luni, 24 decembrie 2012

Un nobil printre scriitori : Filip Florian

Aseară, pe TRINITAS TV, o surpriză foarte plăcută : invitatul unei emisiuni era cunoscutul scriitor român Filip Florian. N-am citit de el decât Degete mici, dar romanul mi-a plăcut suficient de mult ca să înțeleg că asist la desfășurarea operei unuia dintre cei mai importanți prozatori români de azi. Îmi reproșez că nu mi-am procurat la timp Zilele regelui și Toate bufnițele.
Răspunzând întrebărilor unui moderator foarte inteligent și instruit, Filip Florian mângâia ideile, într-o coregrafie plină de eleganță. Totul, de la tonalitatea pe care vorbea, până la gesturile delicate și de o stranie candoare, revela personalitatea unui nobil adevărat, o personalitate înzestrată de Dumnezeu cu har, dar și cu un inefabil rafinament interior. Deschis, firesc, civilizat, extrem de interesant și de profund, Filip Florian m-a cucerit definitiv. În altă ordine de idei, ca romancier, el a găsit, probabil, o formulă artistică inspirată, cu care se poate ieși în lume.
Felicit din nou postul TRINITAS TV pentru frumoasa inițiativă de a invita în studiourile sale scriitori de marcă, precum Radu Aldulescu și Filip Florian. TRINITAS TV a avut ca oaspeți, în mod sigur, și alți autori, dar nu i-am prins, cum se spune.
Probabil TRINITAS TV face pentru cultura noastră mai mult decât toate celelalte canale de televiziune, luate împreună.

duminică, 23 decembrie 2012

Semnal editorial : „Melancolii în formă continuată” de Kocsis Francisko

Noua carte a lui Kocsis Francisko, Melancolii în formă continuată, Editura Ardealul, 2012, confirmă marele talent al poetului, unul dintre cei mai valoroși ai generației noastre. Sunt poeme profunde, de amplă respirație, care tulbură și încântă. Cartea, scrisă pe o tonalitate înaltă, copleșitoare,  este o adevărată sărbătoare estetică. O recomand cu căldură tuturor iubitorilor de poezie.
Felicitări, KOCSIS FRANCISKO !

P.S. 1. L-am prezentat mai amplu pe autor când i-am reprodus niște poeme în acest spațiu.
        2. Regret că timpul nu mi-a permis să scriu o cronică literară la cărțile semnalate, în ultima vreme,  pe blogul meu. Fiecare volum ar fi meritat cu prisosință acest lucru.

joi, 20 decembrie 2012

O minte frumoasă

Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca.
M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști și băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul în mână și a apărut, după lungi și multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând „pe culme”, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Iată ce mi-a scris un prieten comun, excelent poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. :
G. nu e popă, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care,nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui    M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A    rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino ( Stratan - n. m. Ș. T. )dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.
Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu votci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar câțiva actori, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în didamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.
Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.
Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Cam ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos.
Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
De aceea înțeleg de ce Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat.
De ce Stratan și-a pierdut răbdarea.
De ce Michael Jackson s-a prăbușit ca un copil lovit de o piatră.
De ce lui Maradona i-au explodat mințile.
Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor fascina de-a pururi.

marți, 18 decembrie 2012

Mesaj extraterestru ?

S-a întâmplat pe 26 noiembrie 1977, în reţeaua Southern ITV (care cuprinde Londra de Sud şi Sud-Est), la o emisiune de televiziune din Anglia. martinfrost.ws arată că, timp de cinci minute, începând de la ora 17.12, mesajul s-a suprapus peste vocea prezentatorului de ştiri, Ivor Mills. Cinci emiţătoare au fost deturnate în acelaşi timp, răspândite pe distanţe mari, iar Autorităţile Independente ale Audiovizualului nu au fost conştiente de faptul că mesajul este superior semnalului lor. Specialiştii în OZN i-au asigurat pe ascultătorii emisiunii că este un mesaj extraterestru, deoarece conţinea nume, concepte şi expresii întâlnite frecvent în pretinsele contacte cu cei din alte lumi.
Iată mesajul: „Vă vorbeşte Vrillon, reprezentant al Comandamentului Galactic Ashtar. Timp de mai mulţi ani, unii dintre voi ne-aţi văzut pe cer sub forma unor lumini. Ne adresăm vouă cu iubire, în pace şi înţelepciune, aşa cum am făcut aceasta cu fraţii şi surorile voastre de pe întreaga voastră planetă, Terra. Am venit să vă avertizăm despre destinul rasei şi al lumii voastre şi intenţionăm să vă sfătuim cu înţelepciune pentru a putea să comunicaţi semenilor voştri, care este calea cea mai bună pe care trebuie să o adoptaţi, pentru a evita în felul acesta toate dezastrele care ameninţă atât lumea voastră, cât şi alte lumi din jurul vostru. Această intervenţie este necesară pentru a putea să participaţi la Marea Trezire Spirituală ce va avea loc atunci când planeta voastră Terra va trece într-o nouă eră, a Vărsătorului.
Această nouă eră, a profundelor transformări, ar putea să fie pentru rasa voastră o perioadă de iubire, bunăvoinţă, mare pace şi evoluţie, cu condiţia ca aceia care vă conduc, unii dintre ei din umbră, să devină conştienţi de forţele rele care le întunecă acum judecata. Rămâneţi calmi şi ascultaţi cu atenţie ce am să vă spun, căci această şansă s-ar putea să nu se mai repete. Toate armele voastre distrugătoare şi nefaste trebuie să fie neîntârziat suprimate.
Vremea conflictelor şi a războaielor trebuie să devină pentru voi ceva de domeniul trecutului, iar rasa din care faceţi parte ar putea să progreseze cu uşurinţă spre noi niveluri, mult mai elevate, de evoluţie, dacă vă veţi arăta demni de aceasta în faţa lui Dumnezeu.
Nu vă mai rămâne decât puţin timp pentru a putea să trăiţi cu toţii împreună în iubire, pace şi bunăvoinţă. Peste tot pe această planetă mici grupuri sînt inspirate de noi şi vă învaţă deja aceasta. Ei se află aici pentru a vă transmite lumina plină de înţelepciune a noii ere care se naşte. Sunteţi liberi să le acceptaţi sau să le respingeţi învăţăturile autentice, dar luaţi aminte, căci numai aceia care vor învăţa să trăiască în pace şi iubire, vor avea cu siguranţă acces la sferele superioare ale evoluţiei spirituale.
Trebuie să mai ştiţi că există numeroşi profeţi şi ghizi spirituali falşi ce acţionează în lumea voastră. Ei vă iau şi apoi vă consumă energia, pe care voi o numiţi bani! Şi apoi o utilizează în scopuri malefice, neoferindu-vă în schimb decât mizerii fără valoare! Pentru aceia dintre voi care au trezit bunul simţ şi intuiţia, Sinele vostru divin, profund vă va apăra cu uşurinţă de toate acestea.
Învăţaţi neîntârziat să fiţi atenţi la vocea voastră interioară, care vă ajută să discerneţi adevărul de eroare, permiţându-vă să evitaţi starea de confuzie, haosul lăuntric şi minciuna. Învăţaţi să ascultaţi această voce divină care se află în fiecare dintre voi şi îndreptaţi-vă pe calea evoluţiei spirituale, fiind totodată perseverenţi. Acesta este mesajul nostru către prietenii noştri.
V-am observat toate progresele pe care le-aţi făcut de mai mulţi ani, tot aşa cum voi observaţi luminile de la vehiculele noastre ce apar pe cer. Există pe Pământ şi în jurul Pământului, mai multe fiinţe decât savanţii voştri vor să admită. Suntem profund îngrijoraţi pentru voi şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a vă ajuta pe drumul vostru către lumină.
Nu vă temeţi, căutaţi să vă cunoaşteţi şi să vă înţelegeţi cu adevărat pe voi înşivă, pentru a trăi în armonie şi iubire pe planeta voastră Terra! Noi cei din Comandamentul Galactic Ashtar vă mulţumim pentru atenţia acordată. Vom părăsi acum planul existenţei voastre pământeşti. Fiţi binecuvântaţi în numele iubirii supreme şi al adevărului cosmic...”


P.S. O informație de pe YouTube arată așa :
„Apocalipsa de pe 21 decembrie 2012 nu a fost prezisă doar de calendarul mayaş, ci şi de cea mai veche scriere chinezească, „I Ching” sau „Cartea Schimbărilor”.
La începutul anilor 1970, cercetătorul american Terence McKenna, care a analizat structura cărţii chinezeşti, arată, suprinzător, că lumea pare să ia sfârşit pe 21 decembrie 2012, dată care coincide cu Apocalipsa prevestită de mayaşi.
Conform unor teorii, pe 21 decembrie 2012 Terra se va alinia cu centrul Căii Lactee, polii magnetici ai Soarelui se vor inversa, iar Terra va fi dată peste cap, la propriu. Axa de rotaţie a Pământului se va înclina, polii vor ajunge la nivelul Ecuatorului, iar Terra va începe să se învârtă în sens invers. Astfel omenirea, aşa cum o ştim, va lua sfârşit.
Americanii de la Universitatea Princeton arată, însă, într-un studiu din 2006, că, în urmă cu 800 de milioane de ani, regiunea arctică s-a mutat brusc la Ecuator.”


duminică, 16 decembrie 2012

Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.

Ah, profesorii ăștia !

 Îmi aduc aminte că prin 1990, imediat după lovitura de stat, cineva a cerut proaspeților miniștri să stea și ei la cozile care se formau în fața magazinelor. „Sigur că vom sta ! Chia vă mulțumim că ați ridicat problema asta !” a strigat unul, cu o umilință scăldată în entuziasm. „Vom sta la toate cozile și vom prospera alături de popor !” Când vezi unde s-a ajuns acum, te simți rușinat că ești român. Tocmai am văzut o scenă la televizor în care un elev supradimensionat îi bătea cu pumnul în catalog unui profesor mititel și îi urla : „Bă, dacă îmi pui doi, te omor ! ” Spre lauda lui, profesorul, care îi ajungea elevului la brâu,  și-a păstrat calmul și a încercat să treacă nota în catalog. Ți-ai găsit ! Învățăcelul a răsturnat catedra, pentru a nu-i permite amărâtului magistru să-și facă meseria. Cum la noi datul cu părerea este principalul sport național, invitații din platoul unei televiziuni au început să trăncăne. Și ce credeți că a spus o nulitate arătând a doamnă ? Că de vină este profesorul, „fiindcă pare prea tolerant ” ! Nimic de comentat. Sunt sigur că toți tinerii intelectuali de valoare, care studiază la Universitate, vor da năvală în învățământ, să se angajeze pe câteva sute de lei, pentru răbda de foame, a umbla în haine de cerșetori și a fi înjurați sau bătuți de frumoșii care au nevoie de învățătură cum am eu de apă în pantofi.
Cu câțiva ani în urmă, bănuind că vor rămâne veșnic la putere, guvernanții de atunci au dat, în absența oricărui dialog social,  o Lege a Învățământului care aservește școala puterii politice. De altfel nu este singura „reformă” dementă a foștilor răsfățați ai soartei. Dar toate ideile crețe promovate atunci s-au întors împotriva autorilor lor : „Cine ridică sabia... ”
Să vedem cum vor inova, acum, domeniul amintit noii ocupanți ai fotoliilor de miniștri și de parlamentari. Sau e valabilă și zicala potrivit căreia „nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește ”?
La o adică, numai nenorociții ăștia de profesori sunt de vină. Ar trebui să desființăm meseria lor - cine are nevoie de boșorogi care să ne bată la cap cu tâmpeniile lor ? -, iar școlile să fie transformate în cluburi, unde putem intra înarmați, ca în vechile Saloon-uri americane.
Păi, e libertate sau nu ?

vineri, 14 decembrie 2012

Semnal editorial : „Cronologia lumii literare românești” de Marin Neagu

În Cronologia lumii literare românești ( Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012 ), lucrare masivă, de aproape 500 de pagini, probabil o actualizare a cărții Istoria literaturii române în date  ( 2001 ), Marin Neagu ( n. 1956 ) este interesat de „ reperele biografice semnificative ale scriitorilor, revistele și grupările literare, evenimentele editoriale, evoluția instituțiilor de cultură, premiile literare.” Am citat din ampla prezentare făcută autorului pe pagina a doua. Pe scurt, Marin Neagu consemnează tot ce se întâmplă semnificativ în literatura noastră, de la începuturile incerte ale primului text scris în limba română (  secolul al IX-lea, 1392, 1420 sau 1495 ? ) până la 27 octombrie, 2012, când „moare, la București, Alexandru George”, despre care se spune că „era un George Demetru Ladima al criticii literare românești”. Volumul a necesitat o muncă sisifică -  peisajul literar se înnoiește continuu ! -, Marin Neagu consultând „cele mai importante istorii ale literaturii române, dicționare literare, biografii, autobiografii, tabele cronologice, memorii, interviuri, colecții de reviste.” Este un mega-tabel cronologic, dacă putem spune așa, o poveste pasionantă a literaturii naționale. Lucru remarcabil, fiecare eveniment luat în considerație este valorizat și dimensionat corespunzător printr-o opinie critică, fie a autorului, fie a unei voci prestigioase din spațiul artistic respectiv.
Marin Neagu, doctor magna cum laude în filologie, cu o teză despre filosofia populară asupra răului ( 2010 ) a mai scris  Jucătorul de cărți ( 2002 ) și Cartea relelor. Imaginarul malefic în folclorul literar românesc ( 2009 ). De asemenea, este autorul unor cărți de interes didactic și al unor recenzii, cronici și studii critice publicate în presa literară.
Posesor al unei inteligențe ieșite din comun și admirabil înzestrat ca prozator și critic literar, Marin Neagu ne-ar putea dărui, în viitor, romane și cărți  de proză scurtă care să rămână.
Îi mulțumesc cronicarului că nu m-a trecut cu vederea și s-a ocupat, la pag. 404-405, și de aparițiile mele editoriale.

luni, 10 decembrie 2012

Semnal editorial : cărți de Tudor Cristea și Margareta Bineață

La Editura Bibliotheca din Târgoviște, au apărut două excelente cărți de eseuri de critică și istorie literară : Cărți și autori de azi de Margareta Bineață și Revizuiri și consemnări de Tudor Cristea. Margareta Bineață este un valoros cronicar literar, consecvent colaborator al revistei Litere, iar Tudor Cristea, directorul aceleiași publicații,  este poet, romancier și un prestigios critic și istoric literar. Ideile sale mereu noi și foarte pătrunzătoare, ca și stilul elegant și seducător, fac din Tudor Cristea un strălucit eseist, din aceeași familie cu Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu. Îi mulțumesc autorului că și în ultimul său volum mi-a făcut onoarea de a-mi dedica un capitol ( pag. 254-260 ).  Cum astăzi este ziua sa de naștere, îi urez să aibă parte de o viață lungă, luminată de iubire și să ne bucure în continuare cu nenumărate cărți de valoare !
LA MULȚI ANI, TUDOR CRISTEA !

duminică, 9 decembrie 2012

Semnal editorial : Stan V. Cristea despre Marin Preda

După uimitoarea lucrare despre Constantin Noica, Stan V. Cristea este prezent din nou în librării cu un volum despre Marin Preda : „MARIN PREDA. REPERE BIOBILIOGRAFICE”, RCR Editorial, București, 2012.
Mărturisesc, o dată în plus, că am o mare admirație față de acțiunea literară a poetului și cărturarului Stan V. Cristea, personalitate reprezentativă pentru cultura teleormăneană. Competența, dăruirea și altruismul care îl caracterizează pe autor sunt unice în întreg peisajul literar românesc. Mă simt onorat că trăiesc pe aceleași plaiuri cu Domnia Sa.
Prezenta carte este o contribuție fundamentală la bibliografia operei lui Marin Preda, un instrument indispensabil pentru toți cei interesați de proza celui care a scris Moromeții. Textul impune prin evidentul profesionalism cu care este întocmit și prin exhaustivitate. Nimic din ce s-a scris despre Preda nu este ocolit, ceea ce este absolut impresionant.
Îi dorim autorului o viață lungă și rodnică, ca să ne poată bucura și cu alte asemenea monumente literar-culturale.

vineri, 7 decembrie 2012

Viețile paralele

Când eram licean, în fiecare iarnă visam prima ninsoare. Noaptea alergam printre fulgii de nea, iar dimineața fugeam la școală și îi anunțam pe colegii mei : „Astăzi va ninge ! ” Și, într-adevăr, pe la zece dimineața începea să viscolească precum în Mirceștii lui Alecsandri. De vreo două ori s-a nimerit ca miracolul să se producă pe 22 noiembrie, ziua de naștere a fetei de care eram îndrăgostit, dar pe care n-am îndrăznit niciodată să o abordez. Se numea Mariana U. și din 1976 n-am mai știut nimic despre ea. Abia acum, când am finalizat romanul Călugărul Negru - în care am luat-o ca model pentru personajele Ioana și Sevghin ! -,  am aflat că are doi copii, o fată și un băiat, mari și la casele lor. I-am descoperit pe Facebook ! Stranie coincidență !
Pentru mine n-a venit niciodată Moș Nicolae, așa că nu-mi puneam problema dacă există.
Fiica mea era însă atât de uimită de darurile moșului și de puterea acestuia de a străbate instantaneu spații infinite și de a deschide uși încuiate, încât m-a rugat, dacă se poate, să i-l prind pe bătrân, ca să-l vadă și ea. Urma, evident, să îi dăm și noi cadouri și să-l eliberăm, după ce îl vom fi tratat cu bunătăți. Ca să îl facem să întârzie, îi puneam, lângă ghetuțe, un pahar plin cu Cola  - sau uneori cu vin roșu - și două prăjituri. Nicolle adormea prima și, când se trezea, fugea la locul unde amenajasem capcana. Moșul își lăsa darurile și bea fără greș sucul sau vinul, dar uneori uita de prăjituri. „A venit ”, exclama Nicolle, în al noulea cer. Apoi mă întreba de ce nu am reușit să-l capturez. Mă scuzam în fel și chip, dar nicio explicație n-o mulțumea.
De mai mulți ani, Moșul a reînceput să mă ocolească. E clar că nu voi mai avea ocazia să-l sechestrez.
A început în schimb să mi se întâmple tot mai des un fenomen straniu. Stau de vorbă cu diferiți oameni și evocăm momente din copilăria și adolescența noastră. Nu-și mai amintesc nimic din ceea ce le povestesc eu. La rândul meu sunt sigur că ei fabulează la gros, imaginând tot felul de întâmplări  nicicând petrecute în scurta noastră existență pământească.
Fiecare își reinventează viața într-un mod cât mai suportabil, pornind de la trecut, pe care îl reface din temelii.
Spre durerea mea, e clar că ducem vieți paralele, mișcându-ne pe niște canale care nu comunică unele cu altele decât prin vagi sunete, abia auzite în întuneric.

joi, 6 decembrie 2012

Zăpezile vin pentru oamenii fericiți

Numai oamenii fericiți iubesc zăpezile. Chiar dacă, întâmplător, ei sunt acum abătuți ori obosiți.
Zăpezile vin pentru ei.
Regula e aceasta : dacă te poți bucura de ninsori, poți ajunge la porțile beatitudinii.
Va ninge.
Pentru îndrăgostiții cărora li se pare că iubitele lor sunt mai frumoase într-un decor scandinav.
Pentru cei care îl citesc pe Esenin și gustă vodca rusească.
Pentru admiratorii lui Knut Hamsun și Johan Bojer.
Pentru nebunii frumoși care se pierd în tablourile lui Thomas Kinkade.
Pentru toate femeile care poartă uimirea cu ele ca pe un motan alb și afectuos.
Oamenilor prizonieri în propria nefericire, ca într-o colivie de sticlă, ar trebui să le crească aripi, pentru a putea migra în țări calde și frumoase.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Timpul, un hamac în ceață

Simt că am trăit milioane de ani.
Numai cărțile de istorie m-au făcut să tec neschimbat prin vreo patruzeci de milenii. Și am trăit cu toată ființa mea fiecare clipă, bătălie, trădare, revoluție sau poveste de dragoste.
În cimitir am petrecut vreo cinci mii de ani lungi și fericiți, citind pe unul și pe altul. Cehov mi-a luat vreo trei veacuri. Faulkner, cinci. Gogol și Dostoievski, cam tot atât. Iar Thomas Mann, peste o mie. Ăsta a avut la dispoziție o eternitate. Putea să mai vândă și altora câteva secole.
Am câștigat zeci de ani cu Mark Twain și Constantin Chiriță, într-o poiana cu flori de lavandă și cu mulți fluturi.
De mult timp observasem că timpul se scurge altfel pentru mine decât pentru prietenii mei. Vacanțele de vară erau fără sfârșit. Dacă începeam în socialism, terminam în Antichitate. Cele de iarnă erau niște zile polare, iradiind răbdarea lui Dumnezeu. Plecam dimineața de acasă și mă întorceam peste patru ani, într-o sâmbătă albită de ninsori viscolite.
De aceea n-am fost surprins când un coleg de școală pe care nu-l văzusem de trei decenii și jumătate m-a oprit la Piața Gorjului și m-a întrebat ce mai fac. Pe el l-am recunoscut numai după voce.
Prin clasa a șasea, o profesoară mai fâșneață, care ne privea ca pe niște curiozități zoologice, ne-a întrebat cam cât timp ne iau cele trei mese zilnice. Mi-a venit rândul, m-am ridicat în picioare, mi-am dres vocea și am spus :
- Două ore micul dejun, trei prânzul și patru ceasuri și jumătate cina.
Se uitau toți ca nebunii la mine.
Acum se apropie amurgul și mă mișc parcă în ritmul propozițiilor unui text de Dino Buzzati. Cineva trece și mă salută.
- Bună seara, îmi zice.
- Bună ziua, îi răspund.