duminică, 21 noiembrie 2021

La Mărţişor

 

                                                      La Mărţişor

 

Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.

- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?

- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.

Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.

În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :

 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!

 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :

- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

 

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

 

 

 

marți, 16 noiembrie 2021

Un profesor atipic

 

Vreo trei ani am avut un profesor care ieşea din toate tiparele. Se numea Niţu Ion. Studia istoria, dar ne preda fizica şi educaţia fizică. Două luni a fost foarte serios şi dedicat meseriei. Apoi a început o beţie din care nu s-a oprit nici cincizeci de ani mai târziu. Intra în clasă beat mort, se agăţa de uşă şi de acolo arunca fără îndemânare catalogul pe catedră. Îl făcuse, cu timpul, ferfeniţă. Îşi lua avânt, apoi se sprijinea de pupitru şi zicea:

─ Să iasă la tablă X, Z şi Y!

Elevii numiţi de profesor se ridicau să iasă din bănci.

Profesorul îi oprea:

─ Cine v-a zis, mă, să ieşiţi din bănci?

Copiii se întorceau la locurile lor.

Dascălul intervenea din nou foarte aspru:

─ Cine v-a zis, mă, să vă aşezaţi în bănci.

Îi fugărea aşa o vreme, apoi îi scotea în faţă.

─ Zi lecţia! se adresa profesorul primului elev. Dacă acesta ştia lecţia, Niţu zicea, clătinându-se în faţa lui:

─ Aşa e precum zici!

Dacă elevul nu ştia, Niţu îşi lua avânt să-i ardă o palmă, dar greşea ţinta şi-l punea jos pe şcolarul de alături.

Venea beat mort şi ne da extemporal la...educaţie fizică.

─ Scrieţi exerciţiile 3, 8 şi 9!

Se urca pe bănci şi mergea pe pupitre, ca să...nu copiem.

Până la urmă s-a mutat în localitatea sa natală, unde oamenii îl apreciau foarte tare. Mi-a spus un cititor de contoare.

─ Domnule, e beat mereu, dar e cel mai deştept profesor. Dacă stă de vorbă cu profesorul de franceză, ştie mai multă franceză decât ăla. Dacă vorbeşte cu ăla de geografie, Niţu ştie mai multă geografie. Ştie mai mult decât orice profesor.

În schimb, directorul, colegii şi inspectorii nu erau entuziasmaţi. Dacă prindea nişte hârtii pe masă, îl întreba pe director:

─ Astea sunt ale tale?

─ Da.

Niţu le lua, le făcea bucăţele şi le arunca la coşul de gunoi.

Directorul îl implora cu lacrimi în ochi să nu mai vină la şcoală, promiţând că-i va duce el salariul acasă, dar Niţu se prezenta mereu la serviciu.

Într-o vreme a stat cu chirie la o bătrână, vecină cu mine. Mă punea să-i cumpăr, în fiecare seară, o sticlă cu ţuică. Inspectoratul şcolar avea etaj. În curte aveau un păr mai înalt decât clădirea. Când inspectorii îi încuiau uşile, Niţu se urca în păr până la fereastra biroului inspectorului general şi îşi lăsa pantalonii în jos. Începuseră să-l prigonească, dar Niţu şi-a apărat drepturile. S-a îmbrăcat la patru ace, şi-a luat un diplomat şi a plecat în audienţă la Elena Ceauşescu. S-a amestecat într-o delegaţie de englezi, dar s-a rătăcit pe holuri. Securitatea a pus mâna pe el. A fost poftit în biroul unui înalt demnitar de pe lângă Cabinetul Doi.

─ Ce cauţi, bă, aici?

Niţu a început să se văicărească şi să se plângă de tratamentul pe care i-l aplicau inspectorii.

─ Mă terorizează în special inspectorul general adjunct, a spus el. Când mă prinde singur într-o încăpere, mă ia la pumni.

Demnitarul a pus mâna pe telefon.

─ Daţi-mi-l pe inspectorul Coman, de la Teleorman.

Când Coman a ajuns la telefon, a fost luat în pârâială.

─ Aici cabinetul tovarăşei Elena Ceauşescu. Aveţi acolo, la voi, un profesor numit Niţu?

─ Da, să trăiţi!

( Coman era umil cu superiorii şi jigodie cu subalternii. Când a venit la şcoala noastră, într-o scurtă vizită, ne-a făcut albie de porci.

─ Bă, proştii dracului, luaţi gheaţa aia de pe acoperişul intrării, că vă cade-n cap şi muriţi ca tâmpiţii! Dobitocii dracului ce sunteţi!)

─ Şi de ce-l trataţi ca pe un câine?

─ Păi, să vedeţi...Ne face mari probleme.

─ Nu vreau să ştiu nimic, dar dacă îl mai persecută vreunul dintre voi, vă termin! Nu că vă dau afară, dar vă bag în puşcărie nenorociţilor! Uite, îmi notez numele tău. Coman şi mai cum te cheamă?

─ Coman Ion, să trăiţi!

─ Aşa. Dacă mai aud ceva de la Niţu, puşcăria te mănâncă!

Şi telefonul s-a închis.

Aşa a devenit Niţu intangibil. Putea să facă orice, oricând, fiindcă nimeni nu mai îndrăznea să-i zică nimic.

miercuri, 10 noiembrie 2021

Şerban

 Wikipedia

Șerban este un nume românesc, vechi și nobiliar. S-ar părea că numele Șerban a fost atestat prima dată în Țara Făgărașului, unde românii au trăit împreună cu triburi cumane și pecenege. Ulterior, locuitorii cu numele Șerban s-au lăsat în Oltenia. Din această familie nobiliară au făcut parte voievozii Radu Șerban și Constantin Șerban Basarab. După cum se observă, familia Șerban este înrudită cu marile familii întemeietoare de neam și de țară Basarabii și Craioveștii. Mai târziu, după înăbușirea revoluției lui Tudor Vladimirescu, urmașii familiei la care se face referire au ajuns până în actualele județe Teleorman, Giurgiu și în municipiul București