenția este insesizabilă. Naratorul povestește, iar cititorul îl urmărește așa cum ar parcurge o știre dată într-un ziar. Acestea sunt reușitele majore ale literaturii. Dar chiar când convenția îți dă peste mână, ca în cazul Orbirii lui Canetti sau al Cărții Milionarului de Ștefan Bănulescu, opera poate fi incomparabilă.
Ideea e că poți spune despre o carte că e perfectă abia după ce aceasta este citită. Și nu de oricine. Dar cine impune criteriile valorizării? După părerea mea, nici cititorul - sunt atât de multe gusturi : pentru unii Moartea lebedei și Elevul Dima dintr-a șaptea sunt capodopere -, nici criticul literar.  Cel mai puțin credibil e cel care a realizat textul. Important e să existe, într-o cultură, o pătură de intelectuali, oameni instruiți, de o moralitate superioară, cu gusturi estetice impecabile și deschiși către toate formulele artistice. Ei, prin consimțământ tacit, acceptă sau resping o operă de artă. Fenomenul acceptării se produce în timp, de multe ori la distanțe astronomice de momentul publicării opului. (Firește că afirmarea se poate produce și mai repede dacă în joc intră critici literari competenți și cu priză la public, dar, în România, a trecut vremea celebrității fulgerătoare : sistemul social nu le mai permite cronicarilor să fie oracole care să decreteze că X e geniu, iar Y, veleitar.) Orbirea a fost recunoscută și răsplătită cu Premiul Nobel, la 50 de ani de la prima ediție. Mulți strigau, în urmă cu 25 de ani, că Radu Aldulescu e cel mai mare scriitor român, în condițiile în care criticii nu-l băgau în seamă.
După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov,  tot ce a scris Gogol,  Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David. 
De ce sunt perfecte? Uite așa, fiindcă ne plac. Orice argumentație este ipocrită și se fundamentează pe opțiunea îmi place/nu-mi place.
E curios că putem vorbi despre titluri pe deplin reușite mai ales în cazul schițelor, nuvelelor, povestirilor și romanelor scurte. Cu romanele lungi, povestea se complică.

duminică, 10 ianuarie 2016

Atitudinea face diferența

Atitudinea în societate sau într-o profesie îi dă valoare morală fiecărui individ.
Se dobândește acasă, prin educație, ori în cadrul societății, dacă sunt urmate anumite modele.
Un dascăl, proaspăt numit ”cetățean de onoare” al orașului Videle, îmi povestea că lui îi poartă mult respect elevii cu care a fost foarte exigent. I s-a întâmplat însă să se izbească de insolența unor foști elevi cu care se purtase foarte elegant, dar care au ajuns în situația de a li se spune ”domni”.
Maradona marca goluri cu mâna și se bucura. Cornel Dinu a înscis și el un gol cu mâna, într-un meci pe viață și pe moarte, cu Steaua, dar s-a dus imediat la arbitru, care nu observase infracțiunea, și i-a cerut să anuleze reușita.
Cristiano Ronaldo cerșește lovituri de pedeapsă nemeritate și le transformă cu o bucurie idioată.
Messi își vede, pur și simplu, de joc și rareori l-am văzut mânios : în fazele în care adversarii îl calcă în picioare, încercând să-i rupă oasele, lucru care le și reușește uneori.
Rednic și Hagi s-au insultat în public, dar au revenit imediat și și-au schimbat poziția, arătându-și, unul altuia, mult respect. Atitudine de mari sportivi. Discutam despre asta cu un coleg, profesor mai în vârstă decât mine, iar acesta s-a arătat impresionat de comportamentul celor doi.
Respectul face parte din civilizație și din psihicul nostru. Cine n-are respect de sine, la nivelul inconștientului, dirijează această atitudine către ceilalți, când impulsul ajunge la nivelul conștientului. Bătrânii știau ce spuneau :” Te respecți pe tine când îi respecți pe alții!” Mergem pe o linie subțire, într-un echilibru precar. Atitudinea noastră ne poate împinge către lumea civilizată ori ne poate arunca în junglă.
Dar te poți autoeduca dacă trăiești momente astrale, irepetabile în istoria cunoscută. Adică atunci când ai șansa de a vedea la lucru mari personalități, posibile modele pentru cea mai mare parte a omenirii.
Să urmărești mari profesori, ținând cursuri de neuitat în Amfiteatrul Odobescu.
Să-i vezi, manifestându-se ( din păcate, numai la televizor), pe Ioan Paul al II-lea sau pe Papa Benedict este istorie.
Să-i vezi jucând, pe scenă, pe Ștefan Iordache și pe Ion Caramitru este tot istorie.
Să-i vezi jucând pe Messi și pe Federer este istorie vie.
Să schimbi câteva cuvinte cu Nichita Stănescu, care cobora într-o dimineață scările Complexului Studențesc Grozăvești, este deja mit.
Fairplay-ul dă o aură inefabilă valorii profesionale, proiectând-o în înaltele ceruri ale omenescului autentic.

vineri, 8 ianuarie 2016

Sexualitatea bătrânilor lui Gabriel Garcia Marquez

      O parte din succesul cărților lui Marquez stă și în etalarea unei sexualități endemice. Erendira și Un veac de singurătate, titlurile cu care columbianul a explodat pe plan mondial,  sunt exemple edificatoare. ( Colonelului n-are cine să-i scrie se apropie de ideea de capodoperă și totuși e o carte care a trecut nebăgată în seamă, fiindcă nu e condimentată erotic.) Bărbații lui Marquez sunt dotați ca măgarii, femeile sunt insațiabile și, în plină acțiune, țipă isteric, partenerii au o tehnică desăvârșită și mâini experte. Actul sexual este exersat zilnic, cu îndemânare, deopotrivă natural și fabulos, fără pudoare, dar, în chip ciudat, și fără vulgaritate. Bărbații merg la bordel ca la club, se împerechează cu femeile fără fasoane și fără complicații. O amoralitate benefică bântuie paginile lui Gabo. Prin comparație, cubanezul Pedro Juan Gutierrez e dezgustător. Cărțile sale sunt înșiruiri de scene sexuale crâncene, potrivite pentru obsedați, coborând sub nivelul animalicului. Organele de reproducere sunt la vedere, partenerii fac amor chiar și pe stradă, în timp ce grupuri de onaniști se apropie și îi acompaniază, terminând simultan, ca într-o simfonie a mizerabilismului.
   În Dragoste în vremea holerei, Marquez reușește o performanță literară uluitoare. Florentino nu se poate căsători cu Fermina, din pricina împotrivirii părinților acesteia din urmă, dar o așteaptă 50 de ani, 9 luni și 4 zile, până ce soțul femeii, doctorul Juvenal, moare într-un accident stupid, la o vârstă înaintată. Între timp, Florentino are 622 de femei. Cu o minoră, de 13-14 ani, trăiește liniștit o vreme, până ce fata se sinucide din gelozie. Florentino e chel, poartă perucă, dar renunță la obiect, după ce falsele plete îi zboară de pe cap în cele mai nepotrivite momente. Savuroasă e scena în care chelul Florentino, aflat pe un vas de croazieră, e târât de o necunoscută, pe întuneric, într-o cabină și violat. Când merge apoi la masă, le studiază pe toate femeile prezente, încercând să-și dea seama care e cea care l-a călărit cu atâta sârg, dar nimic din comportamentul lor nu-i dă de bănuit. După decesul neașteptat al medicului, Florentino și Fermina reînnoadă dragostea lor și își petrec insolita lună de miere pe o ambarcațiune, arborând steagul galben-negru, al bolnavilor de holeră, pentru a nu fi deranjați.
     Iubirea la bătrânețe e reluată în Povestea târfelor mele triste. Să remarcăm că titlurile prozatorului devin din ce în ce mai comerciale. Personal, cartea mi se pare un eșec. Un nonagenar vrea să-și ofere o noapte de dragoste cu o minoră virgină, dar, ca și în alte romane, se mărginește să o privească în timp ce doarme. Stilul romancierului alunecă pe deasupra esențelor - Marquez n-a fost niciodată un psiholog -, iar volumul e departe de rafinata perversiune din Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata și din Jurnalul unui bătrân nebun de Junichiro Tanizaki. Sigur, nici operele japonezilor nu sunt perfecte, însă se situează la un alt nivel.
    Închei cu o observație care se leagă și de intenția mea de a renunța la a mai scrie pe blog. Marquez a scris din ce în ce mai alert și din ce în ce mai superficial, ceea ce nu înseamnă că, pentru mine, nu rămâne ultimul scriitor de rezonanță universală. ( Sigur, lucrurile sunt discutabile : ar mai intra în discuție albanezul Ismail Kadare sau chinezul Mo Yan. Ba, sunt sigur, și românul D. R. Popescu.) Mă gândesc că fenomenul s-a produs din pricina publicisticii pe care a practicat-o columbianul și care l-a obligat să fie elegant și precis. Cunosc chiar un mare critic literar al cărui stil a devenit, din aceeași cauză, atât de subțire, de burghez, încât și-a pierdut ultimul strop de expresivitate.
Probabil că prozatorii nu trebuie să facă publicistică. Radu Aldulescu o face de nevoie. Marin Preda nici nu putea să scrie articole bine construite. Să fim bine înțeleși : ideile din Imposibila întoarcere au fost expuse lui Adrian Păunescu, nicidecum caligrafiate de mâna lui Preda. Păunescu le-a dat aspect de texte coerente, original articulate. Și, chiar dacă omul Păunescu nu mi-a plăcut, e corect să spunem adevărul. Frumusețea articolelor e datorată în mare parte talentului lui Păunescu de a fi ”prins”, redactând personal fiecare pagină, farmecul oralității prediste.

P.S. Titlurile din Imposibila întoarcere au fost concepute după același tipar. Inițial, Preda îl refuzase pe autorul Ultrasentimentelor. ”Du-te la prietenul dumitale, Barbu, că el se pricepe să scrie articole!” zisese autorul Moromeților. Dar olteanul nu s-a lăsat. Păunescu îl vizita la editură pe Marin Preda și stăteau de vorbă până noaptea târziu. Poetul întreba și lua notițe, Preda povestea. Pe urmă, prozatorul mergea să se culce, iar Păunescu se ducea la redacția revistei la care lucra, unde migălea toată noaptea la articol. Dimineața se întorcea, nedormit, la editură, pentru a supune textul aprobării unui Preda odihnit și binedispus. Când lucrurile erau încheiate, romancierul spunea :” Acu', monșer, să-mi dai și banii!

luni, 4 ianuarie 2016

Magia zăpezii

În loc să scriu două capitole de roman și, pe blog,  despre sexualitatea bătrânilor lui Marquez, am rânit la zăpadă. Pisicile și câinii se zbenguiau în jurul meu, nu simțeau frigul și mi-am dat seama că zăpezile, ca și cărțile sau pădurile, nu pot fi decât iubite.
Înseamnă că încă n-am îmbătrânit.
Ninge în continuare și voi avea și mâine de lucru, în aerul tare, venit direct din Scandinavia și din Rusia mea de suflet.
Regret doar că de când am pisici, au dispărut păsărelele din copaci.

duminică, 3 ianuarie 2016

Sfârșitul unei controversate probleme de istorie literară

 Zeci de ani am fost și eu victima unei mistificări literare, aparținând lui Eugen Barbu, care spunea, prin 1984, într-un interviu din Revista noastrăMoromeții Iva rămâne o capodoperă”, dar și că ”țăranul român, cam dostoievskian, după mine, nu mai are aerul patriarhal de altădată; nu mai e snovos, ci dubitativ; e șiret, dar repet, de la nume ( cam rusesc, vezi Ilya Muromeț, care stă pe șanț și vorbește de alții de rău) și până la caracterul destul de discutabil, mi se pare cu totul particular și nereprezentativ, dacă ar fi să ne gândim la esența românească a personajului.” Perfid atac sub centură!
     Ideea originii străine a numelui lui Ilie Moromete a prins rădăcini trainice, iar cercetători serioși au arătat că antroponimul Ilie Moromete își are originea în numele unui erou de bâline ucrainene, Ilya Murometz.În masiva sa carte Marin Preda. Portret între oglinzi,( ED. AIUS, Craiova, 2015) cunoscutul istoric literar Stan V. Cristea urmărește, cu acribia-i cunoscută, meandrele problemei în discuție, consemnând, cu onestitate și pe larg, fiecare punct de vedere. Sunt luate în discuție lecturile scriitorului, dar și faptul că ”vicleanul scriitor valah” a vrut să-i impresioneze pe staliniști și să obțină unele avantaje. După multe pagini înțesate de referințe apăsat cărturărești, se ajunge la concluzia cea mai simplă cu putință. Există, în Siliștea-Gumești, o uliță a Moromeților :” cu Ilie Moromete, Niculae Moromete, cu Gheorghe Moromete” Numele ”ai lu' Moromete” se păstrează și astăzi, ”iar scriitorul, fascinat probabil de sonoritatea lui, l-a transferat în familia sa, a Călărașilor”, după cum scrie Dobre I. Burcea-”Siliștean” - nefericit pseudonim, dacă mi se permite, al unui profesor din Videle - în cartea sa Marin Preda și universul Moromeților - adevăr, ficțiune, mit (2006), un fel de compunere documentară, girată de însuși Eugen Simion, iremediabil îndrăgostit de lumea operei lui Preda.
   În fine, chestiunea fiind pe deplin elucidată, deși unii o țin înainte cu Ilya Murometz, trebuie să remarcăm că impozantul op al lui Stan V. Cristea conține o impresionantă iconografie. Îl găsim aici și pe adevăratul Ilie Moromete, un bătrân cu pălărie și cu mustăți albe, sprijinindu-se în ciomag, alături de baba sa.
Aș vrea să închei cu o idee care să nu fie luată ca o răutate. Constat mereu, cu surprindere, că Marin Preda nu și-a folosit mai deloc imaginația în opera sa. N-a inventat, adică, mai nimic, ci doar a selectat faptele reale și le-a dat o anumită coerență. E și ceea ce constata, într-o scrisoare din ultimele sale luni de viață, poetul Geo Dumitrescu. Și mai uimitor este că scriitorul a folosit numele reale ale sătenilor săi, stârnindu-le adeseori furia.
 Păi, dacă Preda ar fi fost grătian, ar fi pățit-o rău de tot!

P.S. Cartea lui Stan V. Cristea lămurește și alte probleme importante legate de opera și biografia lui Preda : debutul absolut, anii de studii, relațiile cu alți scriitori și cu membrii familiei. E un volum care ar merita o serie de articole, nu o consemnare grăbită, precum cea de față.

vineri, 1 ianuarie 2016

Sărbătorile pierdute

             Primii fulgi de nea însemnau, pentru mine, declanșarea unei sărbători interioare, de o luminozitate intensă și continuă. Uitam teroarea de la școală, mă bucuram doar de pârtia pe care treceau sănii de lemn uriașe, trase de cai. Brâie înalte de omăt mărgineau cărarea mea și pășeam aievea printr-un tunel. Acasă mă așteptau o cameră încălzită și revista Cutezătorii, plină de benzi desenate și de mici romane pentru copii, date în în seriale. De pildă, Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo am citit un interviu cu Șerban Cioculescu, care, mai târziu, mi-a atras atenția asupra unui critic literar în plină ascensiune.
            Dar să nu divagăm. Mă plimbam prin ninsoare și eram fericit. O făceam singur, uneori cu prietenii din copilărie, mai târziu cu Nino Stratan, cu Marin Neagu sau cu Marinică Preda.  Licean fiind, locuiam cu chirie într-o cămăruță care dădea direct afară și dimineața trebuia să sparg gheața din găleată, pentru a mă spăla pe ochi. De pe la sfârșitul lui noiembrie, imediat ce mă trezeam din somn, mă repezeam la geam, să văd dacă a nins. Nu simțeam frigul. Când vedeam curtea proprietarului acoperită cu alb, mă simțeam înger și zeu. Erau o dată pe care o țin și acum minte : pe 22 noiembrie era născută fata de care eram îndrăgostit. Se numea Mariana U. și n-am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul, însă am folosit-o ca personaj, schimbând ce era de schimbat, în Călugărul Negru : acum sunt prieten, pe Facebook, cu copiii ei. Acoperind totul, neaua făcea ca lumea să-mi apară ca o ficțiune nordică. Fetele mi se păreau mai frumoase, străzile erau închipuiri ale lui Knut Hamsun, iar casele păreau luate din cărțile de povești. Îi făceam fetei mele cei mai mari oameni de zăpadă care s-au văzut vreodată și o plimbam, pe săniuță, prin viscole, cu un entuziasm nici până azi uitat.
Pe scurt, zăpezile erau, ca și cărțile ori pădurile, cele mai fascinante lucruri din lumea asta trecătoare/schimbătoare.
Mai târziu mi-am dat seama că, iarna și primăvara, oamenii omoară milioane de animale nevinovate, să aibă ce să pună pe mese.
Câinii abandonați mor, de frig, prin șanțuri.
Pisicile jigărite au aceeași soartă.
 Iepurii, căprioarele și păsările sălbatice își caută hrana, dar nu-și găsesc decât moartea venită pe țevile armelor unor oameni fără suflet, care vor ajunge să împuște și câinii ciobanilor, ba chiar și oile sau pe păstorii acestora. Vor da ei niște legi care să le permită satisfacerea acestor plăceri de sălbatici inconștienți.
Pe lângă foame, făpturile pomenite îndură și frigul coborât parcă direct din bezna cosmică.
Am pierdut încântarea provocată de ninsori, am pierdut sentimentul sărbătorilor strălucitoare. Detest zăpezile și aș căuta ținuturi mai calde!

P. S. Nu voi înțelege niciodată de ce pe toate canalele de televiziune se dau filme cu mii de arme, cu bătăi - cum mă va convinge cineva că Nicolas Cage e un supraom care poate omorî pe oricine? -, cu explozii, crime, violuri, torturi, incendieri etc? Ăștia chiar vor să ne distrugă sufletele? Fiindcă violența repetată se strecoară subtil în inconștientul nostru și ne transformă în niște monștri.