luni, 29 noiembrie 2010

Federer și Nadal

Dacă aș mai consuma alcool, aș fi sărbătorit victoria lui Federer asupra lui Nadal. Dar m-am bucurat.
Să mă explic.
Pentru mine, Nadal este un personaj de dramă sau de roman, un luptător tragic, chinuit și măreț. Nu, măreț nu... El este și mai mult și mai puțin decât un tenismen. Mai puțin, pentru că nu e un jucător de tenis propriu-zis, practicând un fel de tenis-box. Mai mult, pentru că e un luptător care transbordează valorile umane specifice sportului . E un om chinuit, umflat cu energizante și pastile, obligat să câștige tot timpul, un copil ( gen Michael Jackson ) exploatat fără rușine de o familie de nesimțiți, un dreptaci învățat să joace cu stânga pentru a strica jucăriile adversarului. Un om care e învățat sistematic să gândească negativ și să poarte cu el energii întunecate. Se strâmbă, se contorsionează, se holbează, devine un monstru al efortului, mai ceva ca în tablourile lui Munch.
Îl simpatizez ca om. Politicos, educat ( aș zice, mai degrabă, dresat ). Un interesant personaj literar.
Federer nu mă încântă ca om sau comportament. Dar e jucătorul perfect. Loviturile lui au eleganță, farmec, sunt estetice. El este marele jucător. M-am manifestat totdeauna împotriva ideii de „cel mai mare”, dar dacă în tenis există așa ceva, Federer este, cu siguranță, acela. Mi se pare o evidență orbitoare. ( Îmi aduc aminte cu amuzament de vremea când unii spuneau că Platini era mai bun decât Maradona. Jucau amândoi în aceeași perioadă, iar comentatorii ăia parcă nu știau ce înseamnă să joci totbal...) Dacă el și Nadal ar juca, amândoi, la cel mai înalt nivel de care sunt capabili, elvețianul ar câștiga fără discuție. Iar la 23 de ani, când era numărul unu, Federer nu era umilit de nimeni, cum se mai întâmplă acum cu Nadal. ( Vezi meciul spaniolului cu germanul Melzer, dar și multe altele.) Faptul că Nadal are mai multe victorii asupra lui nu înseamnă nimic. La Wimbledon, finala a ajuns să se joace pe pământ ( din cauza tocirii ierbii ), adică tot pe un fel de zgură. Altminteri, Nadal n-ar fi avut vreodată șansa să câștige în fața lui Federer. Dacă vreau să văd cel mai frumos tenis jucat vreodată, mă uit la un meci al lui Federer...
O pată neagră pentru amândoi : niciunul dintre ei nu știe să piardă. Când e în dificultate, Nadal apelează la tertipuri de nomad, se preface accidentat, trage de timp, bate mingea de pământ de o sută de ori, se întoarce, se înfășoară, îl enervează pe adversar. În meciul Cu Djokovici, l-a jucat pe sârb numai pe partea pe care acesta nu vedea mingea, fiindcă îi căzuse lentila de contact.
Federer se comportă oarecum similar.
Fair-play era Mats Wilander.
Dar mi-am adus aminte că, într-o finală la Paris, cu francezul Leconte ( care avea o dreaptă ucigătoare, dar rever ioc ), chiar și suedezul l-a jucat pe urmașul galilor mișelește, numai pe rever...

miercuri, 24 noiembrie 2010

Impresii de la decernarea premiilor ASB

Vineri, 19 august, 2010.
Sunt deosebit de bucuros și onorat  că am fost premiat de filiala bucureșteană a Uniunii Scriitorilor.
Emoții, organizare impecabilă. Sponsor este Primăria sectorului 2.
Horia Gârbea ne întâmpină, zâmbitor și protocolar, în hol. Tot acolo mă întâlnesc cu Radu Aldulescu cu care mă îmbrățișez.
La etajul al treilea, în Sala de Consiliu, se desfășoară ceremonia. Premiații au locuri rezervate în primul rând. Fiecare primește câte un trofeu de cristal și o Diplomă de Excelență.
Iată cum m i s-au părut participanții.
Horia Gârbea, sclipitor ; un adevărat magician care își găsește cuvintele cu ușurință și cu haz. Autorul întregii povești.
Radu Aldulescu, venit să mă susțină, relaxat, puternic, sigur pe el.
Primarul Neculai Onțanu, un om cu picioarele pe pământ, probabil singurul edil din țară iubitor de cultură. ( Câți primari îi mai premiază pe scriitori ? Lucian Vasiliu subliniază acest lucru : el e din Ploiești, dar n-a fost chemat vreodată, acolo, la primărie, să i se ofere o formă de recunoaștere...)
Eugen Simion, foarte tânăr. Neschimbat, după 30 de ani...
Lucia Verona, Ioana Drăgan, Doina Ruști, Olga Delia Mateescu și Ruxandra Garofeanu, fermecătoare.
Constantin Abăluță și Lucian Vasiliu, spirituali.
Gelu Negrea și Dan Cristea, firești.
Dan Mircea Cipariu, impetuos.
Radu Voinescu, semeț, seniorial.
Tudorel Urian și Ionel Ciupureanu, discreți.
Ioan Zubașcu, cordial.
Gheorghe Turda, amabil.
După ceremonie, toată lumea a mâncat și a băut. Cu măsură....Fotografii și momente de efuziune. Îi explic lui Radu Aldulescu că mi-e imposibil să merg la Gaudeamus și mă gândesc serios să îi rog pe prietenii mei să îmi găsească un post oarecare la Uniunea Scriitorilor... Vreau să scap de infernul școlii, unde nu mai învață nimeni nimic...

joi, 18 noiembrie 2010

Insula ( un exercițiu de amărăciune )

Vaporul se scufundase, iar el se trezise pe plaja aceea gol, fără nimic care să fie al lui. Putea să spună că nu mai are nici identitate. Insula părea nelocuită și dădea impresia că este deopotrivă primitoare şi periculoasă. Plaja, cu un nisip argintiu, ea imensă, iar la o sută de metri mai sus începea o pădure deasă.
"Poate că e mai bine aşa", gândi.
Ani în şir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligaţii, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, pe jumătate adormit, cerul şi să respire. Să nu vadă pe nimeni.
Se ridică. Nu se simţise de multă vreme atât de odihnit. Chiar la marginea pădurii zări, cu neplăcere, o casă. Se bucură însă când văzu că micuţa cabană nu este locuită de multă vreme. Praf şi păianjeni prin toate părţile. Cineva încercase, cu mulţi ani în urmă, aceeaşi experienţă. Nici nu vru să se gândească la ce s-a întâmplat cu înaintaşul său. Ieşi afară şi zări mulţumit bananierii şi cocotierii încărcaţi cu fructe. Nu va muri de foame. Pe insulă puteau fi şi animale sălbatice pe care, aidoma lui Robinson Crusoe, le-ar putea domestici. Se felicită pentru bafta sa. Dădu ocol casei până ce soarele trecu de creștetul cerului.  Se simți din nou obosit. Tot gândindu-se cum să-şi organizeze noua viaţă, adormi la umbra unui arbore.
Îl treziră dureri ascuţite în obraz şi în coaste. Erau de la suliţele antropofagilor vopsiţi pe faţă pe care îi zări îndată ce deschise ochii. Urlând şi chiuind, băştinaşii îl duseră în tabăra lor legat de o prăjină, ca pe un vânat de preţ. "Nu mai am scăpare, gândi. Proverbialul meu noroc s-a dovedit de data asta spart în cur". Şi închise ochii.
Căpetenia îi pipăi coastele, îi evaluă stratul de grăsime şi îi examină dinţii. Porunci ceva cu voce ascuţită. Când deschise iar ochii, văzu că lângă el apăruseră cinci femei ispititoare, cu feţe vesele. Căpetenia i le arătă şi spuse ceva. Din bâiguielile unui bătrân care îi spuse că a slujit, ca marinar, pe un vas comercial olandez, înţelese că tinerele îi erau oferite lui. Răsuflă uşurat. Avea să scape cu viaţă. Dar refuză categoric femeile. Asta îi mai trebuia. I se aduseră, pe rând, câţiva porci, capre, câini şi un fel de fluiere. Erau instrumente muzicale indigene. Refuză tot, rugându-i să-l lase să trăiască în coliba de la malul mării. Căpetenia se mânie şi se răsti la el. Bătrânul îi traduse că pe insulă era obiceiul ca străinii care ajung acolo să fie trataţi ca nişte regi şi să fie răsplătiţi cu daruri. Dar dacă oaspeţii refuzau ce li se oferea, tradiţia îi obliga pe sălbatici să-şi transforme vizitatorii în sclavi. Aşa că, până la noi dispoziţii, el va fi sclavul uneia dintre soţiile şefului de trib.
John se bucură, dar tălmaciul îi spuse că trebuie să se poarte cu băgare de seamă, fiindcă va fi jupuit de viu dacă se va atinge de femeie, iar ea este cunoscută ca o viperă care a provocat executarea mai multor sclavi. Soţia căpeteniei avea coliba ei şi încă din prima seară se frecă de el şi îl rugă prin semne să o maseze, apoi să o îmbăieze. Când îi văzu bărbăția întărită, se lipi şi mai mult de el, dar bărbatul se ţinu tare şi nu făcu nicio greşeală. În serile următoare fu din ce în ce mai rău. Ea venea goală în toiul nopţii în hamacul lui şi îl încăleca, gemând. Îi pipăia mădularul și îl făcea pe bărbat să-și dorească pierea. Făcu asta timp de şase săptămâni încheiate, dar când văzu că el nu cedează, îi făcu figura. Era miezul nopţii când ea se aruncă peste el în hamac și începu să ţipe sfâşietor, ca din gură de şarpe, că omul încearcă să o violeze. Se aprinseră făclii şi oamenii şefului de trib năvăliră la faţa locului şi îl imobilizară. Apăru şi şeful care ascultă nervos plângerea soției sale ( fusese deranjat în timp ce încerca o nouă nevastă ) şi porunci mânios ca noului sclav să i se taie fuduliile. Atrunci tot soţia şefului sări cu gura şi îl rugă pe bărbatul ei să îl lase o vreme normal, fiindcă vrea ea să se răzbune în felul ei. Şeful o privi bănuitor, dar când auzi că ea vrea să-l bată zilnic cu biciul peste părţile moi şi să-i ardă testiculele cu jăratec, se înduplecă.
Femeia chiar asta făcu. Îl bătea toată ziua pe nenorocit, nu-i dădea să mănânce şi îl ardea, cu un fier înroşit în foc, prin părţile sensibile. Sclavul arăta ca un sac de oase, cu barba vâlvoi şi parcă nici şefului nu-i mai convenea situaţia.
- Mare tâmpit am fost ! Nu puteam s-o regulez pe târfă ? se lamentă prizonierul în faţa tălmaciului. Nu puteam să primesc darurile şi acum trăiam ca un rege ?
- Tot rău ar fi fost, îi spuse moşul. Oricum n-ai fi scăpat.
- Ce vrei să spui ? întrebă sclavul.
- Ăştia aveau de gând să te mănânce. Dacă acceptai darurile, te aştepta un trai îmbelşugat, te îngrăşai şi te-ar fi tăiat la prima sărbătoare mai importantă. Pentru ei, „rege” e sinonim cu „porc”.
- Înseamnă că tot mai bine e acum, se consolă nenorocitul.
- Te vor tăia şi acum, dar nu-ţi vor mai consuma carnea. O vor da la câini. Totuşi, şeful e nemulţumit că ai slăbit prea mult.
Aha, asta era ! Şi el care se gândise că şeful îi va lua, până la urmă, apărarea, din solidaritate bărbătească !
- Şi tu cum ai scăpat ?
- E, eu sunt doctor şi când am venit, i-am salvat viaţa tartorului. I-am dat de înţeles că dacă mor, va da şi el colţul.
Senatorul John Winkley plecase într-o scurtă vacanță şi luase, pe vasul său, o starletă pe care o dorea de mult şi trei servitori de încredere. Unul dintre ei era chiar căpitanul . Senatorul anunţase acasă că pleacă într-o misiune periculoasă, în Afganistan. Tocmai îşi sorbea băutura pe puntea yachtului său, când văzu insula. De acolo venea către el, într-o canoe prăpădită, un sălbatic bărbos, urmărit de alţi cinci, într-o ambarcațiune mai mare. Urmăritul striga disperat şi cerea ajutor. Fără să stea prea mult pe gânduri, senatorul puse mâna pe carabina sa Winchester şi îi doborî cât ai zice peşte pe urmăritori. Apoi, ca într-o doară, îl împuşcă şi pe cel care scotea strigăte de bucurie că scăpase de duşmani.
- Ce-aţi făcut ? întrebă căpitanul consternat. Am crezut că vreţi să-l salvaţi...
- Păi, chiar asta am intenţionat. Dar, pe urmă, mi-a venit ideea că e... mai igienic aşa. Dacă era un afurisit de ziarist ? Nu mă legam la cap fără să mă doară ? Numai un jurnalist nebun ar fi ajuns să trăiască în mijlocul unor canibali.
Şi, încântat de isprava sa, senatorul se îndreptă către şezlong, cu ochiii la picioarele domnişoarei Lily şi cu gândul la noapătea care urma.

marți, 16 noiembrie 2010

Viitorul nostru și găurile negre

Acum știu cum se va termina totul : nu cu un pietroi cosmic, nu prin explozii nucleare, nici prin vreo glaciațiune infernală...  Mai devreme sau mai târziu ne va înghiți un găuroi negru, așa cum un rechin alb ar înfuleca o chifteluță făcută în casă.  O asemenea „gaură” a și apărut prin apropiere. Poate descoperim una aflată la un an-doi lumină, distanță față de Terra...
Dar nu acest pericol mă îngrijorează.
De dimineață am văzut că se mai pripășise un cățel în curtea școlii. Era o ființă mică, albă, cu pete albe. ( Mai sunt și alții. Copiii, pe care îi bat zilnic la cap cu ideea de bunătate, îi hrănesc din belșug. Mă gândesc cu înfiorare la vacanța de iarnă, când nu va mai fi nimeni la școală, să le dea mâncare... )
Apropiindu-mă de poarta instuuției, am văzut un elev drăguț, frumos ca un înger ( dintr-o clasă mai mică, la care nu predau ), cum se apropie de cățelușă și pare că vrea să o mângâie. Când animalul s-a apropiat, plin de încredere, fața copilului s-a schimonosit, căpătând o expresie de bestie. A întins fulgerător piciorul și a lovit cățelușa în coaste. Cu sete. Cu ură. Cu satisfacție. Câinele s-a îndepărtat, schelălăind și șchiopătând.
Am simțit nevoia să opresc mașina și să-l ameninț pe criminal...
Știu copii care urmăresc desene animate cu monștri. Am citit despre alții care și-au tranșat, cu sadism, frații, părinții sau prietenii. Am văzut cu ochii mei puști care omorau ființe fără apărare... Am observat cum s-au ticăloșit, treptat, cei mai mulți dintre elevii mei... Mint, fură, înșeală, se bat cu sălbăticie, își manipulează părinții...
Miguel Angel Asturias scria în celebrul său roman Domnul Președinte : „  Copiii râdeau când vedeau că alții plâng... Copiii râdeau când vedeau că alții sunt bătuți...”
Nu mă tem prea tare de găurile negre din Cosmos. Dar găurile negre din ochii unor copii ( din ce în ce mai mulți ! ) îmi răpesc dreptul de a visa și orice speranță legată de viitorul speciei noastre...

luni, 8 noiembrie 2010

Cărarea pierdută

O văzusem cum coboară în gara unui orășel de munte.
Era atât de frumoasă, încât mi-am uitat îndatoririle de familist și de cetățean responsabil și am pornit în urmărirea ei. O vreme i-am zărit silueta pe străzile mărginașe ale micii așezări. Apoi i-am pierdut urma. Ieșisem de mult timp din zona locuită și ajunsesem pe o potecă de pământ bătucită mai mult de copitele și de ghearele animalelor sălbatice decât de picioarele oamenilor, când m-am oprit, nehotărât. Spre ușurarea mea, l-am văzut pe un bătrân care venea din urmă. A trecut repede pe lângă mine și se îndepărta cu pas vioi.
L-am strigat și l-am rugat să se oprească. Apoi i-am spus cine sunt și ce caut.
- He, he, a râs bătrânul, o știu pe frumoasa dumitale. Locuiește în cătunul de peste culmea aia...
- Și cam cât timp mi-ar lua să ajung acolo ?
- De, ce să zic, a răspuns șiret moșul. Depinde de cât timp ai la dispoziție.
- Păi, aș căuta-o toată viața, am zis, mirându-mă singur de propria nebunie.
- Atunci se schimbă lucrurile. Femeia asta nu trece pe aici decât o dată la optezeci-o sută de ani. Iar în satul ei nu o poți căuta, fiindcă dai de belea. Ultima dată a trecut pe cărare în urmă cu vreo șaptezeci de ani. Dacă facem o socoteală simplă...
- Râzi de mine, moșule ? Acum trei ore și jumătate am văzut-o coborând în gară. Cum poți să-mi spui asemenea prăpăstii ?
- He, he, se vede treaba că nici dumneata nu prea știi ce ți se întâmplă. Eu știu ce spun... Uite, păr nu mai ai aproape deloc, iar barba ți-a albit. Dar nu te speria... Cum spuneam, dacă facem socoteala, mai ai foarte puțin de așteptat...

duminică, 7 noiembrie 2010

Cum se salută oamenii

Orice întâlnire cu un om este un eveniment unic, irepetabil.
Când ne vedem, noi, oamenii, ne salutăm.
Cu zâmbetul pe buze, mecanic, cu răceală, cu indiferență, cu plăcere, cu bucurie, cu silă, cu reproș, încurajator, cu blândețe, cu efuziune.
Voioși, abătuți, entuziaști, înțelegători, obosiți, grăbiți, inerți, vulcanici.
Rostim cuvinte, dăm din cap, facem gesturi aproape rituale, într-un balet al apropierii.
Ridicăm brațele. Până la inimă, până în dreptul ochilor, până la tâmplă, deasupra capului...
- Bună dimineața !
- Să trăiești !
- Bună să-ți fie inima !
- Cu respect !
- Noroc !
- Salut !
- Adio !
- Bună seara !
Dacă toate acestea ar fi făcute de niște păpuși mecanice, cum s-ar chema spectacolul ?
Într-o zi am salutat un necunoscut.
- Salut, i-am zis.
- Noroc, mi-a răspuns străinul. Dar nu te cunosc...
- Nici eu, i-am zis. La revedere.
- Drum bun, mi-a urat el.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Despre fragilitatea noastră ca ființe

Moartea oricărui om mă impresionează puternic și îmi spune că nimic din ceea ce aparent avem pe pământ nu este al nostru.
Nici oasele trupului nostru.
Nici carnea de pe oase.
Doi pensionari din Canada știu, probabil, acest lucru și de aceea au donat banii câștigați la loterie ( 11 milioane de dolari ! ) unora care aveau mai multă nevoie de ajutor...
Imitându-l pe Alexandru cel Mare, Nichita Stănescu le cerea prietenilor să-l îngroape cu mâna dreaptă scoasă din sicriu, ca toți să vadă că n-a luat nimic cu el în mormânt.

P.S. O știre tulburătoare : Gigi Becali a intrat, pentru prima oară, în sediul Uniunii Scriitorilor din România...

marți, 2 noiembrie 2010

Despre frumusețe, venin și pupincuriști

De când mă știu, nu mi-a plăcut să fiu comandat de nimeni. Subofițerii de la bucutăria unității militare în care mi-am satisfăcut stagiul militar - și unde eram veselar împreună cu viitorul celebru regizor Tompa Gabor - au simțit pe pielea lor asta. Dacă n-ar fi crezut, în mod eronat, că sunt un băiat de bani gata, precum ceilalți teriști, poate că aș fi ajuns într-un batalion disciplinar... Nu mi-au plăcut șefii de meserie și oamenii înclinați spre dictatură. Cei care au încercat să-mi lezeze demnitatea au avut de înfruntat situații de nedorit. Nu-mi plac aroganții și insultele. Nu-mi plac proștii cu fumuri. La ironie am răspuns cu ironie, la lovituri de pumn am reacționat cu și mai mulți pumni. Numai bâta n-am folosit-o pe nimeni... . Sunt un individ atipic, care nu poate fi ținut în frâu de nimeni. Fac exact ce cred de cuviință, fără să aduc prejudicii nimănui.  Poate de aceea nu m-am înregimentat în niciun partid politic, unde trebuie să execuți niște ordine. N-am făcut caz de trecutul meu,  deși am fost urmărit și „lucrat” tot timpul de șefi și șefuleți, pe la toate instanțele superioare, ca un recalcitrant ce eram... Am povestit cu alt prilej cum eram urmărit și de fosta Securitate.
În concluzie, s-ar părea că sunt un tip dificil.
Totuși...
Tot de când mă știu mi-au plăcut lucrurile frumoase făcute de semenii mei și nu am cunoscut niciodată sentimentul de invidie. Apreciez ce fac și prietenii, și dușmanii. Mă bucur sincer pentru realizările cunoscuților  mei. Sunt încântat și de lucrurile extraordinare pe care  le fac diferiți necunoscuți.
Îmi place, de pildă, ce scriu mulți autori pe care nu-i cunosc, pe care nu i-am văzut niciodată. Unii sunt consacrați, alții sunt necunoscuți publicului larg. În sfârșit, sunt destui care sunt la început și pe care simt nevoia, în mod dezinteresat, să-i încurajez. Îi cunosc doar din ce scriu și din comentariile pe care le facem pe bloguri... Sunt persoane care nu sunt ocolite de aripa nebună a talentului literar. Sunt scriitori potențiali care se pot împlini azi, mâine sau în mai mulți ani. Știu cât de greu este să răzbați la lumină și consider că este una dintre îndatoririle mele să la întind o mână. A fi scriitor în această lume trecătoare nu e monopolul nimănui : avem loc toți în literatură și sub soare.  Numai înzestrarea artistică să nu ne lipsească. Îi iubesc pe Radu Aldulescu, Horia Gârbea, Tudor Cristea, Călin-Andrei Mihăilescu,  Bogdan Ghiu, Coman Lupu ( s-ar părea că, în cazul lor, sentimentul e reciproc ), Valeria Tăicuțu, Ana Dobre, Pentru Cimpoeșu, Răzvan Rădulescu, I. Groșan, Florina Ilis, Mugur Grosu, Ion Stratan,  Valeriu Cristea,  Al.Cistelecan, Mircea Vasilescu, Daniel Pișcu, Liviu Papadima, Romulus Bucur, C.Țoiu, Valentin Emil Mușat, Ștefan Bănulescu, Stan V. Cristea, Radu Vancu, George Geacăr, Kocsis Francisko, Marin Preda, Ion Mureșan, Gabriela Gheorghișor, Simona Popescu, Ioan Es. Pop, Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin, Petru Popescu, Petru Dumitriu, Sorin Stoica, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dan C. Mihăilescu și alți o sută cinzeci de scriitori români... Unii sunt morți, alții sunt plecați afară, iar pe cei mai numeroși nu-i voi întâlni niciodată. Când am avut prilejul, am scris despre cărțile lor cronici și studii literare, foarte apreciate de cei care sunt în măsură să vadă valoarea unor texte literare. Înseamnă că îi pup undeva ?  Sau că alți scriitori care s-au pronunțat despre mine (nemeritat de elogios!) fac același lucru ? Cum se explică faptul că îi laud pe necunoscuții cu care intru în dialog pe net, doar fiindcă sunt sigur că sunt talentați ? Ca să pupi un fund trebuie să-l vezi foarte bine !
În România oamenii care creează sunt copleșiți de numărul celor care parazitează : asta e cea mai grea moștenire a regimului comunist. O specie toxică de paraziți o reprezintă cei care nu văd nimic bun în ce fac semenii noștri, caută nod în papură, cârtesc, insultă, calomniază.  Sunt frustrați, răi, plini de resentimente. Ei spun pe toate drumurile că toată lumea e proastă, hoață, pupincuristă, etc. Pariez că unii dintre ei n-au muncit o zi în toată viața lor. Ce e mai rău e că aceste nulități semnează, precum Farfuridi și Brânzovenescu, anonime veninoase și pline de injurii.  ( De altminteri le e gândul numai la mese, avantaje, bani, cozonaci sau firimituri...) Câtă lașitate intră în acest gest ?  ( Să fim bine înțeleși. Discreția îi face pe unii să-și pună pe față câte o mască de anonim, dar punctele lor de vedere sunt interesante și civilizate. Aeastă atitudine e o alegere demnă, în definitiv, de toată stima. Eu mă refer la cei care își trag ciorapul împuțit al bunicii pe ochi numai pentru a înjura și a da cu pietre. Consider că, dacă faci asta, este obligatoriu să-ți declini identitatea.) Credeam că indivizi care nu suportă realizările altora, mici sau grandioase, și care se îmbolnăvesc când văd că doi oameni sunt prieteni există numai în anumite medii și nu au niciun pic de cultură :  niște țațe de pe șanț .  Eroare ! Și printre scriitori sunt asemenea creaturi. Probabil că ăștia nici nu merită numele respectiv... Regret că nu-i pot vedea la față pe acești curajoși bărbați !  Ei reprezintă întunericul cu care ne luptăm tot timpul. Un fel de mori de vânt,  românești...  Macină și ei ceva... Dar nu produc decât venin.
Ce-ar fi să-i ignorăm ?
Istoria literară a dovedit că Alexandru Vlahuță n-a fost un foarte mare scriitor. Dar el a spus, cu un prilej oarecare, o vorbă mare : Oamenii răi nu vor fi niciodată fericiți.
Consider că răutatea gratuită este o formă gravă de prostie...

P. S. Anonimii plini de ranchiună nu au apărut pe blogul meu, unde nici n-ar fi tolerați, dar i-am văzut asudând din greu pe site-urile unor prieteni care nu le-au făcut niciun rău...