Arena nr. 4. O povestire

                                             Arena nr. 4

                                                    lui Juan Martin Del Potro

         Arena de tenis a fost construită recent şi poate găzdui treizeci de mii de spectatori. Avea toate facilităţile care întâmpină poftele şi mofturile omului modern. Aşa că oamenii mestecau tot timpul şi aveau în mână pahare cu cele mai fine băuturi. Mulţi adormeau şi, între două servicii, se auzeau sforăituri, iar jucătorul aflat la serviciu tresărea vizibil enervat.  Cu timpul, oamenii din tribune începură să aibă cele mai diverse preocupări: dormeau, discutau despre vreme, făceau politică ori scăpau intenţonat pe jos câte un obiect, pentru a se uita sub fusta vecinei de scaun. Aşa se face că în timp ce un tenismen avansa către fileu, pregătindu-şi voleul, un horcăi puternic puternic, venit din tribune, îl făcu să-şi piardă concentrarea, alunecă pe suprafaţa dură şi piciorul stâng îi trosni ca un vreasc. Fu scos pe braţe din arenă şi o ambulanţă îi transportă la spital. Asta nu fu nimic, fiindcă mai pe seară doi jucători îşi dislocară segmentele la aceeaşi minge: unul îşi deplasă şoldul, celălalt umărul. În ziua următoare se petrecură cinci accidente şi numărul acestora se menţinu la acest nivel toată săptămâna. Pe urmă, fracturile şi rupturile musculare se înmulţiră ameţitor. Câteva ambulanţe aşteptau în permanenţă la intrarea în arenă. Spectatorii părăsiră celelalte terenuri, inclusive arena centrală, pentru a umple arena nr. 4, care deveni neîncăpătoare. Se organiză un sistem de pariuri care le umflă buzunarele multora. Se paria, de exemplu, dacă tenismenul R. F. îşi va scrânti genunchiul drept, în ghemul al treilea din setul al doilea. Dacă N. D. va suferi o întindere în primul ghem al setului al cincilea. Dacă lui R. N. I se va face rău în ghemul al patrulea din primul set. Şi aşa mai departe. Ce se întâmpla pe celelalte arene deveni cu totul neinteresant. Un comentator avansă ipoteza că sunt, în lume, mai multe porţi spre Infern şi arena nr. 4 este una dintre ele. Omul îşi argumentă teoria cu vasta sa experienţă căpătată într-un spital de boli nervoase. Clinica era una de lux. Rezervele erau de cel mult trei pacienţi, erau călduroase şi dotate cu televizoare şi internet. Toată lumea ştia însă că în rezervele 4, 5, 10 şi 15, pacienţii contractau tot felul de afecţiuni şi plecau acasă muribunzi, deşi în saloanele menţionate, aşternuturile, podeaua şi baia sclipeau de curăţenie. Dacă nu-i plăceai asistentului-şef, acesta te condamna la moarte, repartizându-te în rezerva nr. 4. Nu exista altă explicaţie, spunea un credincios care murmura toată ziua rugăciuni, decât că locurile respective erau porţi către iad. Ceva din comportamentul piosului bolnav nu-i plăcu asistentului-şef şi acesta îl expedia în rezerva nr. 4, de unde omul plecă acasă, delirând şi având năluciri. Rezerva nr. 4 era, fără niciun dubiu, o intrare în lumea Răului. Cam aşa, declară comentatorul, se întâmplă cu arena nr. 4. După această declaraţie, celelalte arene rămaseră fără niciun spectator şi patru ecrane uriaşe fuseră amplasate în jurul arenei nr. 4. Străzile învecinate fură blocate şi tot oraşul urmărea meciurile în care tenismenii rămâneau handicapaţi pe viaţă. Competitorii socotiră că primesc prea puţini bani pentru spectacolul pe care îl ofereau întregului mapamond, aşa că începură, în secret, să joace la pariuri şi să aranjeze accidentele. Se văzură scene care băteau orice imaginaţie: gâturi sucite ireversibil, braţe şi picioare paralizate instantaneu, dinţi scoşi cu mingea, fracturi craniene provocate de lovirea repetată a capului cu racheta. Jucătorii se întreceau pe ei înşişi. Deveniră nişte actori de geniu. Simulară leşinuri, bătăi între ei sau cu arbitrii, crize de orbire. Actorii se specializară: unii erau foarte buni la căzăturile pe burtă, alţii săreau în cap, în fine cei mai mulţi cădeau de-a-n picioarele. Cu timpul fuseră angajaţi fachiri care înghiţeau flăcări şi săbii, printre băieţii de mingi, până ce protagoniştii se hotărâră să facă ei înşişi circ. Deveniră la modă morţile cerebrale şi infarcturile făcute în timp ce se jucau mingi extreme de spectaculoase. Dolarii curgeau cu miliardele.

         Şi atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Un jucător făcu infarct pe bune şi muri în timp ce le zâmbea spectatorilor şi îi aplauda pentru zarva de sute de decibeli pe care aceştia o făceau. Zadarnice fuseră tentativele de resuscitare pe care medicii de pe ambulanţă le iniţiară. Sportivul muri în drum spre spital. Vestea se răspândi repede în mass-media. Brusc, spectatorii declarară că s-au săturat de atâtea maimuţăreli. Suportaseră prea multe simulări grosolane, de la crize de epilepsie până la accesele de agorafobie ale unora. De la fracturi până la o orbire inabil prefăcută. Era însă prea mult ca un jucător să moară de-a binelea pe teren.

Şi părăsiră arena până la unul.

Semnul lui Milady de Winter

Multe cărți sunt unicat și nu pot fi urmate de alți scriitori fără ca respectivii să nu cadă în pastișă. Dar destule texte sunt realizate după modele, fiind sortite, la rândul lor,  să devină prototipuri pentru  narațiuni ulterioare. E posibil ca volumele lui Dumas să urmeze discret tipare anterioare. Ar trebui să comparăm, de pildă, Cei patru fii Aymon, cunoscutul roman cavaleresc francez din secolul XII  și Cei trei muschetari de Alexandre Dumas, operă pe care am recitit-o săptămâna trecută. Iar Dan Brown, cu al său Cod al lui Da Vinci, nu este nici el străin de tehnicile de construire a intrigii din primele două lucrări menționate.  Romanele la care m-am referit conțin elemente comune : acțiune susținută și plină de neprevăzut, intrigă bine legată pe fiecare pagină, iubiri romantice, coincidențe și potriveli neverosimile, explicații naive ( mai puțin la Brown ! ), complicații incredibile, scene sentimentale. Să remarc că romanul lui Dumas rămâne memorabil prin personajele perfect conturate, dar și printr-o relatare alertă a faptelor, ușor de urmărit. Două scene, absolut superbe, sunt demne de pana lui... Dickens : episodul în care starețul iezuiților și preotul din Montdidier încearcă să-l atragă pe Aramis în sânul bisericii și prânzul pe care Porthos îl ia în casa avocatului Coquenard, soțul...amantei sale. De ce oare, în copilărie, aceste capitole nu mi-au atras deloc atenția, ba chiar m-au plictisit, iar acum mi se par, din punct de vedere literar, cu mult peste nivelul celorlalte secvențe care compun Cei trei muschetari ?
Am divagat. La altceva voiam să mă refer. Se știe că Milady de Winter ( pe numele ei, Ann de Breuil, contesă de la Fère ) este înfierată, pe umărul stâng,  cu floarea de crin, semnul osândiților,  de către călăul orașului Lille, fiindcă l-a sedus și l-a dus la pierzanie pe un tânăr preot. Acest stigmat este suficient de convingător pentru ca următorul ei soț, nimeni altul decât Athos, conte de la Fère, să o condamne la moarte. Athos, un nobil printre muschetari, dar care nu se dă în lături să joace la zaruri banii, caii și bunurile prietenilor !
Ce vreau să spun ? Că morala n-a pătruns niciodată prea adânc în comportamentul oamenilor. A fost, în epocile trecute, o mască a ipocriziei, o flamură pe care o afișau ( dar n-o respectau ! ) stăpânii, speriindu-i, în schimb, pe sărăntoci cu ideea de păcat și de virtute. Eticul era ajustat după interese. Asta făceau oamenii de familie aleasă, cu educație solidă și știință pe măsură. Se știe însă că de un secol și jumătate încoace, slugile au luat locul seniorilor. Iar neamurile proaste, eliberate de lunga dependență de aristocrați, nu numai că nu au nicio legătură cu morala, dar, vorba poetului Ion Alexandru, n-au niciun Dumnezeu. Pentru câțiva dolari în plus, oamenii sunt dispuși, azi, să-și trimită la moarte cei mai buni prieteni. Așa procedează toate serviciile secrete din lume.