sâmbătă, 27 februarie 2010

Un înger lovit pe trecerea de pietoni. Text dedicat Niculinei Marian

Un înger se îndrepta către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Voia să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan văzuse îngerul la timp, îi ghicise şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni. Bărbatul era proprietarul mai multor supermaşini, dar acum conducea un Mercedes-Benz negru. Bracona prin pădurile din jurul capitalei şi avea mai multe congelatoare pline cu iepuri, căprioare şi mistreţi. Tapiţeria tuturor maşinilor sale era din piele asortată la culoarea fiecărui bolid. Văzu îngerul îndreptându-se către trecerea de pietoni şi se gândi la pielea albă, diafană, a acestuia. Da, aşa ceva era un adevărat vis. Mascul hotărât, care a făcut tot ce şi-a dorit, şoferul supraponderal şi transpirat pândi momentul în care îngerul făcu al doilea pas pe zebră şi ţâşni cu limuzina, doborându-l. O aripă se desprinse de pe spatele făpturii cereşti, fâlfăi de câteva ori şi se opri la picioarele unui cerşetor. De sub arhanghel izvora un sânge evanescent care se volatiliza, umplând aerul cu toate culorile curcubeului şi cu un inconfundabil miros de trandafiri. Criminalul vru să coboare şi să-şi arunce prada în portbagaj, dar lumea se strânsese ca la urs şi el fu nevoit să demareze, strângând pumnii şi blestemând curiozitatea românească, pentru că era sigur că de solidaritate nici nu putea fi vorba. Mesagerul ceresc avea picioarele fracturate, dar se ridică zâmbind, îşi potrivi oasele zobite la loc şi ele se vindecară instantaneu. Dădu să plece, nu şchiopăta deloc, însă aripa lipsă îi dădea un aer caraghios.
- Stai să-ţi dau aripa, strigă cerşetorul, fugind după el.
- Nu mai am nevoie de ea, zise îngerul surâzând. Acum e a ta.
- Cum să fie a mea ? Te rog să o iei, că nu te mai primeşte acolo, sus, spuse rugător cerşetorul şi făcu un gest semnificativ în sus.
- Te înşeli, îngerii nu au nevoie de aripi. Le poartă uneori doar că să fie recunoscuţi de necredincioşi. Puneţi-o pe spate şi îţi va mai creşte una, mai zise arhanghelul şi se îndepărtă uşor, ca în vis.
- Eşti nebun, mai apucă să spună boschetarul.
Dar nu apucă să termine, că aripa ruptă, de înger, îi sări din mână şi i se aşeză pe spate. O simţi şi pe a doua care apăruse imediat şi fâlfâia nerăbdătoare. Omul străzii se desprinse încet de trotuar şi începu să zboare din ce în ce mai sus, pe deasupra oraşului.

joi, 25 februarie 2010

Întoarcerea acasă

S-a schimbat nuanţa luminii care se scurge ca o miere uşoară, de bondari, în paharul murdar al zilei.
Mugurii de liliac gesticulează în somn. O studentă din Grozăveşti surâde, din aşternuturi, unui african viguros şi năucit de aromele grele, de polen uman, care îneacă tot campusul.
E timpul când învinşii şi învingătorii se întorc acasă, obosiţi şi însetaţi. Au bocancii scâlciaţi şi plini de noroi, iar uniformele, ferfeniţă, atârnă pe ei ca pe nişte sperietori de păsări. Miros a transpiraţie grea, de masculi rătăciţi în propriile vise şi torturaţi în cuptorul fricii şi al dorinţei. Ar vrea să doarmă, dar nu pot, căci pentru ei nu va mai fi niciodată noapte.
E vremea întoarcerii acasă. Învingătorii găsesc masa pusă, paharele pline, iar în baie îi aşteaptă Clitemnestra.
Învinşii nu au nimic. Nici măcar casă. Dar zâmbesc când, la tutungeria din colţ, îşi descoperă vocea stinsă şi gândul că vor fi toată viaţa singuri.

luni, 22 februarie 2010

Alexandru Vakulovski este fratele nostru

Alexandru Vakulovski este un scriitor foarte talentat şi de mare viitor.
Alexandru Vakulovski vine din Basarabia, adică este român.
Alexandru Vakulovski scrie în româneşte, fiind de două ori român. Citindu-l pe Alexandru Vakulovski, eu însumi mă simt de două ori român.
Văzând umilinţa la care este supus Alexandru Vakulovski, îl consider pe el şi mă simt şi eu de mai multe ori român.
Alexandru Vakulovski este fratele nostru bun.
Dacă în conducerea statului nostru sau în Ministerul de Externe există tembeli care nu se simt nici măcar o singură dată români, îi invit frumos să-şi facă boccelele şi să populeze grotele din Carpaţi !
Să fim solidari cu Alexandru Vakulovski !

Suntem alături de tine, prietene !

Mai multe amănunte pe blogurile admirabililor scriitori Mugur Grosu - http://mugurgrosu.blogspot.com/ -, Moni Stănilă - http://dogmatista.wordpress.com/ -şi pe cel al lui Alexandru Vakulovski însuşi : http://vklvsk.blogspot.com/ .


Petiţie pentru acordarea cetăţeniei române scriitorului Alexandru Vakulovski

sâmbătă, 20 februarie 2010

Pentru scriitorul Alexandru Vakulovski

Scriitorul român, originar din Basarabia, Alexandru Vakulovski a fost supus de statul... român la umilinţe greu de imaginat. Aflaţi toate amănuntele pe blogul poetului Mugur Grosu. http://mugurgrosu.blogspot.com/
Mi-a fost de multe ori ruşine că sunt guvernat de nişte nemernici, dar acum acest sentiment este mai intens decât oricând !
Dacă suntem români, chiar e obligatoriu să ne simţim ultimii oameni ?

Suntem alături de tine, prietene !


Petiţie pentru acordarea cetăţeniei române scriitorului Alexandru Vakulovski

Circ fără pâine sau despre cum se face gazetăria la noi

Clasa dominantă din Roma antică oferea vulgului "pâine şi circ ". Îi hrăneau şi îi distrau pe mocofani, pentru a le distrage atenţia de la marile probleme sociale şi politice. Că nu suntem cu adevărat urmaşii Romei , ci mai mult ai cumanilor, după cum demonstrează Neagu Djuvara, se vede şi din faptul că noi ne mulţumim numai cu circ. Mai exact, acesta ţine loc şi de pâine.
Aceste observaţii mi-au fost prilejuite de alegerile organizate de un mare partid din România pentru ocuparea unor functii de conducere pe care organizaţia respectivă le are prevăzute în statut. Dar nu despre un partid sau altul vreau să discut aici. Nu mă interesează politica decât ca ştire de presă, chiar dacă am prieteni care se fac carieră în domeniul respectiv. Am, de asemenea, simpatie pentru unii lideri aparţinând tuturor formaţiunilor de pe eşichierul luptei pentru putere de la noi. Dar atât.
Mă interesează însă cum se face gazetăria la noi. Când lucrurile nu merg bine într-un domeniu sau altul, de vină sunt mai mulţi factori. Niciodată nu e unul singur. În învăţământ, de pildă, guvernanţii ( de toate culorile politice ), părinţii, profesorii şi elevii ( exact în această ordine ) îşi dau mâna pentru a falimenta şcoala românească. Opinia publică este informată aproape exclusiv în legătură cu bătăile care se încing între "vedete" - au scos, de exemplu, din neant o femeie-bărbat, o bătăuşă pe care o asmut pe unul sau pe altul ! -, beţiile acestora, aventurile amoroase ale unor neisprăviţi ( căci "la asta mai tot prostul se pricepe", vorba lui Creangă), "planurile" lor de viaţă şi felul în care îşi cheltuiesc banii. E o presă de scandal. Unde sunt bani mulţi sau foarte puţini, se fac prostii fără număr şi e mizerie morală. E, acolo pune botul şi presa noastră. Aflu lucruri care nu mă interesează despre "creştinul" Becali, burta Nichitei şi chiloţii lui Moni. Dar oamenii nu ştiu că Radu Aldulescu scrie un nou roman, că Horia Gârbea are sub tipar patru cărţi, că X a rămas un mare scriitor şi plăsmuieşte noi şi noi minunăţii...
În timp ce în Congresul partidului de care vorbeam se făcea tărăboi, afară, la intrare, nişte vrăjitoare rosteau incantaţii şi făceau gesturi rituale pentru alungarea unor duhuri rele şi favorizarea unor candidaţi. Nu suntem în plin Ev Mediu ? Las la o parte faptul că femeile fuseseră atrase de flacăra violetă a unui candidat, dar era cazul ca anumite televiziuni să nu scape niciun gest al magicienelor ? Asta e ştirea de care are nevoie omul mileniului al III-lea ? Ziariştii ăştia n-au auzit de selecţia informaţiilor care îi asaltează ? La un moment dat, un membru de partid a făcut urât, fiindcă fusese exclus nestatutar ospialiera organizaţie. Ce au făcut "oamenii de presă " ? Au tăbărât peste membrii prezidiului cu microfoane şi camere de filmat, blocând lucrările Congresului. Dacă unul dintre participanţi s-ar fi dezbrăcat în pielea goală şi şi-ar fi făcut nevoile în sală, bravii "ziarişti" ar fi lăsat totul baltă şi nu l-ar fi scăpat din ochi şi de pe ecran pe smintit. Într-o ţară civilizată, ghicitoarele din stradă ar fi fost alungate de poliţie cu bastoanele, iar reporterii ar fi stat cuminţi pe locurile rezervate pentru ei.
De aceea sunt de părere că pentru starea de extraordinară prosperitate şi nemaivăzută elevaţie spirituală în care se află neamul românesc un mare "merit" îl are calitatea omului de presă de azi. Când văd oameni care îşi fac o meserie din a-şi urmări colegii şi vecinii, din a împrăştia zvonuri murdare şi a ţese intrigi, din a iniţia conflicte şi a mânca rahat, spun amuzat : "Dacă ăştia ar şti să scrie, ar fi nişte ziarişti pe cinste ! " Din păcate, nici oamenii de televiziune nu ştiu să scrie. Şi nici să citească.

vineri, 19 februarie 2010

Conjuraţia imbecililor sau despre prostie la români

M-am săturat de ninsori. E prima dată când spun asta într-o viaţă de om. Toată vacanţa de iarnă, am înlăturat zilnic zăpada, cu lopata, timp de patru-cinci ore. Prea mult, chiar dacă am slăbit câteva kilograme. În plus, am rămas blocat în zăpadă, cu maşina, de mai multe ori. Pe vremuri aveam o Dacie veche cu care mergeam prin zăpezi şi pe polei fără niciun fel de probleme. Aveam cauciucuri "Debica" şi clecia mea nu patina şi nu rămânea în drum. E drept că îngheţam de frig la volan şi în fiecare săptămână bolidului îi picau o piesă, două. Ajunsesem să o înnoiesc cu totul, iar eu mă pricepeam la reglaje şi la reparaţii uşoare. În schimb, noua maşină, marcă străină, deşi are cauciucuri noi, alunecă şi dansează pe gheaţă şi pe zăpadă ca în "Lacul lebedelor"... Nu e făcută pentru "drumurile" româneşti.
Nu întâmplător m-am referit la Dacie. De când aceasta aproape că dispărut de pe şoselele din România, s-a schimbat şi mentalitatea naţiunii. Oamenii, ca şi şoferii, au devenit mai aroganţi, mai nervoşi, mereu predispuşi la conflicte. La rândul său, statul român şi-a luat în serios rolul de jefuitor cu acte în regulă şi a pus zece mii de biruri pe capul bietei entităţi umane care se numeşte "român" şi locuieşte pe meleagurile mioritice. Un om care are un automobil plăteşte mai mult decât unul care închiriază o limuzină.
De fapt, monstruosul aparat birocratic supravieţuieşte numai din impozite, dări, biruri, taxe, roviniete, amenzi, penalităţi, abuzuri şi încălcări ale legii. Şi ce fac demnitarii cu aceşti bani pe care ar trebui să-i administreze în interesul cetăţenilor ? Nimic... Ba fac ceva : îi bagă în buzunar.
Aleşii poporului - indiferent de partidul din care fac parte - fac greşeli de neiertat :
1. Impun un climat social în care resursele umane sunt uzate până la distrugere . De pildă, tinerii sunt exploataţi fără milă şi fără ruşine, în ore de muncă suplimentară, mult prelungite peste orice fel de limită admisă.
2. Pun criza pe umerii celor săraci : se urmăreşte tot timpul ca oamenii să nu mai fie plătiţi pentru munca lor. Nu a rostit nimeni sloganul muncii patriotice - valabil, pe vremuri, numai pentru oamenii de rând -, dar zilnic, pe toate canalele de televiziune, ni se sugerează să muncim gratis . Şi, dacă se poate, să nu mai ieşim la pensie. Onorabilul Şeitan a calculat el cu mânuţa lui că mai avem foarte mulţi ani de trăit după pensionare... Dar pot întreba pe oricine :îi vedeţi pe Ţiriac, Păunescu sau Irinel Columbeanu muncind pentru folosul comunităţii ?
3. Fac împrumuturi pentru a... plăti salariile. Mă întreb ce e în mintea organismelor internaţionale care oferă "împrumuturile" .
4. Pentru a decide asupra existenţei noastre, sunt angajaţi inşi total incompetenţi : pe fostul şi pe actualul ministru de finanţe nu i-ar angaja, pe post de contabili, nici cel mai prost patron! Şi ce încredere poţi avea într-un moşneag libidinos care a fugit cu fina sa - pe care a cununat-o în biserică ! - şi care se gândeşte să taie alocaţiile copiilor ? Lipsa de caracter merge mână în mână cu nepriceperea şi ticăloşia.
Şi un ignorant poate vedea că banii din împrumuturi ar trebui folosiţi pentru crearea unor locuri de muncă, iar impozitarea ar trebui să se facă progresiv, în funcţie de venituri.
Dacă am trata societatea de azi ca pe un organism, am constata că acesta este profund bolnav, prezentând multiple metastaze. Nişte comunişti proşti construiesc un capitalism şi mai prost, de tip african. Să ne înţelegem bine : Ion Iliescu a fost, ca om, superior tuturor şefilor de stat care au urmat după Ceauşescu. A fost tolerant, democrat, cu vederi mai largi decât orice activist. Totuşi, activist fiind, el a adus minerii în Bucureşti şi ne-a întors cu 50 de ani în urmă, iar pe umerii lui s-au căţărat toţi "foştii" oameni din partidul unic. Nu ar fi nimic nici asta, dacă unii dintre ei n-ar fi fără cea mai elementară pregătire economică şi politică. Ei altoiesc dreptul la proprietate pe nişte principii comuniste. Şi, ce este cel mai grav, au o mentalitate retrogradă. Mulţi şi-au creat propriile lor feude din care storc bani buni. În locul unui Ceauşescu, avem un milion sau două de Ceauşeşti mai mici care taie şi spânzură, în diferite domenii, după bunul lor plac. Cu toate că sportul cel mai iubit din România a ajuns la faliment, la Federaţia Română de Fotbal s-a instituit o adevărată monarhie, iar alte instituţii urmează acelaşi model. Foştii şefi vor să fie mereu şefi. Nu e loc pentru evoluţie, transformare, reformă. Un mare partid politic din România de azi organizează alegeri pentru funcţiile de conducere. Şeful cel mare a dat semne de slăbiciune şi "prietenii" săi vor să-l sfâşie... Pe câteva locuri candidează zeci de inşi. Câtă democraţie, îţi vine să zici. În realitate, e o luptă surdă pentru ciolan în care se aruncă, orbeşte sau calculat, octogenari îmbătrâniţi în rele, foşti demnitari plictisiţi de o lungă aşteptare pe banca de rezerve şi vreo doi tineri formaţi la şcoala de manevre şi strâmbe a celor bătrâni. Politicienii din vest ocupă o funcţie un mandat-două, apoi se retrag, căci au din ce trăi. Un om cu o funcţie mare în România se bate în cuie pe scaunul respectiv, căci obiectul acela nu-i asigură numai traiul, ci chiar îmbogăţirea peste noapte. Dacă e înlăturat printr-o acţiune de forţă, dă din coate şi trage sfori pentru a reveni la vechile privilegii. ( Sigur că sunt şi excepţii. Sunt oameni aleşi democratic, care conduc comunităţi mai mari sau mai mici şi care reprezintă cea mai bună opţiune pentru cetăţenii respectivi. Eminenţi specialişti, dar şi oameni foarte civilizaţi, aceştia nu prea au înlocuitori nici în funcţiile administrative pe care le ocupă. Dar sunt puţini. Eu cunosc unul sau doi . Bănuiesc că în ţară sunt mai mulţi.) Contrar opiniei curente, şedinţa, ca formă a unei gândiri retrograde care urmărea controlul şi culpabilizarea subordonaţilor, nu a atins culmea gloriei sale în comunism, ci în acest capitalism feudal. Am participat la sute de şedinţe lungite pe multe ore, în care conducători de instituţii arătau cât muncesc ei şi cât de proşti şi de leneşi le erau subordonaţii. Omul de la prezidiu făcea spume la gură, urla, ochii îi deveneau exoftalmici din pricina urii pe care o nutrea faţă de colegii săi şi mai avea puţin să-şi scoată pantalonii şi să-şi bată fundul sau să urineze peste asistenţă. Sigur că astea erau, de fapt, nişte şedinţe de psihoterapie pe care nişte paranoici şi le ofereau gratuit. Dar asemenea lucruri nu erau de imaginat în timpul comuniştilor, când demenţii îşi cunoşteau lungul nasului, aveau o oarecare măsură, iar frica îi făcea să-şi trateze semenii cu un prefăcut respect.
În termenii lui Freud, societatea noastră este un bolnav căruia i-a dispărut supraeul. În orânduirea defunctă, locul acestuia era ţinut de stat care fixa, pentru fiecare individ, ţinte, standarde şi idealuri. Acum se trăieşte exclusiv la nivelul sinelui, adică pe planul impulsurilor primare. Sinele s-a umflat până la dimensiuni monstruoase. Instinctele primitive al fiecărui om au ieşit la suprafaţă şi se manifestă în lege. Nimeni nu-şi mai coordonează acţiunile cu nimeni. Noi trăim astăzi sub zodia inconştientului. Guvernanţii sunt nişte ipochimeni la care funcţionează numai partea lipsită de conştiinţă a creierului şi îi încurajează pe alţi smintiţi să acţioneze după conform unor interese meschine şi degradante... Dacă îţi vezi de treaba ta, nu poţi trăi liniştit, fiindcă te încolţesc nătărăii, te provoacă, te jumulesc, te înţeapă, te jefuiesc, te judecă, te condamnă şi, dacă eşti mai slab, ajungi la ocnă... Eşti ţapul lor ispăşitor şi plăteşti pentru toate păcatele pe care ei le săvârşesc cu cea mai mare plăcere... Ar trebui să existe un spital psihiatric pentru naţiunile bolnave, iar clasa politică românească să fie internată acolo, pentru o vreme. E singura noastră şansă de a ieşi din impas.
Societatea noastră are nevoie de un medic. Un psihanalist care să aducă în câmpul conştiinţei toate traumele suferite de acest popor de-a lungul mileniilor. Aceasta ar fi calea spre vindecare... Care dintre oamenii politici de azi ar putea să fie acela ?

P.S. Câteva precizări necesare.
1. Când am spus că nu fac politică, am zis adevărul. Nu simpatizez în mod deosebit şi nu detest nicio formaţiune politică din România. E adevărat că, într-o vreme, unii păreau mai puţin corupţi decât alţii... Oricum, pe mine nu mă interesează nimic din toate acestea. Sunt siderat de faptul că mi s-a oprit din salariul de mizerie din care trăiesc, cum s-a întâmplat cu toţi oamenii din România care muncesc pe brânci pentru un colţ de pâine.
2. Nu scriu împotriva nimănui. Vreau numai să subliniez că în toate partidele sunt puţini oameni de ispravă şi foarte mulţi care strică firma. La noi, nu ideologia e importantă, ci omul care sfinţeşte sau spurcă locul. De aceea evidenţiam faptul că sunt şi aleşi care îşi merită locul şi stima de care se bucură în ochii populaţiei.

joi, 18 februarie 2010

Oamenii de zăpadă mor, zâmbind ploii iubitoare

Oamenii de zăpadă mor, zâmbind trist picăturilor de ploaie care îi topesc cu iubirea lor. Gesturile de adio rămân suspendate între ecranul alb al zilei şi o prăbuşire lentă în nimic.
Se dizolvă în lumină.
Pe alocuri zăpada a fugit, surprinzând iarba în somn.
E pace si lumină în ceruri.
E pace în adâncuri.
E pace peste tot.
Între filele cărţilor, timpul a stat.
Nu mai ştiu ce vieţuitoare sunt, ce fac şi unde mă duc.
Peste tot este acasă.
Pe pământ şi în stele am numai prieteni.
Copacii sunt fraţii mei cu care mă mândresc.

vineri, 12 februarie 2010

Recenzie la o carte nescrisă

Dacă aş scrie acum o carte, aceasta nu ar relata în niciun caz o poveste de dragoste. Ar fi o varianta a unei cărţi la care mă gândesc de multă vreme, dar pe care n-am scris-o şi n-o voi scrie niciodată .Ar fi aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje.Aş schimba cumva ordinea episoadelor. Pe unele le-aş modifica. În fond, toate cărţile pe care le voi scrie vor fi tot atâtea variante ale cărţii mele încă nescrise. Povestea ei s-ar preta la atâtea inversări de situaţii, încât, practic, aş putea scrie o infinitate de cărţi. Numai viaţa să-mi ajungă... În altă ordine de idei, fiecare episod suportând nenumărate modificări, aş ajunge la o altă mulţime de cărţi, cu acelaşi personaj . Poate că povestea ar fi alta. Cu siguranţă că întâmplările vor fi de nerecunoscut. Vor fi caligrafiate alte cuvinte. Şi aici îmi dau seama de un lucru : nici cuvintele, nici întâmplările, nici personajele nu formează o carte. Cartea mea ar da naştere unei biblioteci rebele şi perpetuu generatoare de alte cărţi. Orice bibliotecă iese dintr-o carte scrisă nicicând.
Acestea fiind zise, voi face aici câteva observaţii critice la această roman nescris. Ea conţine multe pagini ce ţin de psihologia cea mai subtilă. I-aş reproşa, totuşi, autorului o mizantropie abia ascunsă. Desigur, ştiu şi eu că toate cimitirile sunt pline de optimişti. În literatură, mai ales, optimismul nu este deloc binevenit. Dar parcă mai multă generozitate, mai multă lumină n-ar strica viziunii de ansamblu a cărţii care rămâne memorabilă sub aspect stilistic. Aceste lucruri sunt însă prea generale şi nu ating nici substanţa reală a operei respective , nici valoarea ei indiscutabilă. Cartea se numeşte”Lectură neterminată” şi este, ea însăşi, neterminată. Este o carte despre o altă carte pe care eroul principal o citeşte ani şi ani, la rând. Nu este nimic autobiografic aici. Pe scurt, este povestea unui om care îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Personajul principal este un sportiv notoriu, obligat să se retragă din activitatea competiţională, în urma unui accident stupid. Până atunci nu se pregătise decât exclusiv în vederea performanţelor pe care dorea să le obţină. Nu ştia să facă nimic altceva : nici să iubească, nici să se bucure, nici să iasă în lume.După accident nici nu putea, de altminteri, să facă aceste lucruri.Va fi, pentru un timp, complet imobilizat.
Nu are nici prieteni. Cu alte cuvinte, e un individ complet izolat. Personal, mi se pare că situaţia sa este puţin forţată, neverosimilă şi neconvingătoare, sub raport artistic. În plus, nefiind un tip reflexiv şi având o memorie scurtă, nu poate trăi nici din amintiri. Iarăşi autorul forţează situaţia. Dacă lucurile par oarecum fireşti din punctul de vedere al vieţii, ele rămân mai puţin motivate din punct de vedere literar. Retras în vechea casă părintească, personajul ocupă fosta cameră a fratelui său ( profesor într-o localitate îndepărtată ), unde îi cade în mână, întâmplător, o carte pe care începe să o citească. Citeşte foarte încet. Treptat capătă obiceiul de a se juca îndelung cu unele cuvinte. În jurul fiecărui cuvânt începe să construiască prpozitii, fraze şi apoi romane întregi, fără să-i treacă prin cap să le scrie. I-ar veni, de altfel, şi foarte greu. În fiecare cuvânt, el vede unul sau mai multe obiecte. Cuvântul câmpie” l-a reţinut, de exemplu, câteva luni. A văzut, ca în vis, lanuri de cereale, cuiburi de prepeliţe, iepuri înspăimântaţi, căprioare blânde, mistreţi lacomi, potârnichi, porumbei sălbatici, copaci solitari şi iele dansând noaptea, în jurul unei fântâni… “Apă” i-a readus în minte tote râurile cunoscute, cu meandrele, ţărmurile şi limpezimea lor. Şi mări, şi oceane, şi adâncuri neexplorate.“Mărul” i-a adus în cameră miresmele tuturor livezilor din lume, peisaje colinare, compoturi şi salate de fructe. Întârzie mai mult timp asupra cuvintelor “labirint”, “deşert” şi “munte” şi se împotmoli definitiv la cuvântul “om”. Încercă efortul neobişnuit de a se gândi la toţi oamenii care trăiesc pe planeta noastră. Cu toate gândurile preocupările, problemele şi obsesiile lor. Cu toate chipurile, expresiile, bucuriile, tristeţile, urâţenia, fericirea, frumuseţea şi nefericirea celor câteva miliarde de fiinţe omeneşti care se mişcă, se hrănesc, fac amor, intră în conflicte absurde şi inutile, mor, dorm sau se joacă. Fostul sportiv începe să se oprească din ce în ce mai mult asupra fiecărei litere. Găseşte şi câteva numere. 2 era gâtul unei lebede sau al unui gâscan, nu se hotărâse în această privinţă, 3 era o dublă seceră comunistă, 1 părea suliţa lui Genghis-Han, iar 9 semăna în chip bizar cu “Domnişoara Pogany” a lui Brâncuşi. Ciudat, dar nu îi este teamă că nu va termina niciodată cartea. În liceu, un prieten îi spusese că niciun om nu moare fără să citească măcar o singură carte. Personajul nostru a încărunţit, dar nu a ajuns nici la jumătatea cărţii. E fericit că mai are atâtea de citit. Mai mult, începe să amâne lectura… Profitând de faptul că poate acum să meargă, începe să cutreiere coclaurile din împrejurimile micului cătun. Într-o zi întâlneşte o fată pe care nu avea s-o mai revadă şi pe care o caută febril prin paginile cărţii, sărind capitole întregi şi revenind asupra altora deja parcurse. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Şi, totuşi, se întâmplă ca într-o bună zi să îi cadă în cap o lustră mare şi grea, de modă veche, cu multe ornamente metalice. Muri singur, după două ore de agonie. Nu reuşise să-şi păcălească destinul… Mai obscur rămâne epilogul cărţii, în care acelaşi personaj, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar semăna, în opinia sa, cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această femeie care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. De aici romanul nu mai dă de înţeles nimic. Mai departe rămâne mut.

miercuri, 10 februarie 2010

Leapşa de la Ioan Suciu

Am primit o leapşă de la Ioan Suciu, posesorul blogului Mofturi de ochelarist http://www.isuciu.ro/ .


Cum şi-n ce fel cu cărţile


1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Nu îndoiesc niciodată paginile. În general, folosesc semne de carte, dar le pierd mereu, aşa că prefer să ţin minte locul unde m-am oprit şi reiau de fiecare dată, fără greş, lectura de unde am rămas.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?
Chiar ieri am primit în dar romanul Mutilare de Dan Stanca, un scriitor pe care îl apreciez şi pe care l-am menţionat în ultimul meu op – la capitolul dedicat cărţilor imaginare -, dar numele său a dispărut în mod misterios din text. În orice caz, îmi propun să-l citesc pe Dan Stanca în întregime, chiar dacă a scris, după socoteala mea, vreo şaptesprezece romane.

3. Citiţi în baie?
Vreo câteva luni, acum douăzeci şi doi de ani, citeam în baie diferite “volume” îmbuteliate, conţinând un lichid roşu. Fără pahar. Mă relaxa extraordinar.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?
Da, m-am gândit şi chiar am scris ceva, dar de fiecare dată mi-a părut rău nu numai că am scris, ci şi că mi-a trecut prin cap să scriu...

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Să zicem că Polirom, Cartea Românească, Humanitas şi Compania au nişte colecţii interesante.

6. Care este cartea preferată?
Am mai multe cărţi preferate : Un milion de feluri de a râde pe sub mustaţă de I. V. Stalin, Reţete de salate orientale făcute din cărţi de memorii de Dan C. Mihăilescu, Am auzit că există femei, vol. XXX, de Mircea Cărtărescu şi Eu şi cu Mine de Nicolae Breban.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Recitesc numai cărţile în legătură cu care am impresia că le parcurg, de fiecare dată, pentru prima oară : Malcolm Lowry, Dostoievski, Gogol, Cehov, John Kennedy Toole, Bulgakov, Celine, Hemingway, Flaubert.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
I-aş compătimi pentru viaţa pe care au dus-o /o duc şi le-aş propune să facem o vizită la primul bordel. Sau la o cârciumă, după preferinţe...

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Vorbesc cu mine însumi despre ceea ce citesc.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
Numele autorului, titlul cărţii, corpul de literă. Îmi plac autorii care îi scandalizează pe farisei şi îi dezamăgesc pe “prieteni”. Citesc cu opinteli cărţile tipărite cu litere minuscule, pe hârtie de ziar...

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Ora de germană
de Siegfried Lenz, Conjuraţia imbecililor de John Kennedy Toole, Sub vulcan de M. Lowry, Rodul pământului de de Knut Hamsun şi povestirile scrise de Cehov şi Borges.

12. Care este locul preferat pentru lectură?
Vara, în copilărie, citeam sub un prun bătrân. Acum o fac într-un cort special amenajat sau la umbra unor vişini falnici, plantaţi de mine. Toamna şi iarna mă întind pe o canapea.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Nu ascult nimic. Cand citesc, nu vreau să aud decât ciocănitul ideilor sub tâmplă.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Am încercat, dar e extrem de incomod. E ca şi cum ai savura o îngheţată încălzită pe aragaz…

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Pe lângă volumele cumpărate, citesc cărţi împrumutate – niciodată definitiv - de la un prieten care lucrează într-o mare bibliotecă.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
… o femeie frumoasă care mă vizitează pe neaşteptate.

duminică, 7 februarie 2010

Ecuaţia iubirii - postare dedicată Ryanei

Nu cu multă vreme în urmă am asistat la cea mai impresionantă scenă văzută de mine vreodată. Un câine fusese lovit pe o autostradă mexicană şi nu se mai putea ridica, fiind în pericol să fie terciut de celelate maşini, căci traficul era foarte intens. Un alt câine îl apucase cu gura şi încerca să-l salveze, târându-l către marginea drumului şi ocolind grijuliu maşinile care goneau înainte, şoferii ignorând incredibila solidaritate care se manifesta sub ochii lor. Am văzut, în alte împrejurări, femele care adoptau spre îngrijire pui aparţinând altor specii, aflaţi în situaţie critică, fiindcă mama lor fusese ucisă. Ideea este că animalele, deşi acţionează din instinct, fac lucruri prin care arată că sunt superioare majorităţii oamenilor. Atitudinea lor - cum să o caracterizăm ? - depăşeşte barierele speciei din care face parte fiecare şi chiar ale condiţiei de animal. Din nefericire, cei mai multi oameni nu fac nici măcar gesturi care să se înscrie în codul de onoare al conditiei umane.
Scena m-a făcut să meditez iarăşi asupra iubirii dintre oameni.
În ciuda doctrinei creştine care încearcă să menţină nişte principii etice fixe, neschimbate de mii de ani, imuabile, morala se schimbă în funcţie de epocă. În secolul al XVIII-lea francez, când Casanova a fugit din Italia - tocmai evadase din faimoasa închisoare de la Piombi - şi a ajuns la Paris. În Franţa secolului al XVIII-lea fiecare bărbat avea copii făcuţi în alte familii, recunoscuţi de ei înşişi, totul făcându-se cu ştirea soţiei respective, dar şi a soţului încornorat, care avea şi el doi-trei copii într-o altă familie... Nici măcar lui Casanova nu-i venea a crede ochilor, căci marele seducător era obişnuit cu climatul puritan din Italia, unde erai ciomăgit dacă te uitai mai atent la o femeie care trecea pe lângă tine.
Astăzi ştim că înainte de a "vedea" pe altul, trebuie să ne privim în oglindă. Şi am mai învăţat, din cărţi şi din viaţă, că nu trebuie să judecăm pe nimeni. Chiar dacă suntem judecaţi şi de ultimele gunoaie umane. Acesta e adevărul : când "judeci" sistematic oamenii, fără să fii Platon sau Hegel, cobori sub condiţia de om. Nici geniile menţionate mai sus nu îşi luau la refec semenii. În ceea ce mă proveşte, nu evaluez pe nimeni, căci nu sunt moralist, ci scriitor şi îi privesc cu dragoste "pe păcătoşi". Îi simpatizez profund : ei reprezintă viaţa adevărată, bogată, diversă. Cine are altă impresie despre ceea ce scriu nu are habar de cultură, literatură sau viaţă adevărată şi civilizată. Ce spunea cel de care se atâta caz, dar al cărui exemplu nu este urmat ? “Cine se crede imaculat să ia primul piatra şi să dea !” Consider că fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui ( sau, dacă n-are niciuna, de "păsărica" lui ! ).În definitiv, aşa cum îmi este străină noţiunea de ură, nu prea înţeleg nici ce este păcatul. Sunt convins că fiecare poate face orice doreşte, cu condiţia să nu aducă prejudicii celor din jur.
Ceea ce face mass-media este însă o crimă psihologică, culturală, religioasă, socială, economică, umană... Şi nu e nevoie să insist. Nu-l consider pe cineva bun pedagog sau detectiv de elită doar pentru că e negru, e femeie frumoasă, e gay sau se închină zeului Priap. Văd fotbalişti al căror singur merit este acela că sunt de culoare. În filmele poliţiste americane, negrul este totdeauna şef, este cel mai puternic, mai inteligent, mai tolerant, mai înţelept şi-l găseşte, de unul singur, pe criminal. De altfel, filmele de piaţă americane reînvie, în subconştientul tuturor, modelul primitivului care, după ce-şi omoară duşmanii cu bâta, le ia vănatul din cămară şi femeia şi este fericit. Bâta este înlocuită de armele de foc, vânatul şi fructele au devenit valiza cu bani şi numai femeia a rămas aceeaşi, urmându-l pe masculul dominant...
Şi atunci nu trebuie să ne mirăm că iubirea a ajuns să fie echivalată cu sexul. Până şi animalele se împreunează din instinct, dar numai pentru a perpetua specia ! Diferiţi sunt cimpanzeii care seamănă cu noi şi au un comportament pervers.Nu, nu sunt deloc revoltat pentru ceea ce văd. Aproape că mi-e indiferent. Voiam, de fapt, să spun că iubirea adevărată este supusă, ca şi pe vremea lui Camil Petrescu, unei puternice eroziuni : a fost înlocuită, cum spuneam, cu sexul care este o marfă foarte căutată. Sunt mulţi dispuşi să cumpere şi să vândă. Se spune că lucrurile care nu pot fi cântărite, măsurate şi vândute sunt de natură spirituală : credinţa, iubirea, lumina, apa din izvoare, fântâni, râuri, fluvii şi mări. Credinţa şi iubirea sunt însă mărfuri de mii de ani, iar apa de băut şi lumina produsă de energia electrică fac obiectul unor tranzacţii comerciale care îi îmbogăţesc pe mulţi. Unde este "iubirea care mişcă aştrii" despre care vorbea Dante în Divina Comedie ? Unde este iubirea ca principiu universal ? Gravitaţia şi atracţia universală a corpurilor era văzută ca forma supremă de iubire. Să te bucuri de iubirea unei stele, a unei galaxii sau a lui lumii supraceleste... Platon vorbea despre mitul androginului, fiinţă legendară care avea patru mâini, patru picioare şi se deplasa prin rostogolire. Androginii se simţeau atât de puternici, încât i-au sfidat pe zei. Aceştia s-au mâniat şi au poruncit ca insolentele fiinţe să fie tăiate în două. Din fiecare androgin au ieşit un bărbat şi o femeie, condamnaţi să-şi caute toată viaţa cealaltă jumătate. Unii şi-o găsesc, alţii nu. Ideea este că un bărbat sau o femeie care nu şi-a găsit marea iubire nu este decât o jumătate de om. Numai prin iubire putem fi întregi. Grecii considerau că sunt trei trepte ale iubirii : filia - iubirea maternă şi filială -, amor - dragostea dintre un bărbat şi o femeie - şi agape, care este forma supremă de iubire şi este de origine divină : ajungând în acest stadiu, simţim o nesfârşită iubire faţă de tot ce ne înconjoară. Un filosof german, Schelling, a formulat şi o "lege" a atracţiei între sexe. După opinia lui, orice individ posedă un număr de elemente care ţin de principiul masculin şi un număr de entităţi aparţinând principiului feminin. Bărbaţii au mai multe elemente masculine, femeile sunt posesoarele a mai multor elemente feminine. Un bărbat foarte viril are, să zicem, zece elemente masculine şi două feminine. El va fi atras de o femeie foarte... "feminină", care deţine zece puncte feminine şi două masculine, în aşa fel încât sumele celor două tipuri de elemente să fie, într-un cuplu, egale. Numai astfel se asigură armonia în cuplu. Urmând această regulă, un bărbat efeminat - 7 m + 5 f - va fi atras de o femeie cu aspect bărbătos - 7 f + 5 m. Această interesantă ecuaţie pare să se confirme în viaţa reală... În sfârşit, orientalii consideră că iubirea te scoate din tine însuţi, din perimetrul propriului egoism, şi te reuneşte împreună cu fiinţa iubită sub semnul unui principiu sublim. Citiţi Maitreyi de Mircea Eliade ! Dar cine mai trece dincolo de un monstruos egoism, mai înjositor decât cele mai animalice acte ? Cine mai ajunge în stadiul de agape ? Poate doar în glumă, când spui că iubeşti o femeie în agape, adică nu vrei să o atingi.. Copiii şi părinţii se sfâşie între ei, infidelitatea e în floare, reprezentanţii diferitelor culte religioase folosesc bâta în disputele legate de credinţă, idealul celor mai mulţi este să se împreuneze la nimereală, cu cine se nimereşte, cu cine are punga plină şi o poziţie convenabilă social şi să ia pâinea de la gură celor care nu se pot adapta şi nici apăra. Nu, nu mai cred de mult în iubire - vândută şi cumpărată pe doi lei -, nici în solidaritate, nici în gesturile de bunăvoinţă ale "prietenilor". Tinerii nu şi-au pierdut una dintre însuşirile lor definitorii : puterea de a iubi sincer, cu tot sufletul, în mod dezinteresat, o fiinţă sau un domeniu spiritual, nobleţea de a cultiva o prietenie în mod dezinteresat, de dragul de a fi în preajma unui om de valoare, cu haz şi cu har. Dar sistemul social le ucide toate elanurile nobile şi îi aduce, cu timpul, la acelaşi numitor cu puşlamalele perverse şi corupte care dorm prin Parlament. Tinerii îşi vor pierde capacitatea de a-şi privi semenii cu înţelegere şi cu bucuria unei bune comunicări, într-o existenţă pământească mult prea scurtă pentru a mai fi otrăvită cu conflicte şi sentimente negative. Vor învăţa să iubească obiectele scumpe, banii şi plăcerile epidermice - ştiinţa frecării se numeşte tribologie : o piatră intră în interacţiune cu altă piatră -, iar multe animale ne-au depăşit prin acţiunile lor nobile. Am recăzut în stadiul de subanimalitate. Este una dintre marile drame ale timpului nostru.
Adolecenţii şi tinerii rămân speranţa noastră de viitor pentru o societate normală, armonioasă, fericită şi bazată pe iubirea adevărată. Preocuparea noastră esenţială ar trebui să fie asigurarea unor condiţii economice şi culturale care să le permită să se regăseacă pe ei înşişi, aici, în ţara lor.
Deocamdată, pentru ceilalţi, adio, Dante Alighieri !


P.S. În Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda îl parafrazează pe Sfântul Pavel : "Dacă dragoste nu e, nimic nu e..." Sfântul scrisese : "Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt ! " Necazul este că existăm în continuare, dar nu mai suntem oameni. De aceea nu mă mai interesează politica, viaţa socială, pornirile afective ale oamenilor, prieteniile, duşmăniile, iscoadele care pândesc peste tot, mitocanii şi "vedetele" de hârtie. Încă mă fascinează cărţile, oamenii de cultură,ideile, pădurile, zăpezile, fluturii, florile, bibliotecile şi arta, în general. Aici s-a refugiat toată frumuseţea lumii şi s-a sublimat iubirea divină.

vineri, 5 februarie 2010

Utopia umanistă şi distopia - postare dedicată lui Sorin-SOmeONE

Într-un text publicat în Steaua nr. 4, 1977, şi reluat în Teme 3, Ed Cartea Românească, Bucureşti, 1978, Nicolae Manolescu se arăta nemulţumit că în Sadoveanu sau utopia cărţii nu înţelesese modernitatea lui Sadoveanu. Părerea criticului era că prin opere târzii, precum Divanul persian, Ostrovul lupilor şi Creanga de aur, Sadoveanu ar putea fi inclus printre marii scriitori ai secolului al XX-lea care au costruit, prin operele lor şi fiecare în felul său, o utopie umanistă, căutând soluţii morale la criza fără precedent prin care trecea Europa burgheză şi care se situau pe poziţii diferite de psihologismul şi individualismul lui Proust : Thomas Mann, Hermann Hesse - Jocul cu mărgele de sticlă -, Ernst Junger - Pe falezele de marmură -, Albert Camus, Malraux. Salvarea ar veni, după părerea lor, în cadrul unei comunităţi organizată după legi şi reguli speciale. Nicolae Manolescu mai identifică o direcţie fertilă a prozei europene din deceniile trei şi patru al aceluiaşi secol, care s-ar caracteriza prin "cruzimea lipsei de speranţă" : Kafka, Svevo, Musil şi Canetti. Dacă acestora din urmă le-am adăuga pe Evgheni Zamiatin ( Noi , 1920 ) Mihail Bulgakov ( Maestrul şi Margareta, terminat în 1933, dar publicat postum prin 1966 ), Dino Buzzati ( Barnabo, omul munţilor, 1933, Secretul pădurii bătrâne, 1935, Deşertul tătarilor, 1940, Marele Portret, 1960, O dragoste, 1963), Boris Pasternak ( Doctor Jivago, început în 1945, dar publicat în străinătate în 1957 ) şi George Orwell ( Ferma animalelor, 1945, O mie nouă sute optezeci şi patru, 1948 ), am avea o listă aproape completă a reprezentanţilor utopiei negative ( sau distopiei, după termenul utilizat acum) : lumi de coşmar, absurde, în care individul este strivit fără milă. Pe această linie se înscriu şi romanele pe care le scriu. Radu Aldulescu a intuit bine natura cărţilor mele. Ca note personale, ar fi urmuzianismul, umorul negru, fantasticul şi grotescul. Interesant mi se pare, în Europa secolului trecut, romanul pedagogic, reprezentat în principal de Siegfried Lenz - care s-a născut în 1926 şi încă trăieşte - cu celebrele romane, demne de un Nobel, Ora de germană şi Modelul. Dar Nobelul a încetat de mult să fie acordat unor scriitori doar pentru valoarea operei lor.