duminică, 31 ianuarie 2010

Marian Oprişan este prieten cu Platon

Oamenii de cultură de azi sunt, în marea lor majoritate, ignoraţi şi nu de puţine ori fac foamea. Dar oamenii de la centru, cu funcţii înalte în stat, au complexul cărţii... Un politician atins de flama violetă se duce, pe o ploaie torenţială, la o lansare de carte. Fireşte, nu orice lansare : e volumul unui scriitor faimos şi dă bine să se vadă că eşti interesat de literatura de calitate. Emoţionat până la lacrimi, autorul cu pricina scrie un articol în care arată că el e un om simplu şi nici nu se aştepta la atâta cinste, etc. Stupefiant ! Câtă ipocrizie ! "Ce caterincă"! ar spune un fost coleg de facultate, acum înalt funcţionar la Bruxelles. Şeful statului citeşte de vreo cinci ani un volum de versuri al aceluiaşi fericit condeier, fiindcă e de bon ton să audă lumea că îl citeşti pe X. Un actor bun şi excelent dansator descoperă că poate vorbi ore în şir, ca în transă, în faţa unui public numeros, descoperindu-şi nebănuite valenţe de guru. El îi citează, de-a valma şi impropriu, pe toţi marii gânditori pe care, de altminteri, nici nu i-a citit, după cum demonstrează strălucitul eseist Andrei Pleşu. Marian Oprişan îl parafrazează, pe toate posturile de televiziune, pe Aristotel... Ce părere o fi având Aristotel, de dincolo, despre toată tărăşenia ?
Totuşi, simţi sfiala omului mai puţin şcolit în faţa unui obiect cultural care îi depăşeşte puterea de înţelegere. Persoanele publice ştiu că modalitatea de a respinge o operă de artă este de a spune că, pur şi simplu, nu-ţi place.
În provincie însă orice entitate umană care are o foarte bună părere despre sine se aruncă orbeşte cu capul înainte, făcându-i proşti pe toţi autorii şi artiştii din lume. Îmi place/nu-mi place devine "Ce porcărie!", "E un dobitoc !", "Asta e literatură ?" Ce o fi însemnând literatura pentru oameni care, în mod sigur, au rămas pe vremea lui Sadoveanu şi Rebreanu, din care vor fi răsfoit câte o carte ? ( Văd mereu un realizator de televiziune - pe care îl simpatizez, de altfel - spunând la tot pasul despre evenimente culturale şi politice majore : "Nu mă interesează! " Ca şi cum pe mine m-ar interesa faptul că nu-l interesează pe el cutare şi cutare ştire... Omului i s-a urcat atât de tare vedetismul la cap, încât e convins că un lucru devine inexistent dacă nu captează curiozitatea lui demiurgică... Dar ăsta e un "critic" din capitală...)
Mă aflu în orăşelul V. Stau la coadă, pe un ger cumplit, să cumpăr o gogoaşă caldă. Două tinere doamne, aflate în faţa mea, discută despre un articol al aceluiaşi cunoscut autor.
- Ai văzut, Mimişor, spune una, articolului lui X, "Sentimentul românesc al isteriei" ?
Se vede că a doua doamnă nu se prea omoară cu cititul, căci ochii i se înnegurează a lehamite. Dar, dintr-o dată, privirea îi străluceşte a triumf.
- Dar ce, dragă, isteria este un sentiment ? întreabă ea şi o sfredeleşte veninos pe prima.
Iniţiatoarea dialogului cultural rămâne o clipă surprinsă, apoi pune capul în pământ, dezamăgită. A fost prinsă cu mâţa-n sac. Mai bine tăcea din gură
- Să ştii că ai dreptate, cedează iubitoarea de literatură. Uite că la asta nu m-am gândit.
- Ba eu am citit articolul şi mi se pare excelent, spune un domn cu aspect de boschetar, trăgând cu nădejde dintr-o ţigară să se încălzească. Dacă aş scrie un eseu, tot aşa l-aş concepe şi eu.
Cele două intelectuale îl privesc cu scârbă. Omul e îmbrăcat într-un pardesiu murdar şi făcut fâşii.
- Dar de "Sentimentul românesc al fiinţei " aţi auzit ? se aude din stânga mea o voce plăcut timbrată.
Mă întorc şi văd un domn îmbrăcat într-un palton elegant, purtând o căciulă de iepure.
- N-am auzit, spune, luată pe neaşteptate, prima doamnă. Cine...
- Dar de "Sentimentul paraguayan al fiinţei" ? întreabă din nou distinsul necunoscut.
- Dar de ce trebuie să auzim noi de prostiile astea ? sare cu gura Mimişor, contestatara. Şi sună ca dracu...
- Aveţi dreptate, spune conciliant domnul manierat de lângă mine. Scriu toţi ca nişte idioţi şi nu merită atenţia noastră.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Petru Dumitriu, Petru Popescu şi Alexandru Ivasiuc

Am recitit "Proprietatea şi posesiunea" şi mi s-a confirmat impresia, avută şi de criticul literar Daniel Cristea-Enache, că Petru Dumitriu este un mare scriitor.

Dincolo de clasificările cu care operează istoriile şi sintezele literare, romanul românesc a avut mai multe filoane fertile :

1. Romanul rural, reprezentat de Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Marin Preda. De un realism crud sau psihologic, acesta se bucură, până azi, de cel mai mare succes de public. Într-un sondaj de opinie făcut pe blogul său, eminentul scriitor Horia Gârbea constată că "Moromeţii" este romanul cel mai apreciat de cititori, din întreaga literatură română.

2. Romanul mitic, pitoresc şi poetic : Bănulescu, Sadoveanu, Mircea Eliade, Fănuş Neagu.

3. Romanul periferiei urbane : Radu Aldulescu, Eugen Barbu, George Mihail Zamfirescu.

4. Romanul livresc şi imaginativ : G. Călinescu, Paul Georgescu, Ştefan Agopian.

5. Metaromanul : Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Crăciun, Paul Georgescu, George Bălăiţă.

6. Romanul dostoievskian : Nicolae Breban.

7. Romanul intelectual : Constantin Ţoiu.

8. Romanul fantastic şi grotesc-umoristic : Arghezi, D. R. Popescu, Eliade.

9. Romanul realist şi al marginalizării sociale : Preda, Augustin Buzura.

10 . Romanul citadin, psihologic şi deschis către literatura europeană : Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Max Blecher, Gib I. Mihăescu, Petru Dumitriu, Alexandru Ivasiuc, Petru Popescu, Radu Aldulescu, Horia Gărbea, Constantin Stan, Florin Lăzărescu, Alexandru Vona, Filip Florian, Florina Ilis, Dan Stanca, Răzvan Rădulescu, Petru Cimpoeşu, Cristian Teodorescu şi alţii câţiva de care nu-mi amintesc acum.
Câteva observaţii.
În primul rând, pentru a contura tabloul de mai sus, am încercat să intru în pielea unui cititor simplu, operând cu un criteriu "naiv" : viziunea artistică şi natura lumii revelate de text. De aceea sunt scriitori care figurează, cu opere diferite, la mai multe "categorii".
În al doilea rând, se observă că succesul de public este invers proporţional cu caracterul novator al unor opere. "Vara baroc ", romanul lui Paul Georgescu în care sunt reunite personaje din... "Viaţa la ţară" şi din "Enigma Otiliei", este o minune, cu mult peste majoritatea romanelor apărute la noi, dar nimeni nu mai vorbeşte despre această operă, după ce Nicolae Manolescu îi rezervase un capitol - e drept, ceva mai mic - în "Arca lui Noe". E o carte de o expresivitate incomparabilă, dar e "ieşită din alte cărţi", cum ar spune un alt critic literar de prestigiu, iar cititorul român nu gustă în totalitate asemenea fineţuri...
În al treilea rând, ultimul tip de romancieri sunt cei mai predispuşi la înnoire. Printre ei, cei doi Petru ( Dumitriu şi Popescu ) şi Ivasiuc. Şi ajung de unde am plecat. Proza acestora este plină de idei firesc încorporate în naraţiune, fraza este întinsă, suplă, elastică, iar naraţiunea este foarte cursivă şi cu un ritm alert. Din păcate, primii doi s-au refugiat în Occident, unde nu s-au realizat la potenţialul adevăratei lor înzestrări, iar Alexandru Ivasiuc, cel mai deschis către universalitatea modernă, a murit în mod tragic, la cutremurul din 1977.
Curat ghinion pentru literatura noastră !

joi, 28 ianuarie 2010

A murit J. D. Salinger

Credeam că nimeni nu ar putea scrie mai frumos, mai simplu şi mai inspirat decât el.
Credeam că nimeni nu a găsit, ca el, o perspectivă insolită din care să privească lucrurile.
Credeam că nimeni nu a prins, ca el, tonul şi cadenţa unei proze desăvârşite.
Credeam că nimeni nu a surprins, ca el, inocenţa în stare pură.
Credeam că niciun scriitor n-a reuşit, ca el, să transforme banalul în mister, iar pe acesta din urmă să-l facă firesc.
Credeam că este scriitorul cu cea mai enigmatică existenţă.
Credeam că nu va muri niciodată.
Aproape că reuşise.

luni, 25 ianuarie 2010

Altă poveste de dragoste

El este elev la un liceu din apropierea capitalei. Să-i spunem "A". E un băiat drăguţ, de statură medie, cu o piele foarte albă şi cu un păr castaniu spre blond. E mereu primul, încearcă chiar şi la fotbal să înscrie cele mai multe goluri şi publică poezii în reviste literare de prestigiu. Are prieteni pe B şi C, dar este pus mereu în încurcătură : cei doi se urăsc de moarte şi nu se pot reuni niciodată toţi trei... Pentru toată lumea este clar că A este timid şi foarte sensibil... Citeşte mult, motiv pentru care nu se duce la căminul liceului să mănânce. Asta i-ar lua, cu drum cu tot, două-trei ore zilnic... Prea mult... Proviziile cu care vine luni de acasă se termină miercuri şi el face o foame atenuată de lecturile din marii prozatori ruşi şi americani, ale căror cărţi le ţine tot timpul pe masă. Stă cu chirie la o familie de sectanţi bătrâni, iar camera sa dă direct afară. E o parte dintr-o fostă prăvălie în care nu încap decât un pat, o măsuţă, un godin şi găleata cu apă. În dimineţile de iarnă, ca să bea apă şi să se spele pe faţă, este nevoit să spargă gheaţa din găleată cu un cuţit mare...
Şi într-o zi apare ea. O aduce diriginta de mână şi o prezintă ca pe o nouă colegă, transferată de la un liceu din Bucureşti. E o fată zveltă, perfect proporţionată, cu un păr negru, cu ochi şireţi şi cu un nas cârn şi obraznic. O singură privire a fost de ajuns ca să-i inverseze punctele cardinale... Orizonturile se deschid şi îi inundă cu lumină lumea lui cenuşie ...
Din momentul în care o zăreşte prima dată, fata devine ţinta întregii afectivităţi a băiatului. El se gândeşte numai la ea, o visează, îţi imaginează cele mai romantice convorbiri cu ea... Stă singur în prima bancă şi o urmăreşte în vitrina unui dulap. O vede cum, intrigată, fata îl priveşte şi ea tot timpul. Se întoarce către ea, simte că pluteşte când ea îşi scutură părul sau îşi dezgoleşte gâtul superb şi nici nu-l aude pe directorul liceului, profesor de istorie şi favoritul său printre dascăli, cum îşi desfăşoară expunerea despre năvălirile barbare. ( De fapt, între el şi istoric există o simpatie reciprocă. De câte ori îi apar poeme în "Luceafărul", directorul îl cheamă în cabinetul său şi îl laudă. La teze şi extemporale, nu-i pune 10 ci... "Foarte foarte bine"...) Ea îl priveşte fără echivoc. Dar băiatul nu îndrăzneşte să-i adreseze cuvântul. Şi, pentru a salva situaţia, se dă dur. Se antrenează din greu la gazdă şi reuşeşte, în condiţii de înfometare extremă, să facă la sport de două ori mai multe flotări decât sportivul consacrat al liceului. Sare cu o jumătate de metru mai mult decât cel mai bun săritor, ajunge cel mai bun la rezistenţă şi la viteză... Şi asta numai pentru ea. În toiul unui conflict, pentru a o proteja pe ea, el îl doboară uşor, cu un singur pumn, pe un coleg de două ori mai solid...
La un moment dat, el îşi ia inima în dinţi şi o abordează, explicându-i că până atunci se purtase prosteşte, dar că va încerca pe viitor să se comporte firesc şi că ar fi fericit să comunice tot timpul cu ea. Scena se petrece pe hol. Ea râde fericită, iar el, şi mai fericit, intră în clasă. Devine visător şi începe să se gândească la Dostoievski, dar îngălbeneşte şi începe să tremure când se trezeşte cu ea lângă el, întrebându-l ce face şi dacă se simte bine. Fusese luat pe neaşteptate, nu avusese timp să-şi pună pe faţă masca unei atitudini normale. Starea de spirit i se transmite rapid şi ei, care se retrage pierită şi nedumerită.
La sfârşitul anilor de liceu, a trebuit ca ea să guste, la toaletă, dintr-o sticluţă de lichior, ( el va afla mai târziu ) pentru a-şi face curaj să-i ceară câteva rânduri pentru panglica ei de mătase, cu "amintiri"... Îi scrie o tâmpenie în latineşte şi totul se sfârşeşte.
O vede pentru ultima oară, din troleibuz, în timp ce se îndrepta către facultatea unde urma să dea examen de admitere. E doborât de o depresie puternică, nu mai are deloc forţă fizică şi o zăreşte cum se plimbă pe trotuarul unei străzi, însoţită de un fost coleg al lor, aproape de Cotroceni. Colegul are un nume aproape identic cu al lui A, iar ea loveşte cu piciorul, tristă, o cutie goală de conserve, aruncată acolo de un nerod.
O va visa şi se va gândi la ea încă douăzeci şi cinci de ani. În facultate nu va avea ochi pentru nicio fată şi va răni vreo două cu răceala sa. O va vedea cu ochii minţii şi după ce află că ea se măritase cu un Pazvante oarecare - un individ dintr-o localitate învecinată cu cea în care se născuse el ! -, că are doi copii şi s-a îngrăşat enorm.
O va purta în suflet mulţi ani după ce el însuşi se va căsători şi va avea, la rândul său, copii.
Într-o bună zi îşi dă seama că nu mai simte nimic pentru ea şi aproape că nu-şi mai aminteşte cum arăta femeia vieţii sale...
Şi simte o durere sfâşietoare...

P.S. Este tot o poveste reală. Şi nu face parte din ciclul Poveşti de dragoste cu tonţi, cum s-ar părea. Rememorând şi rezumând - textul de mai sus nu este o povestire, ci o relatare exactă şi concisă a unor scene adevărate - nişte evenimente, încerc să-mi dau seama dacă Gabriel Garcia Marquez spunea adevărul când mărturisea că n-a folosit deloc, în cărţile lui, imaginaţia... Că, adică, totul este real, dar pus în scenă cu o artă specifică. Nu ştiu dacă să îl cred sau nu... Durata sentimentului de iubire din Dragoste în vremea holerei este incredibila. Şi se ştie că realitatea este mai greu de acceptat şi mai puţin logică decât ficţiunea. Iar Cronica unei morţi anunţate ( practic, reportajul unui asasinat ) este scrisă în acelaşi registru cu romane care par exclusiv rodul închipuirii.
Cu câţiva ani înainte de a muri, poetul Geo Dumitrescu dezvăluia, într-o scrisoare adresată redacţiei "României Literare", că tot ce a scris Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni s-a petrecut în realitate...
Ştiu în mod cert că nu există literatură fără imaginaţie ( care e de mai multe tipuri ). Dar sunt curios dacă, în economia operei, aceasta ocupă 90 % sau 10 % din tot scenariul epic... Probabil că variază de la autor la autor. Şi, la drept vorbind, la ce ne-ar folosi să ştim ponderea fanteziei şi a elementelor reale într-o operă ? Poate doar în condiţiile în care am pune la punct o reţetă a succesului...

vineri, 22 ianuarie 2010

Cea mai frumoasă poveste de dragoste

Scenă reală, petrecută în 1974.
La intrarea unui parc dintr-un orăşel de provincie, un bărbat vede o femeie frumoasă care voia să pătrundă în acelaşi timp cu el în spaţiul verde şi de care aproape că se ciocneşte. Cei doi se privesc şi rămân ca trăsniţi. Două minute se privesc unul pe celălalt. Cine îi priveşte îşi dă seama că ei nu s-au mai văzut niciodată şi că se comportă de parcă acum ar fi deschis prima dată ochii asupra lumii. E sfârşitul unei zile înăbuşitoare de august şi nu contează deloc cum arată sau ce vârstă au necunoscuţii. Să spunem, totuşi, că sunt plini de farmec şi au în jur de 30 de ani... Îşi zâmbesc reciproc, cu timiditate, apoi, într-un elan spontan, se apucă de mână şi păşesc împreună pe aleile parcului. Merg foarte încet, se sorb din ochi, iar cei care s-au aşezat pe bănci se bucură pentru fericirea lor. Iată, spun privirile lor, un cuplu într-adevăr fericit, care a rezistat asaltului nemilos al timpului şi al problemelor de tot felul. Femeia şi bărbatul merg din ce în ce mai încet, dau impresia că ar vrea ca drumul acesta să nu se mai termine niciodată, fac ocoluri din ce în ce mai largi, dar nu scot un cuvânt.
O tristeţe inefabilă se aşterne, ca un văl foarte subţire, peste surâsul lor, când ajung, în sfârşit, la ieşire.
Ezită amândoi, apoi se apucă de ambele mâini, întorcându-se cu faţa unul către altul, se privesc pentru ultima dată în ochi, dau să se sărute, sunt însă stângaci şi nu se sincronizează, aşa că renunţă la acest gest de tandreţe. Îşi strâng mâinile cu putere, se înclină amândoi în semn de rămas bun, nu rostesc nicio silabă şi se îndreaptă, cu picioare de plumb, în direcţii opuse. După cincisprezece paşi, el se întoarce şi se uită după ea. Trec câteva secunde şi se întoarce şi ea, dar el îşi vede deja de drum şi tânăra îi zăreşte numai spatele şi mersul nesigur.
M-am întrebat de multe ori dacă se vor mai fi văzut vreodată. Desigur, întâmplător.

marți, 19 ianuarie 2010

Oameni de zăpadă cu mere roşii în mâini

Zăpezi parfumate crescând din pământ şi iluminându-ţi indiscret manşetele pantalonilor.
Poeme scrise pe ape îngheţate.
Oameni de zăpadă care încep să te cicălească îndată ce i-ai făcut.
Prefă-te fericit, ca să nu dai de bănuit. Altminteri, ei te vor devora ca pe un măr roşu, furat din cămară, în amurgul unei zile în care pisicile au spart scrumiera din camera copiilor.

duminică, 17 ianuarie 2010

Scriitori şi cititori

Rescris şi supus unui proces de concentrare, "Magicianul" lui John Fowles ar fi putut fi un roman mare. Prozatorul scrie bine, alert, are o mână sigură, iar ideea care stă la baza scenariului epic este excepţională. Din păcate, textul apare mult prea lăbărţat, fără densitate, iar finalul, destul de bun, explică prea limpede toate semnificaţiile pe care cititorul ar fi trebuit să le intuiască. Marea literatură funcţionează în regim de ambiguitate şi dacă nu te cheamă Thomas Mann, e greu să scrii un roman adevărat de peste 500 de pagini.
Fowles îmi apare acum ca un precursor - e drept, mult superior - al unor scriitori comerciali precum John Grisham, Dan Brown, Colin Forbes, Frederick Forsyth şi alţi fabricanţi de cărţi de mare succes, impecabil construite, fără nicio valoare literară, dar citite cu cel mai mare interes şi aducătoare de milioane de euro / dolari.
Să fie acesta viitorul literaturii ? Să renuţe, la o adică, la mijloacele ei specifice şi să păstreze numai conflictul , suspansul, intriga şi o poveste cursivă, la suprafaţă, pentru a fi pe placul oricărui potenţial cititor ?
Nici situaţia opusă, în care scriitorii ajung să se citească doar între ei, nu mi se pare normală. Care să fie ieşirea din impas ? Să scrii cărţi valoroase şi să fii gustat şi de marele public, cum se întâmpla cu Marin Preda, Petru Dumitriu, Petru Popescu şi cum se întâmplă astăzi, în mod fericit, cu Radu Aldulescu. Scriitorii şi cititorii vor decide viitorul. Dar nici unii, nici alţii nu mai sunt aceiaşi. Lăsând la o parte numeroasele diferenţe specifice, este izbitor faptul că în timp ce autorii s-au înmulţit, receptorii lor s-au împuţinat, de cele mai multe ori din raţiuni de ordin social...

vineri, 15 ianuarie 2010

Ziua lui EMINESCU

La începutul fiecărui an am un grăunte de speranţă că atitudinea guvernanţilor faţă de cultură se va schimba. Evident că mă înşel de fiecare dată. De fapt, lucrurile evoluează exact invers. De aceea reiau textul pe care l-am postat anul trecut, cu prilejul zilei de naştere a lui Mihai Eminescu.

Ştiaţi că Eminescu, membru al Partidului Conservator, a scris foarte frumos despre trupele române când acestea au trecut Dunărea, în 1877, pentru a lupta pentru independenţa ţării ? Un alt membru al aceluiaşi partid i-a reproşat poetului tonul sărbătoresc al articolului. Nu trebuia să scrie aşa, fiindcă la putere era Partidul Liberal. Eminescu i-a replicat că interesul naţional este mai presus de interesele mărunte de partid. De altminteri, se ştie că marele om şi poet n-a împărţit niciodată cu nimeni masa lui de brad : a scris numai din inimă, din convingeri adânci, urmărindu-şi marile idealuri. Niciodată pentru bani. Niciodată la comanda altora. Este o lecţie de care majoritatea ziariştilor de azi şi toţi politicienii nici măcar n-au auzit. Nu greşesc dacă spun că Eminescu este supremul nostru model moral.
Îi datorăm însă şi alte lucruri minunate. În primul rând, el a creat limba română literară, oferindu-ne cel mai preţios dar şi dând acestui popor o identitate inconfundabilă în timp şi spaţiu. Muzicalitatea, frumuseţea şi structurile în care ne exprimăm au fost inventate de Eminescu. În al doilea rând, Eminescu ne-a învăţat să simţim frumos şi să apreciem sublimul. Ne-a scos din sălbăticia simţurilor, fiindu-ne maestru în iniţierea estetică. El a exprimat intuiţii sclipitoare în versuri cu străluciri de cristal în care se oglindeşte focul îndepărtatelor stele. A compus adevărate simfonii din vocalele şi consoanele limbii române. Temele poeziei sale - natura, iubirea, filosofia, istoria, condiţia creatorului - au fost visate de toate generaţiile care au urmat după el. Eminescu a creat un univers poetic inconfundabil, în care şi-au găsit locul luna, teiul, nuferii, lacul, marea, codrul, aştrii, izvoarele... E greu să-l mai evaluăm astăzi, când sensibilitatea şi expresia poetică, deschise către modernitate, au evoluat şi s-au metamorfozat în forme noi şi benefice pentru literatura română. Eminescu pare acum, pentru mulţi, un autor de lied-uri sentimentale, pline de dulcegării... Dacă a atins la vremea sa, prin poezie, cea mai înaltă cotă literară, în viaţă a dus-o greu. A trăit trist, în sărăcie. A locuit toată viaţa cu chirie, la oameni inferiori lui. Răbda deseori de foame, umbla cu un palton fără nasturi şi nu avea bani să-şi cumpere un bilet la teatru. Îşi dădea tot sărăcăciosul său salariu de ziarist pe cărţi. Citea şi scria zi şi noapte. Ar putea fi exemplu pentru copii, căci a iubit cărţile şi a fost "însetat de cunoaştere". A avut depresie şi a fost tratat - Dumnezeule ! - cu injecţii cu mercur, pentru o presupusă infecţie luetică. A murit singur şi nefericit într-un spital de nebuni, cu dureri de cap îngrozitoare. După ce a murit, idioţilor le-a venit ideea să-i cântărească creierul şi să-l cerceteze, pentru a vedea de ce era el aşa de deştept ! I l-au cântărit, dar o femeie de serviciu - sau un servitor al doctorului - l-a uitat într-o farfurie, pe pervazul ferestrei, în bătaia soarelui şi materia cenuşie a celui care scrisese "Luceafărul" a intrat în descompunere. Se pare că, din curiozitate, l-au cântărit, apoi l-au aruncat la gunoi, dezgustaţi, fără să-l mai examineze... Ce mai contează că la înmormântarea lui s-au dus numai câţiva oameni, dar că aceştia erau nişte persoane foarte importante, în frunte cu primul-ministru ? Nimeni nu l-a ajutat în viaţă aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi acum îl sărbătorim prin serbări şi recitaluri... Cu ce îl mai ajută pe el ? De aceea am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua lui de naştere. Cumva, este o poziţie asemănătoare cu cea pe care a avut-o el în timpul Războiului de Independenţă. În timp ce Alecsandri a scris un întreg volum, "Ostaşii noştri", Eminescu nu a scris nicio poezie despre marele eveniment. Ştiţi de ce ? Fiindcă, după entuziasmul iniţial, a văzut cum corpuri întregi de armată au murit de foame - la propriu ! - în faţa Plevnei şi Griviţei, în timp ce alimentele destinate soldaţilor erau vândute, la suprapreţ, pe piaţa neagră ! E posibil aşa ceva ? Să-ţi dai sufletul, de foame, în timp ce lupţi pentru ţara ta, iar alţii să se îmbogăţească, furându-ţi pâinea de la gură ? Numai nouă, românilor, ni se putea întâmpla asta... Eminescu a fost atât de scârbit şi atât de dezamăgit, încât n-a scris un vers despre războiul acela tragic. A publicat, în schimb, articole incendiare în care îi demasca pe vinovaţi. Şi-a făcut duşmani pentru toată scurta sa viaţă... Fără să mă compar cu Eminescu, la fel de "încântat" sunt şi eu astăzi de ceea ce se întâmplă în jurul meu şi am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua de naştere a lui Eminescu, care a murit ucis de răutatea şi indiferenţa unei societăţi evocate, caricatural şi pamfletar, în "Scrisoarea III" .

P.S. E ciudat că de câte ori vine vorba de Eminescu, ne pierdem simţul umorului. Când îl avem... În schimb, Caragiale ni-l împrumută pe al său şi, când discutăm despre autorul "Scrisorii pierdute", o scoatem la capăt cu succes...

miercuri, 13 ianuarie 2010

În ţinutul din care au dispărut ulmii şi turturelele

În iarna trecută nu am avut păsări, dar am cumpărat grâu, pentru a hrăni nişte guguştiuci care zburau în jurul casei, în căutarea hranei. Erau peste treizeci, gerul era cumplit, iar ei mă aşteptau în fiecare dimineaţă într-un copac din faţa uşii. Le presăram grâu pe acoperişul garajului şi mă bucuram când vedeam că primesc darul meu. Încetul cu încetul, "cucuruzii" s-au împuţinat şi au rămas numai doisprezece. Se vede treaba că altcineva, în altă parte, îi prindea în capcane.
Anul acesta erau numai doi. Le puneam grâu pe postamentul de ciment pe care îmi instalez cortul, în timpul verii. Mă uitam după ei în fiecare seară şi îi vedeam cum se pregătesc să petreacă noaptea sub streaşina casei, aşezaţi pe firele de cablu şi Internet. În timpul zilei stăteau într-un vişin înalt, zgribuliţi de frig. Astăzi, când m-am întors de la şcoală, nu i-am mai văzut şi am fost înfiorat de o presimţire sumbră. Dacă i-a prins cineva ? Grâul pus la locul cuvenit a rămas neatins toată ziua. Spre seară, l-am văzut pe unul dintre ei privind curtea de sus, de pe firele reţelei electrice. Am tot sperat să apară şi celălalt, dar la lăsarea serii, guguştiucul era singur la locul de înnoptare. Cum va fi pierit celălalt ?
Mulţi oameni acceptă prezenţa guguştiucilor în curtea casei, fiindcă sunt nişte luptători impresionanţi care, apărându-şi cuibul şi puii, protejează şi păsările ţăranilor de atacurile coţofenelor şi ale ciorilor.
Prima pereche de guguştiuci a apărut în acest ţinut în urmă cu 60 de ani. Erau o curiozitate, fiindcă aici erau stăpâne turturelele, iar cineva i-a prins şi îi ţinea într-o colivie. A urmat o invazie masivă a acestor păsări care veneau din nordul Italiei, iar turturelele au plecat. În paralel, ulmii înalţi şi umbroşi s-au uscat din cauza câmpurilor magnetice generate de reţelele electrice de înaltă tensiune. Plini de iniţiativă, activiştii de partid de odinioară au sădit plopi. În cincizeci de ani, aceştia au crescut până în cer. Ulterior, copacii au fost făcuţi bucăţi cu drujbele şi furaţi de necunoscuţi, la adăpostul întunericului unor nopţi de vară... Ce mai urmează ?

duminică, 10 ianuarie 2010

Masacrul inocenţilor

Vânătoarea este un subiect fabulos. În preistorie şi mai târziu, ea a jucat un rol esenţial în existenţa omului şi chiar în configurarea unor anumite laturi ale caracterului acestuia : curajul, perseverenţa, spiritul de competiţie. Ca un erou adevărat, vânătorul ancestral se lupta cu natura pentru a asigura supravieţuirea speciei. Despre modul cum se reflectă în artă această îndeletnicire vitală a omului s-ar putea scrie tratate întregi...
Din păcate, vânătoarea a ajuns astăzi un fel de masacru al unor fiinţe lipsite de apărare. Cu toate că am prieteni vânători, cred sincer că preocuparea lor este o modalitate barbară de "a face sport". Nu voi înţelege niciodată ce plăcere îţi poate oferi faptul că tragi cu arma în nişte ţinte vii, înspăimântate şi animate de dorinţa disperată de a scăpa cu viaţă. Iubitorii de tir ar putea merge foarte bine în poligoane, unde şi-ar putea exersa ochiul şi mâna în arta unei precizii inutile, din punctul meu de vedere... Un vânător îmi povestea că toate căprioarele împuşcate plâng cu lacrimi aproape omeneşti, când îşi dau sufletul. Cunoşteam, pe vremuri, "un om de afaceri" care bracona în prostie, alergându-şi victimele cu o maşină de teren de ultimul tip. Acasă avea frigidere întregi pline cu iepuri şi capre congelate. De altminteri, cineva îmi spunea că în pădurea din apropiere ar mai fi doar o căprioară şi doi pui.
Toată lumea înstărită are arme... Se trage continuu şi se braconează într-un război absurd pe care omul l-a câştigat de multă vreme, într-un mod ruşinos şi spre paguba lui...
Am ieşit, vreo două-trei zile la plimbare, pe platoul înalt şi întins care domină localitatea. Aerul e curat, tare, ca la munte, iar câmpul nesfârşit e acoperit cu zăpadă. Atmosferă de basm. Sunt însoţit de doi băieţi care au cu ei şi un câine, luat "la plimbare". În realitate, îmi mărturisesc ei, aproape toţi puştanii au câini de vânătoare cu care prind iepurii şi potârnichile care mai scapă de alicele vânătorilor. "Îmi place la nebunie, îmi zice un copil, când iepurele e prins, doborât şi omorât de câini". Celălalt îmi explică încercările potârnichilor de a scăpa atunci când sunt rănite : se îngroapă în zăpadă şi rămân nemişcate, încât nici nu-ţi dai seama unde se află cu adevărat. "Dar nu scapă niciodată", îmi precizează el, zâmbind. Copiii au ochiul format. Ei îmi arată, la două sute de metri depărtare, un iepure care ne pândeşte îngrijorat de după nişte tufe de scaieţi. Câinele îl simte şi el şi dă să se repeadă, dar stăpânul său îl opreşte scurt - "Nu, Maxi !"-, din respect pentru mine, care am oroare de orice fel de ucidere şi îi cert aspru când aud că au manifestat cea mai mică cruzime faţă de un animal. Câte un stol de potârnichi se ridică în zbor, câinele vrea să le urmărească, dar este oprit de fiecare dată. "Nu zboară prea mult, îmi spun băieţii. Obosesc repede , se lasă pe zăpadă şi pot fi prinse cu uşurinţă." Pe deasupra dă roată, cu aripi desfăcute larg, pândind micile zburătoare, un uliu păsărar. "Dacă le găsesc prinse în capcane, le jupoaie pielea capului şi după aceea le mănâncă." În stânga noastră, la patru sute de metri, mergând direct peste semănături, apare un alt băiat, însoţit de doi ogari. Fuge la fel de repede ca şi câinii săi, ne depăşeşte, încercuieşte linia orizontului, îl vedem în dreapta, apoi se pierde în spatele nostru, către apus. A parcurs şapte kilometri, ocolindu-ne, cât ai clipi. În depărtare se aud focuri de armă. Băiatul cu ogarii a dispărut. "Trebuie să ne întoarcem", îmi spune unul dintre cei doi băieţi care mă însoţesc. "Dacă nu plecăm repede, îmi împuşcă imediat câinele."
Vânătorii ucid nu numai sălbăticiunile mici, neajutorate şi înfometate, ci şi câinii. Preistoria continuă...

luni, 4 ianuarie 2010

John Fowles

Nu ştiu de ce am rămas foarte reticent în legătură cu proza lui Fowles. Totuşi, la recitire, găsesc lucruri care îmi dau o mare satisfacţie intelectuală...
Iată câteva :
1. "cinismul de orice fel este o mască pentru neputinţa de adaptare - pe scurt, un fel de impotenţă şi că a dispreţui orice efort este cel mai mare efort."
2."În Anglia, noi trăim într-o relaţie tăcută, calmă, domesticită cu ceea ce ne-a rămas din peisajul natural şi lumina blândă a Nordului. În Grecia, peisajul şi lumina sunt atât de frumoase, atât de prezente, intense, sălbatice , încât se stabileşte o relaţie de dragoste şi ură, de pasiune."
3."Orice fel de libertate, cât de relativă ar fi, are capacitate de ficţiune..."
4. "Semăna bizar cu Picasso, ceva între reptilă şi maimuţă, rezultat al existenţei duse în soare,chintesenţa omului mediteranean care scăpase de tot ce se interpunea între el şi propria vitalitate."
5. Personajul Conchis spune : "Eu nu judec naţiunile după geniile lor, eu le judec după caracterele rasiale. Vechii greci râdeau de ei înşişi. Romanii nu erau capabili de acest gest. Acesta este motivul care face ca Franţa să fie o ţară civilizată, iar Spania nu. Pentru acest motiv iert evreilor şi anglo-saxonilor nenumăratele lor păcate. De asta i-aş mulţumi lui Dumnezeu, dacă aş crede în Dumnezeu, că nu-mi curge sânge german în vine."

Ce mi-a spus ieri fiica mea

"Oamenii obişnuiţi sunt minunaţi.
Oamenii mari sunt nefericiţi.
Oamenii foarte mari sunt fericiţi."

duminică, 3 ianuarie 2010

Depresii înzăpezite şi tăceri noroaioase

Ninsori şterse repede de un mogul al timpului prea grăbit ca să câştige ceva, telefoane cu zbierete de entuziasm, mesaje lirice, marcând renaşterea unor prietenii, masturbări ale unor vanităţi pentru care nu mai avem puterea de găsi o expresie decentă , tăceri pline de nesimţire, noroaie care nu-ţi făgăduiesc nimic... În sfârşit o linişte murdară, suspectă, de cocină, lăsată peste încăperea în care porcii din "Ferma animalelor" de Orwell au tras prima beţie...
Rămâne doar bucuria de a mai descoperi bloguri ale unor oameni care sunt miracole prin ei înşişi... Şi, desigur,un film în care minunatul Richard Gere face un rol de neuitat.

P.S. Şi mereu gândul că valorile din alte părţi sunt recunoscute şi bine plătite, în timp ce la noi... Un mare scriitor ca Radu Aldulescu - un creator unic, comparabil cu Rebreanu, Preda şi Petru Dumitriu - nu stă pe roze.. Tocmai am scos o postare de pe blog, referitoare la el, fiindcă mi s-a părut că textul meu nu este suficient de dens pentru valoarea romanelor sale ! Mi-a fost ruşine că nu am găsit cuvintele cele mai potrivite şi m-am temut să nu dau impresia că îi bagatelizez opera !

vineri, 1 ianuarie 2010

SUBSCRIPŢIE PUBLICĂ pentru VIAŢA FĂRĂ URMĂRI de Adrian Suciu

SUBSCRIPŢIE PUBLICĂ

pentru publicarea volumului de versuri

VIAŢA FĂRĂ URMĂRI

de Adrian Suciu,
în tălmăcirea grafică a lui Vlad Ciobanu,
cu o prefaţă de Daniel Cristea-Enache.



Volumul, care va apărea în cursul anului 2010, la Editura Brumar din Timişoara, în condiţii tipografice de excepţie, este prima carte cu tiraj comercial care va fi publicată integral prin subscripţie publică în România după al Doilea Război Mondial. Lista de subscripţie va fi publicată în interiorul volumului, în ordinea cronologică a subscripţiei. Suma minimă de subscripţie este de 30 RON pentru un exemplar din tirajul normal, 50 RON pentru un exemplar individualizat, hors tirage, numerotat manual şi semnat de către autor, conţinînd o filă de manuscris original al acestuia şi 100 RON pentru un exemplar personalizat conţinînd, în plus, o gravură a artistului Vlad Ciobanu, într-un tiraj limitat strict la numărul celor care aleg această variantă de subscripţie. Suma de subscripţie acoperă preţul de producţie al exemplarului şi costurile de expediţie, logistică şi corespondenţă.

Informaţii relevante despre activitatea literară a scriitorului Adrian Suciu pot fi găsite pe site-ul personal al acestuia, la adresa www.adriansuciu.ro Autorul poate fi contactat direct, pentru orice informaţii privind subscripţia şi condiţiile editoriale de apariţie a volumului, pe e-mail-ul poezie@adriansuciu.ro

P.S. Am avut serioase probleme cu netul şi de aceea nu am putut răspunde emoţionantelor urări făcute de prieteni dragi, a căror afectivitate mă copleşeşte : BlueIris, George, Liviu, Cioburi, Xia, Marius, Panta, Flavius, Fanfan (în ordinea în care ei m-au "colindat" )... Cu scuzele de rigoare, le întorc înmiit cuvintele frumoase şi le doresc să aibă parte de Lumină şi Pace, să fie înconjuraţi de frumuseţe, iar cerul să le surâdă... Aceleaşi gânduri le am şi pentru cei care, dintr-un motiv sau altul, nu au reuşit să-mi scrie... Sărbători fericite tuturor ! La mulţi ani !