Două cărți de proză
Marius Miheț
România literară nr.
40/2020
·
Șerban Tomșa, Casa noastră cea
de toate zilele, București, Editura Tracus Arte, 2019, 268 pag.; Șerban Tomșa,
Ninge la Iasnaia Poliana, Pitești, Editura Paralela 45, 2020, 104 pag
Un thriller rural
Cu totul ignorată a fost bijuteria Casa noastră cea de toate zilele (2019, Tracus Arte), romanul fiind urmat anul trecut de povestirile din Ninge la Iasnaia Poliana (Paralela 45). De oriunde le privești, ele sunt atâtea scenarii ale deformării realității. Nelipsit din vertijul thanatic al confruntărilor suspendate, Șerban Tomșa elaborează austerități sentimentale și excese labirintice, confuzii thanatice și acumulări încremenite, toate strânse, ca un ghem, între frontiere mitic-absurdiste și moral-deziluzionante. Într-un ecumenic derizoriu, Șerban Tomșa înfrățește simbolurile, dialoghează în polifonii vesele și triste lumea ce nu se dă învinsă. Scriitorul refuză apocalipsa încercuindu-se de narațiuni care salvează în cele din urmă Povestea. De la apocalipsele blând-parodice ale șaizeciștilor la cele carnavalești-anarhice ale lui Tomșa ori, mai nou, Ganea, e cale lungă, spre folosul prozei contemporane.”
La o primă lectură, Casa noastră cea de toate zilele este numai un dialog al solilocviilor. Ingenioasă compozițional, narațiunea adună depozițiile ultimilor locuitori dintr-un cătun oltenesc. Pe căi diferite, polifonia anunță verdictul catastrofei demografice. Între petrecere și erotomanii, indivizii trăiesc viața ca pe-o rutină necesară. Până când urmașii boierului restăpânesc locurile și totul se precipită în direcția unui thriller rural. Citim capitole scurte, adeseori teatrale, în care se mișcă o faună umană din care nu lipsesc tipologiile geografice. În fond, secvențele doar par a fi încheiate; naratorii reiau întâmplările din perspective involuntar-contrapunctice.
Avem destule romane despre
apocalipsa satului românesc din ultimele decenii. Ceea ce individualizează
romanul lui Șerban Tomșa sunt rădăcinile și distilarea poveștii. Între
instituțiile dispărute sau închise, viața se transferă în memoria celor rămași,
care nu prea mai au ce face cu ea. Dintre supraviețuitorii tranziției și
emigrației, mulți înțeleg că povestea e ultima viață conservată, pentru că
moartea, devalorizată, nu mai sperie pe nimeni. Dimpotrivă. Morții vorbesc și
se plâng cum oasele lor sunt mutate din alte interese, fără legătură cu
sacralitatea. Rămâne în sarcina unuia dintre copiii rămași, puțini, nepotul
șamanului/vraciului Mărtac, poreclit Lenin cel Mic, să înregistreze poveștile
trecute și prezente. Dintre toți, el simte că din lumea lor va supraviețui
numai povestea. După ce-și urmează tatăl în Spania, apocalipsa
rurală se derulează în ritmul balcanic, cu execuții și închideri naturaliste
de decor. Într-un duet beckettian, ultimii locuitori – fostul farmacist și
felcer Edy, cel care reproduce știrile și recită pe de rost Biblia, alături de
poștașul Alucutare – stabilesc că n-are cine scrie finalul, iar singurătatea
lor tânjește după altele, doar că nu mai există oameni. Memoria și Știrea, în
alte cuvinte. Cititorul va prelua rolul de receptor. Ori rămânând în suspansul
cunoscut al lumii care se sfârșește într-o carte, pe urmele lui Marquez și
Mallarmé.
Totuși, Șerban Tomșa anulează
apocalipsa totală și o direcționează antropologic. Ca în proza scurtă, și aici,
critica adusă capitalismului sălbatic este evidentă. În jurul lacului din satul
părăsit, cresc vilele de agrement ale orășenilor cu derogările legii.
Depopularea mai are un dușman în această excrescență a capitalismului
provincial.
Suntem ultimii și primii
oameni, constată cei rămași să închidă povestea locului. Primii, pentru că în
timpurile din urmă totul e sfârșit-început, la fel cum viciul și iubirea se
întorc din moarte în viață și tot astfel se răsucesc. Pe scena spectacolului
apocaliptic urcă lumea-nelume, nedeosebită de concentrarea specifică satului
românesc. Găsim laolaltă tipologii din Cartea de la Metopolis,
caractere prelungite din Preda și Gogol, bolnăvicioși cehovieni, vicioși
dostoievskieni ori caricaturi celebre. Femeile sunt urmașele Iepei Roșii, fie
că e vorba de Roza – care-i inițiază voluptoasă pe toți, fie de bovarica Eta,
îndrăgostită de întunericul dinăuntrul ei. Prinse în relațiile de putere ale
bărbaților, ele se supun și se revoltă timid (văduva Mașa), Superstițioase și
hulpave, femeile știu să satisfacă rămășițele de umanitate. După cum întâlnim
și umor în comicăreala arvunirii și dialogul absurdist dintre competență și
mimarea ei. Șerban Tomșa consemnează o lume carnavalescă cu figuri comice și
psihologii slave, tocmite în caractere prediene și caragialești. Sunt olteni cu
suflete largi; așa cum încercații lui Dostoievski beau ca să sufere mai tare,
sătenii lui Tomșa beau să supraviețuiască în infernul dinainte.
Suntem în stepa României care
nu descurajează, ci înzdrăvenește viețile apocaliptice. În restul de lume
arhaică, scriitorul refugiază mecanismul erotic și anarhia în scheme narative
din care vibrează entități și stăpâni, șansa înavuțirii spontane, anemia totală
și suspansul, introvertiți vlăguiți și parveniți violenți. E locul în care
legenda tâlharului Cearleston rezistă de 130 de ani, preotul e chiar sfântul
dintre nebuni, iar Mătrac-Veteranu îmblânzește lupii și vindecă bolile
copiilor, lumea în care profesorii (Sârbu, Vânătoru sau Mașa) dialoghează cu
compromisul și sclavagismul birocratic-erotizant, societatea e preluată de noii
ciocoi (Socotitoriu, Cassos ori avocatul Edgar Nicolescu), dar însuflețită de
peripețiile bahice ale cuplului Cofet-Babiloi și consemnările croitorului
Veliman. Între ei, nepământean, moștenitorul dintâi al boierului, Ștefan Craiu,
traumatizat de Securitate și de istoricul familiei, suferă de complexe
suprapuse. Rătăcit în castitate și mistica erotică, el face din Eta o
Șeherezadă și proiecția erotomană pentru copilul nematurizat dinăuntru. Nu
întâmplător, el simte că sătenii au sufletele ca o casă părăsită, umplută cu
lucruri nefolositoare. Străinul care vede adevărul într-o comedie a erorilor.
Alt copil care vede adevărul, la fel cum Lenin cel Mic se refugiază în liniștea
cimitirului ca să scrie în liniște istoria zarvei apocaliptice.
Poetic, toți se întâlnesc în
imaginarul unei case roșii de pe o pajiște verde. Imaginată ca Arcă a lui Noe,
insulă salvatoare și halucinație mitică, casa roșie metaforizează iluziile
colective și le concretizează.
Fotograme autodistructive
Inegale și activând în registre
diferite, prozele din Ninge la Iasnaia Poliana acoperă zone
ale realității de care familiaritatea se desprinde insesizabil. Prinse între o
deschidere urmuziană (Jim cel îndrăgostit de albastru) și un epilog
poetic-testamentar (Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață),
povestirile – sau schițele, după caz – au în comun interogația sigilată brusc.
Încremenită.
Tot ce scrie Șerban Tomșa are
de-a face cu opusul lui amor fati. Deși par atrași și chiar
subordonați destinului – de la un moment dat, chiar incandescent –
protagoniștii lui Șerban Tomșa din proza scurtă se acomodează în ratare sau
depresie. Vicleni ori naivi, căutând puterea cu orice chip, erotomani și
materialiști, alunecoși și deformatori ai realității, victime conjuncturale, nu
altfel îi imaginează scriitorul, ca și cum, la rându-i, el crede într-o
necesitate programatică ce ne conduce în zona umanității epuizate. Care nu
poate fi decât autodistructivă. Când notele nu sunt atât de grave, absurdul,
grotescul ori oareșce pârghii moralizatoare însoțesc cititorul. Așa se face că,
neînțeleși, protagoniștii lasă suspendate confruntările (cum sunt replica seducătoare
„Ninge la Iasnaia Poliana“, „relația“ din Fata de la oraș și
pilda dezumanizării din Când Dumnezeu a cerut puțină apă) ori
destinele înalte (precum Dom Pedro, acest Falstaff autohton din Nu
există țară pentru artiști sau un Falstaff de mahala dâmbovițeană –
cum e Gondolieru’ cu Neologismele lui). Însă suspendările n-au
nimic alarmist, cât resemnare, în fața căreia se-nclină Șerban Tomșa. Neșansa,
ghinionul sau pur și simplu absurdul convoacă întâmplări diverse: vânătoarea
lui Casoss dovedește că guvernanții vânează concret oameni, iar stupefacția lui
e cea a cetățeanului în fața adevărului din parodierea conspiraționismului (Noiembrie,
iepuri mecanici); la fel, naufragiatul Ianis evadează dintre canibali
pentru a fi ucis de „salvatorul“ Nae Butie, un senator ce n-are chef de
complicații în croaziera adulteră (Insula). Lor li se opun norocoșii
ieșiți cu șansă din austeritatea absurdului: evadarea din distopia germanizării
(O vizită în 1925) ori eșecul (auto)răpirii scientologice din (Ambulanța).
Prozele lui Șerban Tomșa
vorbesc despre deziluzie și absurdul iluziei, despre alimentarea imaginarului
până dincolo de frontierele etice sau mistice. De pildă, cinismul din băile de
mulțimi ale politicienilor ce se topesc în spectacole grotești, obsesia
imobiliară șterge realitatea morții, un înger lovit pe trecerea de pietoni de
un înavuțit doar pentru a fi colecționat drept trofeu, după cum hoțul maiorului
Sardoni e chiar dublul său. În povestiri, confuzia dinamitează iluzia și
iluzionarea, iar dezumanizarea mută notele între realitate și ficțiune: bradul
moștenit împlinește blestemul profesorului Maxim până dincolo de închipuire, la
fel cum cavoul crescut în propria curte justifică moartea din viață și nu
invers. La fel, medicul Vasile Șandru poate încremeni lumea, așa cum, și el, în
moarte, se preschimbă în statuie. Despre căderea în absurd citim și în Arena
nr. 41, unde jocul de tenis devine circ al ororilor. Pariurile încetează
când moartea strică cu banalitatea ei spectacolul caricatural, spre dezgustul
spectatorilor. Absurdul nu încetează în moarte, iar moartea ambetează.
După cum se vede, lumea lui
Șerban Tomșa caută să iasă din țâțâni fie cu o anumită resemnare, fie prin
revelații tardive în mijlocul cărora absurdul se lasă înghițit în burlesc.
·
·
·
·
