marți, 23 decembrie 2008

E timpul liniştii şi al iertării

Suntem în aşteptarea zăpezilor. E timpul liniştii şi al iertării. Din anul care a trecut să păstrăm numai ce a fost frumos. Să aruncăm la coşul de gunoi resentimentele, supărările şi tristeţea. Să le urăm, aşadar, sărbători fericite, deopotrivă prietenilor şi celor care, din diferite motive, nu ne iubesc. Să-i iertăm pe cei care au greşit faţă de noi şi să le cerem scuze celor pe care i-am supărat. Să-l iubim pe aproapele nostru la fel de mult ca pe noi înşine...

miercuri, 17 decembrie 2008

Unde sunt zăpezile de altădată ?

Vă mai amintiţi de versurile lui F. Villon ? Într-adevăr astăzi ninge mai puţin decât odinioară. În zonele electrificate, bunicii nostri au văzut, în secolul trecut, ultimele turturele şi ultimile păduri de goruni şi de ulmi... În locul păsărilor amintite au apărut guguştucii ( veniţi din nordul Italiei), iar plopii au luat locul celorlalţi arbori. Colegii mei care au în jur de 60 de ani povestesc că, în vremea copilăriei lor, nămeţii se înălţau până în vârfurile copacilor şi depăşeau acoperişurile caselor... Se dădeau cu săniile pe derdeluşuri făcute pe trunchiurile celor mai înalţi salcâmi... N-am apucat acele timpuri fericite. Totuşi, când eram copil, începea totdeauna să ningă la începutul lui noiembrie, iar zăpada se topea negreşit în primele zile ale lui martie. Zăpada atingea 1-2 metri şi se ridica de o parte şi de alta a pârtiei, ca două ziduri albe, compacte. Unde sunt şi zăpezile, şi liniştea, şi fluturii, şi libelulele, şi omenia, şi bunătatea oamenilor, şi bunul-simţ, şi credinţa, şi frumuseţea naturii de odinioară ?

P.S. N-am îmbătrânit şi nu sunt anacronic : iubesc numai ce este frumos şi înălţător uman...

Statuile au ceva înfiorător

De când mă ştiu am avut o teamă ciudată de câte ori am privit o statuie. Statuile din marile oraşe au, în aspectul lor întunecat, ceva înfiorător, terifiant. Copil fiind, mă plimbam cu tatăl meu prin Bucureşti şi aruncam priviri îngrozite monumentelor semeţe şi negre pe lângă care treceam. Se ştie că majoritatea statuilor sunt turnate în bronz. Metalul oxidează şi operele de artă capătă o înfăţişare funerară. Îmi părea că pe socluri sunt morţi împăiaţi, înnegriţi de ploi şi de vânturi. Altceva este cu statuile greceşti şi romane care au fost dăltuite în marmură. Sunt albe, frumoase, pierzându-şi în eter corporalitatea grosolană specifică sculpturilor realizate în metal. Se pare că grecii şi romanii le vopseau în culori aprinse, le machiau şi le împodobeau. Lucrul mi se pare acum de prost-gust. Noroc că până la noi a ajuns doar albul imaculat al pietrei... Au rămas îngrozitoarele statui moderne, parcă frecate cu funingine, lipsite şi ele de cel mai elementar bun-gust. ( Total diferită este cealaltă artă plastică, pictura...) Când generalul Charles de Gaulle a ajuns Preşedinte al Franţei, l-a numit ca ministru al culturii pe marele scriitor Andre Malraux. ( Miniştrii noştri sunt mâncători de... ceaţă şi textieri de muzică uşoară... ) Ştiţi care a fost prima acţiune a lui Malraux, în calitate de ministru ? A vopsit toate statuile din Paris în alb...

luni, 15 decembrie 2008

Demisia lui Stolojan

Mi-e silă de ceea ce se întâmplă în politica românească ! Până la urmă, nu mă deranjează că stânga şi dreapta şi-au dat mâna pentru a începe o guvernare "istorică". La urma urmei, politica este făcută din compromisuri. Întrebarea e dacă avem de-a face cu o stângă adevărată şi cu o dreaptă în care poţi avea încredere. Ceea ce mă deranjează însă foarte mult este că un om onest, un profesionist desăvârşit, un tehnocrat, un ins de mare caracter nu are loc printre politrucii care îşi negociază şi amantele... Politicianul român şi, pe urmele lui, "analistul politic" nu ştiu ce e aceea o demisie. La noi nimeni nu-şi dă demisia, chiar dacă este suspect de crimă sau a delapidat milioane de euro. Trebuie să fii nebun sau bolnav ca să-ţi dai demisia în România ! În străinătate, acest lucru este ceva firesc, normal, în cazul în care asupra demnitarului respectiv planează o suspiciune. Omul demisionează şi îşi vede de treburile sale. Dacă însă un politruc de la noi demisionează, cu ce treburi să se ocupe el ? Are vreo treabă, în afară de aceea de a minţi cu neruşinare şi de a fura ? Nu. Şi atunci ţine tare de scaun, de parcă l-ar fi născut maică-sa cu funcţie cu tot. Aud în jur reacţii puerile. Stolojan are nervii slabi, nu te poţi bizui pe el, etc. Cel mai enervant a fost Adrian Năstase care s-a manifestat ca o ţaţă. "Stolojan, a spus el, e un om bolnav." Păi, da. În România de azi, dacă nu eşti hoţ, mârlan, mitocan, mincinos, nesimţit, lipsit de caracter şi incompetent, eşti bolnav ! Să fii sănătos înseamnă să ai toate "calităţile" de mai sus ! Şi unii le au cu asupră de măsură ! Un lucru e cert : dacă Stolojan s-a retras din mocirla politicii e un semn rău. Nu ne aşteaptă ani de fericire...

P.S. S-ar părea că este imposibilă colaborarea cu unii politicieni de azi... Mania unora de a trăi numai în conflicte ne va costa pe toţi. Dar noi i-am ales, nu ?

duminică, 14 decembrie 2008

Despre democraţie

Din păcate, s-a dovedit că şi democraţia este o dictatură... Ghiciţi a cui ?

Sentimentul de vinovăţie

Este stupefiant să vezi că nimeni nu are sentimentul vinovăţiei, atunci când face o greşeală. Am fost uimit când am constatat că Victor Petrini, personajul lui Marin Preda din "Cel mai iubit dintre pământeni", ucide doi oameni ( gardianul torţionar şi soţul lui Suzy Culala) şi nu se simte deloc culpabil. Este senin, împăcat... Observ însă că nimeni nu-şi asumă greşelile pe care le face. Un profesor face sex, în biroul său, cu o studentă aproape minoră.
- Ea e vinovată, sare el în sus când este surprins în acţiune.
-Ba el el e vinovat, sare fata. M-a şantajat, nemernicul...
Din înregistrări se vede că tânăra dansa, în haine sexy, ca să-l excite pe iresponsabil...Povestesc întâmplarea unui bărbat.
- El nu e vinovat, spune repede omul.
O doamna are o părere opusă.
- El, nenorocitul, e bandit... L-aş castra, nu altceva.
Văd cum un bărbat, cap de familie, este înregistrat în timp ce se întâlneşte cu fata celui mai bun prieten al său, prietena fiicei sale...
- Ea e vinovată, spune soţia nenorocitului. De ce s-a pus cu picioarele...?
- Ba el e vinovat, strigă părinţii fetei.
Nimeni nu se uită în oglindă, nimeni nu recunoaşte nimic, nimeni nu spune :
- Aveţi dreptate, vă rog să mă iertaţi, sunt şi eu vinovat şi trebuie să suport consecinţele. Nu se va mai întampla...
Se arată unii pe alţii cu degetul, ca nişte procurori imaculaţi din punct de vedere moral... Mai înţelegeţi ceva ? Suntem un popor de iresponsabili. Dacă nu ne asumăm greşelile, pentru a le rezolva şi a trece peste ele, nu ne vom însănătoşi din punct de vedere psihic. Tradiţia şi ritualul ţapului ispăşitor nu mai sunt de actualitate.

O întâmplare cu MARIN PREDA

Prin 1980, Marinică, nepotul scriitorului Marin Preda, mi-a reprodus o confesiune a marelui romancier. Se ştie că nimeni nu este profet în satul lui şi nici Preda nu a făcut excepţie. Erau câţiva "fii ai satului", asociaţi cu venetici, care aveau impresia că prozatorul "a râs" de ei, în scrierile lui. Printre ei, "bătrânul învăţător", un muntean care fusese repartizat, ca dascăl, la şcoala din localitate. Foarte energic, învăţătorul înjura la greu, spre uluiala şi admiraţia copiilor. Se răzbătuse şi făcuse avere, în ciuda multora. Principalele sale metode pedagogice erau urletul, ciomagul, palma şi pumnul... Un asemenea urangutan didactic nu putea scăpa ironiei lui Preda. De multe ori însă, învăţătorul şi ceilalţi duşmani ai marelui romancier se supărau degeaba. Preda păţea ceea ce mi se întâmplă şi mie, cu precizarea că el nu era pârât, în mod nejustificat, la primar şi la alte oficialităţi... Şi el le folosea şi numele sătenilor, pe când "admiratorii" mei se recunosc în personaje care nu au nicio legătură cu ei... Lucrurile au involuat mult, din acest punct de vedere. Învăţătorul se numea Florea Gheorghe, exact ca personajul lui Preda din povestirea "Calul". M-aţi văzut voi, mă, pe mine că am jupuit vreodată vreun cal ? Ai ? M-aţi văzut ? îi întreba el pe silişteni. Ai, mă, nea Floreo, îi zicea câte un sătean care, ca şi azi, înţelegea mai multe decât învăţătorul, ai, mă, nea Floreo, că nu s-o fi referit la dumneata... A luat şi el doar numele... În treacăt fie spus, "bătrânul învăţător" a murit anul trecut, la vârsta de 100 de ani. S-ar părea că ironiile lui Preda i-au prins bine... De câte ori se ducea în sat, Preda era evitat de mulţi, care se prefăceau că nu-l văd. Aşa sunt proştii : ei intră în competiţie cu oricine, inclusiv cu scriitorii şi cu oamenii de ştiinţă...
"Mă dusesem în sat, să văd ce-mi mai fac neamurile, povestea Preda. Era dimineaţă, stăteam pe prispă de vorbă cu soră-mea Ilinca şi l-am văzut pe primar că intră pe poartă. Am dat să fug, să mă ascund, dar nu mai era timp...
- Marine, vin la tine cu o mare rugăminte, te rog să nu mă refuzi, a zis musafirul nepoftit.
Se putea ? Ştiam eu că venise să-mi ceară, nu să-mi dea ceva.
- Ce vrei ? l-am intrebat.
- Tu eşti un mare scriitor, reprezentativ, nu-i aşa, pentru acest popor...
- Lasă gargara şi zi-mi ce vrei !
- N-ai putea, zice el, să vii, în calitate de mare scriitor şi, mai ales, de fiu al satului, la Căminul Cultural şi să le vorbeşti elevilor ?
- Cui să vorbesc ? m-am speriat eu.
- Copiilor de la şcoală...
- Aoleu, m-am speriat eu, nu ştii că eu sunt emotiv, nu pot să ţin discursuri, să dau din gură, în limba voastră de lemn, ca activiştii de partid sau ca învăţătorii ?
- Lasă, bă, că spui şi tu acolo două cuvinte, te vede lumea şi gata...
- Şi ce să spun eu copiilor ? Când am ceva de spus, scriu, nu sunt o fire orală... Şi, în definitiv, nu scriu pentru copii...
- Ai, bă, termină. Nu l-ai creat tu pe Niculae Moromete ? Hai mai repede, că ne aşteaptă copiii...
Şi tura-vura, m-a zăpăcit şi m-a luat mai mult târâş la Căminul Cultural. Acolo era strâns tot satul. Inima a început să-mi bată cu putere şi nu mai eram bun de nimic. Am luat loc la o masă, în faţă, iar copiii erau numai ochi şi urechi.
- Măi, copii, nu am prea multe lucruri să vă spun, am început eu timid.
În clipa aceea uşa s-a deschis cu un scârţăit puternic şi o babă şi-a croit drum către primul rând al publicului.
- Fof, fonf, fonf...
- Măi, copii, am început eu iar, nu am prea multe să vă spun...
Scâââârţ, a făcut uşa din nou şi o altă babă a năvălit către rândul întâi.
- Fonf, fonf, fonf...
- Măi, copii, am reluat eu ceva mai nervos...
Scââârţ ! s-a deschis uşa. Altă babă.
- Fonf, fonf, fonf...
Şi tot aşa, preţ de o vreo opt babe...
- Măi, copii, am zis eu disperat...
Şi în momentul acela a băgat capul pe uşă şi cumnatul meu.
- Tu ce aia a mă-tii vrei, mă ? l-am luat eu la înjurături. Şi cu babele astea ce e aici ?
- Nu suntem babe, Marine, a clămpănit una dintre ele, suntem colegele tale de şcoală..."

vineri, 12 decembrie 2008

Parlamentari de România

Aţi văzut mutrele "noilor" parlamentari ? V-aţi dat seama că nu sunt noi deloc, dacă lăsăm la o parte cele câteva excepţii ? Sunt aceeaşi care ne-au mâncat sufletul patru ani ! E drept că am scăpat ( oare chiar am scăpat ? ) de premierul repetent Călin Popescu Tăriceanu, de finanţistul de doi lei Varujan Vosganian care era, în definitiv, poet (un poet rar, fără talent literar, dar cu tupeu de gardian !) şi nu ştia să facă o simplă adunare, şi de alte figuri sinistre... Să n-aveţi însă nicio grijă, alţi oportunişti pândesc din umbră... Ei spun acum că negociază. În realitate, se bat pe avuţia, împuţinată azi până la inexistenţă, a ţării, ca o haită de câini pe un leş în descompunere... Sunt creaturi care nu cred în iubire, prietenie sau solidaritate şi nu se gândesc decât la propriul buzunar. Parlamentarii i-au fraierit pe amărâţi prin modalităţi de acum cunoscute. Singurii care s-au ales cu câştiguri grase sunt agenţii lor electorali ( de obicei, oameni iubitori de arginţi care nu au funcţii administrative). Vai de minţile şi vieţile celor care trăiesc în infernul moral din România de azi ! Singurul lucru bun este că Băsescu l-a numit pe Stolojan prim-ministru. Am avut totdeauna încredere în Stolojan pentru că este un profesionist desăvârşit, un om cu orizont economic şi politic, de o moralitate evidentă, un ins care ştie ce face. Cam cu trei clase peste, să zicem, Mugur Isărescu. Când a încercat nişte lucruri cu adevărat capitaliste, în primul său mandat, "preşedintele-jucător" de atunci, Ion Iliescu, s-a grăbit să-l înlăture din fruntea guvernului. Iliescu juca tot pe patefoanele Congreselor Partidului Unic. Nenorocirea noastră este că avem prea mulţi "jucători", prea multă muzică şi rahat de mâncat pentru ei şi prea puţini muncitori şi gânditori... Să reţinem că Petre Roman l-a adus pe Stolojan în politică, atunci când a făcut celebrul guvern de tehnocraţi. De altminteri, e necesar să consemnăm, pentru istorie, că PETRE ROMAN A FOST SINGURUL PRIM-MINISTRU CARE A PROMOVAT NUMAI OAMENI DE VALOARE, EVITÂND POLITRUCII ! Şi Adrian Năstase a fost scos la rampă tot de Petre Roman, dar intelectualului fin, specializat în drept internaţional, i s-a părut mai călduroasă şuba sovietică oferită de Iliescu... Şi Băsescu tot de Roman a fost lansat... Stolojan a fost de două ori pe punctul de a fi ales preşedinte. Prima dată PSD-ul, prin agenţii săi acoperiţi, l-a aruncat în luptă pe Isărescu, ca reprezentant al Convenţiei, pentru a-i scoate lui Stolojan o bună parte din voturi, astfel că în turul doi, poporul suveran a avut de ales între două rele : Ion Iliescu şi Vadim Tudor. Au votat, cum era şi normal, cu Iliescu, evitând extremismul. A doua oară, Stolojan a renunţat la cursa pentru Cotroceni, din motive oculte, în favoarea lui Băsescu. De altminteri, prietenia cu Băsescu i-a făcut mult rău fostului (şi viitorului ) premier... Cum ţara geme de proşti, aud şi acum reacţii aiuritoare. "Stolojan ăsta parcă e robot...", spune unul. "E urât, dom'le, urât rău", completează altul. "E maneta perfectă pentru Băsescu", mai zice un "analist politic". Băi, fraţilor, unde aţi învăţat voi că asemenea oameni se aleg după înfăţişare ? Ce, suntem obligaţi să ne pupăm cu ei ? Au fost şi unii frumuşei, care s-au dovedit a fi hoţii hoţilor. Cu logica asta, demnă de baba Sorica, nu vom ajunge departe... Şi americanii ne-au învăţat că e de preferat un politician cu şcoală, unui mârlan arogant... Să mizăm deocamdată pe Stolojan, cu condiţia ca Băsescu să-l lase să facă treabă... Mai nou, s-ar părea că pedeliştii sunt pe cale să se certe cu pesediştii chiar înainte de a începe bine "colaborarea"... Apropo de Băsescu : ar fi putut fi un om politic de anvergură, dacă natura lui războinică, de corsar politic, nu l-ar târî în tot felul de conflicte inutile, păguboase. ( A se vedea relaţiile sale cu PC, partidul lui Voiculescu. Să-i cooptezi la guvernare şi imediat după aceea să spui că sunt soluţia imorală este o dovadă de amatorism. E ca şi cum te-ai însura cu o femeie şi ai urla prin toate cârciumile că te-ai căsătorit cu o prostituată...) Diplomatia îi lipseşte cu desăvârşire şi acest lucru dăunează şi partidului pe care îl păstoreşte.

P.S. În România se produc minuni la tot pasul. Mircea Badea a fost nominalizat pentru premiul "cel mai admirat român" (locul doi !) şi pentru "cel mai bun analist politic" (locul trei !). E adevărat că tânărul pe care-l simpatizez şi al cărui nume l-am menţionat este spontan, inteligent şi plin de umor. Dar ce ne facem cu incultura lui crasă, cu mitocănia, trivialitatea şi absenţa oricărei idei de profunzime ? Dacă Mircea Badea este "analist politic", de ce n-aş fi şi eu Mitropolitul Moldovei ? Îi cer iertare, pentru această glumă, Mitropolitului Teofan, pe care îl admir enorm...

P.P.S. Nu fac parte din niciun partid şi nu fac politică. Nu am simpatii deosebite pentru o tabără sau alta ( Nu intră în discuţie simpatiile personale, afectivitatea pe care o am pentru amicii care fac politică. ). Îmi dau doar cu părerea... Am prieteni care trăiesc în arena politică şi nu-i condamn. Nici nu-i "înţep" în vreun fel, cum au impresia "binevoitorii". Nu am motive. Şi chiar dacă aş avea, consider că prietenia este mai importantă decât disputele nejustificate... Asta nu înseamnă că nu am voie să emit nicio opinie. Nu trebuie să-mi fie chiar indiferent cine mă guvernează sau cine îmi stabileşte coordonatele economice care îmi influenţează nivelul de trai...

luni, 8 decembrie 2008

Emisiuni pentru bolnavi mintal

Suntem o naţiune bolnavă. Nu ştiu exact câte voturi au fost măsluite la alegeri şi care partid a câştigat. Din păcate, nimeni nu ştie. Nici partidele respective. Altminteri ar fi mai rezonabile la negocieri şi n-ar revendica, fiecare în parte, funcţia de premier. Să obţii 18% din voturi ( cine ştie în ce condiţii! ) şi să te consideri îndreptăţit să dai premierul şi programul de guvernare înseamnă inconştienţă. Să te uneşti dreapta cu stânga înseamnă prostie. Sau hoţie ? Dar există oare stânga şi dreapta în România sau există numai neisprăviţi cărora le place atât de mult să conducă, să fie şefi, încât nu mai ţin seama de nimic ? Dacă e aşa, ne merităm soarta şi cârmuitorii ( pe post de călăi ): singuri ni i-am ales. Spre deosebire de proştii care suntem, guvernanţii au descoperit că în această ţară, cu un comunism capitalizat, singura postură avantajoasă este să fii şef. Aşa îţi este cel mai bine. ( Voi scrie cândva un studiu despre condiţia şi răsfăţurile "şefilor" din România...)
Este trist însă că televiziunile se întrec în a ne tâmpi cu emisiunile lor prosteşti. Las la o parte show-urile care adună toate scursorile societăţii, toate prostituatele şi toţi idioţii din Bucureşti, fiindcă nu merită nici măcar să le pomenim numele... Emisiunea "Trădaţi în dragoste" însă, cu detectivi veritabili şi urmăriri spectaculoase, cu abuzuri şi intruziuni în viaţa privată, ţine de normalitate în comparaţie cu "Test de fidelitate" care este o monstruozitate făcută parcă la cererea Academiei de Ţaţe din România. Mi le şi imaginez urmărind toată tărăşenia cu ochii cât gutuile şi cu balele scurgându-li-se de poftă... Mai întâi, "reporterii" angajazează o "ispită". Aceasta e, de obicei, o hahaleră dezaxată, o urâtă complexată, obsedată, frustrată şi dementă. Numai acest profil psihologic s-ar preta la un astfel de joc. Lasă că şi cei atraşi în cursă sunt proştii proştilor, dacă se uită la asemenea gunoaie... Ispita îl curtează pe prostovan, încalecă pe el, îl dezbracă, uneori cu forţa, şi aşteaptă ca din camera alăturată să năvălească soţia turbată de furie, însoţită de un papagal de reporter şi de două "gorile". Tabără toţi pe amărâtul prins în fundul gol, tocmai când acesta se credea Casanova... Îl îmbrâncesc, îl lovesc îl porcăiesc şi îi ţin predici. Uneori cei mai înverşunaţi sunt reporterul şi... "ispita". Să priviţi şi să vă cruciţi... Am văzut cum reporterul îl îmbrâncea, cât îl ţineau puterile, pe un amorez uluit... Cu alt prilej, "ispita", care te făcea să vomiţi când o priveai şi care întreţinuse, la iniţiativa ei, raporturi sexuale cu "ispititul", pe o canapea, îl făcea albie de porci pe cel pe care tocmai îl călărise cu sârguinţă, cu câteva momente în urmă... Şi idiotul se mai duce şi la testul cu detectorul de minciuni...E posibil aşa ceva ? Cei care fac această emisiune sunt nebătuţi sau nedaţi în judecată. Mă mir că nu se nimereşte niciun ins care să ştie arte marţiale sau care să se prindă de figură şi să-i aştepte pe "deştepţi" înarmat, pentru a-i cotonogi cu bătaia...
Câtă vreme va da dovadă de prostie, acest popor nu va ieşi din mocirlă. Câtă răutate, intoleranţă şi invidie, tot atâta suferinţă... Numai că şmecherii huzuresc, iar proştii şi, pe lângă ei, oamenii normali îndură...

P.S. Comentatorul articolului meu are dreptate : mai mult ca sigur că emisiunile respective sunt regizate.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu

În anii '50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita. Labiş era mai tânăr decât Nichita cu doi ani...Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat "complex Labiş", fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poetică a autorului "Morţii căprioarei".
"Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, "Şcoala de Literatură", povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o proastă de colegă urla ca un megafon :
- Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie...
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic... Ne-a recitat poemul "Moartea căprioarei"... Am rămas cu gura căscată. Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu... După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
- Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă... E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai...
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
- Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu... ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă... Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiş şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs... În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă... Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele - n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
- Ştii care a fost bărbatul cu care m-am... culcat prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
- Nu, nu ştiu, am răspuns eu uluit. Cine a fost ? am întrebat, cu ochii cât cepele, de curiozitate.
- Nicolae Labiş ! a exclamat ea veselă, spre marea mea deznădejde.
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc...
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în 1957..."

miercuri, 3 decembrie 2008

Cel mai deştept lucru...

"Cel mai deştept lucru pe care poţi să-l faci când îţi place o femeie este să fugi de ea." ( "Atac în bibliotecă", roman poliţist de George Arion)