luni, 29 iunie 2015

La mulți ani, RADU ALDULESCU!

Astăzi este ziua de naștere a lui Radu Aldulescu, romancierul pursânge care a reînviat romanul românesc și despre care am scris de atâtea ori cu admirație și cu entuziasm.
Îi urez scriitorului să aibă parte de o viață lungă, frumoasă și să scrie în continuare romane memorabile! Prietenii și sănătatea să nu-l părăsească, meritele să-i fie recunoscute în întregime și să ajungă un șeic cu palate strălucitoare și cu puțuri de petrol!
La mulți și fericiți ani, Radu Aldulescu!

duminică, 28 iunie 2015

Secretul aroganței

Nu-mi place răutatea gratuită.
Detest invidia și aroganța și nu vreau să am de-a face cu cei care prezintă trăsăturile amintite. Uneori, în fotbal, tupeul este însă binevenit. Rădoi este un fotbalist pentru care am o anumită admirație, datorită atitudinii sale în teren. Totuși, omul e prea plin de el, prea cocoș. M-am întrebat deseori care este secretul țănțoșeniei sale. Astăzi am aflat. Sportivul nu și-a luat bacalaureatul nici până la treizeci și patru de ani. Cu toate pilele și poziția sa. A fost jucător faimos, a câștigat munți de bani, iar recent Becali l-a pus șef peste târla sa. Dar atletul nostru este un ignorant, un analfabet, ca și patronul/nașul său. De aceea e atât de simpatizat de smeritul Gheorghe. Acum știu care este explicația răutății, invidiei și aroganței : atotputernica prostie.


Magistrul și aspiranții la glorie. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( II)

       În postarea anterioară am vrut să subliniez faptul că interesul pentru literatură este împletit mai mereu cu alte impulsuri care duc, în definitiv, la supraviețuirea scriitorilor. Mai rău e când creația propriu-zisă rămâne pe ultimul plan și manifestările culturale devin niște jocuri de interese personale sau de grup, fără legătură cu valoarea cărților prezentate.
      Revenind la Cenaclul de Luni, pot spune că toată povestea s-a închegat în jurul figurii carismatice a lui Nicolae Manolescu, vedeta de necontestat nu numai a cenaclului, ci și a momentului cultural de atunci. Cota sa literară era la zenit. Tinerii poeți au venit la început pentru el, cel care exercita, acolo, o benefică și subtilă dictatură critică. Mulți își urmăreau, desigur, cu tenacitate țelurile de viitor. Viitoare celebrități îmi citeau prin cămin texte care mi se păreau derizorii în raport cu ambițiile lor și cu care intenționau să se producă în fața criticului. ( Culmea e că aproape toți au reușit ce și-au propus. Dacă nu sunt în manuale, conduc acum reviste, institute sau sunt universitari de elită. ) În cenaclu era o atmosferă destinsă, cu oaze de umor, favorabilă petrecerii intelectuale și schimbului celor mai diverse păreri. Doi-trei aspiranți la glorie se afișau, în fiecare seară, cu proaspetele lor cuceriri, după modelul magistrului.
       Sunt câteva elemente care făceau din sala aceea de la Grigore Preoteasa un loc extrem de atractiv. Mai întâi era ispita afirmării fulgerătoare. Manolescu era cronicarul României literare și orice apreciere venită din partea lui însemna consacrarea imediată. El însuși se manifesta cu toleranță față de cei care citeau. Aceștia, la rândul lor, nu erau intimidați de inteligența neobișnuită a mentorului și de firea sa rece. ( La capitolul afectivitate, Manolescu părea pe zero.) Autorul Lecturilor infidele nu era drastic cu textele prezentate. Dacă nu-i plăceau, găsea formulări eufemistice, afirmând că ”versurile se lipesc unele de altele”, ”arată tehnică deficitară” etc. În cazurile catastrofale își călca pe inimă și spunea că poeziile sunt neinteresante. Păcat că monologurile criticului n-au fost înregistrate. Ori poate că au fost și zac pe undeva, prin arhivele Securității. Îmi aduc aminte de unul care citea panseuri și râdea singur, în hohote, de ceea ce silabisea. ” Nu-nțeleg de ce râde”, zicea Manolescu, foarte serios. Anonimii se simțeau încurajați și de atitudinea camaraderească a profesorului față de cei câțiva studenți ai săi, pe care îi trata oarecum diferențiat. De altminteri, unii dintre aceștia vor fi și cei care vor forma repede un fel de cordon în jurul criticului. Ei se vor afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu. Novicii aveau să învețe curând, pe pielea lor, că tupeul nu era totul. Îmi amintesc de un student, Gheorghe Perianu, care fusese de atâtea ori ridiculizat de cerberii cenaclului, încât lumea începea să râdă de câte ori lua cuvântul ori citea poeme. Pe urmă era siguranța că dacă ai o brumă de valoare, aceasta va fi imediat sesizată de ochiul ager al lui N. Manolescu. Forța de pătrundere a unui text și buna sa credință inspirau o încredere totală. Accepta orice formulă artistică, oricât de surprinzătoare, dacă era convingătoare pentru el. O valida fără ezitare. Sincer vorbind, îi admiram mobilitatea intelectuală din cronici și din cărți, dar nu crezusem că poate avea o atât de spontană percepție a noului. Era oarecum distant, cum spuneam, nu avea stilul de cărturar/bibliotecar blajin al lui Crohmălniceanu,  pe care îți venea să-l tragi de haină și să-l întrebi ce-a mai citit în ultima vreme, însă nu se purta nici cu scorțoșenie, așa cum ne așteptasem la început. N. Manolescu are meritul de a fi indus, în cenaclu, o democrație a schimbului de idei, pe fondul autorității sale evidente. În general, erau scoși în margine ignoranții și adepții talentului nativ, primitiv, netrecut prin biblioteci.
         Întâlnirile de luni erau pline de suspans, aducând de fiecare dată elemente demne de interes. Momentele vesele nu lipseau.  ( va urma)

vineri, 26 iunie 2015

Un preambul la niște amintiri

1. Sunt convins de faptul că nu este în spiritul literaturii ca un autor să-și piardă timpul pe la târguri, festivaluri, lansări de carte și alte manifestări culturale.  Că aceste întâlniri sunt rentabile pentru editori se vede din strategia adoptată de Humanitas. Știu, iubitorii de literatură sunt curioși să-l vadă pe autor, să-l pipăie, să-l audă vorbind. Când omul e tânăr și chipeș, succesul este, de cele mai multe ori, asigurat. Nu -i văd însă decât pe puțini capabili să dea spectacole în fața cititorilor. Nino Stratan era unul dintre ei. În mod sigur, Nichita. Poate și Breban. Astăzi, Andrei Pleșu ar putea spune lucruri interesante. N-am avut șansa să-l urmăresc pe Radu Vancu.  Dar de la o anumită vârstă, scriitorul ar trebui să stea acasă și să-și scrie cărțile. Agitația lui lângă un teanc de opuri seamănă cu energia risipită de un producător agricol care încearcă să-și vândă ceapa și gogoșarii. Pe urmă sunt autori incompatibili cu ideea de discurs. Marin Sorescu, Preda, Fănuș erau vorbitori groaznici. Și ce părere aveți despre Arghezi, care era înțepător și mucalit, însă deloc pe gustul publicului care visează la voci îngerești, la plete blonde și la picioare lungi ? Părerea mea coincide cu cea a lui Salinger, care nu se arăta în lume și își distribuia cărțile prin intermediari.
2. La fel, nu cred în utilitatea prezenței scriitorilor într-un cenaclu, după o anumită vârstă. În prima perioadă de creație se creează afinități, grupuri, se încheagă atitudinea unei generații. E obligatoriu ca un cenaclu de succes să aibă ca mentor un scriitor/critic deschis către viitor, inteligent, cu o ideologie literară bine conturată, un ins care poate face, la o adică, și puțină politică literară. Un critic este mai potrivit în această postură decât un prozator/poet, fiindcă al doilea este mai mereu prizonierul unei viziuni și nu-i apreciază decât pe cei care scriu în ton cu el, în timp ce primul este dispus, de fiecare dată, să-l pună în valoare pe cel care scrie/citește, așa cum procedează un regizor cu un actor. Au reușit în această direcție E. Lovinescu și Nicolae Manolescu. Precizez că nu cunosc activitatea cenaclurilor conduse de Mircea Cărtărescu, Mircea Martin, Cezar Ivănescu și Claudiu Komartin.
În opinia mea, frecventarea consecventă a unui cenaclu de către un scriitor trecut de 50 de ani înseamnă, ca și cântările în public, curată pierdere de vreme.
Ceea ce nu iau în calcul în această discuție sunt relațiile pe care scriitorul și le poate face atât la târguri, cât și prin cenacluri, cunoscând editori și culturnici bine înfipți pe felia pieții de carte. Din păcate, conexiunile cu pricina sunt esențiale, la noi, în promovarea unui autor, lăsând cu mult în urmă criteriul valorii literare.

P.S. Se știe cum se lansează cărțile în diferite împrejurări. Vreau însă să vă dau o idee în legătură cu lansările speciale, făcute pe spezele scriitorului. Reproduc un fragment din scrisoarea primită de la un prieten, poet foarte talentat:
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."

miercuri, 24 iunie 2015

Revista ”Argeș” - 50

    Aflăm, din ultimul număr al revistei Argeș, ( nr. 6, iunie 2015 ), că admirabila publicație intră în al cincizecilea an de existență. Cu acest prilej, Dumitru Augustin Doman publică un mic supliment literar, sugestiv pentru valoarea creației scoase la lumină în paginile Argeșului. Dintre colaboratorii acestei luni nu lipsesc Gheorghe Grigurcu, Radu Aldulescu, Dumitru Augustin Doman, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Lascu, Mircea Bârsilă, Adrian Alui Gheorghe, N. Georgescu, Alexandru Jurcan, Viorel Nica, Florin Silișteanu, Marin Ioniță, Aurel Sibiceanu, Clara Mărgineanu, Mihai Barbu, Mihai Merticaru Petruț Pârvescu, Adrian Derlea.
 Îi urăm prestigiosului periodic să apară mulți ani de acum încolo, întru căftănirea mirabilei noastre literaturi!

marți, 23 iunie 2015

Fără talent, nimic nu e. Jurnalul unui medic de țară

  Sunt tot mai intrigat de comportamentul celor cu care mă intersectez zilnic, mi-a spus prietenul meu, medicul de familie. Citeam undeva despre oportunismul lui Sadoveanu, care a ajuns să trimită la moarte, prin semnătura sa, oameni nevinovați. Pentru o pâine mai albă, scriitorul a trecut de la un partid la altul, a ocupat funcții de o importanță copleșitoare, s-a cățărat până în vârful unor loji masonice, a devenit carlist și, în final, după alungarea regelui, s-a pus în fruntea puterii populare. Privilegiile de care s-a bucurat sunt incredibile. Totuși, cei mai mulți confrați ai săi au preferat să îndure sărăcia sau temnița, în numele unor principii. Scriitorul fost un caracter de rahat. Mai multă onoare au avut oamenii simpli, datorită educației primite în familie.  Acum s-a dus și aia. Pacienții pe care-i consult ar fi în stare, într-o majoritate covârșitoare,  să mă ucidă pentru trei ouă. Sunt răi, invidioși, plini de resentimente, nu știu ce înseamnă rușinea și respectul pentru valori ori pentru oamenii mai în vârstă. S-a stricat lumea, neică, tineretul e într-o groapă fără niciun orizont. Sărăcia să fie de vină? Parcă n-aș crede.
   În timp ce Simona Halep nu-și schimbă deloc stilul de joc - fără finețuri, fără serviciu, fără multe altele -, dar își înlocuiește antrenorul, Alin Oprea încearcă să ne convingă, cu vocea lui frumoasă, că Talisman împlinește 18 ani. Pot spune doar atât : numai cu ambiție nu poți face mare lucru, iar fără Tavi Colen, Talisman nu mai e. Sau e doar pe jumătate.

P.S. Nu există teste care să depisteze talentul. Acesta există sau nu, prezența ori absența sa ținând de domeniul unei evidențe inefabile.

duminică, 14 iunie 2015

Amărăciune

      În nuvela Ionâci de Cehov, personajul principal, Dmitri Ionâci Starțev, ratează iubirea vieții sale și se schimbă mult, însă nu realizeză drama pe care o trăiește. Se îngrașă, devine meschin și rapace, un automat biologic setat pe acumulare de bani și de imobile. Ekaterina Ivanovna, fata de care se îndrogostise cu patru  ani în urmă și care se jucase cu inima lui, revine în oraș și îi cerșește afecțiunea. Fire bovarică, tânăra visase să devină pianistă și respinsese cererea în căsătorie avansată de Starțev. Acum, după prima vizită, Starțev hotărăște să nu mai calce niciodată în casa ei, având o reacție memorabilă : ”Ce bine că nu m-am însurat cu ea, își spuse Starțev.”
     Puțini dintre noi se pot felicita că n-au făcut anumite lucruri în viață. Cei mai mulți regretă că au făcut/ n-au făcut un pas ori altul. ”Dacă aș fi avut curajul să vorbesc cu X, poate că azi aș fi fost fericit. Dacă n-aș fi lăsat-o să plece pe Y, altfel ar fi stat lucrurikle acum. ”Să punem însă cărțile în locul persoanelor. Problema principală este că nu voi mai avea timp să fac ce doresc. Vâ=rsta este un fel de pușcărie. Regret că nu voi putea să citesc anumite cărți. Din Carlos Castaneda am parcurs trei titluri, iar el are mai multe opuri extrem de interesante. Din P. D. James am citit, de asemenea, numai trei romane. Pe urmă sunt cărți pe care știu că nu le voi reciti, fiindcă nu-mi mai plac. Am făcut-o de câteva ori, din ce în ce mai dezamăgit. Mă gândesc la Veacul de singurătate al lui Marquez, la Decameronul lui Boccaccio, nuvelele lui Cinghiz Aitmatov, la paginile lui Nikos Kazantzakis și la atâtea alte opere care mi-au fermecat adolescența și tinerețea. Sunt autori pe care aș dori să-i recitesc, dar vremea nu-mi va îngădui să fac asta : Thomas Mann - Iosif și frații săi e o operă imperială -, Kafka, Gide, Camus, Liviu Rebreanu, Hesse, Musil, Schulz, Broch.
     Mă mulțumesc să-i țin sub pernă pe Knut Hamsun, Dino Buzzati, Elias Canetti, William Faulkner ( o mică parte din creația sa!), John Steinbeck, Siegfried Lenz, Hemingway, Dostoievski, Gogol, Cehov, Kennedy Toole, Bulgakov, Charles Bukowski, Malcolm Lowry.  E puțin, pe măsura timpului rămas în clepsidră. Pe urmă vin cărțile autorilor care scriu în prezent, unii tineri, alții întârziați. Pe unele le voi apuca, pe altele nu. S-o fi gândit cineva să scrie despre scriitorii întârziați? Sunt cei care apar după ce petrecerea s-a sfârșit, sala a fost evacuată, iar oamenii de serviciu curăță resturile. Ei nu se regăsesc în grupurile consacrate și nicăieri nu se simt acasă. N-au șansa ca mari critici să scrie despre ei : de la o vârstă, comentatorii se mulțumesc ei înșiși să recitească texte care i-au impresionat în trecut, nemaiavând organ pentru perceperea noii literaturi.
      Revenind la oameni, cel mai tare mă îndurerează faptul că dintre prietenii de odinioară au rămas în viață câțiva, iar aceștia, cu excepția lui Adrian Radu, sunt departe de mine : Alexandru Borțan, Pavel Staicu, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Daniel Pișcu, Călin-Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, Călin Ciubreag, Marian Ovidiu, Bogdan Ghiu, Doru Mareș, George Geacăr, Coman Lupu, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Laurian Câmpeanu, Laurențiu Dumitrescu. Am avut revelația că nu-i voi reîntâlni în următorul secol, deși am tot făcut planuri cu Emil să ne revedem într-o vară, într-una din camerele pe care le-am locuit în căminele 6 Martie și Grozăvești.

P.S. 1. Minunatul Valeriu Gherghel are darul de a ne stimula creierul care emite, astfel, idei surprinzătoare. Citindu-l pe Gherghel, devii subit mai inspirat și mai inteligent. Văzând ultima sa postare, am înțeles adevărata mea relație cu William Faulkner. Poate o voi descrie cândva.
        2.Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

sâmbătă, 13 iunie 2015

O minte frumoasă


Reiau textul publicat la moartea lui Marius Bădițescu, unul dintre cei mai înzestrați și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut, un potențial mare scriitor. Am revăzut o înregistrare în care el vorbește despre Dostoievski, făcută pentru un post de televiziune - https://www.youtube.com/watch?v=P6VbcaE9HJw - și mi-am dat seama, cu multă amărăciune, că îi uitasem vocea.

  Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca în cap.
         M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști, băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl lui M. B. a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul pregătit și a apărut, după multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând pe culme, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
     M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Reproduc mai jos ce mi-a scris un prieten comun, poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. Terminasem facultatea, plecasem din cămin, dar ei rămăseseră acolo. 
        Griguţ nu e popă, cum greşit ai înţeles tu, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care, nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.
       Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu vodci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar, câțiva actori, printer ei, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în ditamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.
Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.
     Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos. Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
Poate de aceea Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat, iar Nino Stratan și-a pierdut răbdarea.
  Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor lumina singurătatea.


luni, 8 iunie 2015

Mandarinul. Amintiri de la Cenaclul de Luni

    La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam articolele încă din 1970, când tatăl meu îmi aducea de la oraș, în fiecare săptămână, România literară. Ce publicație era pe atunci cunoscutul săptămânal! A strălucit în special în timpul directoratului lui George Ivașcu. Pe atunci până și corpul de literă și aranjamentul articolelor în pagină mă fascinau. Printre redactori figura Zaharia Stancu, iar  Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu aveau rubrici permanente. (Geo Dumitrescu ținea  Poșta redacției.)  Eram doar un copil, însă găseam mereu ceva nou și interesant în textele publicate de Ivașcu. Numai Mircea Iorgulescu nu-mi plăcea, practicând o ”lectură piezișă”, după expresia lui Cornel Regman. Era mereu pus pe harță - cam ca arbitrul Alexandru Tudor! -, căuta nod în papură autorilor, părea paralel cu obiectul discuției, promovând o exigență care scârțâia ca niște balamale negresate. Abia în Marea trăncăneală a dat un eseu de excepție. Cu timpul, Manolescu și Valeriu Cristea au ajuns, pentru mine, niște mituri. Așa se face că atunci când l-am văzut prima oară în carne și oase pe autorul Lecturilor infidele, în ' 77, pe peronul Gării de Nord ,strângându-i mâna lui Doru Mareș, mi s-au muiat picioarele. ( Același lucru mi s-a întâmplat când l-am întâlnit în iarna lui '92, pe stradă, pe Valeriu Cristea.) Între timp îi citisem cărțile publicate până atunci, iar lecturile respective îmi treziseră mai mult interes decât romanele lui Dumas. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. Înzestrat cu o minte luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, punea de câte o băută cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, accesibil, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic. N-am simțit nevoia să-l abordez, intuind că avea o fire mult diferită de a mea.  Cred că la mijloc era și faptul că eram/sunt un tip depresiv și înclinat către solitudine. Nu i-am bătut la ușă și nici n-am citit vreodată în Cenaclul de Luni, refuzându-l în câteva rânduri pe Stratan, care insista să intru și eu în rândul celor care își căutau drumul literar în gura unei celebrități. Îmi aduc aminte chiar că Stratan - Nino se purta pe atunci cu mine ca un frate mai mare - a și anunțat, de două ori, iminenta mea lectură în cenaclu. Dar evenimentul nu s-a produs niciodată. Poate din cauza aceleiași tendințe de a nu scoate capul în lume. Mai târziu au survenit mai multe accidente în viața mea și n-am mai avut timp. Eram și puțin derutat. Sincer vorbind, mi se părea că textele unor lunediști erau mai mult jocuri de inteligență decât creații autentice, bazate pe talent literar. Ieșenii și clujenii mi se păreau mai în ton cu ceea ce credeam eu că este poezia. Desigur că o parte din vină o purta gustul meu, insuficient format. Abia după ce și-au citit poemele Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Ghiu, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi. Voi evoca poate, cândva, lecturile eclatante ale celor menționați mai sus. Pe urmă, în jurul lui Manolescu se formase, cum ziceam, un grup în care nu aveau acces decât Stratan, Coșovei, Iaru, Călin Cristea și, mai târziu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Elena Ștefoi și Magda Cârneci.  (Alexandru Mușina și Romulus Bucur erau sceptici și discreți, nu se înghesuiau pe scenă.) Dacă Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter și Florin Iaru erau toleranți cu debutanții, ceilalți manifestau constant o mare exigență, neîngăduind accesul niciunui intrus în spațiul sacru al poeziei. Erau prea categorici, prea subiectivi și adesea încercau să-i ridiculizeze pe necunoscuții aflați la prima apariție. Instructivă a fost, în acest sens, seara în care a citit Mircea Cărtărescu. Dintre poeți, el și Iaru mi-au lăsat cea mai puternică impresie. Produse strălucite ale cenaclului au fost, în perioada în care mergeam acolo, Daniel Pișcu - l-a entuziasmat pe Mircea Cărtărescu, care l-a decretat cel mai mare poet pe care cunoscutul scriitor îl auzise în viața lui -, Călin Vlasie și Eugen Suciu.
         O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.  Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.

P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

luni, 1 iunie 2015

Finalul unui roman

    Apă neagră de Nicolae Stan este un roman excepțional, scris cu mult talent și cu o admirabilă forță epică. După cum am mai spus, am citit cartea cu mare plăcere, sedus de farmecul narativ al autorului, romancier despre care ar trebui să se vorbească mai mult, chiar dacă indiscutabila sa valoare a fost recunoscută sub diferite forme.
     Am ideea fixă că prozatorii de vocație au finaluri de romane reușite. Îmi confirmă prejudecata toți cei care înseamnă ceva în literatura universală. Puține titluri mari au parte de încheieri nefericite. Ratarea sfârșitului echivalează cu eșecul întregului  text. Pot spune că Apă neagră are un final puternic, de mare efect, unic prin originalitate și relevant pentru nivelul la care scrie Nicolae Stan.  Moartea lui Moise Ștefan, ”luptător pe amândouă fronturile”, este relatată magnific, cu inserții inspirate, conținând evenimentele din viața fiecărui cunoscut.  M-a încântat stilul lui Nicolae Stan, de o frapantă noutate, neasemănându-se cu nimic din ce s-a scris până acum la noi și lăsând o impresie de neuitat. E aici amprenta unui scriitor de calibru. Mărturisesc că numai moartea lui Ilie Moromete m-a tulburat atât de mult, dacă raportăm Apă neagră la zona autohtonă. Nicolae Stan are, în plus, o abilitate tehnică de un incomparabil rafinament.
     Apă neagră este o altă Țiganiadă, un roman realist și plin de fantezie, comic și grotesc, direct și cu dedesubturi de parabolă. Crăsănenii sunt românii surprinși de-a lungul celor mai dramatice evenimente din secolul al XX-lea, iar Crăsanii reprezintă echivalentului românesc al unor spații magice, numite Macondo și Yoknapatawpha.

Un studiu care ne pune pe gânduri

Iată o știre pe care o dau fără s-o comentez :

”Suntem bombardati zilnic cu mesajul care atrage atentia asupra consumului excesiv de alcool care dauneaza grav sanatatii dar nimeni nu ne atrage atentia asupra a ceea ce se intampla daca NU consumam deloc alcool.
Teoretic ar trebui sa reprezinte un element al unui stil de viata sanatos care sa iti asigure longevitate, insa un studiu releva exact contrarul.
Cei care NU consuma alcool deloc traiesc mai putin decat cei care il consuma cu moderatie. Aceasta este concluzia la care a ajuns un studiu ce a durat 20 de ani si in care au fost incluse 1824 de persoane, iar criteriile de includere in studiu au vizat asemanari pe multe planuri de viata, de la statutul socio-economic la programul de exercitii fizice si orientare nutritionala.
Varsta persoanelor incluse in studiu a fost de 55-65 de ani, urmand apoi a se observa efectele consumului de alcool pe termen lung.
Rezultatele sunt insa impresionante: cea mai mica rata de deces prematur s-a inregistrat la cei care consumau cu moderatie alcool, si anume 40%, comparativ cu procentul mult mai mare – 69% – pentru cei care nu gusta alcoolul.
Si mai suprisnzator este faptul ca cei care consuma alcool in cantitati mari, dependenti fiind – chiar si acestia au rata de deces prematur mai mica decat persoanele care nici nu gusta alcoolul, dar, desigur, rata de deces prematur este mai mare decat in cazul celor care consuma alcool cu moderatie.
Pe scurt, rezultatele au fost urmatoarele: riscul pentru deces prematur la persoanele care consuma cu moderatie alcool este de 40%, pentru cei care consuma exagerat alcool este 60%, iar pentru cei care nici nu gusta alcoolul – 69%.
CARE ESTE EXPLICATIA?

Specialistii sustin ca alcoolul stimuleaza peste 20 de arii la nivelul creierului, dar si receptorii dopaminici, cei care raspund, alaturi de multe alte functii, de starea de multumire si recompensa. Practic, acestea doua sunt unele dintre cele mai dorite stari, iar alcoolul le ofera.”
     http://caplimpede.ro/ce-se-intampla-cu-oamenii-care-nu-consuma-alcool-raspunsul-te-va-pune-pe-ganduri/