joi, 29 septembrie 2016

Moartea unui artist

    * Ioan Gyuri Pascu a murit cu zile. Cu două ore înainte de a-și da sufletul, el a chemat o ambulanță, dar i s-a pus un diagnostic greșit, i s-a făcut o injecție cu diazepam și a fost lăsat în plata Domnului. Așa sunt tratați toți cetățenii României care pompează la greu bani în buzunarul sistemului medical : ca niște boschetari. Artiști, scriitori, oameni de știință, muncitori, țărani, adică ființe care au făcut ceva pe pământul pe care au călcat nu sunt băgați în seamă de medici, dacă nu flutură teancul cu bani pe sub nasul acestora,  înfometați pe bune sau dornici de a-și schimba limuzinele și de a-și înmulți vilele. Ia să fi fost Gyuri un politician cunoscut, un mâncător de rahat emerit, să vedeți cum s-ar fi îmbulzit, la ușa lui, ambulanțele ultradotate, iar medicii l-ar fi internat în cel mai bun spital, i-ar fi operat eventualele zgârieturi,  l-ar fi ținut ascuns într-un salon de lux și ar fi încercat chiar să-l scutească de pușcărie, dacă omul nostru ar fi avut probleme cu legea! Ia să fi fost o celebritate ca Guță sau Botezatu, să fi văzut cu cât interes l-ar fi privit doctorii și asistentele! Mama ei de viață! Am încercat același gust amar când am citit într-o revistă, prin 1998, că Ștefan Bănulescu, scriitor de Nobel, a murit ca un anonim, într-un spital bucureștean.
      România e o țară în care nu se poate trăi omenește. Societatea noastră este eminamente criminală. Dacă nu faci parte dintr-un partid politic sau nu ai bani, ești ca și mort. Am experiențe contradictorii cu medicii. Bolile mele au fost sufletești, dar m-au făcut să ajung, de la niște fleacuri, în pragul morții. Am cunoscut doctori aroganți și lacomi, dar am avut norocul de a întâlni și specialiști care m-au făcut să mă simt mândru că sunt om : Andrei Bâlbâie, Mihaela Grigore ( ambii de la Spitalul Dimitrie Gerota), Andreea Năvălici, Dumitru Toma ( Spitalul Videle), Nicolae Dumitru, medicul meu de familie. În sistemul medical există oameni care abia supraviețuiesc, dar destui încearcă să scoată câți bani pot din meseria pe care o practică.  Omul și omenia nu mai contează. Îmi amintesc că urma să suport o intervenție chirurgicală minoră și mă întâlneam cu chirurgul de douăzeci de ori pe zi. Pe urmă, după ce i-am dat banii și am fost operat, fugea ca nebunul de mine, strigându-mi : ” Dom' profesor, mă scuzați, dar n-am nicio secundă la dispoziție!” Nu mi-a dat nici instrucțiuni în legătură cu alimentația și felul în care să-mi tratez operația. Așa se face că mi s-au rupt suturile, am dat de alte necazuri și am făcut o depresie care m-a împins la un milimetru de deces. Am supraviețuit numai printr-un miracol și prin atenția colonelului Andrei Bâlbâie.
       În Evul Mediu chinezesc, oricărui doctor căruia îi murea un pacient i se punea un felinar roșu la poartă. La al treilea felinar, tămăduitorul era spânzurat. În China există și acum bunul obicei de a-i atârna în ștreang pe corupți, mai ales dacă sunt miniștri sau persoane de vază.
    * Frauda e o practică internațională, practicată cu fervoare de capitaliștii lumii de azi. Așa se face că ni se răpește și bucuria unor meciuri de fotbal cinstite. Când joacă Real Madrid, se știe că arbitrii intră în joc și prestează în favoarea spaniolilor. Așa ceva n-am văzut în viața mea! Liga Campionilor e aranjată de sforari străluciți, cum era și Mitică Mititică al nostru. Borusiei Dortmund i s-au refuzat două penalty-uri clare, în confruntarea cu madrilenii. Aceștia din urmă beneficiază la greu de ajutorul oamenilor care ar trebui să țină cumpăna competiției dreaptă. Halal! Cinstit vorbind, cred că un sfert din golurile lui Ronaldo sunt marcate din ofsaid ori din lovituri de pedeapsă inventate.

P.S. Știți care e culmea? Când mă internam într-un spital, toată lumea urla că sunt cel mai sănătos om de acolo. Când mă externam, eram însă vrednic de plâns : mă simțeam mai bolnav decât oricare dintre colegii mei de suferință.

luni, 26 septembrie 2016

Știrea zilei, Ioan Gyuri Pascu, Facebook-ul și blogăreala

*Îl admir pe Cristian Tudor Popescu din mai multe motive : expresivitatea sa remarcabilă, ideile care îi roiesc în cap, verticalitatea morală. ( Mă rog, unii prieteni mi-au trimis materiale în care reputatul ziarist nu apare deloc într-o lumină favorabilă.) Nu îl invidiez, Doamne ferește, fiindcă nu cunosc această stare de spirit. Pe urmă știu din experiență că violența în limbaj este tot un simptom al depresiei. Nu am nimic de împărțit cu Domnia Sa. Dimpotrivă.  Și e minor faptul că nu sunt convins că eminentul ziarist și scriitor se pricepe la orice - de la tenis la politică și de la cinematografie la poezie - și are totdeauna dreptate. Dar o divergență de opinii poate fi motiv de supărare? Voiam să spun că, spre deosebire de Cristian Tudor Popescu, apreciez la superlativ inteligența lui Mihai Răzvan Ungureanu. Totuși, pentru mine, știrea zilei nu este demisia ultimului, ci moartea unui mare artist, Ioan Gyuri Pascu. A dispărut cel mai bun, cel mai talentat membru al grupului Divertis. Cum spunea cineva, cei buni pleacă repede.
*Spațiul virtual poate fi obiectul unui studiu sociologic. Constați, fără să vrei, că cititorii de bloguri sunt oameni care au parcurs bibliografii și au opinii bine argumentate. Sunt necunoscuți care comentează ca niște veritabili lideri de opinie. Nu mai vobesc de oamenii de cultură. Ei nu lipsesc nici de pe Facebook, dar acolo sunt grupuri formate în jurul unor centre de interes ușor vizibile : literatură și arte, expunerea publică a unor aspecte familiale, știință și curiozități, medicină naturistă, politică, religie etc. Dacă ai prieteni mulți, printre ei se află cetățeni din toate taberele. Așa se face că neaveniții își bagă bățul prin gardul oricui și se simt datori să-și dea cu părerea, în termeni suburbani, despre lucruri de care n-au habar. E igienic să nu amesteci cele două zone ale Internetului. Dacă o faci, te arzi.
* Neagu Djuvara și Mihai Șora au fost decorați de Klaus Iohannis. Doi domni, chiar dacă n-au putut sta în picioare la cântarea imnului. Cred că Djuvara n-a avut putere să se țină vertical, iar Șora n-a vrut să-l lase în ofsaid. Fair-play-ul acestor aristocrați ai minții mă impresionează. În schimb, imaginea finală a lui Iohannis (un om cât muntele, dar care se mai și ridica pe vârfurile pantofilor, rânjind cu gura până la urechi) m-a amuzat teribil. Bătrânii cărturari păreau niște liliputani mecanici, încadrându-l pe Președinte, care pleznea de sănătate și de satisfacție. Să-i recunoaștem totuși, lui Iohannis, meritul de a promova cumva valorile și de a le recunoaște. Ar fi minunat dacă Excelența Sa ar găsi niște pârghii economice prin care să îmbunătățească situația materială a intelectualilor din România de azi.

Un vis ciudat

  Se făcea, cum mi se întâmplă mai mereu în vis, că mă rătăcisem pe străzile unui oraș. Apoi am recunoscut zona. Eram în București, cartierul Militari. De data asta trebuia să ajung undeva în centru, pentru o treabă importantă. Am luat-o la pas, pe trotuar. În stânga mea a răsărit, înalt și drept, Prințul Radu. În jur, multă lume. Niște tineri m-au salutat zgomotos. ” Trebuie să fie niște foști elevi”, mi-am zis. ”E și Cărtărescu pe aici”, a spus Prințul Radu. M-am uitat în jur, dar nu l-am zărit pe autorul Orbitorului. Am mai făcut câțiva pași și peisajul s-a schimbat brusc, devenind un drum de țară, neasfaltat, care cotea la dreapta. Chiar în curbă, cățărat pe un gard, se afla însuși Mircea Cărtărescu. Privea de-a lungul șoselei, ca un gospodar care și-a terminat treburile și vrea să vadă cine mai trece pe drum. M-am apropiat. El continua să se uite în partea opusă. Era îmbrăcat într-o cămașă în carouri, iar pletele-i tinerești îi acopereau pe jumătate obrazul, conturându-i un profil admirabil. În sfârșit, și-a mutat privirile către mine. Am înclinat ușor capul și i-am zâmbit. Mi-a surâs larg, cu căldură. Prințul Radu se mistuise ca fumul. M-am apropiat și ne-am strâns mâinile. Avea o palmă osoasă și lustruită, de modelator în alabastru. I-am cerut scuze că nu l-am salutat mai devreme, dar nu-l văzusem. Mi-a răspuns că nu e nicio problemă. A mai adăugat ceva, folosind pronumele personal de politețe ”dumneavoastră”. Am schimbat amabilități și unul dintre noi a rostit sintagma ”mare scriitor”. Brusc, Prințul Radu s-a materializat iarăși lângă mine. S-a repezit în curtea lui Cărtărescu, a luat un pumn de pământ noroios și i l-a pus în cap scriitorului. Am simțit că mă cuprinde revolta. ” Ce înseamnă asta?”, am strigat. ” Se poate așa ceva?” Am început să curăț repede murdăria de pe capul lui Cărtărescu. Doi bulgărași umezi căzuseră în gura cunoscutului autor. Erau chiar pe limbă și mă trudeam să-i scot de acolo, cu degetele, fără să ating cavitatea bucală a celui care a scris Levantul. Bucățile de pământ se transformaseră în două mici coji de ceapă, concave. Cărtărescu râdea. Prințul Radu se estompase treptat și dispăruse din nou. Perseverent și confuz, încercam să-mi duc la capăt treaba. Tocmai când eram gata să reușesc, m-am trezit. Un câine lătra în dorul lelii, unduind perdelele nopții.


duminică, 25 septembrie 2016

Cele 10 sfaturi ale filozofului Confucius, care îți vor schimba viața. Text primit de la un prieten


Confucius este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari filozofi care au trait vreodata.
S-a nascut in China in anul 551 I.Hr si, de-a lungul vietii sale, s-a dedicat in totalitate scrierilor – pastrate in „Analectele lui Confucius” – despre etica in familie, sistemul public si sistemul educational. Invataturile lui au influentat intreaga lume asiatica si nu numai timp de 2500 de ani.
Dupa moartea sa in anul 479 I.Hr, invataturile i-au devenit oficial filozofia imperiala a Chinei. Scrierile lui Confucius  au trecut dincolo de orice limita geografica si culturala, conferind o mare intelepciune oricui, oriunde.
Cititi  10 invataturi de-ale lui Confucius care va pot schimba intreaga viata. Daca vi se intampla sa simtiti ca nu mai puteti face fata, cuvintele lui Confucius va vor ajuta sa depasiti situatia si sa va conoaste mai bine pe voi insiva.

1.      1.    Nu conteaza cat de incet inaintezi, atata timp cat nu te opresti.
Uneori poate fi foarte dificil sa gasim pacea in viata noastra si in noi insine mai ales din cauza faptului ca astazi totul in jurul nostru se intampla atat de repede, progresul stiintific si tehnologic, schimbari politice si sociale etc. Este bine insa sa ne oprim putin si sa gasim acea pace in noi ce ne va ajuta sa ne bucuram mai mult de viata.
Este important nu numai sa facem, dar si sa ne acordam timpul necesar sa ne bucuram de ceea ce facem.

1.      2.    Nu te imprieteni niciodata cu o persoana care nu este mai buna decat tine.
Avem tendinta de a ne imprieteni cu oameni care ne sunt inferiori sau usor inferiori caci asta ne face sa ne simtim mai bine si sa gandim mai sus despre propria persoana. Nu faceti acesta, imprieteniti-va cu oameni care va sunt net superiori, oameni de la care sa aveti ce invata si care sa va provoace sa deveniti o versiune mai buna a voastra.

1.      3.    Cand simtiti ca furia ia amploare, ganditi-va la consecinte.
Cand sunteti nervosi, aruncati-va intotdeauna un ochi in viitor inainte de a actiona.

1.      4.    Cand observati ca devine imposibil sa va atingeti telurile, nu va ajustati telurile, ci numai pasii catre atingerea acestora.
Daca v-ati pus ceva in cap, dar nu este atat de usor pe cat credeati, continuati, nu va dati batuti. Poate va va lua mai mult timp, insa pana la urma veti ajunge acolo.

1.      5.    Daca urasti o persoana, atunci acea persoana te-a infrant.
Este in regula sa ignori sau sa fii indiferent fata de o persoana care te percepe negativ. Insa, daca va consumati timpul si energia urand persoana respectiva, atunci ati pierdut lupta impotriva acesteia, lupta in care nu trebuia sa va aruncati inca de la inceput.

1.      6.    Omul superior, care cauta ceva, cauta in el insusi; omul inferior cauta intotdeuna in altii.
Foarte multi dintre noi considera ca pentru a avea mai multa valoare si pentru a fi mai bine vazuti in societate trebuie sa acumuleze bogatii si bunuri materiale.
Oamenii intelepti stiu ca singurul mod real de a ne creste valoarea este prin a incerca sa o cultivam in noi insine.

1.      7.    Oriunde mergeti, mergeti cu toata inima.
Muhammad Ali credea ca este cel mai bun indiferent de ceea ce facea, chiar daca era un colector de gunoaie. Acesta este modul in care trebuie sa gandim cu totii. Indiferent ce facem, trebuie sa facem cu pasiune si determinare.

1.      8.    Oferiti sfaturi si instructiuni celor care cauta cunostere dupa ce si-au descoperit ignoranta.
Cu totii ignoram diverse lucruri sau convingeri, ganditi-va la asta inaite de a incerca sa corectati pe cineva.
Asteptati pana cand oamenii au ajuns in acel punct in care au nevoie de ajutorul si opinia voastra inainte de a incepe sa vi le exprimati.

1.      9.    Daca va concentrati pe orice avantaj sau realizare, oricat de mici ar fi, va va fi mult mai usor sa mergeti mai departe.
In loc de a va petrece timpul consumandu-va ca superiorul vostru ii aprecieaza mai mult pe ceilalti colegi decat pe voi, incercati sa va concentrati numai pe ceea ce stiti sigur  ca este adevarat si care va poate motiva sa va faceti lucrul mai bine si mai eficient.

10. Daca cineva scuipa in spatele vostru inseamna ca sunteti mult inaintea lor.




miercuri, 21 septembrie 2016

Crescut într-o familie de oameni adevărați. O poveste trimisă de un prieten


   ”O poveste adevărată.
   Un nepot de sclavi, un băiat s-a născut într-un cartier sărac din New Orleans, cunoscut ca "Back Town." Tatăl său a abandonat familia atunci când copilul era mic, mama sa a devenit o prostituată și băiatul și sora lui au trebuit să trăiască cu bunica lor. Încă de timpuriu, băiatul s-a dovedit a fi dotat pentru muzică și cu alți trei copii a cântat pe străzile din New Orleans. Primele sale câștiguri au fost monedele care au fost aruncate de trecători. O familie de evrei, Karnofsky, care a emigrat din Lituania în SUA a avut milă de băiatul de 7 ani și l-au adus în casa lor. I-au dat inițial "muncă" în casă, pentru a alimenta acest copil înfometat. Acolo, el a rămas și a dormit în această casă unde, pentru prima dată în viața lui, el a fost tratat cu bunătate și tandrețe. Când s-a dus la culcare, doamna Karnofsky i-a cântat un cântec de leagăn rusesc. Mai târziu, el a învățat să cânte mai multe melodii rusești și evreiești. De-a lungul timpului, acest băiat a devenit fiul adoptiv al acestei familii. Familia Karnofsky i-a dat bani pentru a cumpăra primul său instrument muzical, cum era obiceiul în familiile evreiești. Ei admirau sincer talentul muzical. Mai târziu, când a devenit un muzician profesionist și compozitor, el a folosit melodiile evreiești în compozițiile sale. Băiețelul negru a crescut și a scris o carte despre aceasta familie de evrei care l-au adoptat în 1907. În memoria acestei familii și până la sfârșitul vieții sale, el a purtat o stea a lui David și a spus că în această familie a învățat "cum să trăiască viața reală și determinare." S-ar putea recunoaște numele lui. Acest băiețel a fost numit Louis "Satchmo" Armstrong. Louis Armstrong a vorbit cu mândrie fluent idișȘi pun pariu că nu știai nimic din toate astea.”

luni, 19 septembrie 2016

”Vara ca un interior cu pietre și copaci”. O povestire din 1978


    Iese în curte și știe că ușa casei vecine se va deschide imediat și un bărbat tânăr, buhăit la față îl va întreba cât e ceasul
̶  Este exact zece, răspunde băiatul, abia privindu-l pe vecin.
Îl tulbură, în mod straniu, firicelele roșii de pe chipul vecinului. Vara, amândoi se trezesc în fiecare zi la aceeași oră. Băiatului nici nu-i trece prin minte să calculeze de câți ani se întâmplă lucrul ăsta. Tăifăsuiesc puțin și de fiecare dată grasul îi pune puștiului aceeași problemă de matematică pe care a auzit-o prin vreo cârciumă, iar băiatul o rezolvă cu aceeași dezinvoltură confuză, spre mirarea repetată a celuilalt, exprimată mereu în aceleași cuvinte. Ceva despre faptul că băiatul învață bine și e un copil cuminte. Umbra sreașinii se află în dreptul ferestrei. Mai e mult până va depăși prispa, semn că s-a făcut prânzul, când trebuie să hrănească porcul și găinile și pisica
Știe că poarta este încuiată și se simte puternic și liniștit. Va da mai întâi o raită prin grădină. Tufa de soc nu a crescut suficient, deși îi șterge zilnic frunzele de praf. Măceșul a înflorit, inundat de lumina cleioasă care umple ograda precum uleiul un recipient. Așa își va aminti mai târziu, la o beție organizată într-un cămin studențesc. Se va urca în dudul cu aromă răcoroasă și cu fructe dulci, umede ca nasul cățelului. Mâncând, se gândește o clipă dacă n-ar fi cazul să vadă ce mai fac fluturii albi și portocalii. Dar știe că pentru asta va fi nevoit să deschidă poarta. Poiana violetă se află dincolo de de șosea și de tufele de zmeură ale lui Moțodel. Știe că de acum, celălalt scrutează deja bătătura, printre ulucile înalte și ascuțite ale gardului. Nu-l va zări pe băiat, însă va bănui că acesta se află în dud și-l va îmbia să se joace împreună. Îi va propune să fure pepeni, să prindă iepuri, să se scalde la râu și să facă prostii cu micuța N. Știe că dacă va deschide poarta, toată liniștea se va scurge pe acolo, ca aerul dintr-un balon spart. Celălalt e mai puternic, îi va impune planurile sale și gândul că va trebui să scape de el îl va tortura permanent pe băiat. Să scape de el cât mai repede. Își va bate capul cu asta toată ziua și tot nu va reuși să-l urnească pe musafir. Știe că nu va reuși. Și să iasă din curte nu are voie de la mama sa, plecată nu se știe unde.
Vârfurile pomilor se leagănă ușor. Se clatină și cerul, în ceașca sa de porțelan albastru. Găinile albe și roșii și negre scurmă în gunoiul din fundul ogrăzii. Cu râtul său fin și rotund, porcul a apucat o frunză purpurie și o mestecă grohăind. O omidă verde, uriașă, stă nemișcată, inelată, pe o ramură de dud. Băiatul închide o clipă ochii și poate auzi glasul celuilalt.
̶  Pepenii sunt nepăziți. Sunt vărgați, cu miezul roșu și lunguieți și galbeni. Putem lua o grămadă.
Se preface că n-aude și tace. Galbenul îi amintește de excrementele groase, adunate în mușuroaie, la spatele casei prietenului său. La început, acesta îi povestea că un urs mare vine din pădure în fiecare noapte, îi mănâncă piersicile din grădină și se duce după casă să se ușureze. Mai târziu, celălalt va spune cu mândrie că tatăl său este autorul grămezilor untoase și urât mirositoare. ”Mănâncă șase pâini în fiecare zi și se ușurează gros, cât un salam”, zicea prietenul, iar el se simțea umilit, fiindcă știa că tatăl său nu poate avea intestinele atât de groase, nici nu câștigă zilnic câte o servietă cu bani, nici nu scoate la Crăciun, din fiecare porc, câte șapte gamele cu bucăți de carne.
̶  Putem lega pisica a neagră cu o sfoară, ca s-o coborâm din ulm.
Ideea nu-i surâde, după cum nu ar vrea nici să umble în cuibul rândunelelor, unde așteaptă puișori cu ciocuri larg căscate, tivite cu galben.
̶  Îți dau zmeură, se aude de dincolo de gard, dacă îmi deschizi poarta.
̶  Nu-mi place zmeura, răspunde, uitând că vrusese să-l facă pe celălalt să creadă că nu este nimeni acasă.
̶  Atunci furăm smochine de la moș Avram. Are un câine legat de tufele alea, dar e orb și surd. Le-am mâncat aproape pe toate. Mai sunt câteva. Îți dau și ție dacă mă lași să mă joc cu mingea ta.
Vocea s-a îndepărtat și în curând nu o va mai auzi. Nu-și dă seama dacă intrusul repetă vechea manevră se preface că a plecat ori s-a lăsat păgubaș.
Umbra casei a ajuns la jumătatea prispei. Ar putea prinde avioane mici și vii, de pe vârfurile bețelor de tutun care îngrădesc tufele de trandafiri. Mai târziu va afla că înaripatele de cristal se numesc libelule. Vede din nou omida verde și își amintește brusc că a visat-o. A visat-o în noaptea trecută și acum o vede și știe că a visat-o.
 Soarele a coborât după casă și el apără porcul alb și rotofei de păsările lacome care îi fură grăunțele. Se  o ciocănitoare și aerul miroase a câmpie pârjolită de soare.
Cartea îl așteaptă răbdătoare pe masă și el poate sta la umbră să citească. Când stătea la bunicul, unde curtea era umbrită încă de dimineață, putea citi toată ziua. Cartea asta îi place atât de mult, încât îi este teamă că o va sfârși și nu va mai găsi alta care să-l plimbe prin locuri pustii, unde se află în siguranță.  S-a gândit toată ziua la filele frumos mirositoare, la literele și cuvintele semănând cu coroanele arborilor și cu iarba sârmoasă din curte. Nu vrea să o termine. O va face doar când va găsi alta, cu o lume ospitalieră, protectoare. Păcat că nu are mai multe cărți. Oftează și intră în casă. Frunzele copacilor, lungi și subțiri, late și verzi,, portocalii și vinete fierb în cerul topit de soare.
Ce s-ar întâmpla dacă locuința ar avea câte o ieșire pentru fiecare anotimp? Ar ninge peste fructele roșii de măceș, iar liliacul și-ar amesteca mireasma cu esența crudă ale pănușilor de porumb, strânse grămezi, în care își petrecea nopțile de toamnă. Sub chiciură ar gesticula mugurii, în timp ce oamenii de zăpadă ar dănțui prin țărâna fierbinte. Beția albă a florilor de salcâm s-ar scutura peste zăpezi. Ar respira adânc. Și ar uita de școală. A și uitat când a ieșit din nou afară. Umbra casei aleargă acum undeva către orizont, unde a auzit că se află orașul. Și vocea îl ispitește iar de după gard.
̶  Mergem și pescuim în heleșteul din grădina lui moș Salem.
Raiul lui Salem îi este cunoscut. Nu poți trece pârleazul decât cu ajutorul unei scări. Totuși, n-a văzut niciodată acolo un iaz.
̶  Sunt pești mari și grași ca porcii. Coborâm pe scară și îi prindem cu ciurul. Pe cel mare îl cheamă Mali și va încerca să ne înece. Îl voi înțepa eu cu furca.Din bășica lui ne vom face o minge de fotbal pe cinste. Dar știu că ești fricos, așa că nu e nicio pagubă dacă mă duc singur.
Glasul se îndepărtează. Cu grabă și cu teama că băiatul va accepta abia acum. Mâine, celălalt se va lăuda că a prins peștele și l-a scăpat ori că moș Salem a tras cu pușca după el. Brebete a plecat. Știe că peste puțin va veni mama, prăfuită și arsă de soare.
 Îi suflă, parcă, cineva pe frunte. Nicio viespe nu poate intra în curte. Niciun copil neascultător nu poate ieși. Copacii au ochi pe fiecare frunză și păsările abia îndrăznesc să cânte. Deschide poarta și iese, uitându-se în toate părțile. Vede șoseaua.  Încă nu văzuse râul și orașul, se va gândi peste ani. Va încerca să-și închipuie gârla. Dar nu acum. N-are timp. Printre crengile corcodușilor și tufele de gard viu licăre poiana albastră. Știe că acum fluturii pleacă. Luminișul este plin de cioburi de sticlă colorată și de pietre ascuțite, ascunse de de iarba verde și grasă. Spre ochiul albastru al cerului, ivit printre vârfurile arborilor, se întind firele violete de lavandă. Sunt peste tot și miresmele fac ca aerul să pară un ulei greu, adormitor. Îi place să se întindă printre flori și să urmărească albinele și fluturii cu desene uimitoare pe aripi. Unii vin și se așează pe părul său, de culoarea miezului de dovleac. Surâde, absent de la celebrarea propriei bucurii. A descoperit fluturii când bătrânul învățător, cu figura desfigurată de furie, le-a ordonat copiilor să prindă fiecare câte o sută de fluturi. ”Omizile mi-au mâncat livada” a mai urlat o dată fiorosul moșneag și le-a aruncat o privire încărcată de ură. După-amiază, copiii, femeile și bunicii au început vânătoarea, care cu ce putea. Dădeau cu pălăriile, cu măturile, cu ciomegele, cu șepcile, cu basmalele. Și fugeau ca apucații chiar și cei care trecuseră de optzeci de ani.
Știe că  Brebete, celălalt, l-a urmărit și că acum-acum va năvăli să rupă florile și să ucidă cu basca-i cât mai mulți fluturi. Mai știe că se vor bate și că va fi învins. Dar e sigur că fluturii vor veni mâine iarăși și că bătaia va fi preludiul unei prietenii care îi va face să ude florile din poiană, pentru a atrage și libelulele.
Și mereu mirosul acela copleșitor : munți din pănuși de porumb, unde dormea nepedepsit și visa râuri curgând din cer.


sâmbătă, 10 septembrie 2016

Romanul polițist ca un ceasornic cu arcul dat peste cap

   Romanul polițist poate fi asemuit cu un ceasornic ale cărui limbi sunt mutate temporar de cineva, pentru a arăta o oră falsă și pentru a acoperi o crimă. Rolul detectivului ar fi acela de a-l descoperi pe cel care măsluiește timpul, umblând la un mecanism perfect reglat. Cărțile Agathei Christie ( cu excepția celor Zece negri mititei, capodoperă absolută a genului) chiar asta sunt. În plan literar, îmi apar ca niște jocuri cu păpuși de cârpe, iar faimosul Hercule Poirot se comportă ca un motan mecanic, întors la cheie. Doar Sherlock Holmes și Ellery Queen îl întrec în rigiditate. Asta nu înseamnă că nu ne putem delecta cu multe dintre textele faimoasei englezoaice. Preferații mei sunt însă Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald și mai recentul Stieg Larsson, în romanele cărora omenescul curge firesc și cu haz. Marii autori de romane polițiste sunt scriitori adevărați, cu înclinații ludice. Au creat și personaje memorabile (Philip Marlowe, Sam Spade, Lew Archer), pline de fermecătoare stereotipii : biroul sordid, pipa, sticluța ascunsă, loviturile primite în cap, pe neașteptate, chiar la locul crimei și, neapărat, o etică superioară.
    Am citit cu interes Cele cinci piste false de Dorothy L. Sayers, Ed. Univers, București, 1994. Proză scrisă fluent, personaje vii, mișcându-se natural, umor, situații captivante. Personajele sunt pictori profesioniști, băutori de nădejde și, simultan, pescari înrăiți. Nu lipsește nici detectivul casei, lordul Peter Wimsey, cu ticuri abia perceptibile. Se produce o crimă, iar poliția și Wimsey întorc pe față și pe dos toate posibilitățile. Până aici, toate bune și frumoase. Farmecul unui roman polițist constă în soluția finală care revelă un adevăr surprinzător. Scenariul apare, la sfârșit, clar, simplu și logic. În Cele cinci piste false rezolvarea enigmei de către Wimsey este atât de complicată și de nefirească, încât devine puțin credibilă, artificială, aproape fantastică. E ca un banc care decurge admirabil până la poanta care conține sarea și piperul. Când poanta e ratată, bancul nu există. Cam asta se întâmplă în această carte, cu o intrigă foarte încâlcită și greu de înghițit. Autoarea a vrut să facă narațiunea cât mai interesantă, însă a exagerat și a dat-o de-a berbeleacul, așa cum se rupe arcul unui ceas întors prea mult. Povestea e complicată inutil, spre paguba sa și dezamăgirea noastră.
    Se spune că arta unui pedagog constă în a face accesibile elevilor/studenților cele mai profunde teme. Prin școlile bucureștene ar fi însă, se aude, și dascăli care transformă chiar cea mai simplă problemă în ceva imposibil de înțeles. Citind un roman polițist ratat, trăiești sentimentul elevului care încearcă să învețe o lecție despre pisici, expusă în termeni hegelieni.