duminică, 28 septembrie 2014

Charles Bukowski

Citesc povestirile lui Bukowski.
Poate că stilul său este singurul mod în care un scriitor se poate exprima onest. Erotismul umple paginile, de sus până jos. Trivialul atinge culmi de neimaginat și sunt povestite experiențe de nemărturisit. Cu sinceritate, cu lejeritate, cu plăcere, cu haz.
Dincolo însă de toate acestea se află ceva ce le lipsește lui Miller și altora asemenea lui. E sclipirea omenescului în noroi, e bătaia către o semnificație generală, a bucuriei de a trăi, chiar dacă soarta ți-a dăruit numai mormane de gunoaie. Și mai este, lucru esențial, umorul.
Numai în acest sens consider valabilă afirmația unui tânăr critic că un prozator trebuie să relateze o experiență personală.

P.S. O persoană instruită și inteligentă m-a întrebat ce mai citesc.
I-am spus și i-am oferit și câteva impresii în legătură cu proza lui Bukowski.
- Și când te gândești că unii și citesc asemenea lucruri, a reflectat, zâmbind, paretenerul meu de dialog.
Mi-am dat seama atunci cât de departe suntem unii de alții, ca nivel de înțelegere a literaturii : ignoranții de cititori, cititorii de cititori, cititorii de scriitori, vechile generații de autori de noile valuri, scriitorii de scriitori, criticii de scriitori. Precizez că îi consider pe critici niște scriitori cu un statut aparte. Ei ar trebui să fie, teoretic, mai informați decât scriitorii obișnuiți, mai toleranți, cu un gust estetic mai sigur și cu un spectru de receptare a cărților infinit mai extins.

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Dor de Cochirleni sau despre cum se păstrează prieteniile

       Am spus și mai demult că prieteniile se se leagă în copilărie, în liceu și în facultate, adică în vremuri când te poți iluziona că poți împărți totul cu altcineva. După aceea intri în faza frecușurilor, a rivalităților,a  invidiilor, a turnătoriilor, a decepțiilor. Nu-ți mai poți selecta oamenii cu care să comunici. Fac excepție de la această regulă, în opinia mea, prieteniile literare, alianțe trainice de principii nobile, adevărată solidaritate întru frumos. Înfloresc la orice vârstă, indiferent de distanțele care îi separă pe protagoniști. Motivul? Oamenii sunt de condiții culturale asemănătoare, ceea ce le induce și o morală specifică.
      Un prieten din tinerețe a vrut să organizeze o petrecere la care să participe veteranii de odinioară, colegi de serviciu și de suferințe. Ne legau amintiri vesele, dar și umilitoare, din anii a două regimuri care nouă ne-au mâncat viețile, iar pe alții i-au făcut nababi. În cele mai negre momente, foștii noștri colegi găseau timp să se mai întâlnească la o bere, la un fotbal, la o discuție. Acum au refuzat, stânjeniți, invitația. X îl detestă pe Y, care îi răspunde cu aceeași monedă. Amândoi nu-l suportă pe Z, care are antipatiile sale. Fiecare a zis despre ceilalți lucruri mai mult decât jenante, iar o întâlnire ar fi ca un foc pe un depozit de dinamită. Chiar dacă unul și-a văzut de treaba lui, a fost înțepat și provocat de alții până când a fost nevoit să răspundă. Și a făcut-o urât, pradă impulsului de moment. E cu adevărat urât că foștii coechipieri nu doresc o reconciliere. Nu voi înțelege niciodată ce-l determină pe un bărbat, față de care ai cele mai bune intenții și cele mai frumoase vorbe, să arunce cu noroi în tine. Se întâmplă ca, din senin, să te trezești cu un jet de venin aruncat drept în ochi! Frustrarea și propria nefericire nu sunt explicații plauzbile pentru răutatea care iese într-un asemenea mod la suprafață, ca un țiței murdar. Nu ne vom revedea niciodată în vechea formație, ca pe vremea când  programele unicei televiziuni țineau două ore, curentul se lua la ora 22, iar pâinea, uleiul și zahărul erau cartelate. Sunt caractere care nu-și dau la iveală omenescul din ele decât în condiții de pușcărie. Când le este bine, n-au nevoie de mofturi ca solidaritate, respect sau bucuria de a schimba impresii cu un semen. Am întrebat pe cineva cum se face că A și B, care aveau caractere nobile, mai frumoase decât al meu - eram convins de asta! -, au degenerat în asemenea hal, încât discută acum despre cunoscuții lor ca niște țațe de pe șanț.
- Bătrâne, mi-a zis vechiul meu tovarăș, sunt aliați lângă care nu trebuie să îmbătrânești. E periculos să fii coleg cu ei dacă ai necazuri, mai calci în străchini ori dacă reușești să-ți cumperi o bucată de pâine și să citești o carte. Ca să-i păstrezi la maturitate  pe unii tovarăși de drum, e necesar să pui câți mai mulți kilometri între tine și ei. Las la o parte că mulți sunt, de la bun început, un fel de dușmani acoperiți. Te laudă în față, iar după ce ai închis ușa în urma ta, își dau drumul la gură și te bălăcăresc după pofta inimii.
Nu știu dacă ăsta e un adevăr, dar cu camarazii aflați foarte departe am rămas în aceleași strânse și afectuoae raporturi. Visez la o reîntâlnire cu frații mei Valentin Emil Mușat,  Marinică Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș,  Călin Ciubreag, Daniel Pișcu, Călin Mihăilescu, Bogdan Ghiu, Adrian Radu, Mircea Vasilescu, Romulus Bucur, Liviu Papadima,  Ionică Banu. Ordinea este întâmplătoare și sper să nu-l fi uitat pe vreunul. Unii  - Stratan, Florin Pripoae, Marius Bădițescu, Marinică Preda, Gheorghe Ivan, Vladimir Bălănică - s-au dus să moară puțin, iar alții, intelectuali cu răspunderi mari, nu vor avea timp pentru o revedere de două zile în 6 Martie, în Grozăvești sau pe malul Dunării, la ferma de struguri de la Cochirleni, în apropiere de Cernavodă. Dar sunt sigur că dacă aș fi fost zeci de ani vecin de apartament cu oricare dintre cei menționați mai sus, n-am fi întreținut defel supărări durabile, care să involueze implacabil.
Prietenia e și o afacere de vocație.

miercuri, 24 septembrie 2014

Mâine și poimâine, la Alexandria : Festivalul Național de Literatură ”Marin Preda”




Monica DUMITRESCU
Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Telorman şi mai multe reviste culturale locale şi naţionale, organizează Festivalul Naţional de Literatură “Marin Preda”, ediţia a XIV-a, ale cărui manifestări finale se vor desfăşura în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti.
Potrivit organizatorilor Festivalul urmăreşte să descopere şi să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Concurenţii vor trimite 1-3 proze scurte, ce pot avea în total 20 pagini. Vor fi acordate următoarele premii: Premiul “Marin Preda” şi Premiul Revistei “Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei);Premiul I şi Premiul Revistei “Argeş” (în valoare de 700 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei “Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei “Litere” (în valoare de 600 lei); Premiul al III-lea şi Premiul Revistei “Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei); Premiul a III-lea şi Premiul Revistei “Caligraf” (în valoare de 500 lei).
Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului; de asemenea, vor fi publicate de revistele partenere.
Concurenţii vor trimite prozele scurte pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte 7 (şapte) exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, în care va fi introdusă o fişă cu datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.
Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 5 august 2014, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – mn. Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea “pentru concurs”.
Nu se admit în concurs grupaje de proze transmise pe e-mail.
Manifestările finale ale Festivalului Naţional de Literatură “Marin Preda”, ediţia a XIV-a, se vor desfăşura la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti, în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, în colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Comunei Siliştea Gumeşti şi Biblioteca Judeţeană “Marin Preda” Teleorman. ( preluare din ziarul Teleormanul).

P.S. Nu voi ajunge, din păcate, nici la această ediție, unde mi-aș fi putut întâlni prietenii și aș fi cunoscut oameni noi și interesanți. Regret nespus, dar am anunțat motivele absenței mele. Oricum, îi mulțumesc lui Stan V. Cristea pentru invitație și urez deplin succes  Festivalului!

marți, 23 septembrie 2014

O proză de Charles Bukowski în traducerea poetului Romulus Bucur


Biblioteca Interval 

Charles Bukowski

Viaţă de vagabond 
                                           în româneşte de
Romulus Bucur 
 
 
 
Harry se trezi în pat, mahmur. Mahmur rău. 
“Căcat,” spuse uşor.
 
Era o chiuvetă mică în cameră.
 
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el.
 
Era în 1943.
 
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi.
 
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi.
 
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri...
 
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni?
 
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie.
 
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă.
 
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd.
 
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri.
 
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry.
 
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură.
 
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum.
 
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară.
 
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva.
 
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace.
 
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată.
 
Erau doar pete, dar petele căutau ceva.
 
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau.
 
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele.
 
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului.
 
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau.
 
“Ooo, uite!”
 
“Doarme!”
 
“Să-l trezim?”
 
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde.
 
“Uite, e frumos!”
 
Chicotiră, rîseră, fugiră.
 
Harry închise ochii la loc.
 
Despre ce fusese vorba?
 
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ!
 
Dar n-or să se mai întoarcă.
 
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său.
 
Nu, gîndi Harry, sînt rău.
 
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi.
 
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul.
 
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război.
 
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el.
 
“HEI, TICĂLOSULE!”
 
“CHIULĂULE!”
 
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua.
 
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!”
 
“LAŞULE!”
 
“POPONAR NENOROCIT!”
 
“FRICOSULE!”
 
Era un convoi foarte lung şi încet.
 
“HAI CU NOI!”
 
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!”
 
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii.
 
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi:
 
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!”
 
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna:
 
“PRINDE-L, TATAIE!”
 
“ARATĂ-I TU LUI!”
 
Apoi convoiul dispăru.
 
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană.
 
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea.
 
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă.
 
“Hei, amice, ai un fum?”
 
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura.
 
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?”
 
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.”
 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el.
 
“Nu cu... tine!”
 
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...”
 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare:
 
“NU CU... TINE!”
 
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact.
 
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare.
 
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina.
 
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de
 
colo-colo fără rost.
 
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?”
 
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar.
 
“Acolo mă duc,” răspunse Harry.
 
“Vin cu tine,” spuse McDuff.
 
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu?
 
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa.
 
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător.
 
Apoi ajunseră la bar. Intrară.
 
Ceata obişnuită.
 
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele.
 
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman.
 
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului.
 
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry.
 
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali.
 
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei.
 
O după-amiază lîncedă de sîmbătă.
 
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry.
 
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu.
 
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului.
 
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă.
 
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo.
 
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da.
 
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase.
 
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse.
 
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry.
 
“Ce mai faci, Harry?”
 
“Aştept ploaia.”
 
“Ce-ai zice de o bere?”
 
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.”
 
Monk comandă două beri. Ele sosiră.
 
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar.
 
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?”
 
“Nu m-am gîndit la asta.”
 
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?”
 
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama.
 
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.”
 
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry.
 
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?”
 
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.”
 
“Deci o faci?”
 
“Nu cred.”
 
“Hai, nu vrei să încerci?”
 
“Nu pot, Monk.”
 
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect.
 
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni.
 
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.”
 
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva.
 
“De ce nu vii cu mine să mă tund?”
 
Harry nu răspunse.
 
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.”
 
“Hai…”
 
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă.
 
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile.
 
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa.
 
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă.
 
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine.
 
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu.
 
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva.
 
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă.
 
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.”
 
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat.
 
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.”
 
Harry şi Paul şi Monk.
 
Monk şi Paul şi Harry.
 
Harry, Monk, Paul.
 
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?”
 
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.”
 
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul”
 
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă.
 
“Ai luat mult, Monk?”
 
“Nimic, Paul.”
 
“Pe-asta n-o cred…”
 
“Mai bine ai crede-o, Paul.”
 
“Nu din ce aud.”
 
“Cum ar fi?”
 
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.”
 
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!”
 
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte.
 
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.”
 
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis.
 
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce?
 
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis.
 
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă.
 
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una.
 
Timpul suna ca un clopot alb.
 
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi.
 
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc.
 
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere.
 
Era fără respect, un cîine ghinionist.
 
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului.
 
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el.
 
Lui Monk nu-i păsa.
 
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.”
 
“O, da, Monk… o rezolv eu…”
 
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea.
 
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin.
 
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi.
 
Monk se privi.
 
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială.
 
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.”
 
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă.
 
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş.
 
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă.
 
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar.
 
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.”
 
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului.
 
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.”
 
“Fireşte, Monk...”
 
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.”
 
“Poate, Monk...”
 
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă.
 
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului.
 
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?”
 
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă.
 
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic.
 
Dar era ceva. Era o mulţime.
 
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!”
 
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri.
 
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa.
 
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite.
 
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine.
 
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry.
 
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă.
 
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry.
 
“Nu,” răspunse Harry.
 
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.”
 
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul.
 
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.”
 
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat.
 
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?”
 
“Am,” răspunse Harry.
 
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea.
 
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos.
 
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el.
 
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum.
 
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea.
 
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne.
 
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea.
 
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit.
 
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ.
 
Se aplecă peste tejghea.
 
“N-ai luat slujba de spălător de vase?”
 
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.”
 
“Care-i genul tău de muncă?”
 
“Sînt arhitect.”
 
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă.
 
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine.
 
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor.
 
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment.
 
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.
 
Apoi Harry termină.
 
Bucătarul încă se zgîia la el.
 
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.”
 
“Mai vrei o dată toată chestia?”
 
“Da.”
 
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar.
 
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.”
 
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!”
 
Rita veni cu berea.
 
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.”
 
“Am de gînd să ridic ceva.”
 
“Ha! Ca şi cum ai putea!”
 
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină.
 
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry.
 
“Slujba mai este, dacă o vrei.”
 
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry.
 
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.”
 
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice.
 
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta.
 
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot.
 
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.”
 
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!”
 
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie.
 
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară.
 
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie.
 
Apoi ieşi.
 
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate.
 
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume.
 
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.

luni, 22 septembrie 2014

Vocea Sfântului Arsenie Boca

     Spre dimineață am un vis venit din altă lume. E straniu de real și am mai văzut peisajul, tot în somn. Nu-l relatez, căci ar fi o profanare. După ce mi se strică și al doilea telefon ( cam multe ciudățenii! ), îmi amintesc că aseară am uitat să ascult singura înregistrare audio cu Sfântul Arsenie Boca.  I-am studiat îndelung, cu smerenie, fotografiile și am fost bulversat de două lucruri. Mai întâi e limpede pentru oricine că Sfântul vine dintr-o altă lume. Pe urmă m-a tulburat expresia din jurul ochilor. Acolo sunt urmele suferinței îndurate de Om, care a pătimit și a murit ca un martir. Câtă durere, câtă bunătate, câtă renunțare, câtă amărăciune omenească au curs pe acolo! Mă înfior.
   Vocea Părintelui Arsenie mă emoționează și mai mult. Suferința e nota majoră a vocii Sale, deși vorbește despre Lumină și Munca interioară. Sau tocmai aceasta din urmă, ca o încercare permanentă de lepădare a pământescului din noi, să fie cheia durerii?



duminică, 21 septembrie 2014

Radiații cosmice și festivaluri literare

    Povestirile lui Bukowski - Cea mai frumoasă femeie din oraș și alte povestiri, Povestiri despre nebunia obișlnuită - mă reconfortează. Sunt invitat la un mare festival literar și sunt întrebat unde trebuie să mă învoiască organizatorii. La școală sau la primărie? Nicăieri, le răspund, fiindcă nu mă pot duce. Manifestarea cade într-o joi și aș pierde și orele de vineri. Asta e. Unii se duc la vernisaje, premiere teatrale, lansări de carte - mi-am refuzat atâția prieteni, că mi-e rușine de mine însumi -, iar eu stau agățat de o slujbă și de o casă, ca un câine legat de o cușcă dărăpănată. Între timp scutur hornurile, curăț sobele, montez o ușă, chem un meșter pentru niște reparații, plătesc rata la bancă, rezolv facturile nenumărate și mă duc la școală. În urmă cu trei săptămâni am stat două ore pe acoperiș, pentru că un horn se dărâmase parțial și m-am trudit, cu ajutorul unui vecin, să-l întăresc. Trei zile am avut fața arsă ca de la sudură, din cauza radiațiilor. Parcă aș fi fost ținut cu capul într-un cuptor de microunde. Și fusese o zi înnorată. Cum vor fi trăind păsările și insectele în atmosfera asta, ucigașă? Mă lupt cu roaba, cu lopata, cu pompa de udat. Dar nu m-am mai încumetat să sparg lemnele pentru iarnă.  Estimp, vorba lui Mateiu, sunt urmărit, evaluat, vânat. A îmbătrânit? Se ține bine? Mai e performant? Mai poate?  ( Am fost totdeauna de părere că în meseria mea e necesar să fii din ce în ce mai bun, să ai un comportament perfecționist și să nu lași niciun amănunt la voia întâmplării. Oricum, pe aici trebuie să te lauzi singur. Am avut elevi care au obținut note maxime pe baza metodelor mele de învățare. Uneori luau ochii examinatorilor cu noțiunile de gramatică, bine asimilate și cu comentariile scrise de mine, dar învățate de ei, din păcate, pe dinafară. Le-am explicat că asta  nu înseamnă să știi literatură, însă pe ei îi interesau notele. Acum vor performanțe fără să mai deschidă o carte, un caiet, nimic. Mă gândesc să elaborez o metodă prin care să-i mângâi pe cap și să-i descânt pe discipoli, iar ei să devină instantaneu erudiți și să spargă baremele de notare. )
Un tânăr critic literar scrie  că un prozator trebuie ”să spună o poveste sau să transcrie o experienţă”.  Textul mi-a fost trimis de un prieten romancier, dovadă că scriitorii îi citesc  pe critici mai mult decât îi citesc criticii pe scriitori. Ca și amicul meu, împărtășesc opinia cronicarului, că un romancier trebuie să spună o poveste. Cu mulți ani în urmă, scriitorii erau învățați că e bine să se tot învârtească în jurul cozii, iar dacă scriau bine, reușita era asigurată. 
 De pildă, aș putea scrie ca Bukowski, mi-ar plăcea, dar ce te faci cu urmăritorii? M-ar scoate din comunitate, m-ar denunța public, m-ar pune la stâlpul infamiei. Dar ce nu mi-ar face! Nu e plăcut, chiar dacă, trebuie să spun, de ani buni lucrurile astea nu mă mai afectează deloc. Uneori, destul de rar, reușesc să mă amuze.Tresar când găsesc într-o povestire de Bukowski o intuiție psihologică de zile mari. Un copil îl întreabă pe tată său de ce unii oameni îi urmăresc și vor să le facă rău, iar bătrânul îi explică, sfătos, că oamenii nefericiți încearcă să provoace suferință și  celorlalți. Când ai o părere foarte proastă despre tine, încerci să le faci belele altora. Adică ălora care dau impresia că le place la nebunie ceea ce fac, așa cum sunt personajele lui Bukowski.
Îl iubesc atât de mult pe acest neamț americanizat și îi invidiez personajele!
Să scrii ca el și să trăiești ca personajele sale, adică fără niciun scop.
Personaje, personaje, personaje! Ele sunt sarea și piperul prozei.

P.S. Câteva zile voi trăi fără telefon. Poate mă decid să renunț definitiv la obiectul cu pricina.

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Patriotism ca la mama acasă

     Vreo câțiva ani - 1977-1981 -, am vânturat cu Nino Stratan, în ochii și în urechile securiștilor,  două lozinci care ne plăceau la nebunie. Deveniseră formule de salut. De câte ori ne întâlneam prin oraș, la facultate sau prin diferite instituții pline de oameni, primul dintre noi care îl repera pe celălalt striga tare : ”Trăiască nația!” Al doilea răspundea cu un urlet : ”Sus cu ea!”
Toți cetățenii din jurul nostru se împrăștiau ca potârnichile.
Acum nația e pe ducă și nici nu știu dacă vom mai avea timp să ne luăm rămas-bun.

P.S. Am uitat să menționez că acest salut era folosit de Eminescu atunci când se întâlnea cu prietenii. Lui Stratan i-a plăcut atât de mult, că într-o noapte am decis să adoptăm și noi formula poetului patriot.

duminică, 14 septembrie 2014

Fascinația recitirii

   Atitudinea unui scriitor față de confrații săi ar trebui să fie una de maximă toleranță. E bine să scrie despre cei care îi plac și să tacă dacă o carte nu-l încântă. Să lase loc de îndoială în privința textelor care îl plictisesc. Dacă nu agreezi un mod de a scrie, nu înseamnă automat că autorul cu pricina este lipsit de valoare. Nu este bun numai ceea ce ne dă nouă satisfacție. Las la o parte faptul că a lovi în cineva înseamnă a lovi în tine însuți. Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu este un exemplu mirific de reflectare a unor sensibilități într-o minte de o creativitate fără egal. În general, scriitorii autentici, siguri pe ceea ce fac, nu au idiosincrazii și nu știu ce este invidia. Firește că sunt și cazuri în care ne surprinde opacitatea unora față de alții : Gide refuzându-l pe Proust și nesimpatizându-l pe Dostoievski, Hemingway detestându-l pe același Dostoievski, Eugen Barbu și Marin Preda urându-se reciproc, Elio Vittorini respingând manuscrisul lui Lampedusa.  Dar oare pe cine înjura Nichita? Pe nimeni, nici măcar pe Sorescu, care a scris o cronică acidă la volumul Epica Magna, dacă memoria nu mă trădează. În general poeții sunt comprehensivi, iar prozatorii sunt prizonierii unui spectru mai îngust de gusturi literare. Dar asta nu este o regulă. ( Cu totul diferită este situația criticilor. Aceștia au, ca și profesorii, o misiune ingrată, chiar criminală pentru relațiile lor interumane. Dar dacă sunt înțelepți, lasă și ei loc de dubii în valorizările lor. )
  Sunt însă cărți apreciate unanim și ne petrecem o bună parte din viață, recitindu-le. E fascinant să urmărim ce efecte au, în timp, capodoperele asupra noastră. Într-un fel  înțelegi un text la douăzeci de ani, altfel îl rceptezi la o maturitate târzie.  O carte bună e ca o femeie de care ești îndrăgostit toată viața. Ea rămâne tânără și frumoasă, dar tu te transformi pe nesimțite. Și se schimbă nu numai cititorul, ci și contextul cultural și social, gusturile, ierarhia valorilor. Unele volume îți lasă constant aceeași impresie de lucru scris fără cusur, viu, sursă de nesecată bucurie estetică :  Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Suflete moarte,Conjurația imbecililor, Ora de germană, Deșertul tătarilor, Moromeții I, Groapa. Câteva te dezamăgesc progresiv. De pildă, Un veac de singurătate. Am fost uluit în tinerețe, satisfăcut mai târziu și ușor nemulțumit la a patra recitire. Nu mai vorbesc de Ion, Îngerul a strigat, În absența stăpânilor. Marin Preda nu mi-a plăcut la prima întâlnire ( Moromeții II ). La început mi s-a părut, vorba lui Nichita, ”zgârcit și rău”. ( Cât de revoltat a fost profesorul George Gană când a aflat, la un seminar, că unor colegi de grupă nu le place Preda. ” E descalificant să nu-ți placă Marin Preda!”, a exclamat el, uimit. ) După ce am citit Moromeții I mi-am luat seama.  În copilărie n-am putut citi, cum era și firesc,  Șarpele cu pene de D. H. Lawrence.  N-am reușit să trec de primele șapte-opt rânduri. L-am redescoperit foarte târziu și l-am citit după ce l-am văzut în biblioteca unui prieten. Dar ce epopee a lecturii trăiești în altele, rare cazuri! Din Le Grand Meaulnes n-am înțeles prea multe prima oară. La a doua experiență am început să descopăr intrări și labirinturi secrete, pasaje, grădini și miracole mereu reînnoite Mi-e teamă să revăd acum opul lui Alain-Fournier, pentru a nu trăi o deziluzie.  Cel mai trist este când încerci să te refugiezi din nou în lumea închipuită de un autor, dar nu mai găsești nicio ușă descuiată, nicio fereastră deschisă. Broaștele s-au blocat, cheile au ruginit, textul nu-ți mai spune nimic. Nu dau exemple, fiindcă, așa cum spuneam, nu am deplină încredere în ceea ce constat la fiecare lectură.

P.S. N-aș reciti Portocala mecanică, chiar dacă aș fi înclinat să revăd ecranizarea făcută de Stanley Kubrick după romanul lui Anthony Burgess.

vineri, 12 septembrie 2014

Dacă Arsenie Boca ar fi aflat că un frate îl toarnă...

    Nu știu care a fost poziția lui Părintelui monah Arsenie Boca față de turnători, dar o pot deduce din ceea ce am citit despre acest Sfânt autentic. Cred că nici nu l-ar fi interesat subiectul sau chiar i-ar fi încurajat pe delatori, pentru a ușura desfășurarea neîntâmplătoare a lucrurilor : se petrece mereu ceea ce trebuie să se petreacă. În mod sigur i-ar fi iertat pe pârâtori și le-ar fi dat binecuvântarea. Pacea este mai importantă decât urmărirea dreptății. Așa credea  Arsenie Boca.
Și atunci nu e absurd să ne supărăm că ne-a jignit sau ne-a furat cineva? Dacă oamenii ar ierta greșelile semenilor, multă bucurie s-ar revărsa pe Pământ.
Dar Arsenie Boca mai știa un lucru esențial : fiecare plătește pentru ce face. Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau în altul. E un lucru verificat.