duminică, 24 februarie 2013

Muzici şi scene

Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !

P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.

sâmbătă, 23 februarie 2013

Legumele sănătoase şi babele ştirbe

Venind de la Videle, unde urmez cursul de ECDL cu fermecătoarea formatoare Violeta Crăciun, aud la radio cum un împătimit al hranei naturale, om instruit şi autor al mai multor cărţi, îi sfătuia pe ascultători să-şi cumpere morcovii numai de la babele bătrâne şi ştirbe pe care le găsesc în piaţă.
Uite un om care gândeşte cu capul său, mi-am zis.
Am constatat şi eu că babele ştirbe au cei mai mari dovleci şi pepeni, cei mai graşi ardei, cei mai lungi castraveţi şi cele mai frumoase roşii.
Cumpăram de la o femeie în vârstă, în mod regulat, varză timpurie ori foarte târzie. Era o varză tare, care nu se strica nici în trei luni, dar nici nu fierbea în oală, oricât ai fi lăsat-o pe foc. O regăseam aproape crudă în farfurie. Ciudată varză, mă gândeam. Parcă ar fi de plastic ori de teflon. Ca un făcut, de fiecare dată când consumam leguma respectivă, aveam dureri abdominale. Sunt sănătos, nu am nici tensiune, nici colesterol, nici alte beteşuguri care apar îndeobşte la o anumită vârstă. Am însă un organism mofturos, cu sisteme de alarmă extrem de fine. Când un lucru neînsemnat nu este în regulă, primesc semnale puternice. De aceea m-am lăsat de mulţi ani de fumat şi nici alcool nu mai consum. În consecinţă am trecut varza cu pricina pe lista cumpărăturilor suspecte.
Într-o dimineaţă, mergând cu treburi în Videle, am zărit-o pe bătrână la tarabă, vânzându-şi cu râvnă produsele, create parcă de însuşi Miciurin.
- Doamnă, am întrebat-o eu politicos, cu ce îngraşi matale legumele ?
Femeia m-a privit cu şiretenie şi mi-a răspuns tot cu o întrebare  :
- Da' de ce mă întrebi ?
- M-a cam durut fierea după ce am mâncat din varza luată de la dumneata şi nu-mi dau seama de ce.
- Aaaa, s-a înviorat proprietara cepelor, să ştiii că n-a fost din varza mea. Ai mai mâncat mata şi altceva luat din altă parte . Că e unii care... - şi aici s-a uitat semnificativ către un vecin roşcovan care cântărea nişte cartofi pentru un muşteriu - ....care le îneacă în chimicale. Aşa să ştii !
Şi s-a îmbufnat. Ştia şi ea că nu există o cale mai bună de a tranşa în favoarea ta un conflict decât a te supăra tu, primul, pe cineva pe care l-ai trişat. I-am cerut iertare pentru bănuielile mele prosteşti, dar ea nici n-a vrut să audă. Se uita preocupată în zare.
- Eu, să ştii, maică, nu pui dăcât băligar ! Nimic altceva, mi-a strigat în timp ce mă îndepărtam, copleşit de gândul că mi-am mai făcut un duşman.
Peste câteva luni treceam cu un prieten printr-un sat din apropierea oraşului. Amicul conducea, iar eu eram pasager. Ajungând la marginea satului, am văzut o vilă luxoasă, cu livadă şi grădină mare pe o latură.
- Cine o fi stând aici ? am întrebat.
- E, e o bătrână ştirbă, de zici că e vai de mama ei, care vinde legume în piaţă. Uite, a făcut avere.
M-am minunat de frumuseţea gospodăriei şi am zis ceva în sensul că şi oamenii muncitori se chivernisesc uneori.
- Cinstiţi, pe dracu ! a râs amicul meu. Ştii cu ce umflă ardeii şi varza drăcoaica asta de babă ?
- Cu ce ?
- Cu azotat ! La greu. Başca stropelile şi substanţele de copt. Uite-o, chiar acu îşi îngraşă marfa.
A încetinit maşina şi am văzut-o pe legumicultoare cum aruncă, dintr-un sac, grăunţe albe de azotat. Pământul de la rădăcine plantelor se albise.
I-am zis bărbatului de lângă mine să-i dea bice şi  scena mi-a dispărut din faţa ochilor.
De atunci nu mai cumpăr fructe sau varză de la babe ştirbe şi amărâte.
Iau numai de la comerciantele tinere şi vesele.
Dacă vinetele şi conopida sunt otrăvite, mă aleg măcar cu un zâmbet sănătos.

P.S. Nu toate babele ştirbe şi amărâte sunt şirete. M-am obişnuit să trăiesc situaţii de excepţie şi trag concluzia că sunt ghinionist. Experienţa mea nu trebuie să fie generalizată. Sunt multe bătrâne cinstite care îşi câştigă pâinea greu, trudind zilnic în grădina casei. De cele mai multe ori, legumele lor sunt însă zbârcite şi chircite ca şi ele.

Solidaritate

În momentele dificile îţi dai seama câţi prieteni ai.
Iar eu am descoperit, cu mare bucurie, că am mulţi prieteni. Calculatorul meu a luat-o razna şi a fost suficient să cer ajutor cunoscuţilor, că mai mulţi tineri s-au grăbit să-mi sară în ajutor. Au fost mai întâi un inginer şi un profesor. Apoi şi-au manifestat solidaritatea ofiţeri de poliţie în devenire, jurişti, studenţi şi liceeni. Toţi, fără excepţie, mi-au fost elevi şi sunt mândru de ei. Mă simt, de asemenea, onorat că am reuşit să-i învăţ, cândva, câte ceva. Mai mult decât cei de vârsta mea, ei ştiu ce înseamnă solidaritatea. Sunt oameni educaţi, civilizaţi, trecuţi prin lume.
Meseria de profesor mi-a adus, până la urmă, ca şi cărţile publicate, mai mulţi fraţi întru spirit decât duşmani. Decisivă este însă calitatea celor cu care ne intersectăm.
Le mulţumesc tuturor, cu dragoste, şi îi asigur de toată preţuirea mea.

marți, 12 februarie 2013

Un poem de George Geacăr

eu. zise el
DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.

mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii

în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!

drace!

era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă

luni, 11 februarie 2013

Conversație

Globalizarea este un bun prilej de a muri de grija altora. Un mare profesor și critic literar se minuna, în urmă cu mai mulți ani, în legătură cu oamenii care țipau ca din gură de șarpe că un anume dictator din Orient trebuie înlăturat, dar nu se plângeau deloc de problemele lor, deși erau înșelați de neveste, nu aveau ce să pună pe masă și adesea nu se bucurau nici de un acoperiș deasupra capului.
Sunt însă destui concentrați numai pe propriile probleme.
Merg cu mașina, împreună cu un cetățean. El conduce, eu privesc peisajul.
- Vă spun eu că toate merge prost. Nu mai ieșim din rahatul ăsta !
Îmi amitesc de Caragiale : „E o criză, monșer...”
- Ce părere aveți, schimb eu vorba, despre demisia Papei ?
- E, ce să zic ! D-aia nu mai pot eu, de Papa ! Niște oți și ăia ! E înțeleși ! Cineva are ceva de câștigat și din treaba asta !
- Și din nenorocirile noastre cine ar avea de câștigat ?
Mă gândeam la o reflecție a lui Tudor Vasiliu : „Cine o fi mulgând nenorocirile care ne pasc ?
- Cum cine ? Puterile europene ! Are nevoie de piață de desfacere, de materie primă și de forță de muncă ieftină.
Îmi vine să-l întreb dacă europenii n-au nevoie și de forță de furat.
- Nu vedeți că acum a zăpăcit și învățământul ? continuă omul, privind încruntat înainte. Are interesul să ne prostescă pe toți. Copiii e niște draci, iar profesorii nu mai fac nimic la școală.
Și îmi dă niște amănunte incredibile despre un liceu în care învață nepotul său.
- E posibil așa ceva ? Păi, pe vremea noastră ne bătea învățătorii până ne umpleau de sânge...  Chiar și în localitatea noastră e jale. X, bunăoară, nu...
- X e un profesor bun, îi tai eu macaroana.
Atentase la imaginea unui coleg.
- Ai că nu e bun ! N-a făcut nicio brânză, nu se descurajează partenerul meu. Iar Y...
- Y e, de asemenea, un profesor bun.
- De unde până unde ? sare ca ars omul.
Și iar îmi dă niște detalii aiuritoare.
- Domnule, îi explic, educația de acasă este hotărâtoare. La școală nu avem voie nici să ridicăm tonul în fața unui copil. Și pot spune că aprob acest principiu care exclude violența.
- Păi, vedeți că v-au prins slăbiciunea și d-aia nu mai învață ?
Se întoarce și mă privește cu ochii aprinși de mânie. Apoi îmi închide definitiv gura :
- Și nu-i mai lăudați atâta pe X și pe Y, că ei vă vorbesc de rău pe toate drumurile ! Și când nu latră ei, vă bălăcăre nevestele lor.
Mă gândesc că nu le-am făcut niciun rău lui Y și lui X.  Ba chiar îi consider prieteni.
Ne facem imaginea noi înșine, chiar dacă aceasta fluctuează în funcție de ochii celor care ne privesc.

P:S.  1. Spre dimineață am avut un vis ciudat cu prozatorul Cristian Teodorescu. El e mai tânăr și ne aflăm într-o casă care îmi este foarte familiară, deși în viața reală n-am locuit niciodată într-un asemenea loc. Suntem prieteni la toartă și trebuie să ieșim pe fereastră. Mă simt de parcă am mai făcut de mii de ori chestia asta. Îl las pe el să treacă primul, îi strig să se cațere cu atenție, dar scriitorul sare în stradă, de la o înălțime devenită amețitoare. Se aud un troznet și un urlet de durere. Și-a rupt piciorul și se târăște prin zăpada însângerată. Plec în căutarea lui, dar între timp celebrul autor a fost adăpostit și bandajat de niște cunoștințe ale mele.
       2. Nu voi înțelege niciodată de ce jucătorii de la Real Madrid și, în general, de la echipele pregătite de Mourinho joacă în dușmănie, ca niște frustrați, chiar și când au un avantaj de patru goluri. Am văzut cu consternare o intrare criminală a unui vârf de atac, într-o fază fără miză. De câte ori înscrie, superbul Cristiano Ronaldo nu se bucură cum s-ar cuveni, ci este preocupat să facă în ciudă suporterilor adverși. Mi se pare stranie, în secolul nostru, o asemenea mentalitate primitivă și conflictuală. La jucătorii Barcelonei simți bucuria chiar și în țesătura aceea interminabilă de pase, deseori plictisitoare. Totuși, echipa catalană mi se pare din ce în ce mai ștearsă.

sâmbătă, 9 februarie 2013

Faliment

Învățământul românesc este pe cale să dea faliment. Dacă nu cumva fenomenul s-a produs deja. Elevii nu mai învață, iar profesorii sunt hărțuiți cu sute de kilograme de hârtii și cu niște așa-zise cursuri de perfecționare care n-au nicio legătură cu disciplinele pe care cadrele respective o predau la clasă.
Știutorii de gramatică, din ce în ce mai puțini, s-au crucit când au văzut subiectele date anul trecut la Testele Naționale. Se vede clar că omul care a ales fraza de analizat și a furnizat variantele de răspuns habar nu are de sintaxă. Subordonata respectivă era deopotrivă subiectivă și predicativă, dar fusese validată cândva și ca atributivă ! Care erau răspunsurile posibile, oferite de evaluator ? Subiectivă, predicativă, atributivă. E clar că el nu știa defel nuanțele contextului pe care îl propusese. Altimenteri ar fi indicat : subiectivă, completivă directă, completivă indirectă, cu răspunsul corect înclinând către subiectivă. Tot cu acel prilej li s-a dat elevilor să întocmească o compunere în care ei să-și exprime opinia în legătură cu mesajul transmis de un text literar. La școală însă ei sunt învățați că textele literare transmit emoții și sentimente și ar fi fost nevoie de multă abilitate din partea copiilor să demonstreze că acolo nu era exprimat un mesaj direct, ci o idee redată prin mijloace artistice specifice narațiunii. Obligatoriu era nevoie să ia în discuție și categoriile literare respective : narator, personaje, subiectul operei literare. Toată tărășenia - tratată obligatoriu pe câteva rânduri. Credeți că același învățat a avut ceva în cap când a fixat cerințele ?
Mă uit peste subiectele distribuite în școlile din București, la simularea Testelor Naționale. Ca de obicei, două subiecte, cu cinci și patru exerciții pe text, dar și cu două compuneri. Timpul de lucru, două ore. Sunt bucuros că nu se mai dau compuneri absurde  de tipul  Imaginați-vă că intrați într-o expoziție și priviți un tablou hibernal, văzut noaptea sau Imaginați-vă că priviți tabloulVisul cavalerului de Rafael și notați-vă impresiile. ( Atunci, prevăzător, le spusesem elevilor că într-un tablou există obligatoriu o sursă de lumină, așa că ei și-au închipuit că privesc un peisaj de iarnă, iluminat de lună. Dar cum să-ți pui fantezia la lucru în legătură cu un tablou real, pe care nu l-ai văzut niciodată ? În trecăt fie zis, n-am auzit despre niciun pictor care ar avea obiceiul să iasă noaptea afară, în toiul iernii, pentru a picta.) Iată cum sună, de data asta, formularările referitoare la compuneri : Redactează o compunere de 150-250 de cuvinte ( 15-25 de rânduri ), în care să-ți exprimi opinia despre semnificația titlului poeziei „După ploaie” de Otilia Cazimir și Redactează o scurtă narațiune de 80-150 de cuvinte ( 10-15 rânduri ), în care să prezinți o întâmplare din timpul unei vizite imaginare la Grădina Botanică din Cluj-Napoca.  Se știe că trebuie să te ții cu strășnicie în limitele indicate pentru textele tale. Dacă scrii mai puține rânduri, nu ești punctat deloc. Dacă ești mai harnic sau mai lăbărțat și depășești spațiul admis, ți se scad zece sutimi. Comparați dimensiunile : explicarea unui titlu absolut banal - e chiar tema poeziei, dar nu are o semnificație stilistică, în sensul că nu este nici metaforă, nici altă figură de stil -  se face pe 25 de rânduri, iar relatarea unei întâmplări, cu precizarea reperelor spațio-temporale și cu alte dichisuri, este realizată pe...10-15 rânduri. Un elev foarte bun ar putea povesti cum a intrat în Grădina Botanică, s-a împiedicat de o piatră, a căzut pe burtă, s-a ridicat și s-a întors acasă. Halal literatură ! Mai precizez că în școală sunt repartizate anual, pentru asemenea compuneri, mai puține ore decât degetele unei mâini. Și atunci ce mai evaluăm ?
De aceea nu m-am mirat când un profesor universitar se plângea de lipsa de cunoștințe a studenților săi. De când domnul Boc a introdus, la instigarea unui alt mare și binecunoscut specialist în domeniu, învățământul pe competențe, nimeni nu mai citește nimic. Cititul e toceală, nu dobândire de competențe ! În lucrările susținute la examen, studioșii fac greșeli de clasa a IV-a, mănâncă articolul hotărât, folosesc cratima aiurea și scriu lucruri trăsnite. O studentă în anul al III-lea, la Litere, mărturisește că poetul ei preferat „e Macedonski, autorul frumosului poem Mistrețul cu colți de argint. ”  Universitarul pomenit aici arată că din amfiteatrele instituției în care lucrează ies absolvenți cu diplome, care n-ar fi trecut de admitere în urmă cu cinsprezece ani. Dascălul nostru uită însă facultățile private care au băgat definitiv în noroi învățământul românesc.
Astăzi trebuia să mă duc la niște cursuri ECDL, dar din cauza faptului că toate sălile sunt ocupate de alți cursanți,  grupa noastră nu are unde să-și desfășoare activitatea.

P.S. Chiar în condițiile în care lucrurile decurgeau normal, am observat, de-a lungul anilor, două fenomene îngrijorătoare :
1. Din prina faptului că lucrează numai cu copii, cadrele didactice din ciclul gimnazial și liceal devin prizonierele acestei vârste și nu se maturizează deloc, comportamental și social. Ajung să se pună la mintea celor mici și se manifestă uneori precum Gigel din clasa a III-a.
2. Un profesor bun, căruia i se dau, o perioadă îndelungată, numai clase proaste, devine un dascăl slab. Există o influență a elevilor asupra mentorilor. Când știi că lucrezi zadarnic în clasă, sfârșești prin a munci din ce în ce mai puțin și adesea te descalifici. Cunosc un caz concret dintr-un oraş apropiat. Unui magistru eminent i s-au repatizat o vreme numai clase de elevi proveniți din familii dezorganizate. Omul a ajuns rău pe plan personal și a sfârșit prin a fi socotit o catastrofă didactică.
Dacă la toate acestea adaug o reflecție a unui fost prieten, om cu o funcție importantă în administrație, tabloul învățământului românesc devine jalnic. „Am cunoscut fel de fel de oameni și am umblat prin multe medii, mi-a spus demnitarul, dar oameni lipsiți de caracter ca în învățământ n-am văzut în niciun domeniu. Se urmăresc unii pe alții, se toarnă, se pârăsc la şefi, în speranța că-și vor vor vedea colegii ajunși la ananghie. Și când te gândești că ăștia sunt formatori de caractere ! ”
Atenție : nu este afirmația mea și mărturisesc că nu-i acord credit în totalitate bărbatului care mi-a zis cele de mai sus.

marți, 5 februarie 2013

Citindu-l pe Murakami

Cum nimic nu este întâmplător, chiar și lectura unei cărți este plasată într-o rețea de determinări și conjuncturi care o fac imposibilă în alt context. Adică parcurgi o carte exact în momentul potrivit.
Am de mai mulți ani Pădurea norvegiană de Haruki Murakami și încă n-am citit-o, în ciuda recomandărilor stăruitoare făcute de un mare scriitor de a cărui prietenie mă bucur.
Primele pagini mă fac, prin evanescenta, inefabila lor afectivitate, să mă gândesc la Yasunari Kawabata. Pe urmă mi se confirmă ideea că un mare romancier nu trebuie să fie expresiv și încărcat pe fiecare pagină. Craii de Curtea-Veche, de pildă, este un poem epic, o carte magică, dar restrânsă la dimensiuni care fac suportabilă bogata ei frumusețe.
În continuare observ că, în cartea lui Murakami, nu se face caz de oralitate și de dialoguri sclipitoare. Conversațiile sunt mai degrabă banale. Chandler s-ar fi rușinat să semneze unele convorbiri :
„- Sigur nu aveți probleme ?
- Sigur, am răspuns eu. Vă mulțumesc mult.
 Murakami este mai degrabă pictor subtil și ne țese sub ochi transparente stampe japoneze : „ Muntele părea de un verde sclipitor pentru că cele câteva zile de ploaie curățaseră praful verii; iarba înaltă se legănă în adierea brizei de octombrie ; o fâșie subțire de nor se lipise parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam senzația că priveliștea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiștea și a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foșneau și din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Niciun sunet, nicio ființă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roșii, speriate, țâșnind dinspre mijlocul pajiștii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni. ”
Murakami are ochi, dar până acum nu mi-am dat seama dacă are și ureche. E vorba de niște instrumente artistice, firește, căci, altminteri, ochi atenți și urechi fine are și Dan Voiculescu.
Printre cursuri ECDL, inspecții, ore la clasă, tone de hârtii, plus scrierea cărților mele, voi încerca să citesc cât mai repede romanul scriitorului japonez.
Poate că primele impresii sunt înșelătoare.